Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sistemele Constitutionale Ale Angliei, Frantei, Germaniei Si Statelor Unite Ale Americii
Sistemele Constitutionale Ale Angliei, Frantei, Germaniei Si Statelor Unite Ale Americii
g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez se funcţioneazã pe principiul "separaţiei
puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã în
aceeia cã poate cere fiecãrui membru al guvernului sã raporteze în faţa
acestuia în legãturã cu modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii
rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi individual
pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupã.
Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare
de mitã, înşelãciune etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment"
şi se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care presupune
declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera
Lorzilor. Un ministru rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga
activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând
cã nu a cunoscut o anumitã problemã pentru care este chemat sã rãspundã
(ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor
sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru
administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de
administrare a departamentelor ministeriale.
h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin
maxima "Regele domneşte dar nu guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte
limitate, fiind mai degrabã un simbol. El este iresponsabil din punct de
vedere politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în materie penalã şi
civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului
partidului care a câştigat alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte
funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un
drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni
parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de
guvernare al partidului, aflat la putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.
i) Guvernul
Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii
primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera
Comunelor.
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic,
evidenţiem: este liderul partidului sãu, este responsabil de desemnarea
miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la propunerea sa; demite miniştrii
dacã circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei miniştri care
urmeazã sã constituie cabinetul; prezideazã şedinţele Cabinetului; este
liderul Camerei Comunelor (Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând
ca purtãtor al sãu de cuvânt.
j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale.
Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimã victoria electoralã a
uneia dintre cele douã partide politice. Partidul care a câştigat alegerile
generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine
astfel majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de dezvoltare a
ţãrii acţionând pe douã direcţii: "convingerea" Parlamentului sã
adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã de guvern; dupã adoptarea
mãsurilor propuse, sã acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea
mãsurii respective;
b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din numãrul legilor
votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului
guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament,
acesta nu face altceva decât sã voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.
k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un
caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937 prin Actul
Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful
opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile,
de a critica, dar şi un rol constructiv.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control
permanent, de asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii deciziilor
guvernamentale.
B. Preşedintele Republicii
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu
electoral format din membrii celor douã Camere la care se adaugã membrii
Consiliilor generale şi ai adunãrilor teritoriale de peste mãri. Dupã
modificarea Constituţiei din anul 1962,
_______________________________
1)
Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc.,
Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, pag. 104-105
Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal direct
pentru un mandat de 7 ani.
"Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele
îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltã
trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre cele douã
Camere care hotãrãsc prin votul identic, deschis, al majoritãţii absolute a
membrilor ce le compun; el este judecat de cãtre Inalta Curte de Justiţie" se
dispune prin art. 68 din Constituţie.1)
Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele
prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii:
a)competenţe personale ale Preşedintelui;
b)atribuţii de decizie;
c)dreptul de veto.
a)Competenţele personale, ale Preşedintelui Franţei
Preşedintele Republicii prezideazã Consiliul de miniştri (art. 9),
precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunãrii Naţionale (art.
15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.
b)Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei
-Vegheazã la respectarea Constituţiei şi asigurã prin arbitraj
funcţionarea normalã a puterilor publice, precum şi continuitatea statului
(art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul Constituţional în legãturã
cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera cã, printr-o
emisiune de televiziune s-au încãlcat libertãţile publice etc. De asemenea,
Preşedintele poate lua orice decizii pe care le considerã necesare pentru
arbitrare, soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii
de stat conform legilor votate de Parlament.
-Numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea
primului-ministru şi primeşte demisia acestora.
-promulgã legile;
-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor douã
camere poate declara dizolvarea Adunãrii Naţionale;
-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat constituţionale
conform art. 16 din Constituţie2);
-are dreptul de a graţia (art. 17);
d)Dreptul de veto
____________________________
1)
Articolul este prezentat în forma în care a fost datã prin Legea
Constituţionalã nr. 93-952 din 27.07.1993.
