Drept International Public

Proiect realizat de: Iliuță Ana

Măzăreanu Despina
 Genocidul

Etimologie: „genocid” provine din grecul genos (γενος), adică neam şi

din latinul caedere – a ucide.

La originea recunoaşterii şi legiferării crimei de genocid se află un

singur om: juristul de origine poloneză specializat în drept internaţional
Raphael (Rafał) Lemkin (1900-1959). Prin eforturile sale perseverente a
reuşit ca noţiunea de genocid să fie calificată drept crimă în dreptul
internaţional. Ca urmare a eforturilor sale, Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite adoptă în decembrie 1948 Convenţia pentru Prevenirea
şi Reprimarea Crimei de Genocid.

Lemkin a fost motivat în acest efort, încă de tânăr, de masacrul

armenilor şi al asirienilor de către Imperiul Otoman în 1915, şi a făcut
numeroase demersuri ca asemenea fapte să capete o calificare juridică
specială în dreptul internaţional. Însă abia după omorârea evreilor în
timpul celui de-al doilea război mondial a obţinut ca asemenea masacre
să fie recunoscute drept crime specifice.

Lemkin însuşi a considerat că noţiunea de genocid trebuie să includă şi

suprimarea grupurilor pe criterii nu numai etnice, ci şi politice şi
economice, incluzând explicit decimarea prin înfometare a populaţiei din
Ucraina Sovietică (1932-33). Dar URSS n-a admis ca definiţia
genocidului (v. mai jos) să includă şi aceste categorii. Este interesant de
notat că o Rezoluţie ONU (nr. 96) din 11 decembrie 1946 include şi
motivele politice în definirea genocidului, însă acest motiv va dispare din
definiţia finală, unul din redactorii acestei versiuni finale – URSS – fiind
el însuşi vinovat de această variantă specifică a genocidului (numită şi
politicid).

Definiţia genocidului din Convenţia pentru Prevenirea şi Reprimarea

Crimei de Genocid este:

…genocidul se refera la oricare dintre actele de mai jos, comise cu

intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional,
etnic, rasial ori religios: (a) omorârea membrilor grupului; (b) atingerea

grava a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului; (c)

supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care
antrenează distrugerea fizica totală sau parţială; (d) masuri care vizează
scăderea natalităţii in sânul grupului; (e) transferarea forţată a copiilor
dintr-un grup intr-altul.

Iată de exemplu o definiţie mai echilibrată – definiţia Institutului de

Studiu al Genocidului (Universitatea Statului New York):

Genocidul este realizarea practică a intenţiei – indiferent de gradul ei de

succes – de a ucide în totalitatea sa orice grup naţional, etnic, rasial,
religios, politic, social sau economic, aşa cum sunt definite aceste
grupuri de către făptaş, şi indiferent de mijloacele folosite”

Pedepsirea. Pe lângă fapta însăşi de genocid, se mai pedepsesc:

înţelegerea, sau complotul, în vederea comiterii genocidului, incitarea,
tentativa, precum şi complicitatea la genocid.

În noiembrie 1968 Adunarea Generală ONU adoptă Convenţia asupra

imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, care
acoperă şi crima de genocid.

Convenţia pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid

(CPRCG) a fost criticată sub diferite aspecte. Primul este că, rezultând
dintr-un compromis diplomatic la ONU între ţările occidentale şi URSS
(cu am arătat mai sus), definiţia genocidului este redusă la uciderea în
masă pe motive naţionale, etnice, rasiale şi religioase, omiţând pe cele
economice şi politice.
În afară de extensia definiţiei, controversate sunt şi unele detalii de
formulare. Astfel, definiţia standard, adică cea din CPRCG, face referire
la „intenţia de a distruge” grupul naţional, etnic, etc., deşi este posibil ca
un număr de oameni să fi fost distruşi pornind de la o altă intenţie, una
care nu viza grupul (naţional, etnic, etc.) ca atare.

Calificarea de „genocid” este căutată de unii şi temută de alţii. De

exemplu, armenii doresc ca masacrarea lor de către autorităţile turceşti
în 1915 să fie definită drept genocid, aşteptându-se la o recunoaştere la
fel de generală ca şi celebrului genocid al evreilor din anii 1939-45. Din
acelaşi motiv autorităţile turceşti actuale se opun cu străşnicie unei
asemenea definiri pentru a evita o pată infamantă asemănătoare
Holocaustului.

