UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-

POLITICE

REFERAT

Discurs și putere
Valențe ale autonomiei discursului în filosofia lui
Michel Foucault

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Ștefan Afloroaei

Doctorand,
Zagan Cristian
Iași
2016
Această lucrare a fost finanțată din contractul Cercetători competitivi
pe plan european în domeniul științelor umaniste și socio-economice.
Rețea de cercetare multiregională (CCPE) -
POSDRU/159/1.5/S/140863 proiect strategic „Programe doctorale și
postdoctorale - suport pentru creșterea competitivității cercetării în
domeniul Științelor umaniste și socio-economice” cofinanțat din
Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Cuprins

Introducere

Capitolul I
CONCEPTUL DE DISCURS
1.1 Ce este un discurs?
1.2 Formațiuni discursive
1.3 Enunț și discurs
1.4 Discursul istoric
1.5 Discurs și cunoaștere
1.6 Pragurile discursului
1.7 Discurs și ideologie
1.8 Ordinile discursului

Capitolul II
TIPOLOGIA PUTERII ȘI RELAȚIA PUTERE-CUNOAȘTERE
2.1 Puterea suverană
2.2 Puterea disciplinară
2.3 Bioputerea
2.4 Critica teoriilor puterii
2.5 Nietzsche, Foucault și Genealogia
2.6 Raportul putere-cunoaștere Error!
Bookmark not defined.
2.7 Structuralism și poststructuralism
2.8 Analiza discursului foucauldian

Capitolul III
CONTINUITATE ȘI DISCONTINUITATE ÎN ISTORIE
3.1 Autonomia discursului pe fondul relațiilor de putere
3.2 Analitica relațiilor de putere
3.3 Triumviratul puterii
3.4 Atitudinea critică și jocul parrhesiei în raport cu retorica și
politica
3.5 Cele trei forme de parrhesia
3.6 Relația dintre filosofie și politică prin intermediul parrhesiei

Concluzii
Bibliografie
Literatură principală
Literatură secundară
Referințe on-line
2
Alte lucrări

Introducere

Preocuparea mea față de modul în care discursul

interacționează cu relațiile de putere, în filosofia lui Foucault, a
fost punctul de plecare care m-a dus spre o reformulare specifică
ce vizează problematizarea autonomiei discursului.
Teza lucrării de doctorat are titlul „Discurs și putere” și
subtitlul „Valențe ale autonomiei discursului în filosofia lui
Michel Foucault”. Titlul este justificat în măsura în care
considerăm că principalele noțiuni, cu care filosoful Michel
Foucault operează în cadrul operei sale, sunt cu precădere cele de
„discurs” și „putere”.
În această lucrare mi-am propus să urmăresc noțiunea de
discurs propusă și dezvoltată de Michel Foucault în lucrarea
Arheologia cunoașterii și să acord atenție unei trăsături specifice
a ei, anume cea de autonomie. Această trăsătură presupune intr-
un fel, modelul explicativ pentru care, istoric vorbind, unele
discursuri, în calitatea lor de ansambluri de enunțuri, să fie
considerate într-atât de importante într-o anumită epocă, încât ea
să fie definită de acestea. Cu alte cuvinte, discursul dominant al
unei epoci ajunge să numească epoca respectivă. De aici reiese
faptul că idei marcante precum progres istoric, emancipare sau
teleologie devin pentru Foucault doar o serie de leitmotive
specifice unor perioade de timp și nu au caracter transcendental.
Subiectul, la rândul său, cade sub aceeași categorie, devenind în
schimb, sub chipul autorului, doar o funcție a discursului și un
eveniment în pluraritatea istorică sub care a fost tratat. Totodată,
mi-am propus să suprind expresia de „autonomie a discursului”
în cadrul operei foucauldiene și de o supune unei examinări cu

3
scopul de determina care sunt condițiile de posibilitate ale
acesteia pe întreg corpusul de texte ale filosofului francez.
Presupoziția care stă la baza acestei lucrări, care poate fi
receptată din subtitlul tezei de doctorat, este că „autonomia
discursului” poate fi adecvat suprinsă și examinată pe parcursul
celor trei proiecte ale lui Foucault, anume cel arheologic, cel
genealogic și cel etic, corelându-le în același timp cu aspecte din
filosofia nietzscheană și cea kantiană, prezentate drept influențe
asumate în opera foucauldiană.
În primul capitol, intitulat „Conceptul de discurs”, mă
voi axa pe reperarea noțiunii foucauldiene de discurs, pentru a
stabili limitele conceptuale ale sale și implicațiile ce decurg
odată cu acestea. Totodată, imi voi concentra aici atenția și spre
celalte noțiuni din etapa „arheologică” a scrierilor sale, (arhivă,
enunț, formațiuni discursive, praguri discursive, etc.) care sunt
necesare sau care ajută la o mai bună înțelegere a mizelor
asumate în acestă lucrare.
După cum va fi arătat, noțiunea de discurs prezintă
neclarități în înțelegere. Aceasta se datorează, pe de o parte,
popularității lui Michel Foucault și a operei sale, iar pe cealaltă
parte, gradului de flexibilitate dar și de instabilitate conceptuală
de care termenul de discurs dă dovadă. Din pricina diversității
înțelesurilor și, odată cu ea, a confuziei pe care termenul de
discurs îl presupune, un prim demers al lucrării de față urmărește
reperarea definiției tehnice date de Foucault în lucrarea sa,
Arheologia cunoașterii. În continuare voi face o analiză
comparativă între utilizarea noțiunii de discurs și cea de
ideologie, cu motivația că acestea par la prima vedere a fi destul
de apropiate conceptual.
Autonomia discursului, după cum observ, face trimitere
la eficacitatea ei istorică, la cum ajunge să să se impună și ce
anume o face actuală. Ea stă ca răspuns, cel puțin parțial, la
întrebarea foucauldiană: cum se face că o anumită epistemă a
apărut și nu alta în locul ei? Altfel pusă întrebarea, care sunt
procesele de emergență și de formare ale discursurilor și cum
4
anume se clasează ele pe o ierarhie într-un moment istoric dat? O
importanță deosebită am acordat regulii de dispersie proprie
formațiunilor discursive, regulă care este descrisă destul de
ecliptic de către Foucault. Odată ce enunțurile sunt diseminate,
se pare că stă în natura lor să se cristalizeze, formând un discurs
ce intră într-un joc competițional cu celelalte discursuri formate.
Însă, această unitate a discursului nu este una înghețată în timp și
ușor recognoscibilă.
În demersul acestei lucrări am asumat o presupoziție
riscantă. Aceasta implică faptul că trăsătura autonomă a
discursului nu este abandonată total odată cu tranziția lui
Foucault de la metoda arheologică spre proiectul său genealogic,
după cum unii exegeți au declarat, de multe ori în mod succint.
Este adevărat că el constată o problemă de ordin explicativ, mai
exact în prelegerea inaugurală susținută la Collège de France,
Ordinea discursului, cu privire la acest subiect. Prin alte cuvinte,
cum poate fi explicată puterea pe care un discurs pare să o aibă
în a modela felul de a gândi într-o anumită perioadă?
Acest demers asumat în lucrare pare într-o anumită
măsură riscant. Toată lumea care este familiarizată cu scrierile
lui Michel Foucault știe că noțiunea de putere, sau mai bine spus
cuplul savoir/pouvoir, ajunge să reprezinte interesul major în
programul său genealogic. Discursul ajunge să fie dependent de
configurațiile relațiilor de putere1, ce-i stabilesc poziția pe o
ierarhie istoric delimitată. Însă, aici este vorba despre o
interdependență dintre discurs și putere, iar dacă urmărim cu
atenție tiparul situațiilor de raportare, Foucault întotdeauna lasă
loc de negociere și de posibilitate teoretică. Spre exemplu, el
pune de multe ori față în față termeni opuși și refuză radicalitatea
lor, în sensul că nu există putere care domină total, fără

