Harry Bar-Shalom : între Chagall și Ravel

Irina Airinei

Apărut în 2017 la Editura „Hasefer”,„Sfârșitul migrării fluturilor” este un roman uimitor. Prin
fluxul introvertit al evocării pe care-l ghicim autoconfesiv, romanul entuziasmează, uimește,
intimidează. Harry Bar-Shalom creează aici un poem în proză traversat de fiorul liric al iubirii
pierdute. Motivul iubitei evanescente, al dialogului imaginar cu Rona în zborul ei de fluture uriaș din
India anilor încețoșați de droguri și până în țara salvării, Israelul, acest „efect Chagall” se constituie ca
un adevărat fond muzical al romanului care te învăluie cu poezia lui dureros mătăsoasă a interferării
tuturor simțurilor. Israelul apare în toată poezia naturii de pe Carmel, cu priveliști confundate cu
nemărginirea care îți taie respirația. Israelul apare și cu zile întregi de război, bombe, sânge sau schije
care lasă răni deschise în trupurile și sufletele personajelor.

Ajuns în România natală, arhitectul devenit grădinar în Israel, prin forța împrejurărilor dar și
ca predestinare, purtând permanent o minusculă schijă în creier care îi dă momente de pierdere a
conștienței, Edy, vocea principală a cărții, își regăsește tatăl, creștin, acum bolnav în fază terminală, a
cărui soartă pare esențialmente identică cu a lui. Tatăl, iubind necontenit , toată viața, o singură
femeie, soția care l-a părăsit împlinindu-și implacabil destinul de a trăi în Țara Sfântă. Forța destinului
de evreică? Un roman pe a cărui scenă evoluează, cu naturalețe figuri precum aceea a verișoarei
Diana, spirit exploziv, violent în sinceritate și în expresia sentimentelor, pusă în situații limită, dar și
fragilă până la a o percepe numai cu al șaselea simț...Un roman mereu proaspăt și provocator,
armonic în muzicalitatea lui interioară așa cum numai un poet al cuvântului poate să scrie. Romanul
pare a fi un perpetuu joc de-a viața, în care, chiar dacă moartea răpește, uneori, ființa fizică,
preaplinul iubirii celor rămași îneacă durerea, estompând lacrimile și închizând rănile cele mai adânci.
Un roman circular, ca o melodie ebraică de Ravel, cu o structură intervalică variată, expresivă, cu o
ritmică variată, uneori monocordă, introspectă, alteori polifonică, având o simetrie a dezvoltării
planurilor narative la nivel dialogal și monologal : acestea se dezvoltă într-o formă de fugă, cu
alternanța voce și contravoce (trecutul interferează cu prezentul, amintirile cu percepțiile timpului
trăit în sincronie, India cu România, Israelul cu India, Israelul cu România și tot așa). Un poem
simfonic sublimat în metafora câmpului acoperit de fluturii Monarh nemișcați și cu aripile întinse, un
poem simfonic vibrând la atingerea amintirii fluturilor printre care e și Rona, iubita unică, acum de
negăsit. Amintirea fluturilor morți.

Același lirism inconfundabil în „Clopotele Ierusalimului” („Hasefer”,2012), hebraistul de înalt

nivel care este Harry Bar-Shalom transmițând, parcă, încă din deschidere, un mesaj subliminal - al
celui plecat dintr-un univers creștin către care privește mereu îndărat, printre gene, cu ochii sufletului.
Ierusalimul esențial despre care Yehuda Amichai scria: ”I heard bells ringing with the faiths of the
times,/But the wailing I heard inside me /Was always of my desert Yehuda.” (Poems of Jerusalem-
Jerusalem 1967). Un roman la fel de evanescent ca o pânză de Monet în care impresiile se topesc în
amestecul de nuanțe ale unui cromatism al trăirilor, de o finețe în care bănuim vocea auctorială,
spiritul lipsit de sens practic, dar mereu absorbit în vortexul propriilor visări în care încearcă să își
atragă iubita, pe jumătate reală, pe jumătate imaginară...”Tant de saisons heureuses, / prédites dans
le creux de chaque main / tant de bonheur dꞌun soir déjà un peu / ancien/ roulé dans la poussière
dꞌun pauvre lendemain...” (Jacques Prévert). Un joc de-a viața și de-a moartea în care, în cel mai pur
spirit iudaic, cel dispărut din viață sau din iubire revine în circuitul naturii, firesc, pentru a continua
existența fără sfârșit: „Explozia se desfășoară fără zgomot. Mă aflu în mijlocul ei, trec astfel pragul
Răsăritului – unde devin, eu însumi, un punct în orizontul de lumină...”

O culegere de schițe fermecate a fost publicată în două ediții tot la „Hasefer”. „Lung e drumul
până-n Orientul Apropiat” - și cum să nu fie lung când el începe de la Marea Caspică, după cum îi
spune copilului Harry, unchiul care îi vorbește pentru prima dată de rădăcinile lui khazare: „Știi, noi,
de fapt, suntem tătari. Bunicul meu a sosit la Bacău venind din Baku, tocmai de la Marea Caspică!”. O
mărturisire ca un șoc electric refăcând, instantaneu, o întreagă genealogie, ca un salt mortal în istoria
omenirii. O carte pentru acum și pentru mai târziu, ca o muzică, ori o operă de artă vizuală esențială
care, în loc să își piardă potențialul după prima lectură, te atrage mereu cu un fel de mister mocnit. Să
revii la vis, întorcând paginile, căzut pe gânduri, căutând parcă răspunsuri, poate în Talmud, poate în
Kol Nidrei, poate în bejenie, poate într-o întâlnire bizară cu un prinț khazar ori cu un vagabond
atotștiutor...Cu toții privind la aceeași boltă astrală și dezlegând, în sfârșit, taina Lumii și a Universului-
de la Origini și până-n Ziua cea de Apoi!