Cel dintâi, genocidul împotriva armenilor, are loc în mijlocul Primului

Război Mondial, între anii 1915-1916, când armata otomană
organizează execuții în masă împotriva minoritățiu armene. Concomitent
cu acestea, au loc și deportări în masă, în cadrul cărora sute de mii de
armeni sunt escortați în tabere din deșert, pe drum având loc crime în
masă, violuri și convertiri forțate la islam. În total, se crede că peste un
milion de armeni ar fi fost omorâți în urma acestui eveniment. Genocidul
armean este subiectul unei intense dispute istoriografice și diplomatice.
Istoriografia turcă naționalistă invocă până astăzi argumentul
pragmatismului, anume că otomanii au luat anumite măsuri punitive față
de populația minoritară armeană din imperiu strict cu scopul de a
împiedica o răscoală a acesteia față de conducere, în condițiile în care
Imperiul Otoman era angajat în Primul Război Mondial. Istoriografia
armeană a insistat însă mereu pe caracterul pur ideologic al
persecuțiilor. Explicația agresivității otomanilor se regăsește în istoria
secolelor XVII-XVIII și a „problemei orientale”, context în care teritoriul
imperiului se răstrânge constant, iar tot mai mulți refugiați ajung în
Anatolia din Balcani. Astfel, această regiune și imperiul în sine capătă o
majoritate islamică și otomană care nu mai existase pe parcursul întregii
lui istorii, context în care minoritatea armeană, numeroasă și în Anatolia,
este percepută drept o amenințare la adresa noii omogenități, din care
Junii Turci sperau să creeze nucleul unui nou stat.
În acest caz, se observă că atât etnia, cât și religia joacă un rol
semnificativ în motivația înfăptuitorilor. Mai mult, genocidul armean are
și o dimensiune culturală accentuată, dat fiind numărul mare de
convertiri forțate la islam. Este, de altfel, singurul genocid din această
listă unde înfăptuitorii au credința că victimele încă pot fi convertite, iar
grupul transformat în loc de eliminat.

Înaintând înspre următorul genocid din listă, observăm că Holocaustul

este genocidul din listă care iese cel mai mult în evidență, atât ca număr
de victime (peste șase milioane), cât și ca brutalitate și prin faptul că
este foarte strict coordonat și supravegheat, nefiind nici pe departe ceva
spontan. Dimpotrivă, pentru a putea fi înfăptuit, naziștii creează o
întreagă mașinărie și birocrație a uciderii, de dimensiuni uluitoare.
Cât despre cauzele lui, el are în mod clar motivații ideologice. Nu există
nicio amenințare din partea grupurilor persecutate și decimate, în afară
de una percepută pe termen lung. Mai mult, faptul că anumiți evrei și alți
prizonieri din lagăre au fost lăsați în viață pentru a munci, urmând să fie
eliminați abia după sfârșitul războiului, reflectă clar faptul că
amenințarea biologică a rasei evreiești nu era una imediată. Ce a
motivat, așadar, acest plan diabolic?
Un răspuns foarte bun ne este oferit de Robert Jay Lifton în cartea
Medicii naziști. Exterminarea medicală și psihologia genocidului. El
explorează motivele și modurile în care medicii naziști au orchestrat și
au luat parte la uciderea în masă și la experimentele medicale din
lagăre. Explicația lui Lifton este că principalul argument care a condus la
aceste fapte este inversarea vindecării și a uciderii, cu alte cuvinte,
preschimbarea ideii de crimă în ideea de vindecare. Astfel, în timp ce
luau parte și coordonau aceste crime, medicii erau convinși că salvează
viitorul biologic pur al rasei omenești prin înlăturarea membrelor
cangrenoase ale omenirii, adică evreii. Vom vedea însă că aceste
atribute imaginare care le sunt acordate evreilor vor fi regăsite și în
spatele multora dintre celelalte genocide.
Genocidul din Cambodgia este un alt astfel de exemplu. Desfășurat între
anii 1975-1979, se estimează că în cadrul progromului coordonat de
Khmerii Roșii, partid comunist aflat la putere în această perioadă, ar fi
murit cel puțin un milion și jumătate de cambodgieni, într-o țară cu o
populație de doar opt milioane. Ce individualizează acest genocid față
de altele este că el reprezintă un „autogenocid”, în sensul că nu se
poate vorbi de un anumit grup unitar asupra căruia să fi fost îndreptate
crimele. Dimpotrivă, oricine putea fi considerat un „dușman” și să fie
executat. De fapt, de multe ori, sub presiunea propagandei oficiale,
oamenii ajungeau să își denunțe chiar membri ai propriei familii.