1
Atât timp cât acceptăm faptul că relațiile de putere funcționează după
un principiu agonic, ele sunt expuse, la rândul lor, spre a fi catalogate
într-un registru metafizic. Din această perspectivă, metaforic vorbind,
Omul este situat între bătaia ciocanului relațiilor de putere și nicovala
câmpului de autonom al discursului.
5
posibilitate de rezistență. Rezistența, în acest caz este și ea o
formă de putere, ce se manifestă adeseori pe un suport discursiv.
În teoretizarea funcției autonome se ajunge la o aporie,
moment ce este prezentat de Manfred Frank atât în articolul On
the concept of discourse, precum și într-o serie de prelegeri
intitulată What is neostructuralism?. Această aporie apare atunci
când se pornește de la premisa că prin autonomia discursului se
înțelege, ca în domeniul epistemologic, capacitatea unui discurs
de a-și acorda propriul suport explicativ. Cu alte cuvinte, să
poată să-și fie în același timp metadiscurs (asemenea matematicii
și logicii). Din această perspectivă, pentru Frank, discursul la
care face referire Foucault nu este capabil să-și definească
obiectele de studiu la nivel metadiscursiv. Singura soluție care se
întrevede aici este că Foucault este nevoit fie să ofere o poziție
transcendentală subiectului, fie să acorde regulilor discursului un
statut metafizic. În această privință, voi argumenta că această
aporie poate fi ocolită, atât timp cât metoda arheologică nu
presupune acordarea statutului de autonomie al discursului, în
același fel în care filosofia științei acordă acest titlu.O altă
posibilă soluție pentru această aporie se pare că stă în mutația
metodologică operată de Foucault, odată cu adoptarea unei
genealogii, în care relațiile de putere „conviețuiesc” alături de
discursuri într-un raport aparent simbiotic. Parcurgând toate
etapele sale, filosofia lui Foucault ține mai curând de studierea
universalelor slabe, după cum susține Corneliu Bîlbă într-o
postfață dedicată unei lucrări traduse din Foucault.2
Ea este mai degrabă o filosofie a aproximărilor, a
diferențelor, a continuităților efemere și discontinuităților mari și
mici, toate supuse temporalității. Prin metoda arheologică
Foucault nu a căutat să critice, fie implicit sau explicit, filosofia

2
Corneliu Bîlbă, „Discursul și universalul slab”, Postfață, în Michel
Foucault, Ce este un autor?, trad. de Bodgan Ghiu, Ed. Idea Design &
Print, Cluj, 2004, p. 190 (despre universalul slab, Corneliu Bîlbă face
referire la putere, ca având „extensiunea cea mai mare și intensiunea
cea mai mică”)
6
științei. În schimb, putem spune că a urmărit întotdeauna să
sugereze că filosofia științei nu a reușit să analizeze înșeși
problemele pe care a putut să le descrie. Unul dintre cele mai
mari câștiguri ale metodei arheologice este că aceasta poate fi un
instrument ce consideră științele umane drept cunoaștere
(savoir), prin punerea problemei naturii lor științifice între
paranteze și, astfel, să evite necesitatea de a livra modele
recurente și, în același timp, să poată produce o analiză
conceptuală de natură să stabilească discontinuități. Cu toate
acestea, analiza nu este doar descriptivă. În acest sens, în
lucrarea Cuvintele și lucrurile, există un anumit element de
normativitate prezent în însuși conceptul de epistemă. Dovadă al
acestui fapt constă în insistența lui Foucault asupra caracterului
necesar al epistemei. Arheologia foucauldiană nu este preocupată
cu emiterea de judecăți, ci mai degrabă ea structurează
cunoașterea (savoir) unei epoci luând în considerare, în contextul
său contemporan, generalitatea și profunzimea ei.
În al doilea capitol, intulat „Tipologia puterii și relația
putere-cunoaștere”, voi urmări transformările ce au loc la nivelul
conceptual al discursului din a doua perioadă a lui Michel
Foucault, supranumită „genealogică”. Scopul principal în acest
capitol vizează analizarea și identificarea mutațiilor conceptuale
și ce decurge din trecerea metodologică pe care Michel Foucault
o face, de la arheologie la genealogie, acordând atenție și asupra
schimbărilor ce pot apărea la nivelul conceptual al discursului.
Deoarece noțiunea de „genealogie” nu este una nouă și
are legături strânse cu opera lui Nietzsche, îmi voi îndrepta
atenția spre câteva texte ale filosofului german, pentru a înțelege
care sunt pozițiile conceptuale ale celor doi gânditori cu privire
la la această metodă.
Ipoteza care stă la baza surprinderii „autonomiei
discursului” constă în faptul că această trăsătură a noțiunii de
discurs este de multe ori ignorată, indiferent de perioada
foucauldiană la care ne raportăm. Un aspect destul de clar și larg
acceptat este că Michel Foucault construiește argumente în
7
favoarea autonomiei discursului în prima perioadă a scrierilor
sale. Însă, odată cu trecerea de la proiectul arheologic la cel
genealogic există o argumentare conform căreia el ar fi renunțat
la asemenea pretenții de la conceptul de discurs. Se pare că el, în
acest proces de transformare metodologică, întâmpină o
dificultate referitoare la autonomia discursului ce frizează cu cel
de paradox. Acest lucru se datorează, în principal, din pricina
unor aspecte aparent incompatibile ce se formează atunci când se
încearcă o alăturare riguroasă între noțiunea de discurs, cu
caracteristica sa de autonomie, și cea a relațiilor de putere.
Tranziția de la proiectul arheologic unde autonomia
discursului este asumată, la o genealogie unde interesul este
concentrat pe aspecte care pot fi explicate prin analiza
configurațiilor de putere, reprezintă o perioadă importantă în a
depista transformările de ordin conceptual în scrierile
foucauldiene. Această căutare aproape încăpățânată cu privire la
menținerea expresiei de autonomie a discursului ca fiind o pistă
valabilă în cercetările foucauldine de după etapa arheologică, m-
a făcut să mă întreb dacă ea merită urmărită. Au fost momente în
care mă întrebam, aproape retoric, asupra statutului cercetării pe
care îl asumam, amintindu-mi câteodată de personajul
nietzscheean numit omul cu lipitoarea, reprezentantul spiritului
scrupulos. Acest lucru stă în parte și ca motiv pentru care textul
pare uneori discontinuu, fapt ce trădează nesiguranța cu care pare
că tratez acest subiect.
Argumente se pot găsi pe ambele tabere: și din
perspectiva proiectului modernității, poziție antropocentrică, dar
și din tabăra celor care văd omul deja în procesul de a fi șters de
mareele apelor istoriei. Pe acest subiect, Foucault face o
mențiune cu privire la următoarea etapă, în lucrarea sa de
doctorat, unde problematizează antropologia kantiană, iar ultimul
răspuns pe care îl poate propune este cel de Übermensch.3