2)Art. 16 "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii,
integritatea teritoriului sãu şi îndeplinirea angajamentelor sale
internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când
funcţionarea normalã a puterilor publice constituţionale este întreruptã,
Preşedintele Republicii ia mãsurile cerute de aceste împrejurãri, dupã
consultarea oficialã a Primului-ministru, a preşedinţilor adunãrilor, ca şi a
Consiliului Constituţional. El informeazã naţiunea cu privire la aceasta
printr-un mesaj. Aceste mãsuri trebuie sã fie inspirate de voinţa de a
asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt,
mijloacele de îndeplinirea misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat
cu privire la aceste mãsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea
Naţionalã nu poate fi dizolvatã în timpul exercitãrii puterilor excepţionale."
-Preşedintele promulgã legile; în cazul când îşi exercitã dreptul
de veto, acesta solicitã Parlamentului, rediscutarea legii şi o nouã
deliberare sau sesizeazã Consiliul Constituţional pentru a judeca dacã legea
respectivã este constituţionalã.
C. Parlamentul
a) Organizarea federativã.
Din anul 1935 pânã în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In
anul 1949 s-a revenit la organizarea federativã a statului în landuri.
Landurile au o organizare proprie în domeniul activitãţii legislative,
executive şi judecãtoreşti.
La nivelul Parlamentului federal se reglementeazã din punct de
vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi
securitatea statului; apãrarea naţionalã; relaţiile internaţionale; problema
cetãţeniei ş. a. Landurile sunt autonome şi beneficiazã de dreptul de
a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat.
Instituţia parlamentului are o organizaţie bicameralã: Bundestag
şi Bundesrat. Alegerea membrilor primei camere se face prin vot universal,
egal, direct şi secret.
Fiecare alegãtor dispune de douã voturi. Un vot îl acordã
persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electoralã unde
este arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care
domiciliazã.
______________________________
1)
Parlamentarul nu trebuie sã întrerupã orice legãturã cu profesia pe care a
exercitat-o înainte de alegere. Aşa de pildã un medic va putea fi în
continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua
sã-şi exploateze oficiul sãu, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se
poate întoarce la meseria de bazã, dar pentru a evita ca mandatul sã nu
favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnitãţi, sunt
puse anumite restricţii exercitãrii profesiei de avocat, şi cumulul nu este
posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legãturi financiare (subvenţii
sau garanţii de împrumuturi)cu persoanele publice. Victor Duculescu, opere
citate, pag.208
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor
landurilor.
Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului
legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintã întregul popor şi sunt
independenţi de cel care i-au ales.
Deputaţii se bucurã de statutul clasic al parlamentarilor. In plus
sunt scutiţi de obligaţia de a depune mãrturie în ce priveşte persoanele de
la care deţin informaţii sau despre datele pe care le-au folosit în exercitarea
mandatului, lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în
vigoare este inadmisibilã sechestrarea de documente.
In art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede:
"1)Un deputat nu poate fi urmãrit în nici un moment, judiciar
sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a fãcut-o
în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau sã fie tras la rãspundere în
alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu se aplicã pentru injuriile
defãimãtoare. 2)Un deputat nu poate fi tras la rãspundere sau arestat
pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afarã
numai dacã a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei urmãtoare
comiterii faptei. 3)Incuviinţarea Bundestagului este de asemenea, necesarã
pentru orice altã îngrãdire a libertãţii personale a unui deputat sau pentru
pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din
Constituţie). 4)Orice acţiune penalã şi orice urmãrire în baza art. 18
împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrãdiri ale libertãţii sale
personale trebuie suspendate la cerera Bundestagului".
b) Procedura legislativã se desfãşoarã paralel în Bundestag şi Bundesrat,
legea adoptatã fiind rezultatul colaborãrii celor douã adunãri parlamentare.
Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativã se poate exercita de Guvernul
federal precum şi de membrii Bundestagului şi ai Bundesratului. Depunerea
unui proiect de lege la Bundesrat este motivatã de faptul cã proiectul de
lege nu trebuie sã afecteze caracterul federal al organizãrii statale sau
competenţele exclusive ale landurilor.
In termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a
fost notificat, Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru iniţierea
procedurii legislative propriu-zise. In aceastã fazã Bundesratul nu-l va
examina în detaliu. Dupã primirea de la Bundesrat, a proiectului în primã
fazã este supus unei examinãri normale din partea deputaţilor din
Bundestag. Cu acest prilej, se enunţã principiile generale ale viitoarei legi.
Dupã aceastã primã lecturã, proiectul este înaintat unei comisii
permanente de specialitate formatã din membrii diferitelor partide
reprezentate în Bundestag. In comisie proiectul este discutat în detaliu,
prezentându-se şi amendamente.
Membrii comisiei voteazã orice modificare adusã proiectului.
Concluziile dezbaterii şi formele definitive ale textelor convenite în comisie
se consemneazã într-un raport şi se prezintã din nou Bundestagului.
In a doua lecturã, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu
prilejul dezbaterilor se discutã şi se voteazã articol cu articol. In situaţia în
care se considerã cã trebuie clarificat alte probleme legate de proiect,
acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia lecturã
constã în aprobarea final a proiectului în întregul sãu. Dupã adoptare în
Bundestag, proiectul este trimis Bundesratului. Camera Superioarã poate
adopta proiectul în forma aprobat de Bundestag sau poate cere constituirea
unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în care i s-a remis. Dacã,
Comisia propune modificarea proiectului, modificãrile sunt supuse aprobãrii
Bundestagului. Dupã ce comisia a prezentat concluziile, Bundesratul are
posibilitatea de a opune veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul
Bundesratului poate fi înlãturat dacã proiectul este votat din nou de
majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului este
foarte limitat.
c. Controlul parlamentar este limitat.
Responsabilitatea politicã a Guvernului federal în faţa
Parlamentului poate fi asumat în douã situaţii.
In primul caz Primul-ministru (cancelarul) solicit Bundestagului
un vot de încredere, care poate fi acordat de majoritatea deputaţilor. In caz
contrar, Cancelarul beneficiaz de dreptul de a propune Preşedintelui
Republicii într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea
Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. In termenul de 41 de zile
Bundestagul poate propune preşedintelui un nou prim-ministru evitând
astfel dizolvarea.
In situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea
Bundestagului, iar aceast Camerã nu desemneaz ãun nou Cancelar,
Cancelarul cãruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere Preşedintelui
sã declare cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativ.
Menţionãm cã starea de necesitate legislativ nu presupune
acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativ, presupune cã
Guvernul poate adopta în regim de urgenţ, numai cu aprobarea
Bundesratului acte normative cu caracter primar, pentru o perioadã de cel
mult 6 luni.
In al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativã adoptã o
moţiune de cenzurã împotriva Guvernului fapt ce antreneazã înlãturarea
acestuia. In moţiunea de cenzurã aprobatã se va desemna şi noul Cancelar.
d) Preşedintele Republicii
Preşedintele federal este ales pe 5 ani de cãtre Adunarea
Federalã compus din membrii Bundestagului şi dintr-un numãr de membrii
egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentãrii
proporţionale în adunãrile reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi
reales decât o singurã datã.
Preşedintele federal are urmãtoarele prerogative:
a)reprezentara Germaniei pe plan internaţional;
b)închis tratatele internaţionale;
c)acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;
d)numirea şi revocarea judectorilor;
e)exercitarea dreptului de graţiere;
f)promulgarea legilor;
g)atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.
Acesta nu rãspunde din punct de vedere politic de actele sale.
Preşedintele federal este însã rãspunzãtor pentru încãlcarea Constituţiei
sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentatã
de cel puţin 1/4 din membri, oricãrei camere legislative. Decizia de punere
sub acuzare trebuie adoptate cu votul a 2/3 din numrul membrilor Camerei
în care s-a iniţiat procedura.
