I.

Reprezentarea obiectelor în proiectii ortogonale

1. Dispunerea proiecţiilor
Reprezentarea în proiecţii ortogonale este cea mai completă formă de redare a reperelor, subansamblurilor şi ansamblurilor în
tehnică. Aceasta asigură determinarea precisă a formelor şi dimensiunilor obiectelor reprezentate.
Regulile generale pentru dispunerea proiecţiilor pe desenele tehnice sunt stabilite în STAS 614–76.
Cea mai complexă faţă a obiectului, cu cele mai multe detalii de formă, este dispusă spre observator devenind „ proiecţie
principală ” sau „ vedere din faţă”.
Considerând direcţia de proiecţie ortogonală la această proiecţie, precum şi direcţiile de proiecţie perpendiculare pe ea (în
ambele sensuri), se obţin cele şase proiecţii principale (figura I.1). Acestea sunt:
Vederea din faţă (după direcţia 1) – proiecţia în vedere pe planul vertical din spate;
Vederea de sus (după direcţia 2) – proiecţia în vedere pe planul orizontal inferior;
Vederea din stânga (după direcţia 3) – proiecţia în vedere pe planul lateral dreapta;
Vederea din dreapta (după direcţia 4) – proiecţia în vedere pe planul lateral stânga;
Vederea de jos (după direcţia 5) – proiecţia în vedere pe planul orizontal superior;
Vederea din spate (după direcţia 6) – proiecţia în vedere pe planul vertical din faţă.
Dispunerea proiecţiilor se poate realiza după două metode diferite:
Metoda Europeană sau metoda primului triedru (metoda E), care este exemplificată în figura I.1. Simbolul grafic al
acesteia, aşa cum se reprezintă în rubrica aferentă a indicatorului, este redat în figura I.2.
2

3 6

4
1

5
5

4 1 3 6

2
Figura I.1
Metoda Americană sau metoda celui de-al cincilea
triedru (metoda A), căreia i-a fost alocat simbolul grafic redat
în figura I.3. În figura figura I.4 este redată reprezentarea în
şase proiecţii ortogonale conform metodei americane, a Figura I.2 Figura I.3
aceluiaşi obiect exemplificat în figura I.1.
Observaţii:
• Proiecţia principală este obligatorie în orice sistem de proiecţie.
• Proiecţia principală poate fi vedere sau secţiune.
• Proiecţia principală se alege astfel încât să prezinte cât mai complet obiectul reprezentat (cu cele mai multe detalii de formă).
• Muchiile ascunse (acoperite) se reprezintă cu linie întreruptă, de preferinţă subţire.
• În cazul suprapunerii mai multor tipuri de linii pe proiecţiile ortogonale, liniile continue groase au prioritate pe reprezentare.
• Muchiile paralele ale obiectului sunt paralele şi pe reprezentarea în proiecţii ortogonale.
• Feţele obiectului care sunt paralele cu planele de proiecţie îşi păstrează forma şi dimensiunile în proiecţiile pe planele cu care
sunt paralele.
• Feţele înclinate ale obiectului îşi păstrează doar caracteristicile de formă (nu şi cele dimensionale) în proiecţiile ortogonale.

1
 2

3 6

4
1

5
2

3 1 4 6

5
Figura I.4
Nu este obligatorie reprezentarea obiectelor în toate cele şase proiecţii (vederi
sau secţiuni). Reprezentarea în proiecţii plane a unui obiect se realizează într-un
număr minim dar suficient de proiecţii, din care să se poată deduce exact forma şi
dimensiunile acestuia.
Se observă din figura I.1 că, pentru a se determina exact forma şi dimensiunile
obiectului, este suficientă reprezentarea acestuia numai în cele trei vederi
principale (vederea din faţă, vederea din stânga şi vederea de sus), aşa cum este
prezentat în figura I.5.
Similar, piramida reprezentată în figura I.6 nu necesită toate cele şase proiecţii.
Figura I.5

Figura I.7
Figura I.6
Sunt suficiente doar două: vederea din faţă şi cea de sus (figura I.7).
În sistemul european de dispunere a proiecţiilor, pentru obiecte explicitate complet şi corect în trei proiecţii, se recomandă
utilizarea celor trei proiecţii principale (vederi sau secţiuni): vederea din faţă, vederea de sus şi cea din stânga (figura I.5).
În cazul sistemului european, vederea din spate se poate aşeza fie la dreapta vederii din stânga, fie la stânga vederii din
dreapta. În cazul sistemului american, aceasta se reprezintă fie în stânga vederii din stânga, fie în dreapta vederii din dreapta.
În proiecţia principală, piesele, ansamblurile şi subansamblurile se reprezintă în poziţia de funcţionare. Dacă acestea
funcţionează în diverse poziţii, sau poziţia de funcţionare nu este cunoscută, se reprezintă în poziţia principală de prelucrare sau
de asamblare.