3
În acest caz se poate argumenta că prin Übermensch se înțelege o
depășire a Omului în sens teleologic și că, prin urmare, Foucault dă
8
 Totuși, trebuie reținut că argumentarea în favoarea unei
autonomii, chiar și relative a discursului, nu are ca scop
poziționarea pe un tabel de curente fie ele structuraliste,
neostructuraliste, poststructuraliste (sau oricare altfel de „-
isme”). Această autonomie, și acest lucru nu trebuie trecut cu
vederea, face trimitere către instituirea cunoașterii pe un plan a
priori, însă nu unul kantian, ci unul istoric.
Spre finalul capitolului voi urmări expresia de
„autonomie a discursului” pe fundalul a două curente, două
gândiri diferite: cel structuralist și cel de poststructuralist. Însă,
pentru a face acest lucru, va fi nevoie mai întâi de o bună
recunoaștere a conceptelor ce apar, propuse aici de către
Foucault, pentru identificarea poziției pe care filosoful francez o
ocupă între aceste cele două curente de gândire mai sus amintite.
Printre ele putem numără în special noțiunea multiplă de putere
văzută ca relație, pe care filosoful francez o introduce și care, în
același timp, îi definește proiectul: cel de genealogie. Astfel,
vom avea în vedere tipurile de putere precum și modurile prin
care ele se manifestă și legăturile acestora cu domeniile
discursive. Totodată, este necesar să vedem în ce măsură
proiectul arheologic este compatibil în relație cu metodologia
propusă de genealogie. Odată evaluată această relație, vom
urmări ce valențe de autonomie poate obține noțiunea de discurs.
În capitolul al treilea, intitulat „Continuitate și
discontinuitate”, voi investiga noțiunea de rezistență și agentul
autonom sub forma istorică a parrhesiastului, așa cum este ea
portretizată în prelegerile lui Michel Foucault, susținute la
Collège de France între 1982-1983 și la Universitatea Berkeley
în vara anului 1983, în paralel cu analizele acestuia asupra
textului kantian Was is Aufklärung, ca reconsiderări privitoare la
atitudinea critică.