Și în acest caz există însă un anumit model în spatele uciderii în masă,

bazat în mare măsură pe criterii sociale. Astfel, societatea cambodgiană
este puternic ierarhizată pe baze de merit, oamenii cu studii mai multe,
mai bogați, cu un loc de muncă mai stabil sau mai prestigios, se află
într-o poziție de superioritate față de cei cu mai puțin succes decât ei.
Venirea Khmerilor Roșii la putere aduce însă o inversare a acestei
ierarhii sociale, brusc „oamenii noi”, adică în special orășenii, devenind
suspecți și aflându-se mereu la doar un pas de a fi considerați dușmani
ai revoluției, în timp ce „oamenii vechi”, țăranii și bătrânii, se bucură de o
încredere deosebită din partea partidului. Așadar, tiparul genocidului
urmează în mare parte persecuția celui de-al doilea grup, aflat acum
brusc într-o poziție de putere, față de primul.
Dar și aici, ca și în celelalte cazuri menționate, victimelor le sunt atribuite
anumite trăsături pur ideologice și chiar imaginare, în acest caz, cea de
dușman al poporului, care îi transformă automat în ținte din partea
majorității conducătoare. Asocierea grupului țintă cu amenințarea nu
este una pur fictivă de această dată, printre clasele sociale persecutate
aflându-se cu siguranță și adversari sau poate potențiali adversari ai
regimului, dar această calitate este atribuită apoi în mod imaginar unui
grup mult mai larg.

Masacrul din Bosnia face parte dintr-o serie mai largă de epurări etnice
desfășurate de armata sârbă în timpul așa-numitelor „războaie
iugoslave”, cauzate de sentimentul sârbilor că pierd controlul asupra
fostei republici din Balcani. Și aici, baza ideologică a represiunilor a
constituit-o retorica naționalistă agresivă a președintelui sârb Slobodan
Milosevic, care a alimentat teana de destrămare a țării. În 1991, armata
sârbă atacă pe rând Croația și apoi Bosnia, ocupându-le și începând un
val de persecuții împotriva acestor etnii. Cel mai grav episod al acestei
epurări etnice este masacrul de la Srebrenica, unde se estimează că au
fost omorâți peste 8000 de bărbați, femei și copii bosniaci, îngropați apoi
în gropi comune. Interesant este că acest genocid, element similar
Holocaustului, nu e îndreptat împotriva unei singure etnii sau religii,
căzându-i victime atât croați catolici, cât și bosniaci musulmani.
Prin execuții în masă, lagăre de concentrare, deportări în masă și violuri,
sârbii au atentat asupra acestor grupuri, care, în mod interesant, nu erau
minoritare în teritoriul balcanic, ci se aflau doar în inferioritate militară. La
fel ca și în cazul Cambodgiei, victimele au fost considerate de către
înfăptuitorii genocidului drept „potențiali” dușmani, care amenință
identitatea și stabilitatea statală.

Masacrul petrecut în Rwanda în anul 1994 a relevat incapacitatea unei

misiuni ONU de menţinere a păcii de a reacţiona eficient pentru
protejarea civililor, una dintre responsabilităţile fundamentale ale
organizaţiei internaţionale de securitate, dacă ţinem seama de
obiectivele acesteia. Cu toate că era evident faptul că are loc un genocid
şi nu un război civil, iar reprezentanţii unei etnii au fost ucişi în mod
violent nefiind victime colaterale ale unor confruntări armate, iniţial s-a
refuzat intervenţia în mijlocul evenimentelor pentru oprirea masacrului
asupra civililor. Reacţia tardivă a făcut ca numărul morţilor să fie imens
având în vedere perioada relativ scurtă de timp în care s-a desfăşurat
uciderea civililor aparţinând etniei Tutsi. Amploarea evenimentului din
Rwanda îl situează drept cel mai sângeros genocid din secolul XX.
Violenţele au durat timp de 100 de zile, perioadă în care au fost ucişi
aproximativ 800 000 de oameni conform ONU şi Uniunii Africane şi 1
milion de civili conform altor surse. De asemenea evenimentele violente
au determinat apariţia unui număr imens de refugiaţi ce s-au îndreptat
spre ţări precum Zair şi Congo.
Organizaţia Naţiunilor Unite avea la momentul respectiv desfăşurată în
Rwanda misiunea UNAMIR de menţinere a păcii. Datorită dotării
inadecvate, dar şi faptului că nu dispunea de aprobările necesare
implicării în conflict şi opririi efective a violenţelor, membrii misiunii au
asistat neputincioşi la uciderea civililor. În lipsa unui mandat clar care să
prevadă acţionarea pentru protejarea civililor, trupele ONU nu pot
interveni pentru a stopa violenţele. Încă de la începutul atrocităţilor ţările
occidentale, precum Franţa, Belgia şi Statele Unite şi-au retras membrii
misiunilor diplomatice din Rwanda. Mai mult ONU a refuzat
suplimentarea trupelor, şi în ciuda insistenţelor comandantului misiunii
UNAMIR din Rwanda, generalul Romeo Dallaire, a refuzat deasemenea
autorizarea unei riposte armate pentru oprirea masacrelor.
Chiar dacă a fost adoptată drept o normă de drept internaţional
responsabilitatea de a proteja populaţia unui stat împotriva abuzurilor
grave, masacrelor sau altor acte violente, atunci când statul respectiv îşi
dovedeşte incapacitatea de a acţiona pentru respectarea drepturilor
propriilor cetăţeni şi implicit apărarea lor de atrocităţi, aceasta nu a fost
pusă în practică atunci când situaţia a cerut-o. Modul în care a
reacţionat comunitatea internaţională faţă de genocidul din Rwanda
demonstrează că responsabilitatea de a proteja rămâne un concept pur
teoretic.