Competenţa de a judeca şi stabili vinovãţia Preşedintelui revine
Tribunalului Constituţional Federal.
Dacã acest organism constatã cã preşedintele este vinovat poate
decide revocarea din funcţie a acestuia.
Guvernul Federal
Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din
miniştri federali.
Cancelarul Federal este ales de Bundestag fãrã dezbateri, la
propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte majoritatea
voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie sã fie numit de Preşedintele
Federal. Dacã cel propus nu este ales, Bundestagul poate în termen de
patrusprezece zile dupã turul de scrutin sã aleagã un Cancelar Federal cu
mai mult de jumtate din membri si. Dacã alegerea nu se realizeazã în
luntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este ales
cel care obţine cele mai multe voturi. Dacã cel ales întruneşte voturile
majoritãţii Bundestagului, Preşedintele trebuie sã-l numeascã în şapte zile
de la alegere. Dacã cel ales nu întruneşte aceast majoritate, Preşedintele
Federal trebuie în termen de şapte zile fie sã-l numeascã fie sã dizolve
Bundestagul.
Miniştri federali sunt numiţi şi revocaţi de cãtre Bundestag la
propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştri federali
depun înaintea Bundestagului jurmântul.
Cancelarul Federal hotãrşte liniile directoare ale politicii şi
poartã rãspunderea pentru aceasta. In limitele acestor linii directoare
fiecare ministru federal conduce departamentul sãu în mod independent şi
sub propria rãspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii
federali decide Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale
dup un Regulament Interior hotãrât de Guvernul Federal şi aprobat de
Preşedintele Federal.
Ministrul Federal are putere de conducere şi de comandã asupra
forţelor armate.
Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot sã exercite nici o
altã funcţie salariat, nici o ocupţie sau profesiune şi nici sã aparţin, fãrã
aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraţie ale unei
intreprinderi bazate pe profit.
Bundestagul nu poate sã pronunţe neîncrederea în Cancelarul
Federal decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor sãi, a unui succesor
şi solicitând Preşedintelui Federal sã-l revoce pe cel în funcţie.
Preşedintele Federal trebuie sã se conformeze cererii şi sã-l
numeascã pe cel ales.
Intre propunere şi alegere trebuie sã treacã patruzeci şi opt de
ore.
Dacã o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda
încrederea nu a fost aprobate de Bundestag cu majoritatea membrilor sãi,
atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului Federal, poate, în
termen de douzeci şi una de zile, sã dizolve Bundestagul. Dreptul de
dizolvare se stinge de îndatã ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal
cu majoritatea membrilor sãi.
Intre propunere şi scrutin trebuie sã treacã patruzeci şi opt de
ore.
Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau
sfârşit în mod automat la revenirea unui nou Bundestag funcţia de ministru
federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice motive a funcţiei
Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal,
iar la cererea Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştri
federali sunt obligaţi sã continue conducerea afacerilor pânã la numirea
unor succesori.
Puterea judecãtoreascã
Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit "Puterea
judecãtoreascã"
Puterea judecãtoreascã este încredinţat judecãtorilor, ea este
exercitat de Tribunalul Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de
tribunalele landurilor.
Tribunalul Constituţional Federal statueaz:
1.asupra interpretãrii Legii Fundamentale în caz de litigii,
privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau
ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii de Legea Fundamentalã
sau de Regulamentul Interior al unui organ federal suprem.
2.în caz de divergenţe de opinii sau de dubiu asupra
compatibilitãţii formale sau materiale a dreptului federal sau a dreptului de
land cu Legea Fundamental sau asupra compatibilitãţii dreptului de land cu
orice alt drept federal, la cererea Guvernului Federal, a unui Guvern de land
sau a unei treimi din membrii Bundestagului.
3.în caz de divergenţ de opinii, dac o lege corespunde condiţiilor
domeniului legiferãrii concurente landurilor1) la propunerea Consiliului
Federal (Bundesratu), a unui guvern de land sau a Reprezentanţei Populare
a unui land.
