AFIRMAREA ȘTIINȚEI MODERNE

ÎN SECOLELE XVII – XVIII

„Dubito ergo cogito, cogito ergo sum“ (lat. Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist)

René Descartes

Autor: Matei Alexandru-Petruț

Grupa: 313AC

Apariția și afirmarea Luminilor

Secolul al XVIII-lea european este cunoscut şi sub numele de „Secolul Luminilor”. În cadrul său,
gândirea intelectuală, în urma unei lungi evoluţii care a debutat odată cu Renaşterea, este marcată
de spiritul ştiinţific. Cartezianismul stă la baza unei mişcări cultural intelectuale cunoscută sub
numele de iluminism. În jurul anului 1740, Luminile au devenit un fenomen european. Gândirea
iluministă este creatoarea unei noi viziuni şi culturi politice. Ea s-a afirmat şi dezvoltat printre cei
care în epocă îşi spuneau filosofi. În realitate scriitorii care căutau adevărul raţional în
diversitatea realităţii înconjurătoare. Opera filosofilor prezintă aspecte diverse. Varietatea ideilor
şi proiectelor lor au un punct comun. Şi anume: credinţa că prin cultură şi educaţie fac
indispensabil progresul raţiunii, se pot emancipa şi ieşi de sub tutela autorităţilor. Astfel, orice
om luminat, principe sau supus, va fi capabil să înţeleagă realitatea în care trăieşte şi se poate
manifesta ca atitudine şi opinie. Cultura prin dimensiunea ei universală poate constitui o
alternativă a unităţii Europei în diversitatea ei. „Republica Literelor şi Ştiinţelor” la care gândeau
filosofii evidenţiază cosmopolitismul iluminismului şi al secolului.

Discursul iluminist, construit pe baza unei reflecţii raţionale asupra societăţii este curajos pentru epocă şi
perceput ca adversar deschis al sistemului. Inteligent, cu accente critice şi polemice el supune atenţiei şi
discuţiei tradiţiile, constrângerile de orice natură, modul de funcţionare al instituţiilor, raportul dintre
indivizi şi autorităţi, însăşi bazele organizării societăţii. În acest context, iluminismul pune în valoare
aspiraţii umane de valabilitate universală: libertatea, egalitatea, respectul faţă de persoana umană,
fericirea, toleranţa.

Iluminismul şi societatea. Noi principii şi valori politice. Denunţarea prejudecăţilor şi raporturile

cu Biserica

Bazele gândirii iluministe au fost puse de teoria dreptului natural. Apărută în spaţiul de gândire protestant,
afirmată în Olanda (Grotius) şi Anglia (Hobbes şi Locke), ea oferă o altă concepţie asupra societăţii şi
Statului. Dominantă până în secolul al XVII-lea a fost teoria naturii divine a puterii şi a societăţii. În
„cetatea lui Dumnezeu” pe pământ, legătura dintre puterea politică şi religie nu era pusă la îndoială.
Această concepţie rămâne baza guvernării monarhiilor absolutiste. Evenimentele politice din Anglia au
evidenţiat însă: natura umană care stă la baza organizării societăţii, rolul unui contract de guvernare între
supuşi şi guvernanţi, respectarea şi garantarea unor drepturi naturale, imprescriptibile ale individului
(egalitatea în faţa lui Dumnezeu, dreptul la viaţă, libertăţi civice, siguranţa, proprietatea). Din punct de
vedere politic, dreptul la rezistenţă şi insurecţie în cazul încălcării pactului de guvernare. Doctrina
dreptului natural şi a contractului, refuză justificarea absolutismului de drept divin.

În acest context, iluminismul catolic francez, începând cu Montesquieu şi Voltaire face elogiul
monarhiei parlamentare engleze. Critica la adresa guvernării absolute este mai puţin radicală. Ei
vin însă cu soluţii de reformare a sistemului care să elimine arbitrariul guvernării: o monarhie
temperată de corpurile intermediare tradiţionale, separarea puterilor, respectarea legilor. Datoria
regelui este în acest context, aceea de a guverna cu consimţământul poporului pentru binele şi
fericirea lui. La rândul său, poporul are dreptul să controleze tot ceea ce se face în numele său.
Cel care dezvoltă într-un mod radical teoria dreptului este J.J. Rousseau. Spre deosebire de
gânditorii care considerau că drumul spre un democraţie este unul natural, Rousseau evidenţiază
faptul că nu poate exista un regim politic fără egalitate politică între toţi oamenii. El pune în
discuţie problema funcţionării în democraţie, a raporturilor dintre stat şi cetăţean. I s-a reproşat
că teoria sa sacrifică individul faţă de Statul atotputernic. Discutând principiile guvernării
absolute, iluminiştii au contribuit la promovarea unei raţiuni de stat laice.

