FACULTATEA: FILOSOFIE, ANUL II

PROFESOR: Lector dr. Felicia CORDONEANU

DISCIPLINA: ESTETICĂ
STUDENT: BOȚOCAN (NISTOR) MIRELA

Arta şi filosofia artei în gândirea occidentală medievală

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale Evului Mediu european este reprezentat de situarea pe
același plan de existență a lucrurilor reale, și a celor imaginare. Acesta poate fi și un motiv pentru faptul că
tindem să receptăm lumea medievală ca una de basm, deși condițiile de viață de atunci numai de basm nu erau.
Pentru omul modern, rațional, obișnuit cu delimitările clare, e dificil de înțeles felul în care fantasticul se
împletea cu realitatea, însă adevărul e că medievalii se ghidau după cu totul alte reguli ce par acum cel puțin
stranii.
,,Termenul de estetică este un calc după cuvântul grecesc aisthesis, cuvânt care denumea capacitatea
noastră de a simţi. Aisthesis însemna în greaca veche deopotrivă: senzaţie, percepţie, simţire, respectiv
acţiunea şi rezultate funcţionării celor cinci simţuri prin intermediul cărora suntem în permanent contact cu
lumea interioară şi exterioară nouă. Dar aisthesis însemna şi cunoaşterea naturală omenească, ceea ce
dobândim în mod firesc şi direct prin practicarea vieţii noastre în comun. Cunoaşterea naturală îşi are geneza
în structurile sensibile omeneşti, în starea sufletească globală care sintetizează în mintea noastră datele lumii
externe, stările şi trăirile interne…. În consecinţă, aisthesis desemnează acea facultate de cunoaştere prin care
omul dobândeşte, în mod natural, reprezentări ale lumii interioare şi exterioare. Prin intermediul mecanismelor
ei naturale de funcţionare, noi locuim într-o lume familiară, cunoscută de la sine şi, desigur, de la sine-
înţeleasă”. 1