2
 II. Reprezentarea pieselor in tehnica
1. Reprezentarea pieselor în vedere
Vederea este reprezentarea în proiecţie ortogonală, pe un plan, a unui obiect nesecţionat. Aceasta va conţine conturul aparent
al obiectului reprezentat, conturul fiecărei forme geometrice simple care intră în componenţa sa, precum şi muchiile şi liniile de
intersecţie vizibile din direcţia de proiecţie.
Reprezentarea şi notarea vederilor în desenul tehnic industrial A
respectă prevederile STAS 105-87.
A
Vederile obţinute după direcţiile de proiecţie indicate în STAS
614-76 sunt numite vederi obişnuite (figura II.1.a). Acestea se
dispun în desen conform aceluiaşi standard. Vederile obţinute după
alte direcţii decât cele indicate în STAS 614-76 sunt numite vederi
înclinate (fig.II.1.b). În cazul reprezentării incomplete a aa) b)b
obiectului, delimitate cu o linie de ruptură, aceasta se numeşte Figura II.1
vedere parţială (fig.II.1.b).
La reprezentarea în vedere, conturul aparent şi toate muchiile vizibile se trasează cu linii continue groase. Muchiile
acoperite se vor trasa cu linie întreruptă, iar muchiile fictive cu linii continue subţiri.
2. Reprezentarea pieselor în secţiune
Marea majoritate a pieselor tehnice au prelucrări
interioare. Golurile pot fi vizualizate în vedere prin
trasarea muchiilor acoperite cu linii întrerupte, dar
aceasta nu asigură suficientă claritate. Uzual, pentru a fi
complet şi corect redate, această categorie de piese
necesită cel puţin o secţiune.
Secţiunea (figura II.2.c) este reprezentarea în
proiecţie ortogonală pe un plan a obiectului, după
intersectarea acestuia cu o suprafaţă fictivă de secţionare
(fig.II.2.a) şi îndepărtarea imaginară a părţii obiectului c)
aflate între ochiul observatorului şi suprafaţa respectivă
(fig.II.2.b). Evidenţierea secţiunii se realizează prin a) b)
haşură. Modelul utilizat pentru haşură este dependent de
tipul materialului secţionat (vezi anexa). Figura II.2
STAS 105-87 stabileşte regulile de reprezentare şi
notare a secţiunilor în desenul industrial. Conform acestuia, secţiunile se clasifică:
A. după modul de reprezentare, în
1. secţiuni cu vedere (figura II.3);
2. secţiuni propriu-zise (figura II.4), care la rândul lor pot fi:
a. secţiuni obişnuite (figura II.4); A A-A A-A
b. secţiuni deplasate (figura II.5);
c. secţiuni suprapuse (figura II.6);
d. secţiuni intercalate (figura II.7);

A A
Figura II.3 Figura II.4

Figura II.7
Figura II.6
Figura II.5
B. după poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul orizontal de proiecţie:
1. secţiuni orizontale (figura II.8 secţiunea C-C);
2. secţiuni verticale (figura II.8 secţiunea F-F);
3. secţiuni particulare (figura II.8 secţiunea A-A).

3
C. după poziţia suprafeţei de secţionare raportată la axa
geometrică a piesei:
1. secţiuni longitudinale(fig.II.8 secţiunea C-C,
secţiunea F-F);
2. secţiuni transversale(fig.II.8 secţiunea A-A);
D. după forma suprafeţei de secţionare:
1. secţiune plană (figura II.2.c, ..., figura II.8);
2. secţiune frântă (figura II.9);
3. secţiune în trepte (figura II.10);
4. secţiune cilindrică. (figura II.11);
A-A

Figura II.8
Figura II.9

A A-A

A-A

A
A A
A
Figura II.10 Figura II.11

E. după proporţia în care se face secţionarea:

1. secţiune completă (fig.II.2.c, ..., fig.II.11);
2. secţiune parţială (fig.II.12);
3. jumătate vedere–jumătate secţiune(fig.II.13).

Figura II 12 Figura II.13

3. Reprezentarea pieselor fără configuraţie interioară

Cele mai simple piese tehnice, din punct de vedere al formei, sunt
cele numite generic: „axe” şi „plăci”. Axele sunt piese de revoluţie care
susţin alte piese montate pe acestea (figura II.14). Plăcile sunt piese la
care una dintre dimensiuni şi anume grosimea, este constantă şi mult
mai mică decât celelalte două (figura II.15).
Ambele categorii de piese nominalizate anterior sunt corect şi
complet reprezentate cu un număr de maxim două proiecţii (vederi)
ortogonale (figura II.16, figura II.17). Figura II.14 Figura II.15
Observaţie: Vederile laterale se pot elimina dacă se cotează
corespunzător proiecţiile principale (vederile frontale).

