IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL

“PUPA RUSSA”, DE GHEORGHE CRĂCIUN

Ilona DUłĂ

1. ReferinŃă şi nume propriu

Problema referinŃei numelui propriu, complicată, pe de o parte, de
desemnarea unor identităŃi diferite prin acelaşi semnificant, pe de altă parte, de
dificultatea descrierii sensului său, semnalează convenŃionalitatea, provizoratul şi
relativismul raporturilor limbajului cu realitatea, eterogenitatea compoziŃională a
limbajului şi accesul interpretativ la real, semiotizarea unor categorii tradiŃional
concepute în unghiul imanenŃei, precum aceea a realităŃii. Considerat, fie drept
abreviere a unei descripŃii definite (teoria Russell- Frege), fie drept un „designator
rigid” (Moeschler, Reboul 1999: 155) care fixează un referent fără a avea o
semnificaŃie (teoria Mill-Kripke), numele propriu balansează limbajul între polul
realului obiectualizat, material, de o imanenŃă rigidă, respectiv acela al textualizării
şi contextualizării decupajelor contingenŃei, ilustrând configuraŃia hibridă,
obiectual-semiotică a constructului realităŃii. ExerciŃiul teoretic implicat în
descrierea funcŃionalităŃii şi a mecanismului structural al numelui propriu deschide
o perspectivă problematizantă asupra a ceea ce în tradiŃia gândirii reprezentaŃionale
a fost conceput drept polul fix, nefisurat şi brut în raport cu care s-au consumat
toate eforturile mimesis-ului.

1.1. Teoria descriptivă a referinŃei

Conform teoriei clasice a descripŃiei, cunoscută din lucrările lui Gottlob
Frege şi Bertrand Russell (Devitt, Sterelny 2000: 61), referinŃa numelui propriu
este detrminată de sensul său (teoria sensului furnizând o teorie a referinŃei), acesta
fiind dat de o descripŃie definită asociată cu numele. În acest cadru teoretic,
problema competenŃei în folosirea numelui propriu constă în asocierea adecvată a
unui nume cu o descripŃie (precum asocierea lui Aristotel cu profesorul lui
Alexandru), ceea ce implică o teorie a convingerii şi a cunoaşterii (a identifica un
subiect printr-un nume înseamnă a sti, a întemeia identificarea pe o valoare de
cunoaştere în condiŃii justificate). Sensul unui nume este construit ca abreviere a
unei descripŃii, competenŃa în utilizarea acestuia constituindu-se ca acces
privilegiat la semnificaŃie, nonempiric; eşecul asocierii unei descripŃii cu un nume
conduce la un impas al sensului şi al fixării referinŃei, aşadar, la problema opacităŃii
şi a numelor vide.
Limitele teoriei clasice a descripŃiei (cum ar fi, necesitatea selectării unei
baze principale dintre mai multe descripŃii, sau cartezianismul metodologic) au fost
reformulate şi depăşite în cadrul unei teorii moderne a descripŃiei, reprezentate de
Peter Strawson şi John Searle (Idem: 65). Aceasta a introdus conceptul
mănunchiului de descripŃii care definesc sensul numelui şi îi determină referinŃa,
 Ilona DUłĂ
un nume fiind legat slab de mai multe descripŃii, unele având o pondere mai mare
decât altele. Teoria modernă a descripŃiei surmontează problemele de fond ale
teoriei clasice, în special, prin faptul că nu solicită o bază reductivă a acestor
descripŃii care să se asocieze cu numele girând referinŃa, ci descripŃiile din
mănunchi o găzduiesc pe aceasta împreună, dar cu pondere inegală, conferind mai
multă mobilitate şi supleŃe sensului. Cantonate, însă, în cartezianism, teoriile
descriptive ale referinŃei eludează tocmai modul în care limbajul este legat
referenŃial de realitate, răspunderea referinŃei fiind transferată exclusiv în planul
descripŃiilor care se desemnează unele pe altele, circular, pentru asigurarea
raportului cu realul; acest raport a fost preluat ca sarcină principală de către teoriile
cauzale ale referinŃei.