Caracteristici generale ale culturii medievale

Timp de aproape cinci secole de la căderea Imperiului Roman în 476, Europa a decăzut atât sub aspect
civilizațional şi cultural, cât şi politic. ,,Conceptul de Ev Mediu este foarte greu de definit si insasi etimologia
expresiei ne spune cum a fost el inventat pentru a adaposti vreo 10 veacuri carora nimeni nu izbutea sa le
gaseasca locul caci se aflau la jumatatea drumului dintre doua epoci ,,excelente”, una de care oamenii
incepeau deja sa fie mandrii si alta de care devenisera deja foarte nostalgici” 2
Sub aceeași etichetă sunt reunite zece secole care traversează cea mai înspăimântătoare criză economică,
socială, politică, demografică, religioasă, urbană, lingvistică s.a. apoi Europa cunoaște prima revoluție
industială, nașterea limbilor și națiunilor, democrația comunală, băncile, cambia și partida dublă, noi sisteme de
tractare, busola, ogiva iar spre sfârșit praful de pușcă și tiparul. Secole acestea sunt și cele în care arabii traduc
pe Aristotel și se ocupă de medicină și astronomie în timp ce Europa încă nu este foarte mândră de cultura ei.
Evul mediu devenea ,,o epocă opacă şi sterilă, o perioadă de decadenţă generală şi de barbarie.” 3
Vina acestei umbre cade însă și asupra culturii medieval care alege deliberat să se rezume la limba latină
ca lingua franca, textele biblice și tradiția patristică silindu-se să ascundă sub învelișul repetării oricefel de
inovație. Acelși fenomen poate fi vizibil și în percepția estetică medieval. Desigur că ea a suferit un process de
maturizare de la citarea necritică a unor idei estetice ale lumii Greco-romane la capodopere de rigoare
sistematică care sunt summae-le din sec al XIII-lea.
Perioada medievală este una complexă pentru că este alcătuită din permanențe și fracturi, o epocă a
autorilor care au copiat în lanț, fără a se cita, o epocă a culturii manuscrise greu accesibile dar care făcea
posibilă circulația ideilor. Astfel se ajunge a nu se mai ști dacă o idee aparține unuia sau tuturor. Originalitatea
1
http://www.caslam.ro/docs/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf
2
Umberto Eco, Arta şi frumosul în estetica medievală, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 8
3
Ovidiu Drimba, ,,Istoria culturii şi civilizaţiei” vol. IV, p. 6.
văzută ca păcat al trufiei a fost atins abia odată cu Descartes cu cogito-ul său apoi mai toți gânditorii au căutat
să umble pe drumuri neumblate. Medievalii conștienți de riscurile afirmațiilor lor apar uneori capabili de
izbucniri de geniu în ciuda normelor impuse de o societate regidă. Vorbind despre imaginarul Evului Mediu,
Jacques Le Goff stabileşte o diferenţiere între cei trei termeni care intrau în sfera supranaturalului – mirabilul,
magicul şi miraculosul –, fiecare dintre aceştia având un domeniu bine delimitat de acţiune. 4
În această lume descentralizată, singurul „centru” cultural şi politic existent pe tot parcursul
medievalității a fost Biserica Apuseană care, în scriptorium-urile mânăstirilor sale, a conservat ce se putea
conserva din cultura antică. Unul dintre motivele conservării culturii prin intermediul mânăstirilor este regula
monastică a Sf. Benedict, care obliga orice călugăr să citească din Biblie măcar odată pe zi, fapt ce necesita
cunoştințe minime de gramatică şi limbă latină. Astfel, mânăstirile au devenit adevărate centre de alfabetizare şi
culturalizare care, cu timpul, s-au dezvoltat şi aveau să înființeze Universitățile medievale de mai târziu,
precursoare ale Universităților moderne. Cu timpul, copierea şi decorarea manuscriselor a devenit o artă în
sine, care a dus la apariția celebrelor „miniaturi” medievale care sunt, etimologic vorbind, desene sau picturi
