UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT FINANCIAR-FISCAL

GORBEI LARISA

IMPOZITELE DIRECTE LOCALE

Referat

Șef Departament ____________ Negru Andrei, dr. hab. în drept, conf. univ.

(semnătura)

Conducător științific _________Țurcan Pavel, dr. în drept, lector univ.

(semnătura)

Autorul ______________

(semnătura)

CHIȘINĂU, 2018
 CUPRINS

Lista abrevierilor...........................................................................................................................3
Introducere………………………………………………………………………………..........6

I. Caracteristica impozitelor directe

II. Impozitele reale: esenţă, evoluţie, particularităţi actuale

III. Impozitele personale: esenţă, evoluţie, particularităţi actuale
IV. Impozitele directe în Republica Moldova şi rolul lor
Concluzii și recomandări………………………………………………………………...….74
Bibliografie……………………………………………………………………………....…...77
Anexe.............................................................................................................................................81
 LISTA ABREVIERILOR

MO -Monitorul Oficial;
RM -Republica Moldova;
OMC -Organizația Mondială a Comerțului;
CEFTA -Acordului Central European de Comerţ Liber
CSI -Comunitatea Statelor Independente;
GATT -Acordul General pentru Tarife și Comerț;
C.E -Comunitatea Europeană
CTRO -Comitetul Tehnic al Regulilor de Origine
OMV -Organizaţiei Mondiale a Vămilor
SGP -Sistemul General de Preferinţe
CEE -Comunitatea Economică Europeană
Pag. -pagina;
Art. -articolul;
Etc. -etcetera
 INTRODUCERE

Sistemele fiscale evoluează continuu spre o aspiraţie râvnită de umanitate de milenii –

echitatea. Studierea esenței impozitelor directe Locale rolului lor în sistemele fiscale, prezentarea
unei scurte retrospective a apariţiei şi evoluţiei impozitelor reale şi personale, inclusiv a
aspectelor istorice ale impozitelor din spaţiul românesc, analiza minu-ţioasă a elementelor lor,
descrierea modalităţilor concrete de impunere cu impozite reale şi personale, a procedeelor de
determinare a cuantumului impozitelor pe obiecte şi activităţi, venituri şi avere, analiza
fenomenului dublei impuneri internaţionale, elucidarea detaliată a metodelor de evitare a ei.
Această ascensiune este anevoiasă, uneori întâmplându-se şi alunecări înapoi. La atingerea
obiectivului justeţei, dreptăţii, corectitudinii în fiscalitate contribuie impunerea directă.
Impozitele directe în prezent s-au extins esenţial şi s-au diversificat amplu, devenind majoritare
în veniturile publice în ţările cu economie dezvoltată. În economiile de tranziţie, sistemele de
impunere directă sunt abia în devenire, fapt ce actualizează studierea aspectelor teoretice şi
practice ale impozitelor directe.

Prezenta lucrare are drept obiectiv abordarea multilaterală a impozitelor şi a impunerii

directe Lucrarea se sprijină pe studiile recente în domeniu din ţară şi de peste hotare, pe
materialele cu caracter istoric, pe legislaţia internaţională. În vederea diversificării opticii asupra
aspectelor aflate în atenţia studiului s-a apelat la opiniile economiştilor clasici şi la comentariile
specialiştilor contemporani. În vederea documentări studiului, formulării definiţiilor,
fundamentării concluziilor s-a recurs la legislaţia în vigoare, date statistice, documente a
organizaţiilor financiare internaţionale.

.
 I. CARACTERISTICA IMPOZITELOR DIRECTE

În decursul timpului, impozitele directe au evoluat odată cu dezvoltarea economiei, ele

stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe averi. Fiind
individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere. Impozitele
directe reunesc o bună parte din ansamblul modalităţilor de extragere a valorii în favoarea
autorităţilor publice. Ele alcătuiesc o diversitate extinsă de instrumente fiscale bazate pe
mecanismul impunerii nemijlocite a materiei impozabile. Datorită faptului că materia impozabilă
este personalizată, impo-zitele directe sunt individualizate. Caracterul individual al impozitelor
directe constituie atât caracteristica definitorie, cât şi trăsătura determinantă a lor. Deşi s-au
practicat şi în orînduirile precapitaliste, o diversificare şi extindere mai mare au cunoscut abia în
capitalism. în primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi
genuri de activităţi (adică impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe
diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de tip
personal. Impozitele directe, de regulă, sunt suportate efectiv de subiectul lor – persoana fizică
sau juridică care obţine venituri, posedă avere, practică activităţi ce constituie materia
impozabilă. Începînd cu ultimele decenii ale secolului al XlX-Iea, datorită creşterii continue a
cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale nu
a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel îneît s-a recurs şi la impunerea indirectă.
Impozitele directe se stabilesc minimal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în
funcţie de venit sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Aceste
impozite se încasează direct de la contribuabili la anumite termene, sînt mai echitabile şi deci
mai preferabile decît impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii
deferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu pot anticipa cînd şi mai ales cît vor plăti statului,
sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite directe. Pentru aceste impozite este
caracteristic faptul că subiectul şi suportatorul impozitului este una şi aceeaşi persoană, deşi
aceste elemente uneori nu coincid. în funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor,
impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale. Deoarece se cunoaşte
exact mărimea obiectului impozabil, se poate judeca despre puterea contributivă a subiectului
impozitului, fapt ce admite posibilitatea diferenţierii cotelor de impozitare în funcţie de venitul,
averea sau situaţia personală a contribuabilului. Anume aceasta este însuşirea centrală a
impozitelor progresive. Impozitele directe au termene de plată precis stabilite, fapt convenabil
pentru plătitori şi important pentru administrarea fiscală. În aşa mod, impozitele directe, datorită
individualizării, diferenţierii şi progresivităţii impunerii, corespund într-o măsură mare
principiului de echitate fiscală. Acest fapt motivează ponderea sporită şi rolul important al
impozitelor directe în formarea resurselor financiare publice în ţările dezvoltate economic.
 Impozitele directe, mai ales cele pe avere, obiecte materiale şi activităţi, sunt mai puţin sensibile
la conjunctura economică, asigurând astfel stabilitate fluxurilor de venituri publice. Aceste
impozite, mai cu seamă cele pe venituri, sunt eficiente ca un instrument economic utilizat pentru
stimularea sau frânarea anumitor procese economice. Totodată, impozitele directe sunt relativ
mai costisitoare în asieta lor: un efort suplimentar necesită stabilirea certă a materiei impozabile
şi a mărimii ei, supravegherea evoluţiei cantitative şi calitative a ei, evidenţa contribuabililor,
lucrul individual cu ei etc. Cu toate acestea, impozitele directe, datorită justeţei lor, şi-au
adjudecat o mai mare preferabilitate, devenind, în final, mai eficiente, atât financiar, cât şi
moral. Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere, care s-a ivit şi s-a
practicat în perioadele cele mai timpurii de apariţie a relaţiilor financiare. Pe parcursul
dezvoltării istorice, ele au suferit variate modificări, cauzate de condiţiile social-economice
specifice fiecărei perioade. Iniţial aveau o răspândire largă impozitele aşezate pe diferite obiecte
materiale şi genuri de activităţi. Ulterior au apărut şi s-au extins impozitele stabilite pe diferite
venituri. În epoca modernă, impozitele directe s-au dovedit a fi cele mai eficace instrumente de
promovare a politicii macroeconomice şi de influenţare asupra comportamentului agenţilor
economici şi al cetăţenilor, mai ales în context stimulatoriu cu orientare spre creşterea
economică. Impozitele directe sunt multiple şi diverse. În funcţie de subiectul impozitului,
impozitele directe se împart în impozite directe pe persoane fizice şi impozite directe pe persone
juridice.