1.2. Teoria cauzală a referinŃei

Potrivit teoriei cauzale sau istorice a referinŃei, Kripke (Idem: 79) fiind cel
mai cunoscut exponent al acesteia, legătura limbajului cu lumea şi a numelui cu
referentul se realizează printr-un lanŃ cauzal care conservă şi transmite asocierea
originară a numelui cu propriul referent. ReferinŃa este fixată printr-un botez iniŃial,
moment al întemeierii cauzale a numelui pe obiect, apoi este transferată,
împrumutată de la unii la alŃii ca o achiziŃie culturală; abilitatea semantică a
subiecŃilor neparticipanŃi la botez se dobândeşte prin împrumut de la subiecŃii
participanŃi, competenŃa definindu-se nu ca o cunoaştere despre sens, ci ca sesizare
a sensului în înseşi înlănŃuirea sa cauzală, genealogică.
Sensul numelui propriu nu se reduce la o descripŃie definită, el se constituie
şi se livrează în funcŃie de modul de prezentare al obiectului filat printr-o reŃea
cauzală care asigură continuitatea legăturii originare între nume şi referent; această
transmitere contingentă a sensului, în contextul legăturilor sale istorice, implică o
perspectivă hermeneutică mei realistă, mai suplă şi mai mobilă, capabilă să explice
circuitul referenŃial şi semantic în conexiune, fără riscul separării descriptivist-
cartezianiste a acestora şi blocarea raportului limbajului cu realul.

2. DeconstrucŃia identităŃii şi a numelui propriu în “Pupa Russa”

Ca principal operator identitar şi ca agent al fixării subiectului în lume prin
inserŃia în social, numele propriu al personajului telescopat în romanul Pupa Russa
suportă un set de strategii deconstructive menite să slăbească şi să problematizeze
cantonarea identităŃii în ontologia prezenŃei. Realitatea şi subiectivitatea sunt
simultan supuse unor decompoziŃii care lasă să se întrezărească eterogenitatea,
impuritatea, precaritatea şi convenŃionalitatea acestor constructe, demersul
biografic întreprins aici stârnind efecte inverse celor scontate prin modelul clasic al
biografiei unificatoare şi centralizatoare, de dezrădăcinare a subiectului din real şi
din sine, de slăbire, suspendare sau relativizare a legăturilor de referenŃializare (atât
în sensul ancorării în lume, cât şi în cel al autocentrării în jurul unei referinŃe
interne).
Suspendarea referinŃei externe şi a imanenŃei realului, pe de o parte,
exfolierea interiorităŃii de învelişurile sale psiho-semantice şi exhibarea structurii
 Identitate Şi Nume Propriu În Romanul “Pupa Russa”, De Gheorghe Crăciun
palimpsestice a acesteia, pe de altă parte, constituie principala strategie
deconstructivă desfăşurată în primele capitole ale romanului printr-un complex
montaj realizat în jurul numelui propriu. Desfăcut de legăturile sale obiectiv
corporale (ex-fundat, separat de temeiul propriului corp) printr-o retorică a
demontării obscene a corpului şi a parodierii numelui prin poreclă, numele propriu
este sistematic trecut prin sita strategiilor deconstructive, dezarticulându-i-se
întregul aparat funcŃional: sunt slăbite şi suspendate amnezic legăturile de
întemeiere cauzală a numelui pe purtător, instituite în cadrul botezului, este vidată
relaŃia cu referentul prin explodarea corpului semantic într-o mulŃime de lumi
posibile incapabile să surprindă realul, sunt permutate la nesfârşit piesele sale
fonetice şi efectele de sens construite fulgurant în această combinatorie etc;
deconstrucŃia numelui propriu conduce identitatea în impas prin divizarea sa într-
un segment feminin şi un segment masculin şi explodează finalmente într-o
exterioritate radicală, desemantizându-se şi eviscerându-se (LEONTINA/ un nume
cu viscerele la vedere (Crăciun 2004: 39).
Limbajul, identitatea, realitatea sunt redeschise şi investigate, prin
demontarea numelui propriu, în structura lor intercalată, întrepătrunsă, amestecată,
eterogenitatea texturii numelui devenind relevantă pentru hibridarea şi semiotizarea
tuturor acestor categorii gândite tradiŃional în orizontul imanenŃei.