dovadă de o oarecare inconsistență în critica sa cu privire la viziunea

finalistă a istoriei.
9
 În cea de-a treia etapă filosofică a sa, Foucault
revitalizează noțiunea de discurs raportând-o (aproape obsesiv)
la modalitatea de constituire a subiectului. Aici m-am oprit în
special la noțiunea de parrhesia ca practică discursivă ce nu
numai că definește și constituie modul de a fi al unui subiect, ci
și o întreagă epocă. Mai mult, această practică discursivă
prezintă o caracteristică recurentă, în special odată cu paradigma
Iluministă prin îndemnul kantian de ieșire din starea de minorat,
fapt ce mă face să cred că în această perioadă s-au reîntrunit
condițiile sale de posibilitate ale parrhesiei.
Prima secțiune a acestui capitol este dedicată delimitării
conceptuale a noțiunii de parrhesia, urmărind textele
foucauldiene ce tratează acest aspect și care depistează primele
folosiri ale acestui termen în tragedia Ion de Euripide. Aici se
conturează noțiunea de parrhesia drept un act discursiv ce
presupune un număr de caracteristici care definesc subiectul
capabil de a-l produce. Ceea ce decurge va fi o definire a
practicii parrheziastice drept rostirea unui adevăr incomod de
către un subiect aflat într-o poziție inferioară de putere unui alt
subiect situat pe o poziție superioară, asumând riscul răzbunării.
Acest act este adoptat de către parrheziast în numele voinței de
adevăr ce intră în conflict cu voința de putere.
Următorul pas vizează punerea în relație a practicii
parrhesiei cu actul politic și cel retoric, în scopul de a sublinia
diferențele de abordare în asumarea a două drepturi constitutive
cetățenilor atenieni din antichitate: isonomia și isêgoria, în
conformitate cu analizele lui Foucault. Acestea reprezintă
egalitatea în fața legii și dreptul egal de a cuvânta în public.
Urmărind interpretările foucauldiene asupra textelor antice,
precum tragedia Oreste a lui Euripide și dialogul platonician
Phaedros, se remarcă diferențe considerabile în modul cum
aceste drepturi sunt asumate de către parrheziast în contrast cu
oratorul și politicianul. Acest aspect scoate în evidență caracterul
ireductibil al practicii discursive parrheziastice în raport cu
simplul act de vorbire performativ.
10
 În continuare voi prezenta și discuta pe marginea a trei
forme de parrhesia identificate de Foucault, anume parrhesia
politico-statutară, cea de imprecație și cea confesională. Prin
parrhesia politico-statură se înțelege actul de a spune adevărul
numai după ce preceptele de isonomia și isêgoria îi sunt
recunoscute parrheziastului, în timp ce discursul de imprecație
vizează actul de rezistență asumat de către subiectul dominat față
de cel dominant. În ceea ce privește discursul confesional, el
reprezintă un act de auto-parresie, în care subiectul se destăinuie,
iar odată cu aceasta se pune într-o situație în care să fie criticat și
în care să se critice pe sine.
Ultima secțiune a acestui capitol este dedicată analizării unor
aspecte ce decurg din relația dintre filosofie și politică prin
adoptarea discursului parrheziastic. În acest caz, este vorba
despre o repunere în scenă a voinței de adevăr în relație cu voința
de putere în diferite sisteme de guvernare cu scopul de a contura
trăsături specifice fiecăreia. De aici reies după Foucault, două
valențe ale parrhesiei - pozitivă și negativă – fiecare având
condițiile ei necesare de posibilitate. Din acest punct de vedere
parrhesia pozitivă poate fi practicată doar dacă drepturile
constitutive unei guvernări democratice sunt active, anume mai
sus numitele precepte de isonomia și isêgoria. Celelalte condiții
vizează jocul ascendenței (dunasteia) subiectului parrheziast în
raport cu ceilalți membri ai comunității, natura rațională și
veridică ale actelor discursive (logos) și curajul (andreios) de a
adopta această poziție. În ceea ce privește parrhesia negativă, ea
este întâlnită în special în cadrul sistemelor de guvernare
autocratice ori în democrațiile viciate. În acest sens, Foucault
face trimitere la dialogul platonician Apărarea lui Socrate, unde,
în acest context, filosoful grec este considerat drept parrheziastul
prin excelență care a plătit cu viața prin asumarea acestei practici
discursive.

11
Considerații finale

Așa cum a fost anunțat la început, premisa acestei lucrări a fost

aceea de a argumenta în favoarea existenței autonomiei
discursului în filosofia lui Foucault. Această argumentare este în
contrast cu poziția oarecum convențional acceptată privitoare la
etapele cercetărilor lui Foucault. Este adevărat că interesul
filosofului francez este accentuat, potrivit fiecărei cercetări, pe
conceptul de discurs, pe relațiile de putere și pe subiect. Cu toate
acestea, Foucault nu abandonează noțiunea de discurs pe care o
propune în studiile arheologice și nici nu renunță total la gradul
de autonomie pe parcursul celorlalte cercetări ale sale.
În primul capitol din această lucrare, intitulat „Conceptul
de discurs”, am început prin a constata o problemă cu privire la
receptarea noțiunii foucualdiene de discurs. Aceasta se datorează
în principal modalității oarecum inedite prin care Foucault
ajunge să definească discursul în opera sa, în special în lucrarea
Arheologia cunoașterii. Următorul demers a constat în a repera
mai întâi câteva noțiuni ce sunt necesare înțelegerii discursului
foucauldian în încercarea de a clarifica, pe cât posibil, cadrul
conceptual cu care noțiunea de discurs funcționează.
Primul concept analizat aici este cel de formațiune
discursivă, unde este propus de Foucault drept sistem de gândire
sau de cunoaștere, asemănător în parte unei discipline științifice.
Cu toate acestea, formațiunile discursive sunt conduse de un set
de reguli ce operează pe un plan diferit față de cele ale logicii sau
gramaticii. Totodată, pentru Foucault, aceste formațiuni nu
opereză la nivelul conștiinței noastre, dar definesc sisteme de
posibilități de ordin conceptual. Astfel, ele fixează limitele

12
gândirii atât într-un anumit domeniu de cunoaștere, cât și într-o
perioadă istorică dată.
Următoarele noțiuni avute în vedere au fost cele de enunț
și discurs. Conform lui Foucault, enunțul este unitatea
elementară a discursului și, în același timp, unitatea elementară
investigată de metoda arheologică. Cu toate acestea, enunțul nu
este o unitate stabilă. El poate lua variate forme, în funcție de
condițiile de emergență și cele de existență din cadrul unui
domeniu discursiv, precum și în funcție de domeniul de aplicare.
Deoarece „enunțul în sine” scapă unei definiții, Foucault nu-și
propune să-l definească în termeni de unitate stabilă, precum
unitatea propozițională, ci mai degrabă în termenii unui domeniu
specific al funcției și la un nivel propriu analizei semnelor.
Funcția enunțiativă definește enunțul, în măsura în care trebuie
luate în considerare apariția și rolul unui ansamblu de semne, în
relație cu un câmp discursiv. Nivelul de analiză prin intermediul
căruia un enunț poate fi descris este poziționat, pe de o parte,
între analiza conținutului propozițional (și gramatical), și cel
material, pe de altă parte. Deoarece este format atât din conținut
cât și din material, statutul enunțului are calitatea de
„repetabilitate materială”. Această calitate frizează paradoxalul,
deoarece, dacă un enunț este identificat doar prin intermediul
existenței sale materiale proprii, atunci acesta nu suportă
repetabilitate. Însă, dacă un enunț este identificat doar pe baza
conținutului său propozițional, atunci el poate fi repetat la
infinit.4
Odată stabilită o definiție riguroasă cu privire la natura și funcția
enunțului, Foucault își concentrează atenția pe conceptul de
discurs. Discursul este un sistem de reprezentare. În mod normal,
termenul de „discurs” este un concept lingvistic, desemnând
„pasaje” ce conectează între ele actele de vorbire sau de scriere.
Totuși, Michel Foucault i-a dat un alt înțeles. Ceea ce îl interesa