În funcţie de nivelul bugetului în care se varsă, impozitele directe se grupează în:

 impozite directe generale de stat;

 impozite regionale;

 impozite directe locale.

Impozitele directe, în funcţie de modul de utilizare, se divizează în:

 impozite directe exoterice (comune);

 impozite directe speciale.

Impozitele directe cu destinaţie comună, încasându-se la bugetul de stat, îşi pierd identitatea
şi se folosesc la finanţarea tuturor genurilor de cheltuieli publice, pe când cele cu destinaţie
specială se folosesc la finanţarea obiectivelor în prealabil stabilite (cum ar fi, de exemplu, în
cazul impozitului rutier).Impozitele directe, conform caracterului obiectului impunerii, se împart
în două grupe: impozite de tip real şi impozite de tip personal.
 II. IMPOZITELE REALE: ESENŢĂ, EVOLUŢIE, PARTICULARITĂŢI ACTUALE

Impozitele reale constituie o diviziune distinctă de modalităţi de impunere în cadrul

impozitelor directe.Impozitele reale au ca obiect al impunerii nemijlocit anumite obiecte
materiale sau genuri de activităţi. După cum se observă, ca şi în cazul impoziterlor directe,
caracteris-tica definitorie a impozitelor reale o constituie natura obiectului impunerii (schema 3).
Obiectul impunerii în cazul impozitelor reale constituie o gamă largă de obiecte materiale şi o
diversitate amplă de activităţi. Impo-zitele reale sunt cele mai străvechi impozite, apărute în
antichitate, în etapa timpurie a societăţii umane. Iniţial, îmbrăcând forme primitive de ofrandă,
care nu întotdeauna erau binevole, dar constituiau o lege nescrisă, ele aveau conţinut material,
constituind o parte din produsele bunurilor obţinute prin vânătoare, pescuit, colectarea
alimentelor de provenienţă animalieră (miere, ouă etc.) şi vegetală (fructe, pomuşoare, boabe,
bulbi, grăunţe etc.). Concomitent cu dezvoltarea forţelor de producţie, apar noi forme ale
impozitelor reale în forma lor primitivă din acea perioadă. Treptat, o dată cu diviziunea muncii şi
stratificarea socială potrivit proprietăţii, impozitele au cuprins noi genuri de activităţi şi s-au
exstins asupra obiectelor materiale aflate în proprietate privată. Drept obiecte de impunere în
cazul impozitelor reale servea materia care avea o importanţă mai însemnată în activitatea
economică în etapa dată. În statele antice la început se impuneau în forme simple proprie-tăţile
funciare şi imobiliare, activităţile de exploarare a zăcămintelor şi comerţul. Tot în acea perioadă,
o dată cu apariţia monedei, impozitele îmbracă forma pecuniară. În Roma Antică se impuneau
proprietăţile funciare, imobilele, luc-rurile de preţ, animalele, robii. Deja în acea perioadă
impozitele exercitau, deopotrivă cu funcţia fiscală, şi funcţia stimulatorie. Deoarece populaţia era
obligată să plătească impozitele în bani, se dezvolta piaţa şi relaţiile marfă-bani. Se aprofunda
procesul de specializare a activităţilor şi urbanizarea. Proprietarii trebuiau să producă din ce în ce
mai multe surplusuri de producţie pentru a le vinde şi obţine monedă. Multe din tradiţiile
economice ale Romei au fost preluate de Imperiul Bizantin. În epoca bizanţului timpuriu, până în
secolul al VII-lea, existau 21 de impozite directe, printre care şi cele de tip real: impozitul
funciar, impozitul pentru întreţinerea armatei, impozitul pe recruţi (achitarea lui era urmată de
eliberarea de obligaţiunea militară) etc. Existau în Bizanţ şi impozite directe de tip real
extraordinare: pentru construcţia flotei marine, pentru întreţinerea contingentelor militare etc.