Denunţarea prejudecăţilor. Raporturile cu Biserica

Încrederea în progresul fără limite şi raţiune imprimă filosofiei luminilor un ton optimist. Pentru
ea, paradisul terestru nu este pierdut într-un trecut revolut. El se afla în faţa oamenilor care pot
depăşi obstacolele din calea lor şi trăi fericiţi. Abandonarea prejudecăţilor, a superstiţiilor şi
obscurantismului de natură religioasă devine o condiţie a fericirii individuale şi colective. O
fericire care nu are nimic comun cu fericirea mistică, strâns legat de virtuţi, dar nu neapărat
moral religiose, ci mai mult laice. Propaganda ideilor de toleranţă religioasă şi fericire devine un
scop al iluminiştilor. Recunoaşterea şi acceptarea diferenţelor religioase şi confesionale este
privită ca o condiţie şi garanţie pentru toleranţa civilă (politică). Toleranţa este însă condiţionată
de libertatea de conştiinţă şi de gândire. Voltaire, admirator al toleranţei englezeşti, este
exponentul cel mai activ al acestei idei. Critica Bisericii ca instituţie şi a clerului este însoţită de
noi reflecţii asupra religiei. Intoleranţa până la fanatism a unor clerici, opulenţa şi fastul bisericii,
calitatea de mare latifundiar, controlul instituit asupra credinciosului, incultura unor preoţi, toate
erau eşecuri vizibile ale Contrareformei. Ele demonstrau îndepărtarea ritualului şi moralei
catolice de la valorile primare ale creştinismului. Voltaire se manifestă critic nu numai faţă de
dogmatismul constrângătot al Bisericii. Religia relevată este considerată un instrument de control
asupra conştiinţei individului. Iluminiştii nu pun la îndoială existenţa unui Dumnezeu, dar
discută asupra naturii lui. În accepţiunea lor Dumnezeu reprezintă un principiu al ordinii din
natură, „Marele arhitect” al acesteia. În mare majoritate, filosofii iluminişti sunt deişti. Cred într-
un Dumnezeu mai aproape de om, tolerant, bun, garant al fericirii atât pe pământ, cât şi în cer.
Văd o religie din ce în ce mai individualizată, mai personală, în care dogmele tradiţionale dispar.
Iluminismul. Caracteristici. Iluminismul şi libertatea. Difuzarea ideilor iluministe. Opinia
publică

Noţiunea de libertate individuală sub diversele ei aspecte (politică, economică, juridică, civică,
religioasă) este vag percepută de către oamenii secolului al XVIII-lea. Ei erau obişnuiţi,
tradiţional, cu caracterul limitat al libertăţilor corpului social din care făceau parte, acordate de
puterea regală. Ideea de libertate, în gândirea iluministă dobândeşte un sens nou şi larg în
accepţiune. Libertatea este privită ca un drept absolut, o regulă universală, de care fiecare om
trebuie să beneficieze, iar autoritatea politică să îl garanteze.

În secolul Luminilor se diversifică mediile intelectuale şi formele de sociabilitate şi de

comunicare între ele. Academiile, colegiile, cafenelele, saloanele, cluburile, francmasoneria, ca
asocieri private, reunesc oameni care au aceleaşi gusturi, plăceri şi împart aceleaşi valori, idei,
idealuri care afirmă un mod de gîndire cu tendinţe contestatoare. Ele sunt o alternativă la formele
tradiţionale de sociabilitate (familie, biserică, Curtea regală). Spre sfârşitul secolului al XVIII-
lea, Europa este câştigată tot mai mult la cauza Luminilor.

Înfăptuitori ai epocii Luminilor. Știința modernă

Științele care s-au dezvoltat în mod excepțional în această perioadă au fost următoarele:
matematică, fizică, chimie, biologie și medicină.

În matematică se pot menționa ca invenții remarcabile apariția calculului diferențial și integral,

inventate practic simultan de către englezul Isaac Newton și germanul Gottfried Wilhelm
Leibniz, logaritmii zecimali și naturali de către scoțianul John Napper, ecuațiile cilindrului și
ale conului, rezultate deosebite în algebră și trigonometrie.

Nașterea chimiei survine odată cu apariția conceptelor de atom, element chimic, substanță
simplă și compusă. Ca atare, se descoperă multe elemente chimice, inclusiv metale, se propun
simbolurile chimice și scrierea formală a reacțiilor chimice sub forma de ecuații chimice, se
descoperă legile universale ale chimiei (John Dalton, Avogadro, Lavoisier, Charles, Gay-Lussac,
etc. Se pot, de asemenea, menționa sinteza și prepararea industrială a unor acizi
anorganici precum ar fi acidul clorhidric, acidul azotic și acidul sulfuric, respectiv separarea, și
mai apoi sinteza unor substanțe organice precum benzen și acid benzoic s.a.m.d. Știința devine
normată. La „granița“ dintre chimie și fizică sunt introduse scările termometrice (atât Celsius cât
și Fahrenheit), unele unitați de măsură ce vor deveni mai târziu nucleul Sistemului Internațional
de Măsuri și Greutați (Sistemul Internațional, sau SI), adică sistemul metric).