4
Michel Foucault: Critical Assessments, Vol. II, editat de Barry Smart,
Ed. Routledge, Londra, 1994, p.203.
13
pe el erau regulile și practicile care produc enunțuri cu sens și
care reglementează discursul în diferite perioade istorice. Prin
discurs, Foucault are în vedere ansamblurile de enunțuri ce fac
posibilă comunicarea prin limbaj, văzute ca o cale prin care
cunoașterea poate fi reprezentată, o temă specifică dintr-o
anumită perioadă. Discursul presupune producerea cunoașterii
prin limbaj. Însă, deoarece toate practicile sociale implică
anumite sensuri, iar sensurile formează și influențează
comportamentul, ele prezintă un aspect discursiv. Este important
de notat faptul că noțiunea de „discurs” folosită astfel nu este un
concept lingvistic. Conceptul de „discurs” presupune limbaj și
practici. Așadar, Foucault încearcă, prin sinteză, să depășească o
distincție tradițională între ceea ce spune cineva - limbaj - și ceea
ce face cineva - practică. Foucault argumentează că discursul
construiește topica și că ajunge să definească și să producă
obiectele cunoașterii.
Discursul guvernează modalitățile prin care o topică are
un sens și poate fi gândită sau discutată. De asemenea,
influențează felul în care ideile sunt puse în practică și utilizate
la reglementarea comportamentelor subiecților și permite
anumite mijloace de a discuta o topică, definindu-le ca feluri
acceptabile și inteligibile de a vorbi, de a scrie sau de
comportament în relație cu tematica și cu procesul de formare a
cunoașterii. În același timp, discursul limitează și restricționează
anumite moduri de a vorbi, de a scrie sau de comportament în
relație cu tematica și formarea cunoașterii. El nu este constituit
doar dintr-un enunț, un text, un act sau o sursă, ci este
caracteristic modului de gândire sau stării de cunoaștere din
orice perioadă (epistemă), și poate fi identificat într-o gamă de
texte, ca forme de comportament, la un număr de domenii
instituționale diferite în societate. Totuși, de fiecare dată când
aceste evenimente discursive se referă la același obiect,
împărtășesc același stil și suportă o strategie și o regularitate la
nivel instituțional, administrativ sau politic, ele aparțin aceleași
formațiuni discursive. Astfel, atât semnificația, cât și practica ce
14
decurge din ea sunt construite în interiorul discursului.
Asemănător semioticienilor, Foucault a fost un constructivist.
Însă, spre deosebire de aceștia, el este preocupat de producția de
cunoaștere și sens, nu prin limbaj, ci prin discurs (și mai târziu în
scrierile sale, și prin configurații ale relațiilor de putere). Sunt
observabile similarități dar și distincții substanțiale între cele
două abordări.
Un alt punct dezbătut în acest capitol este felul în care
discursul, reprezentarea, cunoașterea și „adevărul” sunt
istoricizate într-un mod radical de către Foucault. Această
radicalizare este pusă în contrast cu poziția oarecum anistorică a
teoriei limbajului. Prin aceasta, Foucault argumentează că
anumite lucruri aveau un sens și erau „adevărate” doar într-un
context istoric dat. De aici reiese că Foucault nu acceptă ideea că
aceleași fenomene pot fi întâlnite în perioade istorice diferite,
fiecare fenomen în parte având astfel unicitatea lui.
Foucault argumentează că practicile și cunoașterea
despre toți subiecții comportă o specificitate de ordin cultural și
istoric. Ei nu au și nu pot să aibă o existență plină de sens în
afara unor discursuri specifice. Cu alte cuvinte, nu pot avea o
existență în afara modalităților în care sunt reprezentați prin
discurs, produși în cunoaștere și reglementați de practicile
discursive și tehnicile disciplinare ale unei societăți și într-un
moment istoric dat. Departe de a accepta continuitățile
transistorice, Foucault susține că mult mai semnificative sunt
rupturile radicale, faliile și discontinuitățile de la o epocă la alta
și de la o formațiune discursivă la alta.
Următorul subiect discutat în această lucrare a fost
relația dintre discurs și ideologie. Foucault dezbate în câteva
puncte această relație, după o analiză critică a ceea ce presupune
conceptul de ideologie în gândirea marxistă. Argumentul
principal asupra teoriei marxiste pe care Foucault îl prezintă este
acela că ideologia tinde să reducă toate relațiile dintre cunoaștere
și putere la chestiunile puterii de clasă și a interesului de clasă.
El nu neagă existența claselor, dar a fost împotriva elementului
15
economic din teoria marxistă asupra ideologiei. Totodată, el
argumentează că marxismul tinde să contrasteze „distorsiunile”
cunoașterii burgheze împotriva propriilor pretenții de „adevăr”.
Foucault nu acceptă faptul că orice formă de gândire poate
proclama un „adevăr” absolut de acest fel, în exteriorul jocului
discursului, deoarece toate formele politice și sociale sunt
invariabil prinse într-o interacțiune dintre cunoaștere și putere.
La finalul primului capitol a fost realizată o scurtă
analiză critică pe ideea de autonomie a discursului ce reiese din
Arheologia cunoașterii, urmărind câteva argumente ale lui
Manfred Frank. Potrivit acestuia, autonomia discursului duce
către o situație paradoxală, în sensul că metoda arheologică este
suspectată de filosoful german ca având pretenții similare
scienteismului. Însă Foucault nu pretinde acest lucru de la
metoda sa.
În capitolul al doilea, numit „Tipologia puterii și relația putere-
cunoaștere am căutat modurile în care Foucault utilizează
noțiunea de discurs în scrierile sale din perioada genealogică,
urmărind să determin în ce măsură aceasta se raportează la
relațiile de putere, precum și la diada savoir-pouvoir.
Genealogia este o metodă pe care Foucault a preluat-o
din opera nietzscheană, ca încercare de a lua în considerare atât
originile sistemelor de cunoaștere, cât și analizele de discurs.
Prin metoda genealogică, Foucault încearcă să descopere
discontinuitățile și rupturile în cadrul unui discurs, concentrându-
și atenția pe date specifice, locale, și nu pe ansambluri generale.
În acest sens, ne este rezultă că au existat și alte moduri de a
gândi și acționa, iar în raport cu adevărul, discursurile moderne
nu sunt plasate mai aproape de acesta decât cele din trecut. De
aici reiese faptul că există idei ce nu sunt adevărate și auto-
evidente, ci reprezintă doar produsul unui raport de putere-
cunoaștere.
În continuare, am examinat, pe marginea textelor
foucauldiene, tipurile de putere pe care filosoful francez le
propune: puterea suverană, disciplinară și bioputerea. Aici putem
16
observa cum puterea suverană ne este prezentată drept puterea
ne-mascată, cea care este personificată, și care este exercitată
prin pedepsirea sub forma supliciului (cum este cazul execuției
lui Damiens). Odată cu perioada modernă sistemul punitiv în
societate suferă o transformare, de la pedeapsa aplicată corpului,
la supravegherea și disciplinarizarea sa în cadrul instituției
carcerale și culminând cu proiectul arhitectural al lui Bentham,
Panopticul. Modelul panopticului, potrivit lui Foucault, se
răspândește către celelalte domenii social-instituționale, precum
școlile, fabricile și spitalele, examinând elevii, muncitorii și
pacienții în conformitate cu normele stabilite. Această proliferare
a puterii în mai toate aspectele vieții indivizilor duce la o
internalizare din partea lor a normelor, creând astfel subiecți.
Teoria puterii propusă de Foucault este diferită de cele
propuse anterior de alți gânditori, printr-o serie de aspecte. În
primul rând, pentru filosoful francez, puterea trebuie apreciată
sub formă de relații. Astfel, puterea nu este ceva de ordinul
substanței, care poate fi posedată, nici nu comportă doar aspecte
negative, în sensul dominației unuia asupra altuia. Ea este mai
curând omniprezentă, asemenea unei rețele, și conține o
caracteristică productivă. Ubicuitatea puterii constă în faptul că
ea nu este emanată pe fond piramidal, din vârful instituțiilor
statului către cetățeni, ci mai degrabă invers, de la bază spre
vârful acesteia. Totodată, puterea poate fi evaluată ca fiind
esențial discursivă, prin aceasta înțelegându-se că discursurile