4
 Figura II.16 Figura II.17
4. Reprezentarea pieselor cu configuraţie interioară
Piesele cu configuraţie interioară se reprezintă în cel puţin o secţiune, dependent de complexitatea prelucrărilor interioare.
Uzual, secţiunea este proiecţia principală a piesei (figura II.18).

Figura II.18
Tipul secţiunii utilizate se alege dependent de forma şi gradul de complexitate al piesei. În cazul
pieselor cu dublă simetrie se recomandă reprezentarea jumătate vedere-jumătate secţiune(fig.II.19). Figura II.19
Observaţii:
La reprezentările jumătate vedere-jumătate secţiune (semisecţiune) secţiunea se va poziţiona sub axa geometrică în cazul
pieselor aşezate orizontal (figura II.13) şi la dreapta acesteia în cazul pieselor aşezate vertical (figura II.19).
Suprafeţele plane incluse în piese ce conţin şi alte suprafeţe (cilindrice sau/conice), atunci când sunt reprezentate în vedere,
se evidenţiază prin trasarea diagonalelor cu linii continue subţiri (figura II.5, figura II.10, figura II.19).

III. Înscrierea dimensiunilor pieselor

1. Teoria cotării
1.1. Cotarea
Cotarea este operaţia de înscriere pe desen a setului de dimensiuni care asigură toate datele necesare înţelegerii şi execuţiei
obiectului reprezentat, în scopul fabricării, controlului şi utilizării acestuia.
Principiile generale de cotare aplicabile desenelor tehnice din toate domeniile (mecanic, electric, construcţii, instalaţii,
arhitectură, etc.) sunt reglementate de standardul SR ISO 129:1994.
1.2. Elementele cotării
Cota este o valoare numerică exprimată 70
în unităţi de măsură corespunzătoare,
reprezentată grafic pe desenele tehnice prin Linia de cotă Linia ajutătoare
linii, simboluri şi note.
30

Elementele cotării sunt (figura III.1):

50

-linia ajutătoare; Extremitatea

-linia de cotă; liniei de cotă
gros.2
-linia de indicaţie; Valoarea
-extremitatea liniei de cotă; propriu-zisă a cotei 40
-punctul de origine(a se vedea fig.III.6 );
-valoarea propriu-zisă a cotei. Linia de indicaţie
Liniile ajutătoare sunt linii continue Figura III.1
subţiri. Acestea se trasează paralele între ele şi perpendiculare pe dimensiunea cotată. Dacă spaţiul nu permite, liniile ajutătoare
pot fi înclinate raportat la dimensiunea cotată, dar cu păstrarea paralelismului lor.
Linia de cotă se trasează cu linie continuă subţire şi este paralelă cu dimensiunea cotată.
Linia de indicaţie este o linie continuă subţire, ce serveşte la scrierea cotei dacă spaţiul nu permite plasarea textului în
poziţia sa de bază. Aceasta se foloseşte şi pentru cotarea grosimii, săgeata fiind înlocuită în acest caz cu punct îngroşat.
Extremităţile liniei de cotă uzual sunt săgeţi plasate simetric. Acestea pot fi înlocuite cu bare oblice înclinate loa 45o.
Săgeata se trasează cu două linii scurte formând un unghi cuprins între 15 şi 90 . Aceasta poate fi deschisă sau închisă, umplută
sau neumplută.

5
 Originea se indică printr-un cerc mic, neumplut, cu diametrul de circa 3 mm.
Valoarea propriu-zisă a cotei este textul scris cu cifre arabe care reprezintă valoarea dimensională măsurată. Acesteia i se
pot ataşa sufixe sau prefixe, dependent de tipul cotei.
1.3. Clasificarea cotelor:
A. După criteriul funcţional (figura III.2): F F F
1) Cote funcţionale (F);
2) Cote nefuncţionale (NF);

F
NF
3) Cote auxiliare (Aux).

F
F

G
F
B. După criteriul geometric

P
şi constructiv (figura III.3):
F

P
1) Cote de formă (F) NF NF
2) Cote de poziţie (P) NF
(Aux) P P
3) Cote de gabarit (G) Figura III.2
G
C. După criteriul tehnologic: Figura III.2 Figura III.3
1) Cote de trasare;
2) Cote de prelucrare;
3) Cote de control.
1.4. Metode de cotare:
1. Cotarea în serie (figura III.4)
2. Cotarea faţă de un element comun
a) Cotarea în paralel (figura III.5)
b) Cotarea cu cote suprapuse (figura III.6)
15
20

25
30 15 25 46

25
0

46

70
70

Figura III.4 Figura III.5 Figura III.6

3. Cotarea în coordonate (figura III.7)
4. Cotarea combinată (figura III.8)

2 x y Ø
1 10 10 10 15
y 1 3 2 30 30 16
20

3 60 10 10
30 15
0
0 x 70
Figura III.7 Figura III.8

1.5. Simboluri folosite la cotare

0
Câteva dintre simbolurile înscrise la cotare frecvent utilizate şi R1
Ø34

semnificaţia accestora, sunt exemplificate în figura III.9.