În Evul Mediu, pământul devine forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie.
Impozitul, care drept obiect al impunerii avea terenurile de pământ, se extinde şi se desăvârşeşte.
Într-o serie de ţări, în care intens se dezvolta agricultura, impozitul funciar a fost introdus în
diferite variaţii. Mărimea obiectului impozabil se determina pe baza indicilor exteriori, ca, de
exemplu, numărul plugurilor utilizate în scopul prelucrării pământului, suprafaţa, destinaţia şi
calitatea terenurilor cultivate, numărul animalelor din gospodărie, cantitatea de sămânţă utilizată,
mărimea arendei, preţul pământului etc. Astfel de criterii aveau în vedere numai unii dintre
factorii care influenţează nivelul producţiei agricole şi, în final, determină puterea contribuabilă a
proprietarului. Un important pas înainte în perfecţionarea impozitului funciar l-a constituit
introducerea cadastrului, care reprezintă descrierea bunurilor funciare din fiecare localitate cu
menţionarea veniturilor ce se produc şi registrelor în care figurează contribuabilii cu bunurile lor,
pe baza cărora se determina mărimea impozitelor. Cu timpul a crescut însemnătatea clădirilor în
activitatea economică şi socială, folosite ca ateliere, depozite, magazine, prăvălii, birouri, locuin-
ţe etc. Ele au devenit o importantă formă a averii imobilare, mai ales la oraş. Aceasta a
condiţionat introducerea impozitului pe clădiri. Mărimea obiectului impozabil se stabilea în baza
unor premise exterioare, cum sunt: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul
uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii, chiria etc. Folosirea acestor indici, mai ales izolat, nu
permitea evaluarea justă a obiectului impozabil în funcţie de însemnătatea reală a clădirilor şi,
astfel, nu asigura o impunere fiscală echitabilă. Dezvoltarea manufacturilor, fabricilor,
comerţului şi profesiilor libere a condus la creşterea însemnătăţii lor în crearea bunurilor
materiale şi spirituale şi la mărirea numărului persoanelor care le practicau: meşteşugari,
fabricanţi, comercianţi, artişti ambulanţi etc. Pentru impunerea lor s-a introdus impozitul pe
activităţile industriale, comerciale, profesiile libere etc. Stabilirea lui de asemenea se făcea pe
baza unor criterii exterioare, şi anume: mărimea localităţii în care întreprinderea respectivă îşi
desfăşura activitatea, forma şi natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ cu
amănuntul etc.), mărimea capitalului, numărul muncitorilor, mărimea forţei motrice folosite de
întreprinderi şi altele. Evident, nici în acest caz impozitul nu era dimensionat în funcţie de
capacitatea contributivă a plătitorului. Dezvoltarea intensă a industriei şi comerţului în perioada
capitalistă a atras după sine dezvoltarea relaţiilor de credit, a băncilor, comerţul cu hârtii de
valoare, bursele de valori, asigurările şi alte activităţi financiare. Apare o categorie de persoane
care se ocupă cu plasarea capitalurilor băneşti în diferite operaţiuni, inclusiv speculative. Pentru
impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitalurile băneşti. În aceste cazuri cuantumul
impozitului se determina în funcţie de mărimea dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru
capitalul dat cu împrumut. Deoarece în mod frecvent nici debitorul şi nici creditorul nu erau
interesaţi să informeze organele fiscale despre relaţiile de credit existente între ei, pentru a se
eschiva de la obligaţiile fiscale, impozitul pe capitalurile financiare a avut un randament scăzut.
Mecanismul impozitelor reale conţine un eventual potenţial de echitate fiscală, care nu
întotdeauna a fost valorificat judicios şi eficient. Aceasta se explică prin motive obiective –
absenţa pe o lungă durată a tehnicilor de evaluare exactă a cantităţii şi calităţii materiei
impozabile şi lipsa procedeelor de optimizare a elementelor impozitului (cota, termenii de plată,
modul de vărsare etc.), instabilitatea politică, economică şi socială, frecvenţa războaielor etc.,
precum şi prin cauze subiective – lăcomia autorităţilor fiscale, stabilirea premeditată a unei
poveri fiscale exagerate etc. Aceasta explică de ce impozitele reale căpătau de multe ori un
caracter regresiv. Toate acestea nu au permis valorificarea din plin a potenţialului stimulativ al
impozitelor reale. Se consideră că în cazul impozitelor reale nu se ia în seamă produsul net
(venitul) real generat de obiectele impozabile, dar se orientează numai la produsul brut sau cel
mediu prezumat, ceea ce îi dezavantajează pe micii producători şi îi faforizează pe marii
producători, care realizează mai uşor un venit mai mare decât cel mediu. Într-adevăr, în cazul
impozitelor reale nu există o legătură directă între cuantumul impozitului şi mărimea venitului
obţinut de la valo-rificarea materiei impozabile. Însă impozitele reale, în aspect economic,
stimulează simţitor utilizarea cât mai eficientă a materiei impozabile, optimizează mărimea şi
raţionalizează amplasarea ei. Impozitele de tip real se practică pe larg şi în zilele noastre. În mare
măsură imperfecţiunile lor au fost depăşite. Ele, fiind atrăgătoare din punctul de vedere al
echităţii fiscale şi clarităţii (simplităţii) impunerii, îşi exercită cu succes rolul lor financiar,
economic şi social. Cele mai frecvent întălnite în prezent impozite de tip real sunt impozitul
funciar, impozitul pe imobil, impozitul pe activităţi (licenţierea, brevetele) etc. Impozitele reale
în condiţiile actuale se caracterizează printr-un şir de particularităţi. În primul rind, a sporit
considerabil gradul de organizare a lor. Datorită Cadastrului funciar şi Cadastrului de imobil,
este posibilă evaluarea mult mai exactă, cantitativă şi calitativă, a materiei impozabile. Sistemele
moderne electronice creează posibilitatea monitorizării stricte a materiei impozabile, a
contribuabililor, plăţilor, termenilor etc., fapt ce reduce considerabil eventualitatea fraudei
fiscale. Este adevărat că ponderea impozitelor reale în formarea resurselor financiare publice s-a
micşorat, fapt ce denotă reducerea rolului financiar al acestui grup de impozite. Dar a crescut
esenţial rolul economic al impozitelor reale. Prin intermediul lor autorităţile publice reglează
diverse procese economice în agricultură, industrie, construcţii, comerţ etc.

Impozitele directe luate global sunt nominative şi individualizate pe persoane fizice sau
juridice. Ele se stabilesc pe obiecte materiale sau genuri de activitate, pe venituri sau averi.
Trăsăturile lor:
1. se stabilesc în cuantum precis şi termine limită de plată.
2. Persoana care plăteşte impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă.
Premisele impozitelor directe au fost aşa – numite impozite reale care au început a fi practicate
odată cu recunoaşterea principalelor forme ale averilor. A trecut în dezvoltarea sa prin mai multe
forme ale impozitelor reale. Prima formă a acestor impozite a fost impozitul funciar. Acest
impozit corespunde concepţiei despre pământ ca principala formă a bogăţiei presupunând că
deţinătorii de pământ trebuie să fie contribuabili principali. Întroducerea acestui impozit a avut
ca obiect terenurile deţinute, iar ca subiect proprietarul terenurilor. Pentru a stabili şi diferenţia
cuantumul impozitului de plată se luau criterii diverse (suprafaţa de teren deţinută, nivelul
preţului pământului, mărimea arendei).
Pentru fundamentarea mai precisă a impozitului de plată în cazul celui funciar s-a folosit
cadastrul – registru în care se înscriau bunurile funciare ale cetăţenilor unei localităţi. Aceste
registre consemnau mărimea suprafeţelor deţinute de persoane, mărimea veniturilor realizabile.
2) ulterior a devenit o formă importantă a averii clădirile şi s-a întrodus ca impozit real
impozitul pe clădiri. Obiectul impozitului îl reprezintă clădirea, iar subiectul – proprietarul
clădirii.
3) impozitul pe activităţi industriale, comerciale, bancare, profesii libere a apărut odată cu
dezvoltarea activităţilor de tip industrial, comercial, bancar, profesii libere.
Obiectul impozitului este existenţa unor întreprinderi, ateliere. Ca criterii pentru
stabilirea mărimii impozitului au fost luate în considerare:
- suprafeţele ocupate de întreprinderile respective;
- capacitatea de lucru;
- mărimea capitalului fix, sau forţa motrice a utilajelor, maşinilor şi instanţelor.
Subiecţii impozitului deveneau persoane juridice sau fizice în măsură în care desfăşurau
activităţi de natura celor menţionate.
4) impozitul pe circulaţia capitalurilor băneşti a fost întrodus odată cu dezvoltarea
operaţiunilor de credit.