4.în caz de divergenţã de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor
Federaţiei şi ale landurilor, în special în ceea ce priveşte aplicarea
dreptului federal de cãtre landuri şi aplicarea controlului federal.
____________________________
1) In Germania domeniul legiferãrii este împãrţit în dou: domeniul de
legiferare exclusiv al Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent
5.în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri,
dintre diferitele landuri, şi în interiorul unui land afarã de cazul când este
deschis recursul la o altã jurisdicţie.
6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de
oricine consider cã a fost lezat de puterile publice într-unul din drepturile
sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legea fundamental.
7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de
asociaţii de comune pentru violarea printr-o lege a dreptului de
autogestiune în virtutea articolului 28, dar pentru violarea printr-o lege de
land numai în mãsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea
Tribunalului Constituţional al Landului. Tribunalul Constituţonal are dublu
grad de jurisdicţie (judecã în primã şi în ultimã instanţã). Totodatã,
jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor tribunalelor obişnuite cãrora le
anuleazã sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentalã.
Tribunalului Constituţional federal îi revin, de asemenea, competenţa de a
judeca acuzaţiilor ce se aduc Preşedintelui federal şi judecãtorilor.
B. Constituţia americanã
"Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la
sfãrşitul secolului trecut, cum am mai spus, aceeaşi religie, aceeaşi limbã,
aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui duşman comun:
aveau deci puternice motive pentru a stabili o legãturã strânsã între ele şi
pentru a se contopi într-o singurã şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele
având dintotdeauna o existenţã separatã şi o administraţie gata constituitã,
îşi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnicã unei uniuni
trainice
_________________________
1)
Ibidem, p. 184
2)
Living Document of American History, selected bi dr. Steele Commanger,
United States Informations Service, p. 10
şi complete care ar fi fãcut sã disparã însemnãtatea ei individualã într-un
prestigiu comun.1)
Legiuitorul constituant a optat pentru o structurã statalã
federalã, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui
stat unitar, cum sunt:
a)sentimentul naţional şi limbã comunã;
b)lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioarã
(cele 13 colonii nu pot fi considerate state în sensul modern al cuvântului
între 1776-1787);
c)piaţã comunã şi monedã unicã:
d)obiective de politicã externã similare;
e)probleme de apãrare naţionalã comune;
f)lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.2)
La 17 iulie 1787 Constituţia americanã a fost adoptatã, apoi
Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în
Constituţia federalã, ceea ce a grãbit ralierea statelor americane la acest
document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X
adoptat în 1791 potrivit cãruia "puterile care nu sunt delegate de Statele
Unite de cãtre Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor sunt
rezervate statelor respective sau poporului."
Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea
propria Constituţie, precum şi reglementãri de interese legal, aplicabile
circuitului civil, în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecãtoresc etc.
Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola
autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacatã în faţa
instanţelor judecãtoreşti pentru neconstituţionalitate.3)
In prezent, conţinutul federalismului american poate fi
caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi:
a)Autonomia constituţionalã a fiecãrui stat;
b)Larga manifestare a iniţiativei populare;
c)Descentralizarea administrativã4);
C. Autonomia constituţionalã
In cadrul organizãrii federale, fiecare stat beneficiazã de o
Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In
fruntea ierarhiei administrative a fiecãrui stat se aflã un guvernator ales
prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de
doi sau, dupã caz, de patru ani, potrivit reglementãrilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator.
___________________________
1)
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas
Bucureşti,1992, p. 168
2)
Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques,
Economico, Paris, 1983, p. 208-209
3)
Charles Debbach şi alţii, op. cit. p. 208-209
4)
Cristian Ionescu, op. cit. vol. I, p. 425
In unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegãtori. In
raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto
("item veto").
Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o
compunere bicameralã: Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor
douã corpuri legislative este de doi sau patru ani, în funcţie de
reglementãrile constituţionale locale.
In ceea ce priveşte prerogativele acordate celor douã Camere,
Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor.