Ø20

20

φ - diametrul
 - latura pătratului
R - raza de racordare SØ26
13
SR

SR - sferă de raza
Sφ - sferă de diametrul
1.6. Reguli generale pentru cotare
• Se înscriu pe desen toate informaţiile care defineasc clar şi complet
obiectul cotat.
• Fiecare element se cotează pe desen o singură dată, indiferent de
numărul proiecţiilor în care este vizibil.
Figura III.9
• Cotele se înscriu pe proiecţiile care redau cel mai clar elementul
cotat.

6
• Cotele se exprimă întotdeauna în aceleaşi unităţi de măsură (uzual milimetri) fără a se indica simbolul unităţii de măsură.
• Se recomandă o distanţă de minimum 7 mm între linia de cotă şi cea mai apropiată linie de contur sau de cotă .
• Dimensiunea extremităţilor trebuie să fie proporţională cu dimensiunea desenului, dar nu mai mare decât este necesar pentru
citirea desenului. Într-un desen se foloseşte acelaşi tip de săgeată, iar dacă spaţiul este limitat, săgeata poate fi înlocuită cu
bară oblică sau punct.
• Indiferent de scara reprezentării, pe desen se înscriu valorile reale ale dimensiunilor.
• Cotele se înscriu astfel încât să fie citite dinspre colţul dreapta-jos al desenului.
• Textul cotei poate fi plasat deasupra liniei de cotă, la o distanţă de 1.5 - 2 mm (figura III.10) sau pe mijlocul liniei de cotă
prin întreruperea ei (figura III.11). Textul cotei trebuie să fie citibil de la baza sau/şi din dreapta formatului.
• Textele cotelor nu se suprapun peste liniile de axă sau intersecţiile acestora.
• Dimensiunea caracterelor este de minim 3.5 mm. Toate cotele unui desen trebuie să aibe aceeaşi înălţime a caracterelor.

30
30

32
32

30 30

Figura III.10 Figura III.11

1.7. Cotarea coardelor, arcelor şi unghiurilor
Cotarea coardelor, arcelor şi unghiurilor se realizează conform figurilor III.12, III.13 şi respectiv III.14.
43 67°
40

Figura III.12 Figura III.13 Figura III.14

1.8. Cotarea elementelor echidistante
Cotarea elementelor echidistante dispuse liniar se poate realiza de maniera redată în figura III.15 sau cea din figura III.16, iar
cel dispuse la intervale unghiulare constante de maniera prezentată în figura III.17 şi figura III.18.

15 4x20(=80) 15 15x11(=165)
11

Figura III.15 Figura III.16

4x15°(=60°) 4x
14
5

4xØ8

Figura III.17 Figura III.18

1.9. Cotarea elementelor repetitive
Elementele repetitive dispuse liniar se cotează de maniera redată în fig.III.19 iar cele dispuse unghiular similar fig.III.20 .

4xØ10
115
70 20 26
9 20
30°
30

5x Ø14 30°

Figura III.19 Figura III.20

7
1.10. Cotarea teşirilor
Teşirile sunt porţiuni tronconice prelucrate la extremităţile

28
3x45°
tronsoanelor cilindrice sau prismatice, fie cu scop funcţional,

30°
fie în scop de protecţie la accidentare a operatorilor umani. 2

30°
Cotarea teşirilor se poate realiza în variantele prezentate 3x45°
în figura III.21.
1.11. Observaţii
1. Simbolul φ poate să nu fie înscris în faţa valorii

°
60
diametrului dacă elementul cotat este vizibil ca cerc în
proiecţia pe care se cotează (figura III.23). 3x45° 3
2. Simbolul φ va preceda în mod obligatoriu valoarea unui
diametru atunci când în proiecţia pe care se înscrie cota, 3x45°
elementul cotat nu apare ca cerc (figura III.24).
3. Înscrierea prefixului φ la cota aferentă unui cilindru sau a
3x45°

unui con reprezentat longitudinal permite renunţarea la

proiecţia frontală a acestuia, aşa cum ilustrează fig.III.24.
Atât în figura III.23 cât şi în figura III.24 este redat în Figura III.21
proiecţii plane acelaşi obiect: axul prezentat spaţial în
figura III.22. Ambele reprezentări sunt corecte, dar cea mai concisă reprezentare este cea redată în figura III.24.
4. Cotarea grosimii plăcilor (cu linie de indicaţie şi punct îngroşat) pe vederea frontală a acestora permite renunţarea la cea de-a
doua proiecţie necesară pentru înscrierea grosimii (figura III.27).
Exemplul plăcuţei prezentate spaţial în figura III.25 şi redate în proiecţii plane în figura III.26 şi figura III.27 este elocvent.