2.1. Identitate corporală şi nume propriu: suspendarea legăturii dintre nume

şi referent
Identificarea Leontinei Guran sub umbrela şi prin girul numelui propriu se
lansează printr-un pachet de strategii deconstructive programate să destituie
sistematic fiecare construct identitar edificat în jurul numelui, problematizând şi
relativizând orice posibilă întemeiere de sine şi fixare a referinŃei pe o bază
ontologică evocând fantasma categoriei prezenŃei.
Fixarea referinŃei prin întemeierea cauzală a numelui pe obiect (respectiv, pe
corp) deschide seria alternativelor identificatoare exersate pe parcursul primelor
trei capitole (ca prag al întemeierii biografice: Apertura, Nomen, Imago), ancorând
indiceal numele propriu de corp şi dezancorându-l parodic prin inversarea numelui
în poreclă, respectiv informând întregul prag biografic prin schema ambivalentă a
construcŃiei şi deconstrucŃiei modeluluui de identificare. Într-o manieră ostensivă,
numele este ataşat corpului şi, concomitent cu deformarea obscenă la care este
supus cu brutalitate şi printr-o pasivizare extremă corpul, i se aplică procedura
deconstructivă a răsturnării în poreclă: Iar ciorapii ei de bumbac – îmi vine şi acum
să râd! Avea picioare frumoase, de fotomodel (picioare tip Neckermann, cum s-a şi
afirmat în acea seară în dormitorul nostru) şi o chema Leontina. Am bârfit-o
împreună cu fetele, am râs de numele ei ciudat sau caraghios sau cu totul singular
în lumea noastră de Ildi, Cami, Miha, Anne, Cori, Ilse, Mari, şi am ştiut că va
trebui să-i găsim o poreclă. […] Leontina! Leontinuşa!... Nuşa, Tinuşa, Tinoaica
dracului! (cum striga după ea Violeta supărăcioasa). Leontinica, Tina, Leonica,
zbânŃuita asta de Leonica! Cine-i dăduse ei numele acesta nesuferit? (Idem: 11). În
loc să se consolideze printr-o operaŃie de identificare temeinică, să se fixeze
 Ilona DUłĂ
reciproc, corpul şi numele, garanŃi ai categoriei prezenŃei şi a întemeierii, se
destructurează într-o estetică a obscenului şi în parodie (numele întors pe dos în
variante parodice este atribuit unui referent corporal degradat obscen, anulându-se
prin această dublă subversiune, a referentului şi a numelui, înseşi operaŃia asignării
referenŃiale suspectate de iluzia alunecării în ontologia prezenŃei).
DeconstrucŃia parodică a numelui, corelativă desfigurării obscene a corpului,
strategii subversive cu care debutează biografia Leontinei Guran, cumulează un
pachet de funcŃii metaestetice specific postmoderne, discreditând şi delegitimând
iluzia biografistă (coerenŃa secvenŃială şi unitatea parcursului biografic), profanând
într-o manieră carnavalescă ordinea raŃionalistă a construcŃiei unitare de sine pe
fundamentul corpului, respectiv al numelui, punând în criză aderenŃa limbajului la
realitate, problematizând referentul şi relativizând limbajul prin permutări de
sunete şi sens, subminând metanaraŃiunea subiectului şi a identităŃii. Dacă, potrivit
teoriilor cauzale sau istorice ale referinŃei (teoria Mill- Kripke), problema atribuirii
unui referent numelor proprii se rezolvă prin întemeierea cauzală a numelui pe
obiect în cadru instituŃional, eludând problematica semnificaŃiei şi a convingerilor
identificatoare despre referent (numele proprii sunt considerate ca având referent
fără a avea o semnificaŃie), identificarea deturnată a personajului feminin filat
biografic aici împiedică fixarea referinŃei, suspendând logica asignării de referent
numelui propriu.