Activitatea legislativã cuprinde domenii foarte diverse de interes local în
fiecare stat este creatã o reţea se instanţe judecãtoreşti, în fruntea cãrora
se afla o Curtea Supremã, ea însãşi subordonatã Curţii Supreme Federale. 1)
D) Iniţiativa popularã
Iniţiativa popularã constituie o formã a democraţiei semi-directe
(democraţiei participative).
In opinia cunoscutului expert american în prognoza socialã,
John Naisbitt, principiul cãlãuzitor al democraţiei participative este acela cã
oamenii trebuie sã ia parte la procesul decizional care le afecteazã într-un
fel sau altul viaţa.
Democraţia participativã se poate manifesta prin diferite
iniţiative de interes local sau chiar naţional ori prin referendum popular
organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul
local.
Iniţiativa organizãrii referendumului o pot avea organizaţii
cetãţeneşti sau chiar corpul legiuitor.
In ceea ce priveşte iniţiativa popularã a cetãţenilor este necesar
ca aceasta sã întruneascã adeziunea (sub formã de semnãturi) a
aproximativ 10 - 12% din numãrul total al populaţiei cu drept de vot.
Intre referendum şi iniţiativa popularã exista o diferenţã de
continuitate, deoarece iniţiativele cetãţenilor declanşeazã o procedurã de
votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisã este supusã votului
reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument prin care
cetãţenii îşi exprimã opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de
organismele competente.
Prin intermediul unei iniţiative populare cetãţenii unui stat pot
cere, de pildã, revocarea mandatului unui funcţionar
local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau
chiar al guvernului etc.
F. Partidele politice
In Statele Unite ale Americii funcţioneazã mai multe partide:
Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul Independent American,
Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele.
Dar aderenţa electoralã, precum şi câştigarea puterii politice,
detaşeazã net primele douã partide politice.
__________________________
1)
Charles Debbarch şi alţii, op. cit. p. 209
La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia
statelor membre ale federaţiei şi limitarea autoritãţii acesteia, iar a
Partidului Republican, luptã pentru întãrirea autoritãţii centrale.
In prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei
strãini: cele douã partide politice nu se înfruntã pe motive politice sau
ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local.
In procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele
politice americane îndeplinesc patru funcţii principale:
a)Funcţia electoralã care constã în formularea unor programe
electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor
electorale, atragerea şi mobilizarea suporturilor, supravegherea alegerilor,
analiza rezultatelor.
b)Funcţia de conducere/opoziţie, exercitatã concomitent de
partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie.
c)Funcţia de selectare. Aceatã funcţie constã în îmbinarea
intreselor cât ma largi a valorilor naţionale şi forjarea într-o forţã politicã
coerentã şi unitarã, capabilã sã domine sau sã determine fizionomia
instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însãşi.
d)Funcţia de educare politicã şi civicã a cetãţenilor.
Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizeazã
prin:
-Nu pune accentul pe doctrinã şi ideologie.
-Are un caracter pragmatic, militând pentru eficienţã, prioritãţi
economice, electorale, politice, financiare.
-Acţioneazã mai ales în perioadele electorale.
-Nu are nici bazã sociologicã sau de clasã; apartenenţa unor
cetãţeni la un partid sau altul este dictatã de "oportunitãţile de familie, de
tradiţie, de gruparea alegãtorilor n jupul unor personalitãţi."1)
-Dupã câştigarea alegerilor în promovarea pe diferite funcţii în
administraţie pun accentul pe "merit sistem" şi nu pe "spoil sistem" 2),
respectiv pe competenţã nu pe clientelismul politic.
In Statele Unite grupurile de presiune sunt foarte active,
exprimând interesele şi revendicãrile membrilor lor, deşi nu urmãresc
câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiile
agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi
ale puternicelor sindicate AFL-CIO.