făcute cu minium – aşa-numitul roşu de plumb, folosit foarte mult în desenele medievale.
În ciuda eforturilor de transcriere şi conservare din mânăstiri, pierderile culturale au fost majore.
Datorită penuriei şi lipsei de materiale ce serveau drept suport pentru scriere s-a procedat la o triere drastică a
textelor care urmau să fie transcrise şi conservate. Adesea textele filosofice sau literare erau adesea date uitării
sau „condensate” pentru a economisi spațiu de scriere. Au apărut aşa-numitele „florilegii”, care erau scrieri
compilate ce păstrau doar maxime culese din autorii antici și implicit s-a ajuns la o treptată dispariție a operelor
originale, o pierdere a logicii interne a textului filosofic, dar şi al stilului grec de gândire filosofică. În plus s-a
apelat și la palimpsest, adică la „reutilizărea” pergamentelor sau papirusurilor în scopuri economice. În aceste
condiții, din textele originale filosofice s-a pierdut în marea lor majoritate, tot ce a rămas fiind operele
gânditorilor creştini, cum este Sf. Augustin (n. 354) sau Boethius (n. 480), opere care au stat la baza culturii
filosofice specifice evului mediu creştin occidental sau o serie de traduceri latine făcute de Boethius ale
tratatelor logice ale lui Aristotel (Despre interpretare, Categorii etc.) şi Isagoga lui Porfir, care era doar un
comentariu al Categoriilor aristotelice prin care a fost introdusă problema universaliilor în gândirea medievală.
În acest context intelectual, Aristotel a devenit autoritatea filosofică primordială încă din epoca
medievală timpurie, fiind atât de cunoscut, încât adesea era citat ca „Filosoful” a cărei gândire a dus la
naşterea „scolasticii”, a filosofiei medievale didacticiste, care se preocupa preponderent cu reunirea
logicii aristotelice şi a logicii evanghelice.
În aceste condiții se ajunge la umplerea teologiei cu argumente tehnice şi distincții de finețe făcute
în stilul tratatelor lui Aristotel. Aşadar, spre deosebire de Răsărit, Occidentul a adoptat un stil de filosofie
mai analitic şi mai abstract, încercând să demonstreze pe calea silogismelor din Organon-ul aristotelic
existența lui Dumnezeu sau taina Sfintei Treimi.
Perioada Imperiului Carolingian a fost unul de bun augur pentru cultură deoarece asistăm la ceea ce
istoricii numesc „Renaşterea Carolingiană”. În această perioadă au avut loc mai multe demersuri culturale ce
vor avea urmări spectaculoase şi vor pune bazele culturii şi artei medievale mature de peste câteva secole. Este
vorba despre o reformă culturală ce implică reorganizarea învățământului, reintroducerea învățării sistematice
a artelor liberale, reorganizarea liturghiei creştine şi a ordinelor monahale etc. Carol cel Mare a atras din Italia şi
Anglia maeştrii care au creat şcolile de la Tours, Fulda, Lyon, Laôn, Reims, Chartres. Profesorii era numiţi
scolastici şi predau, la iniţiativa lui Alcuin (730–804), elev al Şcolii din York, creatorul învăţământului
medieval, „artele liberale” – trivium şi quadrivium. Totuși abia începând cu Anselm în secolul al XI-lea şi
continuând cu Pierre Abelard, Albert cel Mare şi Toma Din Aquino, gândirea medievală privitoare la artă
avea să ajungă la maturitate. În timpul lor inițiativele administrative și teologice au vizat perfecționarea unui
4
Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Ed. Meridiane, București, 1991
sistem de învățământ şi a unei culturi de expresie latină. Maturizarea deplină a Evului Mediu occidental se
realizează pe deplin odată cu Frederic II (1194–1250), nepotul lui Frederic Barbarossa (1123–1190), un spirit
enciclopedist ce aminteşte de omul Renaşteri.

