Dispoziţia substanţei osoase - atât a celei compacte, cât şi

a celei spongioase - nu este întâmplătoare. între modul de

aşezare a ţesutului osos şi între funcţiunile pe care osul le
îndeplineşte există o strânsă interdependenţă.
Să examinăm mai întâi diafîza oaselor lungi. Prezenţa
cavităţii medulare le face mai uşoare şi mai rezistente. Un
tub gol, cu pereţi rigizi, este mai rezistent decât o vergea
plină, confecţionată din aceeaşi cantitate de material. Cu
alte cuvinte, dacă din aceeaşi cantitate de material construim
coloane de lungime egală, una goală, dar cu diametrul mai
mare, alta plină, deci cu diametrul mai mic, prima va fî mai
rezistentă (şi mai elastică) decât a doua. în felul acesta,
diafîza rezistă uşor forţelor ce acţionează asupra ei
(tracţiune, presiune).
în cazul substanţei osoase spongioase, faptele sunt la fel de
concludente. Astfel de substanţă osoasă găsim în locurile
unde, pe lângă rezistenţă la presiune, elementele osoase
trebuie să aibă şi un volum mai mare: oasele scurte şi mai
ales epifîzele oaselor lungi, care prin aceasta dobândesc
suprafeţe articulare mai întinse. Despărţiturile osoase - lame
şi travee din substanţa spongioasă sunt dispuse, în general,
în planul forţelor de presiune sau de tracţiune ce se exercită
asupra osului; ele urmează, în general, aceeaşi direcţie ca şi
forţele pe care le suportă (fig. 8). în felul acesta, ele
oferă cu un minimum de material un maximum de rezistenţă.
Trabeculele şi lamelele osoase ale spongioasei se ma-
terializează, se identifică cu liniile izostatice după care se
transmit forţele în interiorul oaselor. Pentru a înţelege

Fig. 8. Reprezentarea schematică a fasciculelor trabeculare din epifiza superioară a femurului.

1. Fasciculele trabeculare ale capului şi colului (travee de presiune).
2. Fasciculele trabeculare epifizare (travee de tracţiune).
importanţa orientării lamelelor osoase în raport cu forţele ce
acţionează asupra lor, reproducem exemplul folosit de Braus.
Presupunem că avem o scândură de o anumită grosime, tăiată
dintr-un copac şi având o lăţime egală cu diametrul
trunchiului acestuia. Dacă o forţă va acţiona perpendicular pe
suprafaţa scândurii, ea va opune o rezistenţă proporţională cu
grosimea sa. Dacă însă forţa va acţiona asupra unei margini,
deci în planul scândurii, atunci rezistenţa pe care o opune
aceasta va fi cu mult mai mare: este egală cu cea a
trunchiului copacului din care a fost confecţionată. în oase,
cele mai importante lame osoase sunt dispuse în aşa mod încât
suprafaţa lor să se găsească în planul forţelor şi nu
perpendicular pe ele, astfel ca fiecare dintre ele să opună un
maximum de rezistenţă cu un minimum de material. Această
dispoziţie se aseamănă cu cea din construcţia macaralelor, a
podurilor sau a turnurilor de fier, care sunt construite din
bare metalice întretăiate în reţea; ele sunt mai rezistente şi
mai elastice decât construcţiile similare din material plin.
Grupele de travee osoase dintr-un os pot să se continue cu
cele ale unor oase învecinate, formând astfel sisteme comune.
Lamelele osoase din arhitectura osului nu sunt formaţiuni
neschimbate. Ele se remaniază mereu, în raport cu condiţiile
mereu noi în care se găseşte osul.
Dispoziţia lamelor osoase este independentă de orice
finalitate. Elementele osoase suferă stimulări mai puternice,
orientate în direcţiile în care se manifestă forţele de
tracţiune şi de presiune lor, iar aceste stimulări au ca
rezultat orientarea lamelor osoase în mod corespunzător.
Această dispoziţie este deci rezultatul adaptării materiei vii
la acţiunile biomecanice ce se desfăşoară în organism.
Arhitectura funcţională a oaselor nu este numai rezultatul
evoluţiei unui singur individ. Dispoziţia lamelor osoase nu se
dezvoltă în decursul unei existenţe individuale, ci ele s-au
organizat în decursul evoluţiei întregii specii. Nou- născutul
prezintă, în linii generale, o orânduire analogă a
principalelor traiectorii arhitectonice ca la adult.