pot fi instrumente ale puterii, dar că ele pot fi și efect pentru ea,
acționând nu ca un medium, ci și ca o strategie de rezistență și de
subminare.
Următorul subcapitol dezbate pe marginea metodei
genealogice folosită de Foucault, pornind de la premisa larg
acceptată că ea a fost preluată din filosofia lui Friedrich
Nietzsche. Aici vedem că Foucault a admis într-un mod explicit
influența lecturilor nietzscheene în scrierile sale, nu numai cele
privitoare la studiile despre putere, ci și cele din perioada sa
arheologică. De aici decurge o atitudine suspicioasă cu privire la
17
caracterul universal și metafizic al unor idei cu statut
transcendental, cum ar fi pentru Nietzsche, ideea de Dumnezeu
văzut drept garant al lumii, sau pentru Foucault, noțiunea de Om,
drept idee antropocentristă de substitut.
Ultima secțiune a acestui capitol a fost dedicată
examinării diadei foucauldiene de savoir/pouvoir, urmărind cu
precădere statutul lor fundamental discursiv. Mai mult decât
atât, discursul capătă aici un statut de autonomie în raport cu
puterea, din simplul motiv că el poate fi studiat ca obiect de sine
stătător, în timp ce orice abordare cu privire la noțiunea de putere
include în mod necesar un suport discursiv care să-l explice.
În continuare, am încercat să stabilesc influențele pe care
Foucault le acceptă sau care i se pot atribui. Dintre acestea,
curentele structuralismului și poststructuralismului apar ca fiind
cele mai evidente, în funcție de parcusul și natura cercetărilor
filosofului francez. Astfel, scrierile foucauldiene din perioada
arheologică pot fi, într-o mare măsură, atribuite influențelor
structuralismului francez din acea perioadă, în timp ce, odată cu
tranziția spre metoda genealogică, Foucault poate fi numit un
poststructuralist, chiar dacă el nu a acceptat astfel de etichete pe
parcursul vieții sale.
În subcapitolul următor am analizat noțiunea de discurs,
urmărind să argumentez că ea poate fi utilizată și în abordarea
științelor empirice, cât timp este corelată cu condițiile de
acceptabilitate, condiții pe care Foucault le dezvoltă din ideea lui
Canguilhem prin care o disciplină științifică trebuie să fie
poziționată „în adevărul” epocii de care aparține. Așadar, avem
de-a face în acest caz cu instituirea unor regimuri de adevăr, în
care unele discursurile sunt acceptate drept adevărate, iar altele
sunt respinse, după cum Foucault ilustrează un asemenea caz sub
exemplul teoriei genetice a lui Mendel. În acest punct am
argumentat că și fizicianul Albert Einstein a fost pus într-o
asemenea situație, chiar dacă condițiile de acceptabilitate ale
enunțurilor sale (ce au fost ulterior dovedite drept adevărate) au
fost stabilite prin observații empirice.
18
 La începutul capitolului al treilea, intitulat „Continuitate
și discontinuitate în istorie”, am tratat ideea foucauldiană de
autonomie a discursului în raport cu subiectul aflat sub forma
autorului. În acest context, Foucault prezintă autorul ca fiind
doar o funcție în cadrul câmpului discursiv, un produs așadar, și
nu un subiect fondator. Totodată, am dezbătut circumstanțele
prin care se pot identifica valențe de autonomie a discursului pe
fondul relațiilor de putere, argumentând că toate discursurile
aflate în aceeași perioadă de timp vor fi într-o competiție
continuă. În acest context, se poate susține că toate aceste
discursuri acced spre un statut de autonomie propriu poziționării
lor cu celelalte discursuri dintr-o epocă.
A doua secțiune din acest capitol a fost rezervată analizei
relațiilor de putere sub noțiunea foucauldiană de
guvernamentalitate, definită ca strategie de „conducere a
conduitei” subiecților. În același timp am abordat și conceptul de
dispozitiv, al cărui funcții este aceea de a situa într-o legătură de
reciprocitate elementele nediscursive de cele discursive.
În subcapitolul intitulat „Triumviratul puterii”, am
încercat să scot în evidență câteva limite și carențe cu privire la
modul în care Foucault distinge formele de putere și
caracteristicile pe care le atribuie acestora, pe marginea unei
analize critice operate de Aram Zai. În această privință, se poate
argumenta că diferențele foucauldiene ce operează la nivelul
fundamentelor metodologice relațiile de putere nu se deosebesc
atât de clar între ele, pe cât filosoful francez susține, în sensul că
ele pot adopta strategii și mecanisme unele de la altele. Un
exemplu poate sta în faptul că, dacă analizăm cu atenție atât în
cazul puterii suverane cât și în cel al puterii disciplinare, avem
de-a face cu uzul violenței și codificarea normelor, chiar dacă
nivelul la care ea este aplicată diferă. O altă discrepanță se
regăsește în cele două definiții pe care Foucault le propune
noțiunii de guvernamentalitate, în care prima presupune o formă
de condiționare impusă individului, în timp ce a doua trimite
spre o formă de alegere aproape liberă din partea acestuia. Odată
19
cu această disoluție metodologică, putem afirma că toate formele
de putere sunt prezente în același timp într-o societate dată,
manifestându-se precum un triumvirat al puterii.
Următoarea secțiune tratează modul în care Foucault
receptează noțiunea de atitudine critică din textul kantian Ce sunt
Luminile? și cum o corelează cu discursul parrheziastic, ca formă
de expresie a adevărului practicată în antichitatea greacă.
Urmărind cursurile sale sub formă redactată de la Collège de
France (1982-1983), precum și cele de la Universitatea din
Berkeley (1983) Foucault definește pentru început noțiunea de
parrhesia drept practica discursivă asumată de un individ de a
îndrăzni să spună adevărul. Prin alăturarea atitudinii critice
formulate de Kant, ca fiind definitorie ieșirii din starea de
minorat, și cuplat cu discursul parrhesiastic, putem observa
faptul că împreună, ele comportă un aspect preponderent politic
și tensionat, în sensul că prin actul parrhesiei asumat de un
subiect aflat într-o poziție inferioară de putere față de un
interlocutor poziționat pe o treaptă superioară de putere, apare
riscul retribuției prin pedeapsă. Astfel de situații sunt
exemplificate de Foucault prin lecturarea unor texte antice,
precum piesa tragică Oreste de Euripide și dialogul Phaedros de
Platon.
În subcapitolul „Cele trei forme de parrhesia” am
discutat pe marginea celor trei tipuri de practici discursive
parrheziastice, pe care Foucault le distinge din piesa tragică Ion
de Euripide. Acestea sunt discursul de imprecație, discursul
confesional (auto-parrhesie față de un interlocutor) și parrhesia
politică. Totodată, el identifică câteva condiții de posibilitate ale
parrhesiei: condiția veridicțiunii, cea a riscului asumat (aici iese
în evidență și curajul de care dă dovadă parrhesiastul), a criticii
intenționale și a datoriei morale.
Ultima secțiune din acest capitol a vizat o analiză a
relației dintre filosofie și politică, prin intermediul practicii
discursive a parrhesiei, urmărind distincțiile pe care Foucault pe
propune. Pentru început, conform filosofului francez, parhesia
20
politică se împarte, la rândul ei, în două categorii: parrhesia
pozitivă și cea negativă. În ceea ce privește parrhesia pozitivă,
există patru condiții de posibilitate: prezența constituției formale,
ce asigură două drepturi fundamentale - dreptul de a vorbi în
public (isêgorea) și egalitatea în fața legii (isonomia) -, prezența
adevărului (logos), condiția morală (andreios) și condiția de
facto (dunasteia). Parrhesia politică negativă se întâlnește, în
cele mai multe cazuri, în societățile cu regimuri politice
autocratice și în sistemele democratice viciate, unde cenzura
adevărului este o practică des întâlnită și unde pactul
parrheziastic este anulat. Aici întâlnim exemplul lui Socrate care
se folosește de parrhesia în dialogul platonician Apărarea lui
Socrate și plătește cu viața pentru atitudinea critică și practica
discursivă asumată.
Astfel, parrhesia reprezintă discursul rezistenței ce-și
proclamă autonomia în fața puterii, dar, în același timp, având
aspectul veridicțiunii, ea reprezintă și voința de adevăr față în
față cu voința de putere.