Limbajul filosofic și raportarea la Creator

Limba latină era acea „limbă de circulație universală” în Apus, care era vorbită mai mult sau mai puțin
corect de toată lumea şi care a fost până târziu limba în care avea loc liturghia creştină şi limba în care preoții
predicau chiar şi în cele mai mici parohii. Cu toate că bizantinii par a fi continuatorii Imperiului Roman după
prăbuşirea Romei –„Noua Romă” – limba latină la mijlocul secolului al VI-lea este abandonată în favoarea
limbii greceşti. Limba latină folosită doar în administraţie este înlocuită cu limba culturii, greaca. Aşa se face că
tradiţiile romane vor fi duse mai departe de popoarele germanice cuceritoare ale fostelor posesiuni romane din
Apus. Istoricii artei nu găsesc nici măcar termenul potrivit pentru a desemna stilul sau stilurile care anunţă
primul mare stil medieval, stilul romanic.
Această limbă, numită latina vulgară, este acea limbă ce a stat la baza tuturor limbilor pe care astăzi le
numim „romanice”. Aşadar, gândirea Apuseană, spre deosebire de cea oridentală, este formată pe „calapodul”
limbii latine care, oricât de atent era folosită, nu se ridica la valoarea expresivă a limbii greceşti. Astfel prin
traducerea tratatelor filosofice şi a textelor literare greceşti în latină, a format un alt limbaj filosofic, cu o nouă
sensibilitate şi noi predilecții față de cel grecesc. Prin traduceri, filosofia de expresie latină şi-a format propriul
vocabular original şi propria interpretare a gândirii greceşti. Cuvinte precum substanță, esență, calitate,
cantitate, accident sau natură sunt de origine latină şi poartă ceva din viziunea despre lume ce se poate
întrevedea în această limbă.
Distincția dintre creatură și creator, care este centrală pentru teologia apuseană şi cea dintre subiect şi
obiect care a apărut în Evul Mediu târziu şi care este de o importanță majoră pentru înțelegerea modernității, dar
şi a filosofiei scolastice medievale.
Creştinismul vine cu o nouă viziune despre lume care se caracterizează printr-un mod aparte al omului
de a se raporta la divinitate. La grecii antici, omul, spre deosebire de divinitate, era considerat muritor, deşi
avea şansa ca, prin eforturi ascetice şi de cunoaştere, să transceandă această diferență şi să-şi „depăşească
propria condiție”. La creştini însă, diferența dintre om şi zeu nu era dată neapărat de durata vieții, ci de esență.
Zeul era complet altceva decât omul, nu era gândit ca un om spiritualizat. În lumea răsăriteană, după cum am
văzut, Dumnezeu era Ctitor (ktistēs), pe când omul era cel ctitorit, cel întemeiat, „fondat”. În Apus, această
distincție ontologică are un înțeles diferit: Dumnezeu este Creator, pe când omul şi lumea este desemnat prin
latinescul creatura (înțeles atât în sens de „creație”, cât şi de „creatură”).
Aşadar, în ambele „Evuri Medii”, Dumnezeu face omul şi îl aduce pe lume, dar felul de a fi al
acestei aduceri pe lume este gândit în mod radical diferit.