Impozitele reale se mai numesc obiective, deoarece aveau ca element tehnic

fundamental obiectivul impozitului. Unele din aceste impozite au fost elemente, altele au fost
adaptate, transformate potrivit condiţiilor societăţii moderne, care a trecut la un alt sistem de
impozite numit sistemul impozitelor personale, care pot fi impozite personale pe venit şi
impozite personale pe avere.
 III. IMPOZITELE PERSONALE: ESENŢĂ, EVOLUŢIE, PARTICULARITĂŢI
ACTUALE

La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX majoritatea ţărilor lumii a trecut la

sistemul impozitelor personale.
Cauzele care au determinat instituirea impozitelor personale sînt:
- distribuirea mai echitabilă a sarcinii fiscale (erau cazuri cînd sarcina fiscală era mai mare
pentru contribuabilii deţinători de valori mai mici, faţă de contribuabilii deţinători de valori mai
mari);
- situaţia diferită a contribuabililor deţinători de bunuri ale impozitului real de aceeaşi
mărime (numărul diferit al persoanelor întreţinute în cadrul familiei nu era luat în considerare);
- dezvoltarea activităţilor producătoare de venituri a evidenţiat faptul că o bună parte a
populaţiei care nu deţinea valori reprezentînd obiecte ale impozitelor puteau obţine venituri prin
valorificarea forţei de muncă proprie; deci masa de salariaţi au devenit contribuabili.
Impozitele personale se mai numesc şi subiective, deoarece se ţine cont, în primul rînd, de
situaţia personală a subiectului impozitului. Ele sînt întîlnite sub forma impozitelor pe venit şi pe
avere.
Impozitul personal pe venit poate fi:
- impozitul pe venitul persoanelor fizice;
- impozitul pe venitul persoanelor juridice.
în practica impozitul personal pe avere poate fi:
- impozite asupra averii propriu-zise;
- impozite pe circulaţia averii;
- impozite asupra creşterii valorii averii.

Impozitele personale de asemenea alcătuiesc o categorie distinctă de modalităţi de impunere

în cadrul impozitelor directe. Impozitele personale au ca obiect al impunerii nemijlocit venitul şi
averea. Obiectul impunerii în cazul impozitelor personale sunt unele venituri obţinute de
persoanele fizice şi juridice sub diferite forme şi anumită avere a lor, materializată în diverse
bunuri. Apariţia impozitelor personale de asemenea a avut loc în antichitate, în condiţiile în care
s-a consolidat proprietatea privată şi ea a început să genereze venituri însemnate şi stabile.
Impozitele personale, fiind solicitate în formă pecuniară, se percepeau foarte frecvent şi în formă
naturală. Unul din primele impozite personale a fost “zeciuiala laică”, care se sechestra în
favoarea prinţilor, principilor, cnejilor deopotrivă cu “zeciuiala bisericească”. Această practică s-
a menţinut pe parcursul al multor secole – din Egiptul Antic până în Europa Medievală. De
exemplu, în Grecia Antică au fost introduse impozite pe venit în mărime de 1/10 sau 1/20 din
venit. Iar în Roma Antică sistemul de impozitare directă personală a atins un înalt grad de
organizare, care reglementa nu numai mărimea impo-zitului şi termenele de achitare, dar şi
controlul fiscal. Suma impozitului se determina o dată în cinci ani de către cenzorii eligibili.
Cetăţenii Romei depuneau cenzorilor declaraţii privind propria situaţie materială şi familială. În
aşa mod au fost puse bazele declaraţiei despre venituri. În Roma Antică exista Vecesema
Hereditatum – un impozit pe transferul averii de la morţi la vii. Acestui impozit erau supuse
toate moştenirile, donaţiile şi legatele în caz de deces, cu excepţia celor făcute rudelor mai
apropiate şi săracilor. Unul din impozitele directe medievale a fost capitaţia. Acest impozit se
aşeza pe locuitor proporţional cu averea sau venitul contribuabilului. În Anglia, în timpul
domniei lui William al III-lea contribuabilii au fost supuşi “capitaţiei” conform treptei din
categoria socială din care făceau parte. Toţi micii comercianţi ca şi comercianţii cu un venit
evaluat la peste trei sute de lire, erau supuşi la acelaşi impozit, oricare ar fi fost deosebirea de
avere disponibilă. În Franţa, clasele superioare erau impuse după categoria socială şi conform
unui tarif invariabil: cei din clasele inferioare se impuneau după averea prezumată, impunerea
variind de la an la an. Impozitele personale în formaţiunile precapitaliste, fiind permanent
prezente în sistemele de impozite ale absolutei majorităţi a statelor, au avut totuşi un rol modest
în formarea resurselor financiare publice. Şi numai o dată cu dezvoltarea relaţiilor de producţie
capitaliste, rolul impozitelor personale a crescut considerabil sub toate aspectele: financiar,
economic, social etc. Dezvoltarea producţiei industriale şi industrializarea agriculturii au condus
la apariţia numeroaselor grupuri sociale – muncitori, funcţionari, arendaşi etc. – care nu posedau
obiecte materiale şi nu desfăşurau propriile activităţi, ce ar fi putut servi drept materie
impozabilă. Pentru lărgirea bazei impozitare, în vederea satisfacerii necesităţilor crescânde de
resurse financiare publice, s-a recurs la introducerea impozitului pe venitul obţinut personal de
fiecare cetăţean în diferite forme – salariu, profit, dobândă, rentă, chirie etc. Ulterior, cu
impozitele aşezate pe venit şi avere s-au cuprins şi personale juridice. Trecerea masivă de la
impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut, în unele ţări, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, iar în altele, în primele decenii ale secolului al XX-lea. Mecanismul
impunerii personale, datorită posibilităţii diferenţierii sarcinii fiscale în funcţie de mărimea
materiei impozabile şi de situa-ţia personală a fiecărui plătitor, este cel mai acomodat
principiului echităţii fiscale. Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a
impozitelor pe avere.