2.2. Anamneza identitară: slăbirea legăturii instituite prin botez

Suspendarea legăturii dintre nume şi referent, prin dubla operaŃie a
deformării caricatural-obscene a corpului, respectiv a răsucirii parodice a numelui
în poreclă (inversiune carnavalescă), se prelungeşte, repercutând gestica evacuării
ontologice a identităŃii, printr-o altă strategie deconstructivă derulată în jurul
numelui propriu, şi anume prin slăbirea lanŃului cauzal instituit în cadrul ritualizat
al botezului. Asumarea propriului nume şi identificarea prin acesta sunt puse în
criză de o anamneză nereuşită, exersată pe marginea actului botezării: Cine-i
dăduse ei numele ăsta atât de nesuferit? Aflase de la lume, nici ea nu ştia cum,
cine-i spusese, când, poate visase, poate-i trecuse pe la urechi o vorbă într-o
doară, dar ştia că are o naşă fugită în America. Ea-i dăduse numele ăsta (Ibidem).
Teoriile cauzale ale referinŃei tratează problematica numelui propriu pe două
segmente, cuplând teoria fixării referinŃei prin întemeierea cauzală a numelui pe
obiect cu teoria împrumutării referinŃei. Întemeierea cauzală a numelui pe obiect se
produce în circumstanŃele botezului formal sau informal, eveniment în cadrul
căruia numele se fixează în prezenŃa obiectului cu toată încărcătura de istoricitate şi
contingenŃă imanente dimensiunii realului; identificarea astfel realizată istoric va fi
preluată, însuşită, repetată de o reŃea de utilizatori care conservă, arhivează,
rememorează circumstanŃele originare ale inserŃiei sociale a numelui fixat pentru
totdeauna de referent. Dacă teoria fixării cauzale a referinŃei explicitează genul de
legătură instituită între nume şi referent printr-un act de limbaj specific, precum
botezul, teoria împrumutării referinŃei intervine pentru a elucida condiŃiile
menŃinerii acestei legături cauzale în circuitul istoric şi interpretativ în care numele,
 Identitate Şi Nume Propriu În Romanul “Pupa Russa”, De Gheorghe Crăciun
achiziŃionat de la alŃii, rulează în diverse contexte fără a-şi modifica, opaciza, sau
fără a-şi pierde referentul asignat iniŃial. CompetenŃa utilizării numelui propriu se
dobândeşte printr-o astfel de reŃea cauzală a împrumutării referinŃei de la subiecŃii
participanŃi la actul istoric al fixării legăturii dintre nume şi referent prin botez,
arhivarea referenŃială producându-se sub forma unor „lanŃuri de desemnare”
(Devitt, Sterelny 2000: 81) care conservă identitatea sub nume.
Anamneza identitară dezvăluie slăbirea lanŃurilor cauzale, de desemnare,
voalarea alterităŃii colportoare a convenŃiei originare de fixare a referinŃei numelui
propriu (aflase de la lume, nici ea nu ştia cum, cine-i spusese), opacizarea sensului
propriului nume şi destabilizarea competenŃei cognitive de utilizare a acestuia
(poate visase, poate-i trecuse pe la urechi o vorbă într-o doară), seria regresiilor
referenŃiale atingând limita desemnării originare de către o naşă nedefinită, fugită
în America, aşadar atingând o bază cauzală vidă. Pulverizarea sensului, diluarea
competenŃelor cognitive, ştergerea memoriei şi depersonalizarea subiecŃilor
abilitaŃi în folosirea numelui sunt simptomatice pentru deriva identităŃii subminate
chiar dinlăuntrul nucleului său nominal. Multiplele dezarticulări în lanŃ produse în
reŃeaua funcŃională a numelui propriu destituie autoritatea acestuia ca prim operator
identitar în istoria personală a subiectului, creând breşa problematizării identităŃii, a
sensului, a biografiei ca parcurs unitar, a tuturor categoriilor subiectivităŃii
subîntinse de un discurs al temeiului, al autonomiei şi al prezenŃei. Într-o asemenea
glisare a instanŃelor şi a categoriilor de întemeiere a numelui propriu, singura
trăsătură stabilă transmisă subiectului pe meandrele unei reŃele cauzale destrămate,
eliptice, dintr-un mănunchi de trăsături posibile care ar fi putut articula sensul
nominal şi ar fi putut identifica purtătorul, este tocmai aceea investită cu
semantismul amneziei şi pierderii, şi anume cuvântul fugită: Când auzise cuvântul
fugită, văzuse totul. […] A văzut totul, o siluetă greoaie (naşa ei, o femeie cu
fundul mare?) de leliŃă, picioarele ei groase în ciorapii negri de aŃă apucând-o în
grabă în sus, spre culmea dealului din spatele grădinii bunicului Tase… […] Naşa
ei Leontina îi lăsase cadou numele ăsta şi gata, peste câteva luni dispăruse.
Nimeni nu ştia cum, ea era foarte mică, nu împlinise încă un an. A fugit peste
graniŃă (iar aceste cuvinte îi rămăseseră multă vreme în minte ca formula
misterioasă a unui descântec) şi nimeni n-a mai primit nici un semn de la ea
(Crăciun 2004: 11, 13).