Paradigma artei şi frumosului în Evul Mediu creştin

Ca şi în cazul vechii culturi greceşti, nici în perioada creştină nu putem vorbi despre o estetică în
sensul propriu al cuvântului deoarece și în lumea creştină arta şi frumosul sunt gândite separat.Cultura
medievală a fost privită mai mult ca un comentariu asupra tradiției culturale greco-romane decât asupra realității
cotidiene. Ea a dedus o mare parte din problemele sale estetice din antichitatea clasică (aplecată mai mult spre
natură). Și în același timp introduce datele culturii clasice în cadrul unei noi sensibilităti. De aceea ea pare ,,o
fenomenologie a tradiției culturale decât o fenomenologie a ealității trăite”.
Potrivit lui Johan Huizinga ,,cine vrea să cunoască felul în oamenii care au trăit în epoci istorice
revolute trebuie să le cerceteze arta pentru că ea este o oglindă a vieții”. Deci cel care vrea să înțeleagă modul
în care arta s-a configurat în anumite tipuri de expresie ori stiluri, trebuie să cerceteze faptele istorice și
culturale, în integralitatea lor, pentru că arta e un reflex al acestor fapte. 5
Reprezentarea asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu în lumea medievală occidentală suferă
schimbări majore pe măsură ce societatea se maturizează. În primele secole creştine, atât răsăritenii cât şi
apusenii îl vedeau pe om ca pe o fiinţă condamnată la suferinţă ca urmare a săvârşirii păcatului originar şi
alungării lui din Rai. În timp această viziune pesimistă asupra omului căzut în timp şi condamnat iremediabil la
chin şi moarte s-a păstrat continuu în lumea Bizanţului, până la cucerirea lui de către turci. În schimb, în lumea
creştinismului occidental, pe măsură ce înaintăm în timp și se maturizează societatea medievală, această viziune
este treptat uitată pentru a face locul unei concepţii mai optimiste asupra omului. Omul ajunge astfel să poarte
în sine scânteia divină, devine părtaş şi asociat la creaţie odată ce Adam a fost numit de Dumnezeu să fie
stăpânul lumii terestre, să numească realităţile şi să facă cu ele tot ce-şi doreşte. Căci, se spune: dacă Dumnezeu
nu interzice, atunci încuviinţează omului. Interdicţiile divine au caracter de esenţialitate şi nu se referă la orice
amănunt al practicării vieţii. Or, atunci când tace Dumnezeu, vorbeşte omul. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu
liber arbitru. L-a lăsat să acţioneze, să aleagă între bine şi rău, l-a dotat cu discernământ, cum va spune
Descartes, cu bun simţ. 6
Întreaga lume creştină este dominată de lumea simbolului şi simbolisticii. Viziunea asupra lumii în
concepția creştină, prin misterul total pe care îl impune ideea creaţiei divine ex nihilo face din simbol un
instrument privilegiat în cunoaştere. Prin intermediul simbolului – semn al abstractului prin intermediul
concretului - mintea omenească poate „vorbi” despre ceea ce este Dincolo, iar prin analogie îşi poate chiar
reprezenta acea lume. 7 Simbolul substituie o realitate cu o altă realitate, fiind un „purtător de cuvânt” al
realităţii substituite în condiţiile în care el se prezintă şi pe sine. O icoană, de pildă, este un substitut al
divinităţii, o prezintă, o reprezintă, transmite un mesaj despre felul în care există divinitatea şi, în acelaşi timp,
se prezintă şi pe sine ca obiect făcut, ca artefact.
Atunci când scolastica vorbește despre frumos ea se îndreaptă către un atribut al divinității, o
frumusețe despre care estetica medievală nu are știință. Domeniul de interes estetic al medievalilor era mai
extins decât cel al zilelor noastre. Ei se preocupau de frumusețea lucrurilor, stimulați fiind de înțelegerea
frumosului ca un dat metafizic, dar este înregistrat prin textele medievale și gustul omului obișnuit, al artistului
și amatorului de artă, orientat către aspectele sensibile.
Sistemele doctrinare căutau să justifice și să dirijeze acest gust astfel încât să nu depășească
aspirația către spiritual. Sensibilitățile estetice și spirituale nu se exclud ci se integrează. Deși sunt autori care
prin textele lor se năpustesc împotriva luxului (cel puțin în biserici pentru a nu atrage privirea credincioșilor)
evul mediu nu reprezintă doar negarea moralistă a frumosului sensibil întrucât această preocupare transpare
dintr-o serie de texte care reflectă mentalitatea medievalilor.
Asceza, ca stare a spiritului, este proiectată între reactivitatea la pământesc și aspirația către
supranatural. Odată atinsă starea de asceză discipolul atinge pacea simțurilor ținute în frâu și poate privi cu
seninătate lucrurile lumești.
În gândirea medievală se impune disputa frumuseții ca stare interioară sau exterioară. În fața
frumuseții pieritoare, singura certitudine vine de la frumusețea interioară, care nu moare, și astfel are loc o
recuperare a valorii estetice în fața morții. De aceea corpurile martirilor deși au un aspect respingător, grotesc
ele strălucesc de o vie frumusețe spirituală. Faptul că frumusețea pământeană este trecătoare nu o face demnă de
disprețuire ci provoacă sentimentul de melancolie. În acest fel trimiterea către frumusețea interioară este cea
care permite o recuperare a frumuseții spirituale.
Se afirmă într-o serie de surse permanența unei esențe a frumuseții care se sustrage efemerului și în
aceasta se găsește originea oricărei grații divine. (Toma d’ Aquino). Sufletul omului cinstit este încununat de
frumusețe și se răsfrânge asupra întregii sale înfățișări.
Proza a V-a a lui Boethius spunea