Impozitele pe venit, ca formă de bază a impozitelor personale, au putut fi introduse pe larg

atunci când industriaşii şi comercianţii au început să realizeze venituri sub formă de profit,
bancherii – sub formă de dobândă, proprietarii funciari – sub formă de rentă, muncitorii şi
funcţionarii – sub formă de salarii etc.
 În calitate de subiecţi ai impozitelor personale apar persoanele fizice şi cele juridice care
realizează venituri sub diferite forme. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice au subiecţi
persoanele fizice rezidente sau nerezidente ale unui stat, care realizează venituri din surse aflate
pe teritoriul acestui stat. În anumite cazuri, de la o ţară la alta, se acordă unele scutiri. Astfel, de
regulă, sunt scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini
acreditaţi în ţara respectivă, uneori militarii sau alte categorii de cetăţeni aflaţi în serviciul
statului, persoanele fizice care obţin venituri sub nivelul minim neimpozabil. Obiectul
impozitului pe veniturile persoanelor fizice îl alcătuiesc veniturile obţinute din toate domeniile
activităţii umane – industrie, comerţ, agricultură, activităţi financiare, educaţie, medicină,
administraţie publică, sport, artă, profesii libere şi multe altele. Veniturile persoanelor fizice
îmbracă diverse forme – beneficiu, salariu, rentă, dividende, dobăndă, onorariu, premii etc.În maj
oritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează nominal pe fiecare persoană care a obţinut venitul
respectiv, astfel fiind o impunere individuală. În cazul în care veniturile obţinute în comun de
mai multe persoane nu pot fi individualizate, impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au
participat la realizarea acestora, adică integral pe o familie sau pe o gospodărie. O astfel de
situaţie se întâlneşte frecvent în cazul impozitului agricol. Lipsa evidenţei individuate (din
inutilitatea ei în alte scopuri) şi un volum mare şi costisitor de muncă din partea organelor fiscale
justifică, în anumite situaţii, impunerea în grup. Cota impozitelor pe veniturile personale pot fi
proporţionale sau progresive. Cel mai frecvent utilizată este impunerea în cote progresive pe
tranşe de venit. Numărul tranşelor şi nivelul cotelor de impunere diferă de la o ţară la alta.
Frecvent, în cazul impozitelor personale, sunt prevăzute înlesniri, care iau în consideraţie unii
factori economici (costul coşului minim de consum, provenienţa veniturilor etc.) şi sociali (starea
civilă a plătitorului, vărsta, numărul persoanelor aflate la întreţinerea sa etc.). În practica fiscală
se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice: a) sistemul
impunerii separate a fiecărui venit dintr-o anumită sursă şi b) sistemul impunerii globale a
veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă. Sistemul impunerii separate a fiecărui venit dintr-
o anumită sursă se instituie: a) sub forma unui impozit unic pe venit, care permite o impunere
diferenţiată pentru fiecare categorie de venit în funcţie de natura acesteia sau b) prin instituirea
mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă. Sistemul
impunerii globale a veniturilor presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană
fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea totalului lui unui singur impozit.
Impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice este cea mai frecvent întâlnită în prezent,
practicăndu-se şi în Republica Moldova. Din compararea celor două sisteme de impunere a
veniturilor persoanelor fizice rezultă că impunerea separată permite tratarea diferenţiată a
veniturilor în ceea ce priveşte nivelul cotelor şi modul de aşezare, în funcţie de sursa de
provenienţă a veniturilor (din afaceri, din salarii, din dividende, din dobânzi, din onorarii etc.). În
acest caz, persoa-nele care realizează venituri din mai multe şi diverse surse sunt avantajate,
deoarece nu mai sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii simţite prin cumularea
veniturilor, proprie sistemului impunerii globale. Cuantumul total al impozitului pe venitul
persoanelor fizice se determină, de regulă, anual, pe baza declaraţiei cu privire la impozitul pe
venit, întocmite de contribuabil. Încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii,
dobânzi, dividende, rente, onorarii şi altele se efectuează, de cele mai multe ori, prin stopaj la
sursă, iar impozitele din afaceri şi alte venituri se varsă de însuşi contribuabil. Pe plan mondial se
evidenţiază pronunţat tendinţa sporirii încasărilor provenite din impozitele aşezate pe veniturile
persoanelor fizice, devansând creşterea veniturilor bugetare din impozitele pe veniturile
persoanelor juridice, şi deţinerea unei ponderi mai mari în veniturile publice. Impozitul pe
venitul persoanelor juridice are obiect al impunerii venitul efectiv realizat, determinat ca
diferenţa dintre totalul veniturilor brute încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestor venituri. Condiţiile de calculare a venitului impozabil diferă