Figura III.23

Figura III.22

Figura III.24

Figura III.26

Figura III.25

Figura III.27

8
 5. La înscrierea cotelor interioare ortogonale la axa piesei pe reprezentările în semisecţiune, linia de cotă va avea numai o
extremitate, sprijinită pe linia de indicaţie corespunzătoare generatoarei vizibile (figura III.28).
90
70
30

Ø80

Ø40
Ø60
Ø40

Ø20
50

Figura III.28
6. La înscrierea cotelor pe reprezentările în semisecţiune se recomandă gruparea cotelor (figura III.28), şi anume:
• pe vedere se înscriu cotele aferente exteriorului piesei, inclusiv cota de gabarit;
• pe secţiune se înscriu cotele aferente interiorului piesei.
7. Cotarea pieselor simetrice se realizează raportat la axele de simetrie (figura III.26, figura III.27, figura III.28, figura III.29).
gros 2

4
Ø1
R5 R
30

30
80
110

Figura III.29

8. Nu este permisă cotarea elementelor figurate cu linii întrerupte. Cota se va înscrie pe proiecţia în care elementul respectiv
este vizibil (spre exemplu cota φ 25 în figura III.30).
Adecvat situaţiei, se vor realiza secţiuni (complete sau parţiale) astfel încât elementele acoperite să devină vizibile. Cotele în
cauză se vor înscrie pe aceste secţiuni.

Figura III.30

9
 IV. Reprezentarea pieselor cu filet

1. Filetul
Filetul este o nervură (spiră) elicoidală continuă, de secţiune constantă, executată pe suprafaţa exterioară sau interioară a
unui cilindru, sau a unui trunchi de con.
1.1. Clasificarea filetelor
• După poziţia pe suprafaţa suport:
• filete exterioare (cazul şurubului-figura IV.1);
• filete interioare (cazul piuliţei-figura IV.2);
• După forma suprafeţei filetate:
• cilindrice (figura IV.1, figura IV.2);
• conice; Figura IV.1 Figura IV.2
• După forma profilului:
• triunghiular (figura IV.1, figura IV.2, figura IV.3.a);
• rotund (figura IV.3.b);
• trapezoidal (figura IV.3.c);
• pătrat (figura IV.3.d);
• dinte de fierăstrău (figura IV.3.e);
• După modul de trecere a filetului la partea nefiletată:
• filet cu ieşire (figura IV.5, figura IV.6, figura IV.7, figura IV.8);
• filet cu degajare (figura IV.9);
• După sensul de înşurubare (sensul de înfăşurare al spirei elicoidale):
• filete pe dreapta;
• filete pe stânga;
• După pasul elicei: a) b) c)
• filete cu pas fin;
• filete cu pas normal
• filete cu pas mare
• După numărul de începuturi: d) e)
• filete cu un singur început (cu o singură nervură elicoidală); Figura IV.3
• filete cu mai multe începuturi (cu mai multe nervuri, echidistante);
• După sistemul de măsurare:
• filet metric (mm);
• filet în ţoli (inci), 1 ţol = 25.4 mm;
Filetele sunt standardizate pentru realizarea de îmbinări variate şi asigurarea interschimbabilităţii pieselor. Majoritar, piesele
cu filet sunt utilizate pentru realizarea unor îmbinari demontabile, numite îmbinări filetate (de tip şurub – piuliţă).

2. Reprezentarea cotarea şi notarea filetelor standardizate

2.1. Filete cilindrice standardizate
2.1.1. Reguli de reprezentare a filetelor cilindrice
Reprezentarea filetelor este reglementată prin SR ISO 6410-1, care recomandă reprezentarea convenţională (simplificată) a
filetelor. Astfel, spirele filetului nu se reprezintă detaliat, ci se înlocuiesc cu doi cilindri (figura IV.4, ..., figura IV.7):
• unul care conţine vârful spirelor (vârful filetului) şi
se reprezintă atât în proiecţie longitudinală cât şi în
proiecţie transversală (atât în vedere cât şi în secţiune)
cu linie continuă groasă;
• unul care conţine baza spirelor (fundul filetului) şi se
reprezintă în proiecţie longitudinală (vedere şi în
secţiune) cu linie continuă subţire.
• În proiecţie transversală (vedere şi secţiune), linia Figura IV.4
care reprezintă fundul filetului se trasează sub forma A A-A
unui arc de cerc, având lungimea de aproximativ ¾ din
circumferinţă, de preferinţă deschis în cadranul
superior dreapta (figura IV.5, figura IV.6, figura IV.7).
• În cazul reprezentării jumătate în vedere sau
jumătate în secţiune, arcul se trasează pe aproximativ
¾ din porţiunea de circumferinţă reprezentată şi va Figura IV.5 A Figura IV.6
începe exact de pe linia de axă (figura IV.8).