5
http://www.caslam.ro/docs/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf
6
file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II%20PRIMO/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf pag.
202
7
http://www.caslam.ro/docs/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf
 ,,Bucuriile pe care ni le dă lumea înconjurătoare nu au valoare prin ele însele, ci prin preţuirea pe care
le-o dăm noi. Mai ales bogăţia nu poate să ne dea fericirea adevărată, când ea îi face pe atîţia nefericiţi”.
,, Fără mişcarea sufletească şi organizarea corporală, ce ar putea fi pe drept frumos pentru o fiinţă
fnsufleţită şi raţională? Aceste pietre, chiar dacă au oarecare frumuseţe prin opera lucrătorului şi prin
distincţia lor, totuşi ele găsindu-se mai prejos de demnitatea voastră, În nici un caz nu pot merita admiraţia
voastră.”
Tot el în Metrum VIII spunea:
,,Iar strălucirea frumuseţii cît este de trecatoare, cum piere mai repede şi mai În goana decît florile de
primavara! Daca, precum spune Aristotel, oamenii ar avea, ca Lynceus , ochi a căror privire sa poată trece
prin orice, oare privit înăuntrul măruntaielor, acel corp al lui Alcibiade, aşa de frumos la Înfăţişare, n-ar părea
foarte urît ? Deci daca tu pari frumos, aceasta nu se datoreză naturii tale, ci infirmităţii ochilor care te
privesc.”8
Apare astfel o treptată recuperare a frumosului natural. Contemplarea devine astfel o ,,privire perspicace
și liberă a sufletului asupra obiectului vizual” pentru Hugo de Saint-Victor . Tot el, deși se situa în tradiția
monastică, afirma că învățământul secular și studiul lumii naturale constituie un fundament necesar pentru
contemplarea religioasă corespunzătoare și astfel să cunoști lumea din jur pentru a aspira la ceruri. ,,Învață totul
și mai târziu vei vedea că nimic nu este de prisos” afirma Hugues. 9
Exclamațiile admirative garantează adeziunea sensibilității umane la discursul doctrinei creștine.
Desfătarea estetică provine din faptul că sufletul recunoaște în materie armonia propriei sale structuri.
În contemplarea cea mai liberă inteligența accede spre spectacolul miraculos al lumii și formelor sale.
Evul mediu reflectă atât frumosul natural cât și pe cel artistic dar nu reușește să fuzioneze
categoria metafizică de frumos cu aceea pur tehnică de artă deși cele două noțiuni apar în limbajul
comun al celor pasionați de colecții.
Umanismul intelectualilor din secolul al Xll-lea n-a aşteptat Renaşterea de mai tîrziu ca să-şi
adauge şi această dimensiune în care gustul estetic pentru forme se asociază cu dragostea
pentru proporţiile autentice. De aceea, conchhide Jacques le Goff ,,ultimul cuvînt al acestui umanism
este, fără îndoială, ideea că omul care este natură, care poate pricepe natura prin raţiune, poate de
asemenea să o transforme prin activitatea sa”. 10
Huizinga afirma ,,conștiința unei bucurii estetice și exprimarea ei prin cuvinte nu s-a dezvoltat decât
târziu” și tot el susține că medievalii au convertit sentimentul de frumos în comuniune cu sacrul sau cu simpla
bucurie de a trăi sau cu sentimentul binelui. Trecerea de la bucuria estetică la cea mistică este aproape
spontană. Mai mult atitudinea practică despre artă face vizibilă mai mult amestecarea aspectelor de frumos,
util, bun decât disocierea lor.
Un moment important în evoluția percepției estetice l-a reprezentat sinodul din Arras din 1025 care
stabilea că tot ceea ce oamenii simpli nu puteau pricepe din Scriptură să le fie făcut cunoscut prin imagini. De
aceea scopul imaginilor devine triplu:
- Înfrmusețarea Casei lui Dumnezeu;
- Atestă memoria și lecțiile Vieții Sfinților;
- Oferă plăcere celor necultivați (pictura devine lectura lor sau Biblia în imagini).
În aceste condiții se poate spune că evul mediu vorbește despre o artă didactică dar și despre prezența și
posibilitatea unei contemplări estetice dezinteresate.
A vorbi despre artă şi frumos în Evul Mediu nu conduce spre o estetică sistematică, ci mai degrabă spre
o viziune abstractă despre lume, subordonată paradigmei creştine, în cuprinsul căreia frumosul şi arta sunt
componente din întregul lumii. Vorbirea despre artă şi frumos este implicită şi are loc numai în contexte