21
Bibliografie

Literatură principală
Foucault, Michel, Arheologia cunoașterii, traducere de Bogdan
Ghiu, Editura Univers, București, 1999;
Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi: nașterea
închisorii, ediția a II-a, traducere de Bogdan Ghiu, Editura
Paralela 45, Pitești, 2005;
Foucault, Michel, Ce este un autor?, traducere de Bogdan Ghiu
și Ciprian Mihali, cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, postfață de
Corneliu Bîlbă, Editura Idea & Design, Cluj, 2004;
Foucault, Michel, Cuvintele și lucrurile, traducere de Bogdan
Ghiu și Mircea Vasilescu, Editura Rao, București, 2008.
Foucault, Michel, Ethics: Subjectivity and Truth. Essential
Works of Foucault (1954-1984), Volumul I, Editat de Paul
Rabinow, Editura The New York Press, New York, 1994.
Foucault, Michel Fearless speech, Editat de Joseph Pearson,
Editura Semiotext(e), Los Angeles, 2001;
Foucault, Michel, Foucault Live: collected interviews, 1961-
1984, editat de Sylvère Lothringer, Editura Semiotexte, New
York, 1989;
Foucault, Michel, „Governmentality” , în The Foucault
effect:studies in governmentality, editat de Graham Burchell,
Colin Gordon și Peter Miller, Editura University of Chicago
Press, Chicago, 1991, pp. 6-21;
Foucault, Michel, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți,
traducere de Bogdan Ghiu, Editura Idea Design&Print, Cluj,
2013;
Foucault, Michel, Istoria sexualității, traducere de Stanciu
Beatrice și Onete Alexandru, Editura de Vest, Timișoara, 1995;

22
Foucault, Michel, Ordinea discursului - Un discurs despre
discurs, trad. Ciprian Tudor, Editura Eurosong & Book, 1998;
Foucault, Michel, „Nietzsche, genealogia, istoria” în Theatrum
Philosophicum (Studii, eseuri, interviuri) , tradurece de Bogdan
Ghiu, Ciprian Mihali, Emlilian Cioc și Sebastian Blaga, Editura
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001;
Foucault, Michel, Power/Knowledge: Selected interviews and
Other Writings 1972-1977, Editura Harverster Press, Londra,
1980;
Foucault, Michel, Politics, Philosophy, Culture, Interviews and
Other Writings, 1977-1984, Editura Routledge, Londra, 1988;
Foucault, Michel, The Foucault Reader, editat de Paul Rabinaw,
Editura Pantheon Books, New York, 1984;
Foucault, Michel, Trebuie să apărăm societatea, Cursuri ținute
la Collège de France (1975-1976), ediția a II-a, traducere de
Bogdan Ghiu, Editura Idea Design & Print, 2009;
Foucault, Michel, Securitate, Teritoriu, Populație. Cursuri ținute
la Collège de France (1977-1978), traducere de Nicolae
Ionel, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2009.