10
 A
A-A

A
Figura IV.7 Figura IV.8
• Distanţa dintre linia de fund a filetului şi linia de vârf a filetului este aproximativ egală cu înălţimea filetului, dar nu mai mică
de 0,7 mm sau de 2 ori grosimea liniei groase.
• Linia care reprezintă terminaţia filetului (linia de ieşire) se trasează
perpendicular pe axa filetului, până la diametrul exterior. Aceasta se trasează
cu linie continuă groasă dacă nu este ascunsă vederii, sau cu linie întreruptă
dacă este ascunsă vederii.
• Pe desenele de ansamblu, în cazul reprezentării în secţiune a filetelor
exterioare, linia de ieşire a filetului nu se indică.
• Degajarea filetului se reprezintă conform STAS 105–87 (figura IV.9).
• Teşirea de capăt a filetului coincide cu adâncimea filetului şi nu se
reprezintă în proiecţie transversală (figura IV.5, figura IV.8, figura IV.9).
• Linia de fund a filetului se reprezintă în proiecţie longitudinală până la linia
de contur a teşirii.
• La reprezentarea în secţiune a filetelor, haşurile se trasează până la linia
groasă care reprezintă vârful filetului (figura IV.4, figura IV.6, figura IV.7,
Figura IV.9 figura IV.9).
• Profilul filetului se reprezintă numai dacă este necesar.

2.1.2. Cotarea filetelor cilindrice

• Elementele care se coteză în cazul
filetelor sunt diametrul nominal al l e
filetului, lungimea utilă (de înşurubare)
şi teşirea de debut a filetului ( figura
IV.10).
d

• Diametrul nominal se poate cota în

cazul filetelor exterioare în variantele a),
f x45° f x45°
b), c) sau d), redate în figura IV.11, dar o l
singură dată în desenul respectiv. e
• Diametrul nominal se poate cota în
cazul filetelor interioare în oricare dintre
variantele a), b) sau c), redate în figura
IV.12, dar o singură dată în desenul
d

respectiv.
• Lungimea utilă a filetelor cu degajare f x45°
cuprinde şi lungimea degajării filetului.
l
Lungimea degajării se va cota distinct
(figura IV.10).
• În cazul găurilor filetate înfundate, se
cotează distinct lungimea utilă a filetului
şi adâncimea găurii, fără porţiunea conică
d

generată la prelucrare de vârful

burghiului (figura IV.13). f x45°

d Figura IV.10
d

d
d

a) b) c) d)
Figura IV.11

11
 A
A-A
60
40
d

M20
d
2x45°

A
a) b) c)
Figura IV.12 Figura IV.13

2.1.3. Notarea filetelor cilindrice

Notarea filetelor cilindrice standardizate este reglementată de STAS 139-79. Aceasta include:
• indicarea tipului filetului, prin precederea valorii diametrului nominal al filetului de prefixele
• M pentru filet metric, • Pt pentru filet pătrat,
• W pentru filet Whithworth, • Rd pentru filet rotund,
• Tr pentru filet trapezoidal, • S pentru filet dinte de fierăstrău,
• E pentru filet Edison, • G pentru filet Gaz;
• diametrul nominal al filetului ( 20; ½; etc.);
• pasul filetului, exprimat în mm, atunci când este altul decât cel normal;
• sensul elicei, numai pentru filetele pe stânga prin înscrierea simbolului LH;
• clasa de toleranţă, conform SR EN 22768-1, SR EN 22768-2;
• numărul de începuturi, dacă filetul are mai multe începuturi
Exemple:
M 20 - filet metric cu diametrul de 20 mm (figura IV.13);
M 40 x 7 LH - filet metric cu diametrul de 40 mm, pas de 7 mm, pe stânga;
G½ - filet Gaz cu diametrul nominal ½ ţoli;
Tr 50 x 4 - filet trapezoidal cu diametrul nominal 50 mm şi pas de 4 mm.