In S.U.A. existã chiar o legislaţie care precizeazã condiţiile
desfãşurãrii activitãţii de cãtre lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptatã o lege
care o înlocuieşte pe cea
din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul
favorizãrii, ___________________________
1)
Victor Duculescu, op. cit. p. 68
2)
"Spoils sistem", aderã la obţinerea unei funcţii publice cu sprijin politic,
sisteme în care se regãseşte clientelismul politic, formal juridic a fost
înlãturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din anul 1883 A. Iorgovan,
Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619
împiedicãrii sau influenţãrii adoptãrii unei legi de cãtre Congres trebuie sã
se înscrie pe lângã Secretariaul Camerelor. Lobby-urile trebuie sã furnizeze
lista oamenilor care le finanţeazã şi lista celor pe care ele le finanţeazã, la
rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau
închisorii.
Statisticile aratã cã în S.U.A. se înregistreazã o creştere a
influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacã în anul 1937,
16% dintre americani se considerã în afara partidelor, în anul 1992,
procentul acestora a ajuns la 27%.
G. Preşedintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:
a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;
b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;
c)deschiderea companiei electorale;
d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe
electori, dispunând de un mandat imperativ de a alege o persoanã sau alta
în funcţie de preşedinte;
e)alegerea preşedintelui de cãtre electori
f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.
Comparând instituţia preşedintelui cu cea a Congresului şi a
Curţii Supreme de Justiţie vom constata, cã puterea în stat este deţinutã
practic de Preşedinte, cã acesta beneficiazã de o largã autonomie, şi
independenţã în domenii majore ale guvernãrii faţã de celelalte organisme
cã între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare fiecãruia
dintre ele revenindu-i o fracţiune din putere, cã este împiedicatã orice
ingerinţã a unei puteri în sfera de activitate a alteia, cã instanţa judiciarã
supremã joacã rolul unui arbitru între cele douã puteri aflate într-un conflict
constituţional, din care de multe ori Congresul iese "şifonat" 1).
Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, el nu rãspunde în
faţa Congresului şi nu poate fi silit sã îl demisioneze dacã este "în
minoritate", cum se întâmplã cu un prim-ministru într-un regim
parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul şi sã
procedeze la organizarea unor noi alegeri.
In sistemul prezidenţial din Statele Unite nu existã - ca şi în
sistemele europene - un "Consiliu de miniştri", organ colectiv, care s-ar
întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt îl are preşedintele, în luarea
hotãrârilor. Abraham Lincoln a rostit o celebrã formulã referitor la aceasta:
"şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotãrârea este nu" 2).
Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori
individuali ai preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente
pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţã de preşedinte.
Preşedintele poate, în mod discreţionar, sã-i numeascã sau sã-i înlãture din
funcţie.
_____________________________
1)
Clinton Rossiter. The American Prsidency. Time Reading Program,New
York, 1963,p. 71
2)
Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J,
Ediţia a 8-a,Paris, 1997, p. 312
In jurul preşedintelui funcţioneazã numeroase oficii, agenţii,
precum şi comisii printre care enumerãm: Agenţia Centralã de Investigaţii
(C.I.A.), Consiliul Naţional al Securitãţii, Sistemul Federal de Rezerve
(monetarã, bancarã), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia
penrtu Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativa legislativã însã are dreptul de
veto, care poate fi înlãturat în situaţia în care fiecare dintre cele douã
Camere ale Congresului voteazã din nou proiectul în cauzã cu o majoritate
de douã treimi.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
a) funcţia de şef al statului:
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativã;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea
Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.
Congresul
Congresul este format din douã camere legislative: Senatul şi
Camera Reprezentanţilor şi are un principal douã funcţii: votarea legilor şi
controlul activitãţii executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt
aleşi prin vot universal egal, secret şi direct, potrivit legilor electoral ale
fiecãrui stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur
de scrutin. Durata unui mandat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2
pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca
deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numãrul senatorilor este înnoitã din doi
în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi
impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţã de
Senat. La rândul sãu Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor
internaţionale.
Puterile Congresului se exprimã prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii
funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite;
e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.
BIBLIOGRAFIE