Literatură secundară
Barthes, Rolland, „The Death of an author”, în Image-Music-
Text, Editura Fontana Press, 1977;
Bîlbă, D., Corneliu, Hermeneutică și discontinuitate. Studii de
arheologie discursivă, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2011;
Bîlbă, D. Corneliu, „Discursul filosofic ca tehnică de
redescoperire a evenimentului: cazul Foucault”, în Hermeneia,
Iași, 2003, pp. 77-117;
Bîlbă, D. Corneliu, „Discursul și universalul slab”, postfață la
Foucault, Michel, Ce este un autor?, traducere de Bogdan Ghiu
și Ciprian Mihali, Editura Idea & Design, Cluj, 2004;
Belsey, Catherine, Poststructuralism: A Very Short Introduction,
Editura Oxford University Press, New York, 2002;
23
Bondor, George, Dansul Măștilor. Nietzsche și filozofia
interpretării, Editura Humanitas, București, 2008;
Bondor, George „Marea «rațiune» a «corpului». Nietzsche și
problema corpului”, în Sensuri ale corpului, editat de George
Bondor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011,
pp. 141-154;
Deleuze, Gilles, Desert Island and Other Texts (1953-1974),
Editura Semiotext(e), Cambridge, 2004;
Deleuze, Gilles, Nietzsche, traducere de Bogdan Ghiu, Editura
All Educational, București, 2002;
Deleuze, Gilles, Nietzsche și filosofia, traducere de Bogdan
Ghiu, Editura Fundațeiei Culturale Ideea Europeană, București,
2005;
Dennett, Daniel, Consciousness Explained, Editura Back Bay
Books, 1992;
Dreyfus, H. L. and Rabinow, P., Michel Foucault: Beyond
Structuralism and Hermeneutics, Editura University of Chicago
Press, Chicago, 1982;
Elden, Stuart, „Reading Genealogy as Historical Ontology” în
Foucault and Heidegger: critical encounters (Contradictions,
vol. 16), editat de Alan Milchman și Alan Rosenberg, Editura
University of Minnesota Press, Minnesota, 2003, pp. 187-205;
Ellen, K., Feder, Power/Knowledge, în Michel Foucault: Key
Concepts, editat de Dianna Taylor, Editura Acumen, Durham,
2011.
Machado, Roberto, „Archeology and Epistemology”, în Michel
Foucault Philosopher, editat de Timothy J. Armstrong, Editura
Harverster Whetsheaf, Hertfordshire, 1992, pp. 3-17;
Frank, Manfred, „On Foucault's concept of discourse”, în Michel
Foucault Philosopher, tradus și editat de Timothy Armstrong,
Editura Harvester Wheatsheaf, Hertfordshire, 1992, pp. 99-115;
Manfred Frank, What is neostructuralism, în Theory and History
of Literature, Editat de Wlad Godzich and Jochen Schulte-Sasse,
Editura University of Minnesota Press, Minneapolis, 1989;

24
Gamov, George, My World Line, Editura Viking, New York,
1970;
Gutting, Garry, French Philosophy in the Twentieth Century,
Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2001;
Hawking, Stephen W., Visul lui Einstein și alte eseuri, trad. de
Gheorghe Stratan, Editura Humanitas, București, 2010.
Horrocks, Chris & Jetvic Zoran, Introducing Foucault, Editura
Totem Books, New York, 1998;
Kelly, Mark, G. E., The Political Philosophy of Michel Foucault,
Editura Routledge, New York, 2009;
Kuhn, Robert Lawrence, Science, Meaning and the Future,
Editura Praeger Publishers, Londra, 2007;
Lévi-Strauss, Claude, Structural antropology, Editura Basic
Books Inc., New York, 1963;
McNay, Lois, Foucault: A Critical Introduction. Editura
Blackwell, Oxford, 1994;
Nietzsche, Friedrich, Așa grăit-a Zarathustra, traducere de
Ștefan Augustin Doinș, Editura Humanitas, București, 2000;
Nietzsche, Friedrich, Antichristul, traducere de Vasile Muscă,
Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003;
Nietzsche, Friedrich, Dincolo de Bine și de Rău, traducere de
Francisc Grünberg, Editura Humanitas, București, 2007;
Nietzsche, Friedrich, Genealogia moralei, traducere de Darie
Lăzărescu, Editura Mediarex, București, 1996;
Nietzsche, Friedrich, Voința de putere, traducere de Claudiu
Baciu, Editura Aion, Oradea, 1999;
Nietzsche, Friedrich, Voința de putere. Încercare de transmutare
a tuturor valorilor, Traducere de Claudiu Baciu, Editura Aion,
Oradea, 1999;
Platon, Republica, traducere de Andrei Cornea, Editura Teora,
1998, București;
Rabinaw, Paul, The Foucault reader, Editura Pantheon Books,
New York, 1984;

25
Ricoeur, Paul, Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud,
traducere de Magdalena Popescu și Valentin Protopopescu,
Editura Trei, București, 1998;
Rorty, M. Richard, The Linguistic Turn: essays in philosofical
method, Editura University of Chicago Press, Chicago, 1992;
Toumboukou, Maria, Truth telling in Foucault and Arendt:
Parrhesia, the pariah and academics in dark times în Journal of
Education Policy, 27:6, Editura Routledge, Londra, 2012, pp.
849-865;
Sawyer, R. K., A Discourse on Discourse: An Archeological
History of an intellectual Concept. Cultural Studies, Routledge
Ltd., London, 2002;
Shipman, Pat, The Evolution of Racism: Human Differences and
the Use and Abuse of Science, Harvard University Press, 2002;
Smart, Barry, Foucault, Editura Routledge, Londra, 1985;
Smart, Barry, Michel Foucault: Critical Assessments, Vol. II,
editat de Barry Smart, Editura. Routledge, Londra, 1994;
White, Hayden, The Content and the Form. Narrative Discourse
and Historical Representation, Editura The John Hopkins Press,
Baltimore, 1987;
Zai, Aram, Development discourse and global history: from
colonialism to the sustainable development goal, Editura
Routledge, New York, 2016.

Referințe on-line
http://www.scholarpedia.org/article/Cosmological_constant#gam
ov70

Alte lucrări
Dicționar Latin-Român, Editura Științifică, București, 1962;

26
27