8
file:///C:/Users/Adi/Downloads/257941651-Boethius-Mangaierile-filosofiei-2003-pdf.pdf
9
https://books.google.ro/books?
id=fAFtDAAAQBAJ&pg=PT106&lpg=PT106&dq=hugo+de+saint+victor+despre+contemplare&source=bl&ots=BhDHc3f28e&sig=ACfU3U2aqLFRttuPjzhOE3UGg10YwoAe
RA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiHiMHku5_hAhWB_CoKHZotBagQ6AEwDHoECAcQAQ#v=onepage&q=hugo%20de%20saint%20victor%20despre
%20contemplare&f=false

10
Le Goff, Jacques - ,,Intelectualii evului mediu”, https://www.scribd.com/document/109112510/Jacques-Le-Goff-Intelectuali-in-Evul-
Mediu
exterioare esteticii. Estetica medievală, cea elaborată de Părinţii bisericii, este un mod de a vorbi nemijlocit
despre Dumnezeu şi numai în plan secund, despre artă şi frumos în accepţia de astăzi a termenilor.

Teorii ale artei şi frumosului în lumea medievală

Deoarece medievalii discută foarte aprins natura acestor entităţi, frumosul şi arta, putem vorbi chiar de
existenţa unor teorii estetice. În esenţă, trebuie spus că fundamentele esteticii medievale se găsesc în Biblie
dar reprezentările estetice se complică întrucât mesajul biblic, creştin este deschis tuturor interpretărilor.
Unificare de tradiţii diferite într-un tot organic implică producerea de noi înţelesuri cuvintelor fundamentale
aparţinând tradiţiilor de dinainte de unificare. Weltanschaung-ul creştin cuprinde cuvinte fundamentale greceşti,
cuvinte fundamentale latine, cuvinte fundamentale iudaice dar investite cu noi înţelesuri. De aceea estetica
medievală nu trebuie văzută, aşa cum se consideră deseori în mod superficial, ca un comentariu al esteticii
greceşti.
Diferenţa dintre realizările artistice de excepţie ale lumii medievale şi teoria estetică a acelor vremuri
este şocantă. Practica artistică a surclasat total înţelegerea teoretică. Pentru omul medieval, primordială
era mântuirea, care nu este reductibilă la nimic altceva iar arta, frumosul şi, corespunzător, reprezentările
teoretice, au stat timp de o mie de ani sub semnul dominant al fiinţei divine.
Lumea medievală propune, ceea ce va deveni un canon artistic în viziunea europeană, imaginea
artistului creator, a omului înzestrat cu har, capabil să creeze, similar fiinţei divine, obiecte noi, diferite de cele
date în ordine naturală. Cu alte cuvinte, ideea că artistul creează se înțelege că prin voinţa şi acţiunea sa
produce un spor de fiinţă, adaugă la lumea obiectelor existente noi entităţi care nu ar fi existat în absenţa
creaţiei, este plămădită în lumea medievală. Dar artistul, şi textul biblic precizează explicit, este diferit de
meşteşugar - laboratorres. Artistul se pune în slujba divinităţii iar obiectul lui de exerciţiu este sacru, el este
legat de lăcaşul cel sfânt chiar dacă conceptul artei în sens modern, ca o creaţie a artistului individual care se
exprimă pe sine, nu există. Icoanele sunt imagini miraculoase ale transcendenţei poate chiar provenite de la
divinitate fără intervenția vreunui artist. Artistul, sub acţiunea fiinţei divine în sufletul lui, creează ex nihilo.
Astfel, Evul Creştin înlocuieşte viziunea greacă a artistului demiurg care produce noul prin ştiinţa de a
ordona materiale existente, cu o viziune genetică, creatoare ex nihilo de obiecte care nu sunt în natură. Creaţia
artistică este un spor, un adaos de fiinţă. Sursa creaţiei se află în har, în elementul spiritual care este ceva
dăruit, o gratuitate obţinută din afară, şi pe care sufletul artistului o poartă cu sine. Parabola creaţiei este
parabola sporirii talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Artistul trebuie să-şi împlinească vocaţia sa de om cu har.
Acest mod de a vedea poziţia artistului în lume, artistul-creator, se va generaliza în Renaştere, devenind, cum se
ştie, viziunea canonică a modernităţii şi postmodernităţii. A crea înseamnă a produce o existenţă nouă.
Sugestiile limbii latine sunt lămuritoare în acest sens: existenţa este un compus din: ex-în afară, sistere-a sta, a
exista înseamnă a ieşi în afară, iar verbul existere se traduce prin „a ieşi din, a se naşte din”. Astfel, a crea e
deosebit de activitatea rutinieră a lui a face. Creaţia produce o operă, ceva ce este unic şi original (o
existenţă).11

Toma d’Aquino12

Momentul culminant al esteticii medievale occidentale este atins odată cu Toma d’Aquino, cel mai strălucit
reprezentant al scolasticii medievale. Tezele sale estetice erau îndreptate polemic împotriva tradiţiei creştine de până la el.
În lumea scolasticii, ideile tradiţiei erau reprezentate de călugărul franciscan Bonaventura (1221-1274) prin următoarele
teze:
1. Optimismul estetic sau ideea că lumea e frumoasă;
2. Integralismul estetic viziune prin care lumea e frumoasă ca totalitate, nu în amănunt, ci datorită ordinii
universale care domneşte în ea;
3. Transcendentalismul estetic sau ideea că adevăratul frumos trebuie găsit în Dumnezeu;