de la o ţară la alta. Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice se
folosesc două modalităţi – una identică cu cea de impunere a persoanelor fizice şi alta distinctă.
Modul în care se realizează impunerea profitului obţinut de persoanele juridice este determinat
de organizarea acestora – ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital. În cazul societăţilor
de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat
veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între averea fiecăreia din
persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. În cazul societăţilor cu capital poate fi
făcută o demarcare clară între averea personală a acţionarilor (părţile de capital deţinute) şi
patrimoniul societăţii în ansamblu. Acest fapt permite aplicarea unui sistem de impozitare
distinct. Profitul obţinut de societăţile de capital se repartizează atât acţiona-rilor, sub formă de
dividende – proporţional cu participarea lor de capital, căt şi la dispoziţia societăţii pentru
dezvoltare şi extindere. Astfel, profitul societăţii de capital, privit ca obiect al impunerii, poate fi:
profitul brut (înainte de repartizare), profitul repartizat acţionarilor sub formă de divi-dende şi
profitul rămas la dispoziţia societăţii. Acest fapt condiţionează existenţa mai multor modalităţi de
impunere a veniturilor societăţilor de capital. Impunerea iniţială a profitului total obţinut de
societate şi ulterior separat a profitului repartizat acţionarilor sub formă de dividende (ca
impozit pe veniturile persoanelor fizice). În cazul acestui sistem, consi-derat clasic, partea de
profit repartizată acţionarilor este impusă de două ori: odată la societate şi a doua oară la
acţionari. Acest sistem se practică în Olanda, Luxemburg, Belgia, Elveţia, Suedia şi S.U.A.
Impunerea numai a dividendelor şi scutirea de impozit a părţii de profit lăsată la dispoziţia
societăţii. Practicarea unei astfel de impuneri este avantajoasă pentru societăţile de capital şi este
orientată la stimularea acestora în plasarea profitului realizat în noi investiţii. Impunerea numai a
profitului rămas la dispoziţia societăţii de capital şi scutirea de impozitare a dividendelor
repartizate acţionarilor. În acest caz se exonerează de la impunere dividendele acţionarilor, fapt
ce într-un fel contravine principiului de echitate fiscală, însă se încurajează investiţiile
individuate în economie. Impunerea separată a dividendelor repartizate acţionarilor şi a
profitului rămas la dispoziţia societăţii. Această modalitate permite evitarea dublei impuneri a
uneia şi aceleiaşi materii impozabile. Pentru calcularea cuantumului impozitului se aplică cote de
impunere, care după nivel şi organizare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de politica fiscală
promovată la faza respectivă. În acest sens, practica internaţională permite de a evidenţia diferite
situaţii. Diferenţierea cotelor în funcţie de proprietarul capitalului social. De exemplu, profitul
întreprinderilor de stat este impozitat la o cotă, iar al celor municipale şi de interes local – la alta;
pentru societăţile cu capital autohton şi societăţile cu capital străin se folosesc diferite cote;
analogic şi în cazul societăţilor cu capital privat şi public. Diferenţierea cotelor în funcţie de
natura activităţilor din care se obţine profitul. Potrivit acestui system, cotele sunt diferenţiate pe
domenii de activitate – industrie, agricultură, comerţ, jocuri de noroc, activităţi bancare, de
asigurare etc. Diferenţierea cotelor în funcţie de mărimea cifrei de afaceri a societăţilor de
capital. În acest caz se obţine o impunere progresivă. Diferenţierea cotelor în funcţie de bugetul
în care se varsă impozitul. Aceasta înseamnă că impozitele vărsate în bugetul federal au un nivel,
cele vărsate în bugetele subiecţilor federaţie – altul, iar cele vărsate în bugetele locale – al treilea.
Aplicarea unei singure cote de impunere. Această modalitate este frecvent întâlnită. În acest caz,
totalul venitului este impozitat cu o singură cotă. Impunerea veniturilor obţinute de persoanele
juridice se face, de regulă, anual, în baza declaraţiei de impunere întocmite de acestea. În ţările
economic dezvoltate s-a conturat o tendinţă stabilă de creştere a ponderii impoziteleor pe venitul
persoanelor fizice (i.v.p.f.) şi de descreştere a ponderii impozitelor pe veniturile persoanelor
juridice (i.v.p.j.) în încasările fiscal. Impozitele pe avere, ca formă a impozitelor personale, au
fost instituite în condiţiile în care persoanele, iniţial cele fizice, ulterior şi cele juridice, au
obţinut în proprietate unele bunuri mobile sau imobile. Aceste impozite, fiind şi ele foarte vechi,
au o evoluţie istorică bogată. În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc
în următoarele forme: impozitele asupra averii propriu-zise, impozitele pe circulaţia averii şi
impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii. Impozitele asupra averii propriu-
zise sunt de două speţe:

a) impozite stabilite asupra averii şi plătite din veniturile obţinute din exploatarea averii
respective sau din alte venituri;

b) impozite instituite pe substanţa averii şi plătite nemijlocit din această avere.

 Aceste din urmă conduc la micşorarea obiectului impozabil, motiv pentru care se întălnesc
foarte rar ca impozite permanente, fiind introduse, de regulă, ca impozite excepţionale care se
percep o singură dată (de exemplu, în timpul sau după terminarea unui război, pentru rectificarea
anumitor procese economice şi sociale etc.). Ca impozite asupra averii propriu-zise frecvent
întâlnite pot fi nominalizate impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului
net. Impozitele pe proprietăţi imobiliare îmbracă cel mai frecvent forma impozitelor
asupra terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca bază de calcul valoarea bunurilor
respective sau veniturile generate de ele. Cotele de impunere sunt relativ mici. Recurgerea la
impozitele pe terenuri şi clădiri se face atât din considerente de ordin financiar, cât şi din alte
motive, preponderent eco-nomice. Impozitul funciar este conceput ca un instrument de
influenţare a modului de folosire a fondului funciar. În acest sens, cotele impozitului sunt
diferenţiate în funcţie de bonitatea solului, destinaţia terenului, amplasamentul lui etc. Impozitul
pe clădiri nu stimulează creşterea averii şi nu este suficient de elastic, iar deficienţele asietei –
evidenţa strictă şi evaluarea exactă a materiei impozabile – imprimă acestui impozit un caracter
regresiv. Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o
deţine contribuabilul. La plata acestui impozit în unele ţări sunt supuse atât persoanele fizice, cât
şi cele juridice (Germania, Suedia, Austria etc.), iar în altele fie numai persoanele fizice (Olanda,
Danemarca etc,), fie numai societăţile de capital (Canada). Sub incidenţa acestui impozit, de
regulă, cade patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile
utilizate pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, profesii libere etc. din care sau dedus
datoriile care le grevează. Pentru calcularea cuantumului impozitului pe activul net se folosesc
fie cote proporţionale (în Germania, Olanda, Austria etc.), fie cote progresive (în Danemarca,
Suedia, Elveţia etc.). Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului
de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria
impozitelor pe circulaţia averii intră: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe
actele vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile sau imobile, impozitul pe hârtiile de valoare,
impozitele pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc. Obiectul impozitului pe
succesiuni îl constituie averea primită în moştenire de o persoană fizică. Impozitul poate fi
stabilit fie global, pentru toată averea lăsată moştenire (situaţie întâlnită în Marea Britanie,
S.U.A., Australia etc.), fie separat pentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor (aşa se
procedează în Germania, Franţa, Belgia, Suedia etc.). Cota impozitului poate fi unică sau
progresivă. Nivelul cotelor poate fi deferenţiat în funcţie atât de valoarea averii care constituie
obiectul succesiunii, cât şi de gradul de rudenie între decujus (persoana decedată) şi moştenitorii
acestuia (cu cât succesorul este rudă mai îndepărtată cu decujusul, cu atât cota impozitului este
mai mare). Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni eludarea impozitului pe
succesiuni, în cazul în care are loc donaţia de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe
donaţii îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană. Impozitul cade în sarcina
persoanei care primeşte donaţia şi care se numeşte donatar. Cuantumul impozitului se calculează
potrivit cotelor, de regulă, progresive. Nivelul lor este influenţat de valoarea averii donate, de
gradul de rudenie între donator şi donatar, de scopul şi momentul donaţiei. Potrivit ultimului
aspect, se întâlnesc donaţii între vii, donaţii în vederea morţii, donaţii pe patul morţii, donaţii
care produc efecte după moarte. Impozitul pe actele vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile şi
imobile se percep cu ocazia comercializării bunurilor respective şi se întâlnesc destul de des.
Astfel de impozite cad în sarcina cumpărătorilor. Pentru calcularea impozitelor, de la ţară la ţară,
se utilizează cote proporţionale sau progresive. Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca
obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp.
Către acest gen de impozite se referă impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe
sporul de avere realizat în timp de război. Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost
introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri,
clădiri) în intervalul de timp de la cumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat
o cheltuială în acest scop. Subiectul acestui impozit este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar
obiectul impunerii este diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului
respectiv (de regulă, la acesta din urmă se adaugă eventualele cheltuieli făcute de proprietar
pentru modernizarea imobilului respectiv în perioada de la cumpărarea imobilului până la
vânzare a lui). Valoarea unei averi imobiliare poate să crească în diferite împrejurări, cum sunt:
construirea unor căi de comunicare în imediata apropiere a acesteia; extinderea perimetrului
oraşului, astfel încât un teren să fie scos din circuitul agricol şi să fie utilizat pentru construcţia
de locuinţe; executarea unor lucrări de edilitare (canalizare, electrificare etc.). Impozitul pe
sporul de avere dobândit în timp de război are ca obiect averea dobândită în timpul războiului
sau ca urmare nemijlocită a războiului. În unele ţări (în Germania şi Italia după primul război
mondial, iar în Franţa, Italia, Marea Britanie şi S.U.A. după cel de-al doilea război mondial) a
fost introdus impozitul pe supraprofitul de război. Impozitul se calcula asupra profitului care
depăşea nivelul perioadei luate ca bază (de exemplu, profitul mediu obţinut în ultimii trei ani
dinaintea războiului) sau asupra supraprofitului care depăşea o anumită rată considerată normală.
Cu toate că impozitul se calcula în cote progresive, datorită multiplelor căi de sustragere a
materiei impozabile de la impunere şi ratei înalte a inflaţiei, el nu a avut un randamenr sporit.
 IV. IMPOZITELE DIRECTE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Sistemul de impozite actual al Republicii Moldova include 23 de impozite, dintre care 6

sunt generale de stat, iar 17 – locale. Dintre impo-zitele generale de stat, 3 sunt directe, iar
impozitele locale toate, mai mult sau mai puţin, corespund caracteristicilor impozitelor directe.

Impozitele directe generale de stat percepute pe întreg teritoriul ţării şi vărsate la bugetul
de stat sunt:

 impozitul pe venit;

 impozitul privat;

 taxa în fondul rutier.

Impozitul pe venit. Subiecţi ai impunerii sunt persoanele juridice şi fizice (cu excepţia
societăţilor care desfăşoară activitatea de întreprinzător pe bază de parteneriat), care obţin pe
parcursul anului venit din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi persoanele juridice
şi fizice care obţin venit investiţional şi financiar din surse aflate în afara Republicii Moldova.
Obiect al impunerii este venitul brut (inclusiv facilităţile) obţinut din toate sursele de către orice
persoană juridică sau fizică, exceptând scaderile şi scutirile la care are dreptul această persoană.

În venitul brut se includ:

1. venitul provenit din activitatea de întreprinzător, din activitatea profesională sau din alte
activităţi similare;

2. venitul de la activitatea societăţilor, obţinut de membrii societă-ţilor, şi venitul obţinut de către

acţionarii fondurilor de investiţii;

3. plăţile pentru munca efectuată şi serviciile prestate (inclusiv salariile), facilităţile acordate de
patron, onorariile, comisioanele, primele, şi alte retribuţii similare;

4. venitul din chirie (arendă);

5. creşterea de capital;

6. creşterea de capital peste pierderile de capital, neluată în conside-rare în alte tipuri de venit;

7. venitul obţinut sub formă de dobândă;

8. royalty;

9. anuităţile, cu excepţia prestaţiilor de asigurări sociale şi a presta-ţiilor (indemnizaţiilor) –

pensii, compensaţii etc., primite în baza acordurilor (convenţiilor) interstatale;
10. venitul rezultat din neachitatrea datoriei de către agentul econo-mic, cu excepţia cazurilor când
formarea acestei datorii este o urmare a insolvabilităţii contribuabilului;

11. dotaţiile de stat, primele şi premiile care nu sunt specificate ca neimpozabile în legile prin care
se stabilesc aceste plăţi;

12. sumele obţinute de pe urma acordului (convenţiei) de neangajare în activitatea de concurenţă;

13. dividendele obţinute de la un agent economic nerezident;

14. indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă, primite de persoana fizică de la

bugetul asigurărilor sociale de stat.

15. facilităţile impozabile acordate de patron.

Menţionăm că există un şir de surse de venit neimpozabil: sumele şi despăgubirile de

asigurare; despăgubirile pentru repararea daunelor în caz de vătămare a sănătăţii; bursele
elevilor, studenţilor şi persoanelor aflate în învăţământ postuniversitar; pensiile alimentare şi
indemnizaţiile pentru copii; compensaţiile nominative păturilor social vulnerabile; averea primită
ca donaţie sau ca moştenire; dividendele; câştigurile de la loterii; mijloa-cele băneşti primite sub
formă de ajutor material etc. Din venitul impozabil se scad, conform anumitor reglementări, un
şir de cheltuieli: cele aferente activităţii de întreprinzător; dobânzilor; uzurii calculate;
amortizării proprietăţii nemateriale; cheltuielilor legate de extracţia resurselor naturale
irecuperabile etc.