2.3. ProiecŃii ale numelui propriu: identitatea vidă sub un halo de lumi
posibile
Slăbirea lanŃurilor cauzale şi a competenŃei de utilizare a numelui propriu,
disoluŃia sensului ca „proprietate de a desemna prin acel tip de lanŃ” (Devitt,
Sterelny 2000: 80), evacuează numele de interioritate, de corpul său semantic-
referenŃial, frustrându-l de funcŃia originară, aceea a identificării subiectului
purtător, şi proiectându-l într-un halo de posibilităŃi care îi intensifică deriva,
relativismul şi vidul: Însă numele ăsta, Leontina, era un nume tâmpit. Nu-i plăceau
nici sunetele nici sensul lui. Nu-i plăceau nici literele, când trebuia să la scrie. […]
Îl primise în dar ca pe un bolovan pe care trebuia să-l Ńii degeaba în braŃe până îŃi
 Ilona DUłĂ
vine rău de oboseală. Era o greutate (un rucsac? Nu un rucsac!) pe care o căra
zilnic în spate (Crăciun 2004: 13).
Criza identităŃii, corelativă unei crize a sensului declanşate nucleic, chiar în
aria numelui propriu, ca operator central al reŃelei personale de sens, se adânceşte,
aşadar, secvenŃial, inhibarea memoriei nominale şi a legăturilor genealogice de
arhivare şi utilizare a numelui inducând treptat un blocaj semiotic (nici literele, nici
sunetele nu mai pot articula semnificaŃia şi nu-şi mai pot asigna referentul). Deriva
intrasemnică a componentelor semnificante şi semantice angrenează glisarea
referenŃială haotică în jurul unor referenŃi aparŃinând celor mai stranii combinaŃii
ale registrelor realului: Putea să fie un nume de vacă, de ciocănitoare schioapă
Ńinută în colivie, un nume de bivoliŃă murdară de noroi sau de femeie bătrână cu
şorŃ şi fuste creŃe. N-ar fi fost nimic să Ńi se spună Leontina când tu erai o băbuŃă
care merge la sapă sau stă acasă iarna şi împleteşte fulare, mănuşi. Dar nu era un
nume de fetiŃă, nici un nume de fată în uniformă de şcoală (Ibidem).
ProiecŃiile referenŃiale explodate în jurul imposibilităŃii asumării numelui
propriu, a disfuncŃionalităŃii semiotice a acestuia, suma descripŃiilor delegate să îi
exprime sensul preluând sarcina referinŃei, toate aceste parcursuri intra şi
extrasemnice menite să probeze consistenŃa numelui propriu şi capacitatea de
identificare denunŃă vidul referenŃial deschis sub combinaŃiile de sunete şi sensuri,
întemeiat pe un vid corporal (subiectul fiind supus simultan deconstrucŃiei
corporale şi nominale). Filat prin diverse variante semantico-referenŃiale şi
fonetice, numele Leontina este un nume vid, de-fundamentat, incorect întemeiat pe
obiect (ceea ce face un nume propriu să fie considerat vid este „faptul că reŃeau nu
este corect întemaiată pe un obiect” (Devitt, Sterelny 2000: 85)). Calificat de
Kripke drept designator rigid, capabil să desemneze acelaşi obiect în toate lumile
posibile, numele propriu imposibil de asumat în cazul Leontinei Guran îşi pierde
rigiditatea, se fluidizează, acoperă nelimitate metamorfoze referenŃiale, probează
lumi posibile şi proiecŃii subiective diverse, se volatilizează, deschizând subiectului
enigma identificării prin nume: Numele, o cupolă de biserică. Mistica secretă a
numelui, între ea şi numele ei câteva fire puternice de sfoară de mătase (Crăciun
2004: 14).
Sfărâmarea referenŃială şi eterogenitatea realului (raportul dintre cuvinte şi
lucruri, dintre limbaj şi realitate se complică în măsura în care unitatea referenŃială
este sublimată cultural, impură) repercutează în aria numelui propriu printr-o
dematerializare a referentului (deconstrucŃia corporală a subiectului şi sfărâmarea
perspectivistă într-un puzzle de ipostaze şi roluri ale istoriei personale), având ca
efect diseminarea într-o multiplicitate de semnificaŃii indecise, fragmentare,
mobile, de o volatilitate mistică. Relativizată, problematizată şi suspendată,
referinŃa numelui propriu balansează între ceea ce teoriile specializate desemnează
prin abordarea descriptivistă (Frege, Russell), respectiv, cauzală (Kripke) a
acestora: numele Leontina se răsuceşte şi se destramă între un corpus de
semnificaŃii glisante (posibile, contingente, necesare, dorite sau repudiate) şi o
întemeiere convenŃional-cauzală erodată de amnezie. Nu numai că ar putea designa
entităŃi referenŃiale incompatibile, de o eterogenitate care mutilează realul (putea să