În fizică se pot menționa descoperirea legilor de mișcare a planetelor de către Johannes Kepler,
publicarea primei concepții cosmogonice închegate aparținând lui Jean-Antoine Lavoisier,
descoperirea legilor interferenței și difracției (Christian Huygens), descoperirile din
domeniul electricității ale lui Alessandro Volta și cele din magnetism ale lui Hans-Christian
Oersted. Fizica culminează cu închegarea ei în sistemul newtonian.
În biologie apariția taxonomiei speciilor ființelor vii, bazată pe limba latină și pe împărțirea atât
a regnului animal cât și cel vegetal în specii, subspecii, clase, etc, a reprezentat un imens salt
calitativ în gândire și în percepția lumii vii.

În medicină, experimentarea injecțiilor medicamentoase, descoperirea primului vaccin (1796),

inventarea primului stetoscop și apariția primelor noțiuni de igienă au fost toți atâția pași majori
spre transformarea medicinei dintr-un conglomerat empiric de informații în știință. Medicina
galenică e răsturnată progresiv prin experimente anatomice ce culminează cu descoperirea
circulației sângelui de către William Harvey.

Dintre înfăptuitorii acestei mișcări ideologice și culturale, amintim de Voltaire, Jean-Jacques

Rousseau, Montesquieu, Denis Diderot, d'Alembert și Iosif al II-lea.

Voltaire era de orientare iluminista conservatoare. A avut o opera extrem de vasta. Scrierile sale
sunt indreptate impotriva inechitatilor sociale, superstitiilor, intolerantei religioase. A criticat
Vechiul Regim si Biserica militand pentru libertatea cuvantului, a gandirii si egalitatea tuturor
oamenilor in fata legii. Considera ca relele societatii pot fi indreptate prin alianta intre monarhi si
filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluminista moderata. A creat o opera importanta. In 1721 a

publicat ,,Scrisorile persane" in care prezinta calatoria a doi persani prin Europa si care critica
realitatile continentului nostru si anume: intoleranta religioasa, institutiile culturale si de stat,
inclusiv monarhia absoluta. In cartea ,,Spiritul legilor" teoretizeaza principiul separarii puterilor
in stat. Considera monarhia constitutionala forma de guvernare cea mai eficienta, deoarece
puterea executiva, legislativa si judecatoreasca erau independente una fata de cealalta.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluminista radicala. Lucrarile sale, ,,Discurs asupra
inegalitatii de avere" si ,,Contractul social", exprima aspiratiile micii burghezii din care facea
parte. Considera sursa inegalitatii si a relelor in societate ca fiind proprietatea privata, de aceea
ea trebuia limitata. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetatenilor la viata politica,
statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot si d'Alembert au publicat ,,Enciclopedia" in 35 de volume, 'Enciclopedia' contine

ideile revolutionare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate si toleranta, egalitatea intre
oameni si intre popoare. Forma ideologica a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului
Regim, a pregatit, pe plan ideologic, marile rasturnari cauzate de Revolutia franceza.

Iosif al II-lea (Joseph II. Benedikt August Johann Anton Michael Adam) din dinastia de
Habsburg-Lothringen (13 martie 1741 - 20 februarie 1790) a fost imparat intre anii 1765 - 1790.
A vizitat in mai multe randuri Banatul si Transilvania, primind cu solicitudine petitiile oamenilor
si intrand de aceea in constiinta colectiva ca 'bunul imparat'. Hotelul 'Imparatul Romanilor' din
Sibiu a fost astfel denumit in amintirea lui Iosif al II-lea. Iosif a ajuns prima oara in Transilvania
pe cand era asociat la tron, in 1773. Calatoria a fost lunga si cu multe popasuri, vizitand aproape
toate orasele transilvanene. A pornit spre Hateg, Hunedoara, Deva, Orastie, Alba Iulia, apoi a
vizitat calare muntii Abrudului. A mers la Sibiu, Sighisoara, Medias, continuandu-si drumul catre
Fagaras, Brasov, Bistrita, Rodna, Gherla, Cluj, Turda. A trecut si prin partile Nasaudului si
Maramuresului. Tot lui i se datoreaza numele comunelor graniceresti, invecinate, din judetul
Bistrita-Nasaud: Salva, Romuli, Parva si Nepos, in urma exlamatiei 'Va salut mici nepoti ai
Romei' (in lb. lat.: 'Salve parvae nepos Romuli'). A aprobat construirea a numeroase biserici
ortodoxe din piatra in Transilvania, cum ar fi bisericile ortodoxe din Brasov si in special din
Marginimea Sibiului.

BIBLIOGRAFIE:

Imhof Ulrich, Europa luminilor, Ed. Polirom, 2003, p. 7-13; 81-202.

Oppenheim Walter, Europa şi despoţii luminaţi, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 1-11; 37-155.

Oppenheim Walter, Habsburgii şi Hohenzollernii, 1713-1786, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 94-
137.

https://ro.wikipedia.org

Ion Bulei, Alin Ciupală, Lucia Popa, Procesul de modernizare în secolele XVII – XIX, 2006

http://www.rasfoiesc.com