2.2. Filete conice standardizate

Filetele conice, comparativ cu cele cilindrice, sunt mai rar utilizate. Reprezentarea, cotarea şi notarea acestora se realizează
conform reglementărilor pentru filetele cilindrice, cu particularităţile (figura IV.14, ..., figura IV.17):
• arcul trasat cu linie subţire care reprezintă fundul filetului, la filetele conice, se reprezintă o singură dată, la baza cea mai
apropiată de observator a conului (figura IV.14, figura IV.15);
• linia de cotă pentru cotarea diametrului nominal al filetelor conice reprezentate în vedere sau/şi secţiune longitudinală se
trasează la jumătatea lungimii utile a filetului (figura IV.16, figura IV.17), dar fără a se cota această jumătate a lungimii.
• Simbolul filetului se precede, în cazul filetelor conice, de litera K (figura IV.16, figura IV.17).
KM 20

40
Figura IV.14 Figura IV.16
KM 20

35
Figura IV.15 Figura IV.17

12
 V. Reprezentarea ansamblurilor de piese

1. Desenul de ansamblu
1.1. Desenul de ansamblu, desenul de subansamblu
Desenul de ansamblu este reprezentarea grafică a unui complex de elemente (piese) legate funcţional între ele, alcătuind
un aparat, o instalaţie, un utilaj. Un ansamblu complex poate fi alcătuit din mai multe ansamble de ordin inferior (subansamble)
şi piese simple sau numai din piese.
Desenul de subansamblu este reprezentarea grafică separată a unui grup de piese legate funcţional între ele, care intră în
componenţa uni ansamblu mai complex.
Desenul de ansamblu şi cel de subansamblu sunt supuse aceloraşi reguli de reprezentare, poziţionare a componentelor şi
cotare, stabilite în STAS 6134-84.
Din desenul de ansamblu trebuie să rezulte:
• forma, poziţia şi numărul elementelor componente;
• modul de montare, etapele şi succesiunea pieselor la montare;
• dimensiunile necesare pentru montare şi funcţionare;
• modul de funcţionare al ansamblului.
1.2. Reguli de reprezentare a desenului de ansamblu
În proiecţia principală, ansamblul se desenează în poziţia de funcţionare. Acesta se reprezintă într-un număr minim de
proiecţii ortogonale, dar suficiente pentru redarea completă a componentelor şi a poziţiei lor relative (figura V.1).
În secţiunea desenului de ansamblu:
• conturul pieselor învecinate se reprezintă cu o singură linie de contur comună, dacă între cele două piese nu există joc, sau
dacă există un ajustaj;
• conturul pieselor învecinate se reprezintă prin liniile de contur ale fiecărei piese, dacă între cele două piese există joc rezultat
din dimensiuni nominale diferite;
• piesele pline (arbori, axe, pene) secţionate longitudinal se reprezintă în vedere;
• porţiuni pline (nervuri, spiţe, aripioare) se reprezintă în vedere când planul de secţionare cuprinde axa lor longitudinală;
• şuruburile, prezoanele, şaibele, ştifturile, piuliţele a căror axă aparţine planului de secţionare se reprezintă în vedere;
• piesele care nu intră în componenţa ansamblului dar sunt elemente de legătură ale acestuia cu alte ansamble sau piese, se pot
reda cu linie două puncte subţire, dar fără a haşura suprafeţele respective, chiar dacă piesele sunt reprezentate în secţiune.
Dacă este necesară reprezentarea altor elemente care nu aparţin ansamblului dar condiţionează montarea sau funcţionarea
acestuia, conturul lor se trasează cu linie două puncte subţire, fără a haşura suprafeţele respective, chiar dacă piesele sunt
reprezentate în secţiune.
Piesele care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului pot fi reprezentate, dacă este necesar, pe aceeaşi proiecţie,
şi în poziţia extremă sau în poziţii intermediare de mişcare. Conturul acestora se trasează cu linie două puncte subţire şi nu se
haşurează, chiar dacă piesele sunt reprezentate în secţiune.
1.3. Identificarea componentelor desenului de ansamblu
Componentele ansamblului (piese sau subansamble) sunt identificate prin poziţionare, tabel de componenţă şi haşură
(figura V.1).
• Fiecare componentă este identificată printr-un număr de poziţie distinct, corespunzător numărului din tabelul de componenţă
al desenului respectiv.
• Numerele de poziţie se înscriu la extremitatea unei linii de indicaţie executate cu linie continuă subţire şi terminată cu un
punct îngroşat pe suprafaţa componentei poziţionate .
• Liniile de indicaţie se trasează înclinat, astfel încât să nu se confunde cu alte linii din desen şi să nu intersecteze linii de cotă
sau linii ajutătoare. Ele nu trebuie să fie paralele între ele, să nu se intersecteze între ele şi se pot frânge o singură dată.
• Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe, având înălţimea egală cu dublul dimensiunii nominale a scrierii utilizate la
cotare. Numerele de poziţie se înscriu paralel cu baza desenului, în afara conturului ansamblului, grupate pe linii şi coloane,
fără a fi subliniate sau încercuite.
• Componentele ansamblului se poziţionează o singură dată, pe proiecţia care le redă cel mai clar.
• Piesele identice se poziţionează o singură dată, numărul lor înscriind-se în tabelul de componenţă, în coloana special alocată.
• Numerele de poziţie se înscriu pe desen în ordine crescătoare, în sens trigonometric sau invers trigonometric, însă numai într-
un singur sens pe acelaşi desen de ansamblu. Numerotarea se poate face şi în ordinea montajului sau respectând importanţa
pieselor în ansamblu.
• Suprafeţele secţionate ce aparţin unor piese diferite se haşurează diferit (ca orientare sau/şi distanţă între liniile modelului),
iar dacă aparţin aceleiaşi piese se haşurează identic în toate secţiunile în care aceasta este reprezentată.
• Componentele ansamblului se înscriu în tabelul de componenţă ale cărui dimensiuni şi conţinut sunt redate în Anexe.
Tabelul de componenţă se poziţionează deasupra indicatorului (figura V.1. şi figura V.2, zona notată cu (1)). Dacă acesta
trebuie întrerupt, el se poate continua (figura V.2):
• în stânga indicatorului cu repetarea capului de tabel, aşezat la 10 mm distanţă faţă de indicator şi între porţiunile
tabelului care se continuă (zona notată cu (2) în figura V.2),