 Identitate Şi Nume Propriu În Romanul “Pupa Russa”, De Gheorghe Crăciun
fie un nume de vacă, de ciocănitoare şchioapă Ńinută în colivie, un nume de
bivoliŃă murdară de noroi sau de femeie bătrână), dar suscită pachete de
semnificaŃii în derivă, dezertate de la orice principiu ierarhic sau de la o bază,
rizomatice: Pentru că deasupra numelui ei pe care nu-l putea suporta acum se
înălŃa numele ei de mai târziu, când va fi femeie. Leontina, numele ăsta nu i-ar fi
plăcut nici atunci, simŃea asta. Nu era un nume pentru o doamnă care să intre într-
o sală de cinematograf la braŃul unui bărbat elegant (Ibidem).
Dacă, potrivit teoriilor descriptive ale numelor proprii, semnificaŃia şi
referinŃa acestora se construiesc prin raportare la un mănunchi de descripŃii, unele
având o pondere mai mare decât altele, în funcŃie de actualizarea contextuală a
numelui, descripŃiile nominale ale Leontinei sunt suspectate de inadecvare la orice
rol situaŃional în care încearcă să se proiecteze subiectul; nici una din descripŃiile
tatonate nu sunt resimŃite ca suficiente pentru a prelua sarcina referinŃei, periplul
prin semantica numelui eşuând într-un descriptivism circular. Exersat în termeni
modali (după logica modală a adevărului necesar sau contingent prin care se
articulează teoria lumilor posibile) şi deschis perspectivist spaŃiilor mentale ( a
căror teorie eludează referentul, preocupându-se de raportul dintre cuvinte şi
constructe mentale), numele Leontina explodează într-un eşafodaj formal
suprastratificat, palimpsestic, sublimat în sens mistic; eşecul referenŃializării
denunŃă o criză a realului (a raportării la real prin constructe stabile) corelativă
celei a identificării prin prisma numelui propriu. Acordarea kripkeană a teoriei
numelui propriu cu aceea a lumilor posibile, specificată prin intermediul
conceptului de identitate în toate lumile posibile, respectiv de adevăr necesar,
relevă un blocaj epistemic şi metafizic: conform ideii de „necesitate în sens
epistemic” (Moeschler, Reboul 1999: 153) (întemeiată pe o cunoaştere apriori,
idenpendentă de experienŃă), identitatea Leontinei Guran nu rezistă probei realului,
experimentării imaginare a unui repertoriu de ipostaze şi roluri; conform ideii de
„necesitate în sens metafizic” (Ibidem) (necesitatea desemnând ceea ce nu poate fi
diferit), identitatea prefigurată sub învelişul numelui Leontina este pulverizată în
fluxul schimbării, al demultiplicării în variate identităŃi posibile până la vidarea
într-un tranzit diferenŃial pur.
Vidul numelui propriu şi al identităŃii este resimŃit, de altfel, la capătul
exerciŃiilor de deconstrucŃie şi reconstrucŃie desfăşurate sistematic pe toate
segmentele şi la toate nivelele numelui, de însuşi subiectul dezamăgit să surprindă
în propriul nume un înveliş fără substanŃă, o formă goală, o coajă: Dar înainte de
clipa când a înŃeles că mâna ei dreaptă are apucături de băiat şi că stânga e mai
lipsită de vlagă, mai leneşă şi mai gingaşă, a fost cealaltă clipă, ziua în care
cuvântul paraşută, legat până atunci în mintea ei de cuvântul pară (şi de ideea de
rece- dulce-auriu- zemos- moale), a dezamăgit-o, a enervat-o, aproape s-o facă să
plângă de necaz, pentru că a văzut că paraşuta nu e o pară, ci cel mult o jumătate
de măr sau o coajă rotundă de pepene verde. Avea oare atunci mai mult de opt
ani? (Crăciun 2004: 15). Evacuarea numelui de sens şi sesizarea ambivalenŃei
acestuia, masculin- feminin (N-ar fi fost mai bine să-şi strângă numele doar în
câteva litere? Tina, aşa cum o alinta bunica vitregă, de peste deal? De ce nu Leon,
 Ilona DUłĂ
Leona, aşa cum n-o mai striga nimeni? FetiŃa Leon, cu nume de băiat. (Idem: 14)),
se produce în contextul ideologizat al devierii limbajului în raport cu realul, când
paraşuta descoperită împreună cu un grup de copii la opt ani şi devenită motiv de
persecuŃie politică îi semnalează dezontologizarea limbajului sub presiunea
ideologicului. Divizarea numelui şi a identităŃii survine prin alunecarea în unghiul
represiunii politice, desemantizarea limbajului şi deriva formală, incapacitatea
referenŃializării fiind simptomele distorsionării şi mutilării realului sub acŃiunea
aparatului totalitar.

