Sunteți pe pagina 1din 3

Foametea din anii 1946–1947 din Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească a fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de


la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de
război, seceta, impactul determinant al măsurilor sovietice de supra-colectare de produse
alimentare, distrugerea modului tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația
reală și lipsa de reacție a statului față de nevoile oamenilor.

Caracterul global al colectării produselor alimentare (pe lîngă grâu se colectau și alte
semințe de culturi vegetale, care puteau fi utilizate în alimentație) de la populația rurală,
sub forma unei impuneri economice foarte mari ce includea prestări ce nu puteau fi
acoperite de gospodăriile țărănești, a dus la epuizarea oricărei surse de existență. Situația
a fost și mai grea în partea de sud, unde atât seceta a fost mai puternică cât și recoltele
mai mici.Rezervele de grâu au fost epuizate încă din 1945. Comisarii au măturat în
toamna anului 1946 toate produsele alimentare din podurile și hambarele cetățenilor.
Conducerea URSS considera că respectivele măsuri nu sunt îndeajuns de stricte, astfel
gospodăriile țărănești avînd așa-numite „datorii” de predare a produselor către stat către
anul 1947, cu adevărat colosale.

La punctele de alimentare, înființate în sate în iarna 1946/47, norma de pâine se dădea de


regulă, numai în cazurile cînd aceste sate dăduseră în prealabil cotele de cereale cerute
de către stat. Foametea cea mai dură a durat aproximativ 10 luni pînă a apărut recolta
anului 1947, astfel că spre sfîrșitul acestui an, proporțiile mortalității încep treptat să se
reducă.
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populație foarte numeroasă, consumul de plante
și subproduse agroindustriale dăunătoare sănătății, de cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a
morbidității. Aceasta se referea mai ales la sate, pentru că orașele, în care trăia și nomenclatura
sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forța de la
țărani.La începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 pîna la 15 la sută din populația sătească. În
decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert pîna la 30 la sută din populație, iar în
unele locuri această cifră se ridica pîna la 80 la sută. Stalin a trimis în Basarabia o comisie în frunte
cu Alexei Kosîghin, viitorul „reformator” al URRS de după Hrușciov. Acela a raportat că în RSSM, „cu
adevărat, sunt foarte muți distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui Kosîghin la ospețele de noapte de
la celebra vilă de sub Moscova și l-a poreclit imediat, râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC
al PCUS și, l-a poreclit pe Kosîghin „distrofcic”. Porecla i-a rămas „reformatorului” pînă la moarte.În
legătură cu numărul de decese datorat foametei, se vehiculează diverse cifre, de la 200.000 la mai mult.
A fost o evidentă creștere a nivelului mortalității în anul 1947 față chiar de anul 1946. Situația era mai
gravă iarna și primăvara devreme, cînd indicii mortalității aproape că se dublau. Un indice foarte înalt
este indicat în luna iulie. Aceasta asociate cu migrarea în masă a populației au dus la o catastrofă
demografică în rândurile populației din Bucovina de Nord și Basarabia atât în anul 1946, cât mai ales
către anul 1947. Foametea a provocat o creștere înspăimântătoare a criminalității. Furturile, mai
întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obișnuit. Pe la începutul lunii iunie
1946, cîteva cazuri de canibalism, dovada foametei îndelungate, au avut loc.În contextul accentuarii
foametei la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul.
Urmare a acestui fenomen, grănicerii primesc ordin să fie necruțători față de cei care vor încerca să
treacă frontiera. În privința celor prinși, apare ordinul ca aceștia să fie executați pe loc, iar față de cei care
reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în caz că nu vor putea pune mâna pe
ei, să fie împușcați.Inainte de secolul al XVII-lea, se credea ca lumina se transmite instantaneu.
Inainte de secolul al XVII-lea, se credea ca lumina se transmite instantaneu.
Acest lucru a fost sustinut de observatia ca nu exista nici un decalaj vizibil a
umbrei Pamantului pe suprafata Lunei, lucru care ar fi de asteptat daca viteza
luminii ar fi finita.

Astazi stim ca viteza luminii este prea mare pentru ca acest fenomen de
intarziere sa fie vizibil. Galileo se indoia ca lumina ar avea o viteza infinita si a
conceput un experiment pentru a masura viteza acesteia. Experimentul sau a
presupus dispunerea a doua felinare la o distanta de cativa kilometri pentru a
observa daca exista o intarziere a luminii atunci cand aceasta parcurgea
distanta dintre cele doua felinare. Nu stim exact daca acest experiment a fost
pus in practica, iar daca a fost, Galileo si-a dat seama ca experimentul este
realizat la o scara prea mica si nu ar fi putut evidentia valoarea sa.

Prima masurare mai precisa a vitezei luminii a fost facuta de Olaus Roemer in
1676. In timp ce studia miscarea unuia dintre satelitii lui Jupiter, Roemer a
observat ca in functie de geometria Pamant-Soare-Jupiter, poate exista o
diferenta de pana la 1000 secunde intre timpul prezis cand ar trebui sa se
petreaca eclipsa, si momentul cand aceasta era observata. Adica, timpul scurs
intre eclipsele acestuia variau de-a lungul unui an, corespunzator perioadelor
in care Pamantul se apropia de Jupiter sau se indeparta.

Presupunand ca Jupiter porneste la distanta r0 fata de Pamant, la inceputul


unei eclipse. Jupiter se indeparteaza de pamant cu viteza v. In timpul
urmatoarei eclipse, Jupiter se afla la distanta d=vT fata de Pamant, iar lumina
trebuie sa parcurga o distanta d=vT mai mult decat in prima faza. Cunoscand
perioada Io si cunoscand diferenta relativa intre Pamant si Jupiter, Roemer a
putut calcula viteza valorii c. Diferenta intre o singura perioada orbitala este
mica, insa Roemer – potrivit scrierilor sale – a studiat aceste schimbari
cumulativ si a observat ca deviatia masurabila este de 22 de minute.

Roemer a ajuns la concluzia ca durata


de timp necesara luminii pentru a
ajunge pe Pamant, variaza deoarece si
distanta dintre cele doua planete
variaza. El a obtinut valoarea c a fi de
214.000 km/s, destul de precis, tinand
cont ca nici distantele intre planete nu
erau cunoscute cu exactitate.

De-a lungul timpului, multi savanti au


incercat sa masoare viteza luminii cat mai exact. Acestia au reusit sa obtina
valori mai precise odata cu perfectionarea metodelor si dispozitivelor
experimentale. Incepand cu anii 1940, toate masuratorile efectuate au avut o
eroare relativa de masurare sub 0,005%.

In 1973, NBS (National Institute of Standards and Technology) din Boulder,


Colorado, a masurat viteza luminii cu ajutorul unui laser, folosind metoda
interferometrica iar valoarea acesteia a fost de 299.792,4574 cu o eroare
relativa de masurare de 0,001 km/s.

Viteza luminii, exprimata in unitati din Sistemul International, este de


299.792.458 m/s.