13
 • în partea superioară a formatului, fără a repeta capul de tabel (zona notată cu (3) în figura V.2).

Figura V.1

În figura V.2 se indică prin săgeată sensul de completare al tabelului (numerele de poziţie se înscriu în ordine crescătoare, în
sensul dat de săgeţi).
1.4. Cotarea desenului de ansamblu
Pe desenele de ansamblu se înscriu (figura V.1):
• cote de gabarit;
• cote de legătură cu piesele sau subansamblele învecinate;
• cote funcţionale şi jocuri maxime admise, abateri limită sau
dimensiuni limită;
• dimensiuni nominale şi câmpuri de toleranţă ale pieselor ce
formează ajustaje;
• cotele necesare la asamblare;
• date privind caracteristicile tehnice ale ansamblului,
condiţiile tehnologice de funcţionare, indicaţii privind
prelucrarea, tratamente termice, acoperiri de protecţie. Figura V.2

14
 2. Îmbinări prin filet
2.1. Convenţii de reprezentare
Cele mai utilizate îmbinări demontabile în tehnică sunt cele prin filet. Acestea utilizează convenţii şi reguli specifice în
vederea reprezentării, notării şi cotării. Astfel:
• într-o îmbinare filetată, pe porţiunea asamblată, se reprezintă văzută piesa cu filet exterior (piesa şurub).
• asamblările realizate prin filet se reprezintă în poziţia strâns (înfiletat) maxim.
Cele anterior enunţate sunt reprezentate grafic în
figura V.3.
Figura V.3.a. prezintă cele două piese înainte de
asamblare: cea cu filet exterior (numită generic
şurub), plină şi cea cu filet interior (numită generic
piuliţă).
a) b) c) Figura V.3.b prezintă cele două piese îmbinate
parţial, iar figura V.3.c prezintă cele două piese
după înfiletare pe toată lungimea filetului interior.
Figura V.3.d ilustrează regulile menţionate cu o
reprezentare în dublă proiecţie (secţiune
longitudinală şi secţiune transversală) a îmbinării
unei piese tubulare filetate la exterior cu o piesă
având orificiu filetat.

d)
Figura V.3

2.2. Îmbinări prin filet cu elemente de îmbinare standardizate

Majoritatea asamblărilor prin filet sunt realizate cu elemente standardizate: şuruburi, prezoane, ştifturi, piuliţe, şaibe. Dintre
îmbinările astfel realizate se ilustrează cele mai frecvent întâlnite în figura V.4, …, figura V.9.
Dependent de scara şi complexitatea reprezentării, aceste îmbinări se reprezintă:
• detaliat (obişnuit) aşa cum se ilustrează în figura V.4.a, figura V.5.a, figura V.5.a, figura V.7, figura V.8, figura V.9;
• simplificat (figura V.4.b, figura V.5.b, figura V.6.b);
• convenţional (figura V.4c, figura V.5.c, figura V.6.c).

a) b) c)
Figura V.4

Figura V.4 prezintă în triplă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu şurub, piuliţă hexagonală şi şaibă plată.
Figura V.5 prezintă în triplă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu prezon, piuliţă hexagonală şi şaibă
Grower.
Figura V.6 prezintă în triplă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu şurub cu cap hexagonal şi şaibă
Grower.
Figura V.7 prezintă detaliat, în dublă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu şurub cu cap |necat crestat.
Figura V.8 prezintă detaliat, în dublă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu şurub cu cap cilindric şi locaş
hexagonal
Figura V.9 prezintă detaliat, în dublă proiecţie ortogonală o îmbinare a două plăci realizată cu şurub cu cap cilindric crestat.

15