2.4. Leon-Tina, numele divizat şi eviscerat

Produsă sub impactul represiunii politice, scindarea generică a identităŃii
(masculin-feminin, Leon şi Tina) repercutează în aria numelui propriu printr-o serie
de anamorfoze semantico-referenŃiale şi fonetice, dincolo de care, evacuat de
interioritate şi de sens, numele devine suprafaŃa înscrierilor sociale, disponibilitate
pentru parcursurile exteriorităŃii, încrucişare rizomatică de trasee semnificante,
nelimitate şi deschise: Poate că Leon a început să se nască în trupul ei de fetiŃă
plăpândă la nici două zile după întâmplare (băieŃii s-au bătut până s-au umplut de
sânge, iar fetele au târât paraşuta la deal şi au îngropat-o la loc – ea a fost cu
ideea s-o îngroape şi să nu mai spună la nimeni), când, într-o dimineaŃă, a venit
plutonierul IoviŃă şi i-a dus pe toŃi la postul de miliŃie şi i-a luat la întrebări şi le-a
umflat palmele cu o vână de cauciuc (Idem: 20). Violentată ideologic, identitatea se
fracturează în falii mentale induse prin mecanismul represiunii totalitare,
pasivitate-reactivitate, neputinŃă-revoltă, feminin-masculin (Tina se simŃea
nevinovată, prea mică, lipsită de putere. Dar neputinŃa şi îndârjirea din carnea ei
revoltată aveau atunci nevoie de sufletul unui băiat (Idem: 22)), dezvăluind
fragilitatea texturii semiotice a subiectivităŃii, inscripŃionarea socială şi
ideologizarea materiei afective. ConstrucŃia realităŃii şi a identităŃii se împletesc şi
se determină în mintea Leontinei Guran într-o sintaxă mentală ambivalentă, în care
coexistenŃa generică masculin-feminin (şi băiat şi fată) provocată de
simultaneitatea stărilor neputinŃă-revoltă, la rândul lor, suscitate prin bruscarea
afectivităŃii de intruziunea ideologicului, pune în criză subiectivitatea personajului
şi raportul acestuia cu realul. De aici, glisarea continuă între cuvinte, stări mentale
şi realitate, decompoziŃia semnificaŃiilor, probarea raporturilor dintre cuvintele
lingvistice şi limbajul mental, permutările fonetice, semantice şi referenŃiale,
poziŃionarea subiectului în apertura dintre limbaj şi real din care derivă clivajul
identităŃii (nu întâmplător, primul capitol al romanului, consacrat în mare măsură
numelui propriu, se intitulează Apertura).
Divizat mental şi generic (neputinŃă-revoltă, masculin-feminin), numele
Leontina se scindează lingvistic în Leon şi Tina, pradă exersărilor nesfârşite ale
raporturilor dintre sunete, semnificaŃii şi stări afective, probându-şi toate
dimensiunile intra şi extrasemnice, pulverizându-se într-o explozie de lumi posibile
şi automistificându-se în inepuizabile simbolisme: Numele ei e un cuvânt rupt în
două, ca noaptea şi ziua, ca lumina şi umbra, iată ea e un copil curios şi
neastâmpărat, apoi o fetiŃă, o fată, o femeie, o babă surdă şi foarte bătrână, cu
 Identitate Şi Nume Propriu În Romanul “Pupa Russa”, De Gheorghe Crăciun
două suflete şi două respiraŃii şi două porniri: se trezeşte în întunericul lui Leon şi
apoi zboară împreună cu Tina prin cortina luminoasă a zilei. Tina simte că Leon e
aceea parte din corp şi din creier de care ea se teme. Se teme de miezul închis într-
o mie de straturi de rumeguş celular şi de ceară ribonucleică al băiatului Leon.
Pentru că Leon-cuvântul e în realitate Leon-băiatul-din- pielea-ei pe care ea îl
recunoaşte imediat după dorinŃe şi stări (Idem: 37). Procesul de fixare referenŃială
a numelui propriu coincide, astfel, cu un travaliu al identificării desfăşurat prin
interferenŃa şi deplasările dintre limbaj, gândire şi semnificaŃie, ca încercare de
adecvare şi echilibrare a componentelor lingvistice, perceptive, psiho-afective şi
reprezentaŃionale. Tatonată din toate unghiurile, proiecŃia egalităŃii cu sine, a
imanenŃei identitare, se dezarticulează concomitent şi proporŃional cu efortul
echilibrării, oglindindu-se prin dezarticularea lanŃurilor semantico-referenŃiale în
genealogia numelui propriu; relaŃia dintre Leon-cuvântul şi autoproiecŃia propriei
componente masculine, Leon-băiatul-din-pielea-ei, este filată printr-o subtilă
alchimie afectivă (după dorinŃe şi stări), dar şi printr-o anumită turnură situaŃională
(incidentul legat de descoperirea unei paraşute, în copilărie), respectiv prin
înlănŃuirea unor efecte de sens dificil de reconstituit şi de gestionat.
Din perspectiva filosofiei limbajului, descrierea relaŃiei dintre gândire şi
lume convoacă un ansamblu de teorii, dintre care M. Devitt şi K. Sterelny (2000:
160) menŃionează cuplajul teoriilor indicării cu cele teleologice ca elucidante cu
privire la problema fixării referinŃei. Relevantă pentru compoziŃionalitatea
limbajului, fixarea referinŃei se dovedeşte o problematică deosebit de complexă,
întrucât „ fixarea referinŃei unui cuvânt lingvistic depinde de fixarea referinŃei
cuvântului mental pe care îl exprimă”, iar aceste raporturi mentale sunt atât de
filate încât „ cuvântul unei persoane poate depinde, din punctul de vedere al
referinŃei, de alte cuvinte pe care ea i le asociază”, legătura cuvintelor cu lumea
realizându-se indirect, „prin mijlocirea legăturilor directe ale altor cuvinte cu
lumea” (Idem: 155). Conform teoriilor indicării, fixarea referenŃială se realizează
dintr-o perspectivă perceptuală asupra semnificaŃiei şi printr-o corelare temeinică
cu situaŃia indicată (referinŃa derivă din semnificaŃia întemeiată perceptual);
conform teoriilor teleologice, semnificaŃia şi referinŃa se fixează pe un suport
teleologic, funcŃional şi selectiv („Astfel, la urma urmei, o anumită convingere ar
putea să aibă o funcŃie biologică, una derivată din funcŃia mecanismului care a
format-o. […] Trebuie să se arate că funcŃia unei dorinŃe este de a reprezenta starea
particulară care ar face-o adevărată.” (Idem: 159)). Complementaritatea celor două
teorii relevă eterogenitatea limbajului şi caracterul reticular, filat, multiplu
întemeiat al raportului său cu lumea.
łinând seama de aceste raporturi, cuplarea cuvântului Leon cu realitatea
psihismului masculin (Leon-băiatul-din-pielea-ei) decurge situaŃional (prin
întemeierea perceptuală pe noua stare afectivă dobândită în cursul acelei nefericite
experienŃe) şi teleologic (în funcŃie de dorinŃe şi stări prin care se realizeayă
selectiv anumite decupaje semantice). Proiectat în imperiul dorinŃei, corpul fonetic
al cuvântului Leon trezeşte cele mai sublimate asocieri şi simbolisme: Leon, copil
răsfăŃat în transparenŃa transcendentă a sunetului E unde zacînzecite golul
 Ilona DUłĂ
abstract şi nobleŃea, spiritul şi răceala. Şi dincolo de acest sunet, lângă el, în
prelungirea lui, O- înălŃimea şi adâncimea, O- lumina, O- şoimul lumii sonore. E-
întinderea câmpiei, laptele verde, liniştea îngheŃată, gheŃarul topit (Crăciun 2004:
37).
În mod similar, este deconstruită fonetic şi supracodificată simbolic particula
nominală Tina (Dar câtă bucurie de a te accepta aşa cum eşti cloceşte în numele
Tina! Ce tinereŃe a sunetelor subŃiri şi pure, ce timiditate energică! […] I e
profund, magnetic, intim, irezistibil, impentinent. I este sunetul conŃinuturilor vii,
cu ascuŃişuri şi colŃi, I chicoteşte, I chiŃăie, chirăie, e nebunia şi surpriza dinaintea
lui A: TIIIIII – NAAAAAAAAA!… (Idem: 38)), aceste eşafodaje semantico-
simbolice funcŃionând în direcŃia smulgerii numelui din real, deconectării
referenŃiale, pulverizării şi volatilizării sale ca replică la varianta consolidării în
imanenŃă. Eviscerarea numelui se produce prin tăietura centrală aplicată acestuia ,
secŃionându-l în Leon şi Tina, ca explozie a ultimului rest de interioritate
încorporată în numele propriu şi ca subversiune a identităŃii fundamentate prin
corpul său nominal în ontologia prezenŃei: LEONTINA/ un nume cu viscerele la
vedere. Analog al „corpului fără organe”, (conceptualizat de G. Delleuze, F.
Guattari 2008: 14), numele eviscerat se demultiplică prin fiecare fonetism într-o
infinitate de canale şi coduri la dispoziŃia exteriorotăŃii, devenind, dintr-o entitate
autocentrată, un joc de suprafeŃe expuse înscrisurilor socio-ideologice şi culturale.