Astfel, trăgând niște concluzii generale din ceea ce am afirmat,

observăm încă de la început că printre condițiile propice genocidului se
numără și existența unui climat de amenințare și de pericol. Astfel,
genocidul împotriva armenilor și Holocaustul se desfășoară ambele în
timpul celor două războaie mondiale, cel din Cambodgia are loc sub
presiunea continuă a invaziei vietnameze, cel din Bosnia în timpul unui
război al Serbiei cu statul invadat, iar cel din Rwanda izbucnește
concomitent cu războiul civil.
În ceea ce privește determinarea cauzalității, este evident că
răspândirea sa geografică elimină din start orice ipoteză de specific
cultural, el regăsindu-se atât în societăți occidentale (Germania nazistă),
africane (Rwanda), cât și din Asia de Est.
Ideologiile care stau la baza acestor masacre sunt însă destul de
variate, pornind de la naționalism și extremism religios și mergând până
la ideologii în esență supranaționale, precum nazismul sau comunismul.
Este destul de clar că, deși cultura joacă un rol major în afirmarea unor
precondiții pentru genocid, alți factori de tip politic, social și economic
sunt de asemenea fundamentali. Astfel, trebuie să existe în mod clar un
climat de amenințare imediată și foarte gravă, care să convingă grupul
care comite genocidul că singura metodă de a scăpa de ea este
eliminarea integrală a grupului țintă. Acest climat este oferit, după cum
am observat în toate exemplele oferite, de război sau de amenințarea
războiului, cu alte cuvinte, de o stare permanentă de insecuritate. Cu
toate acestea, este destul de clar că multe dintre genocidurile din istorie
nu au fost planificate ca atare, uneori neexistând nici măcar o structură
(militară, economică sau politică) genocidală, ele fiind mai degrabă niște
escaladări graduale ale unor resentimente ideologice și violențe
acumulate.
De asemenea, trebuie remarcat că pot exista și cazuri în care ținta nu
este un grup fizic, ci mai degrabă un grup imaginat de țapi ispășitori,
care poate fi extins continuu, astfel încât noi și noi indivizi pot fi făcuți
peste noapte victime (cel mai grăitor exemplu este cazul Cambodgiei).
În ceea ce privește împiedicarea genocidului, un rol important îl joacă
observatorii, atât cei interni, cât și externi. Genocidul are loc aproape
întotdeauna departe de ochii lumii, într-o stare de opacitate, unde să se
poată desfășura nestingherit. Cât despre vindecarea rănilor sale și
împăcarea între grupul înfăptuitorilor și cel al victimelor, după cum au
arătat evenimentele din Rwanda, este necesar ca grupul victimelor să fie
lăsat să își simtă durerea într-un climat de siguranță și empatie, iar
grupul înfăptuitorilor trebuie să fie expus la suferința cauzată din punct
de vedere empatic.
Dar metoda esențială de prevenire a oricărui genocid stă în eliminarea
uneia dintre cauzele sale principale: ideologia. Trebuie promovate idei
care să susțină pacea și cooperarea, iar, prin intermediul organismelor
naționale și internaționale, să fie întreprins dialogul în loc de violență.
Indiferent ce ne rezervă viitorul, tentația de a comite crime în masă și
genociduri nu va rămâne cu siguranță doar de domeniul trecutului și
este în egală măsură responsabilitatea comunității internaționale și a
comunităților locale să prevină repetarea unor astfel de atrocități care au
marcat istoria.