11
http://www.caslam.ro/docs/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf 172
12
file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II%20PRIMO/Curs%20de%20estetica%20An%20II.pdf pag
213
 4. Frumuseţea sufletului e superioară frumuseţii natural sau a corpului.
Toma asimilează aceste idei estetice acumulate de tradiţie dar le duce mai departe prin opera sa, propunând şi
elemente de noutate.
El propune o nouă definiție a frumosului prin care :
1. Frumosul se aplică la lucrurile care fac plăcere vederii, privirii și astfel lucrurile existente sunt frumoase dacă ele
produc plăcere vederii;
2. dacă frumosul este o proprietate obiectivă a unor lucruri, care prin forma lor induc plăcere sufleului nostru,
trebuie să vorbim şi despre o anumită organizare interioară a simţurilor.
3. Există o facultate, „un fel de raţiune”, ce sintetizează într-un tot datele ce survin din simţuri;
4. Binele se referă la facultatea dorinţei, în vreme ce frumosul se referă la facultatea de cunoaştere.
În consecință, fiinţa omenească dispune de facultăţi distincte ale minţii care au funcţii specializate. Dorinţa, în
calitatea ei de facultate (formă) interioară, imprimă obiectelor proprietatea de a fi bune. Un obiect dacă este dorit, atunci
devine bun în măsura în care serveşte scopului dorinţei iar obiectul respectiv poate fi şi frumos, dar el nu este dorit pentru
această proprietate, ci pentru că este adecvat scopului.
În acest context pentru Toma, lumea obiectelor poate fi distribuită în două clase majore în funcţie de cele două
facultăţi ale minţii. Cele la care se referă facultatea dorinţei sunt bunuri iar cele la care se referă facultatea cunoaşterii sunt
frumoase. De aceea frumosul este o formă pe care o contemplăm, pe când binele este finalitatea către care năzuim.
În termeni estetici, Toma, pleacă de la frumosul natural, de la felul în care el este actualizat într-un individual și astfel
se poziţionează pe linia aristotelică pentru care, individualul, substratul, este o materie „turnată” într-o anumită formă. Și
constituie punctul de plecare în cunoaşterea lucrurilor lumii.
Perspectiva lui Toma este una „naturalistă” pentru că el vorbeşte despre frumosul inteligibil pe care îl gândeşte prin
analogie cu frumosului sensibil nu în contradicție ca în concepția neoplatoniștilor. De pildă, sufletul, ca un obiect
inteligibil, este frumos, dar şi o sculptură, sau o icoană reprezintă obiecte sensibile, și sunt frumoase. De aceea indiferent
de natura sa, inteligibilă sau sensibilă, frumosul denumeşte esenţa unui obiect: acela de a plăcea.
Pentru Toma d’ Aquino conţinutul este „materia” unui lucru în timp ce forma/structura unui lucru este ideală,
necorporală. Astfel lucrurile care compun realitatea sensibilă sunt expresii ale tipurilor, ale esenţelor care există
nematerial şi care în lumea medievală au fost numite realităţi spirituale. Orice lucru sensibil se deosebeşte de alt lucru
sensibil prin formă. Iar forma substanţială ţine de ceea ce e înăuntru, de tot ce este în identitate cu sine şi se manifestă în
afară, ca existenţă.
Într-o lume dominată de ierarhia instituită de cele două adverbe ontologice Dincolo versus Aici, în care frumosul
autentic era doar frumosul inteligibil, Toma impune ideea că lucrurile sensibile posedă o frumuseţe intrinsecă.
Dacă în lumea filosofiei greceşti, formele, în sens aristotelic, erau invocate în contexte ontologice (ca proprietăţi
generaleale lucrurilor) şi gnoseologice (legate de mecanismele formale de cunoaştere), în Evul Mediu, Toma propune un
înţeles estetic formelor . Formele substanţiale gândite estetic au indus idei în contradicţie cu viziune tradiţională asupra
raportului dintre artă şi frumos. El legitimează folosirea raţiunii ca instrument de cunoaştere, atunci când este vorba despre
universul faptelor sensibile. Cu toate că raţiunea este supusă credinţei, ea îşi exercită puterile în mod autonom pentru a
înţelege lumea faptelor vizibile şi, totodată, lumea faptelor omului. Prin urmare, alegoria şi simbolul rămân privilegiate în
a înţelege lumea de Dincolo. Pentru înţelegerea lumii de Aici, raţiunea este suficientă.

Bibliografie:
 Aslam, Constantin - ,,Paradigme în istoria esteticii filosofice (I) Din Antichitate până în Renaştere” ,
file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II%20PRIMO/Curs%20de
%20estetica%20An%20II.pdf
 Aslam, Constantin; Moraru, Cornel-Florin - ,,Curs de filosofia artei. Mari orientări tradiționale și programe
contemporane de analiză”, file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II
 %20PRIMO/D-na.%20CORDONEANU%20FELICIA%20lect.%20dr%20-%20ESTETICA/Curs%20Filosofia
%20Artei%20(Vol.%201).pdf
 Boethius - ,,Mângâierile filosofiei” - file:///C:/Users/Adi/Downloads/257941651-Boethius-Mangaierile-filosofiei-
2003-pdf.pdf
 Drimba, Ovidiu - ,,Istoria culturii şi civilizaţiei” vol. IV, București, SAECULUM I.O. , 2003
 Eco, Umberto - ,, Arta şi frumosul în estetica medieval”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999
 Farndon, John - ,,50 de idei genial care au schimbat omenirea” , București, Litera, 2012
https://books.google.ro/books?
id=fAFtDAAAQBAJ&pg=PT106&lpg=PT106&dq=hugo+de+saint+victor+despre+contemplare&source=bl&ots
=BhDHc3f28e&sig=ACfU3U2aqLFRttuPjzhOE3UGg10YwoAeRA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiHiMHku5_h
AhWB_CoKHZotBagQ6AEwDHoECAcQAQ#v=onepage&q=hugo%20de%20saint%20victor%20despre
%20contemplare&f=false
 Le Goff , Jacques - ,, Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, București, 1991