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrânceanu Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela

Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, DicŃionar de ŞtiinŃe ale limbii,
Bucureşti, Editura Nemira, 2005.
Crăciun, Gheorghe, Pupa Russa, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. (Crăciun
2004)
Deleuze Gilles, Guattari, Felix, traducere de Bogdan Ghiu, Capitalism şi
schizofrenie. Anti- Oedip, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008. (Deleuze,
Guattari 2008)
Devitt Michael, Sterelny, Kim, traducere de Radu Dudău, Limbaj şi realitate, Iaşi,
Editura Polirom, 2000. (Devitt, Sterelny 2000)
Ducrot Oswald, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicŃionar enciclopedic al ştiinŃelor
limbajului, traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu,
Bucureşti, Editura Babel, 1996.
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, traducere de Dan Popescu,
Bucureşti, Editura Univers, 2002.
Kripke, Saul, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti,
Editura All Educational, 2001.
Maingueneau, Dominique, traducere de Raluca-Nicoleta BalaŃchi, Alexandra
CuniŃă, Pragmatică pentru discursul literar, Iaşi, Editura Institutul
European, 2007.
 Identitate Şi Nume Propriu În Romanul “Pupa Russa”, De Gheorghe Crăciun
Moeschler Jacques, Reboul, Anne, DicŃionar enciclopedic de pragmatică,
traducere de Carmen Vlad, Liana Pop, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999.
(Moeschler, Reboul 1999)

ABSTRACT

Developed in correlation with the problematics of identity, the problematics

of the proper noun of the novel “Pupa Russa” by Gheorghe Crăciun sets into crisis
fundamental categories such as those of language, reality, subjectivity.
Subject to some strategies of deconstruction, the proper noun is semiotically
decomposed, its relation being problematized with the referent, with the bearing
subject, with its own semantic and phonetic body.

Key words: identity, proper noun, reference