Există un şir de scutiri personale: fiecare contribuabil are dreptul la o scutire personală în
sumă de 3600 lei pe an; scutire personală de 10 000 lei pe an au invalizii participanţi la diferite
conflicte militare, acţiuni cu pericol pentru sănătate; contribuabilul are dreptul la o scutire în
sumă de 240 lei anual pentru fiecare persoană întreţinută, iar pentru copii invalizi din copilărie –
3600 lei.

Suma totală a impozitului pe venit se determină:

a) pentru persoanele fizice, inclusiv gospodăriile ţărăneşti (de femier) şi întreprinderile

individuale în mărime de: 10% din venitul anual impozabil până la suma de 12180 lei; 15% din
venitul anual impozabil de la suma de 12180 lei până la suma de 16200 lei; 25% din venitul
anual impozabil de la suma de 16200 lei;

b) pentru persoanele juridice – în mărime de 22% din venitul impozabil.

Impozitul pe venit este impozitul direct cel mai important din punct de vedere financiar în
întregul sistem de impozite autohton. Având o pondere de peste 60% în veniturile publice
provenite din impozitarea directă, el devansează toate celelalte impozite directe. Totodată,
impozitul pe venit furnizează circa 18% din veniturile bugetului consolidat. Impozitul privat este
o plată de o singură dată, percepută până la semnarea contractului de vânzare-cumpărare a
proprietăţii publice, inclusiv a acţiunilor, care se varsă în bugetul de stat. Subiecţii impoztului
privat sunt persoanele fuzice şi juridice care procură proprietăţi publice. Cota impozitului privat
constituie 1% de la valoarea patrimoniului procurat în procesul privatizării. Ponderea acestui
impozit în veniturile bugetare nu a fost semnificati-vă, iar în ultima perioadă, datorită politicii
incerte în domeniul privatizării, cu totul s-a diminuat. Taxa în fondul rutier se reglementează
prin Legea privind fondul rutier nr. 720-XIII din 2 februarie 1996. Fondul are destinaţie strictă –
finanţarea întreţinerii, reparaţiei şi reconstrucţiei drumurilor auto naţionale şi locale de folosinţă
comună; proiectarea drumurilor auto; dezvoltarea potenţialului de producţie al întreprinderilor ce
deservesc drumurile; producerea materialelor de con-strucţie a drumurilor; efectuarea lucrărilor
de cercetare ştiinţifică şi proiectare a drumurilor; gestionarea gospodăriei drumurilor. Plătitori ai
taxei în fondul rutier sunt proprietarii mijloacelor de transport înregistrate în Republica Moldova.
Cuantumul taxei depinde de capacitatea motorului. Această taxă se referă la categoria
impozitelor “regulizatorii”, adică se varsă în anumite proporţii atăt în bugetul de stat, cât şi în
bugetele locale. Pentru anul 2004 această proporţie a fost stabilită în mărime egală.

Impozitele directe locale sunt: impozitul pe bunurile imobiliare; impozitul pentru folosirea
resurselor naturale; taxa pentru amenajarea teritoriului; taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii
locale şi loterii; taxa hotelieră; taxa pentru amplasarea publicităţii (reclamei); taxa pentru dreptul
de a aplica simbolica locală; taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale; taxa de piaţă; taxa
pentru parcarea autovehiculelor; taxa balneară; taxa de la posesorii de câini; taxa pentru dreptul
de a efectua filmări cinematografice şi televizate; taxa pentru trecerea frontierei de stat; taxa
pentru dreptul de a vinde în zona vamală; taxa pentru dreptul de a presta servicii de transportare
a călătorilor; taxa pentru salubrizarea teritoriului, utilizarea ambalajului, deşeurilor menajere
solide şi de producţie.

Impozitul pe bunurile imobiliare este un impozit local care repre-zintă o plată obligatorie
la buget de la valoare bunurilor imobiliare.

Subiecţi ai impunerii sunt persoanele juridice şi persoanele fizice rezidenţi şi nerezidenţi ai

Republicii Moldova: a) proprietarii bunurilor imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova; b)
deţinătorii drepturilor patrimoniale (drepturi de posesie, de gestiune, de administrare operativă)
asupra bunurilor imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova, ce se află în proprietate publică
a unităţilor administrativ-teritoriale şi arendaşii care arendează un obiect al impunerii proprietate
privată, dacă contractul de arendă nu prevede altceva. Obiecte ale impunerii sunt bunurile
imobiliare, inclusiv terenurile (terenurile cu destinaţie agricolă, terenuri destinate industriei,
transpor-turilor, telecomunicaţiilor şi terenurile cu alte destinaţii speciale) din intra-vilan sau din
extravilan şi/sau îmbunătăţirile de pe ele – clădiri, construcţii, apartamente şi alte încăperi
izolate, inclusiv îmbunătăţirile aflate la o etapă de finisare a construcţiei de 80% şi mai mult,
rămase nefinisate timp de 5 ani după începutul lucrărilor de construcţie. Baza impozabilă a bunu-
rilor imobiliare constituie 50% din valoarea estimată a acestor bunuri. Cota maximă a
impozitului constituie 0,5% din baza impozabilă a bunurilor imobiliare. Cota concretă a
impozitului pe bunurile imobiliare se stabileşte anual de către autoritatea reprezentativă a
administraţiei publice locale şi nu poate fi mai joasă de 50% din cota maximă. Termenele
achitării impozitului pe bunurile imobiliare sunt nu mai târziu de 15 iunie şi 15 octombrie a
anului curent, date până la care vărsământul poate fi făcut în părţi egale. Se observă o tendinţă
clară de reducere a ponderii acestui impozit în veniturile bugetare, fapt condiţionat nu de
diminuarea volumului înca-sărilor, dar de modificarea structurii veniturilor publice în urma
sporii rolului altor impozite şi în primul rand al impozitelor indirecte. Impozitul pe bunurile
imobiliare este un impozit regulatoriu între bugetele locale de nivelul I şi bugetele locale de
nivelul II. Normativul defalcărilor se aprobă anual de organul reprezentativ al administraţiei
publice locale de nivelul II. Cu toate că impozitele directe centrale şi locale au fost reformate
esenţial în ultimul deceniu, ele nu au devenit preponderente în veniturile publice din Republica
Moldova. În această ordine de idei, obiectivul perfecţionării impozitelor directe rămâne a fi
sporirea rolului lor financiar.
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În aspect social-economic, impozitele directe reprezintă segmentul relaţiilor financiare

prin intermediul cărora se prelevează o parte din posesiunile persoanelor fizice şi juridice la
fondurile de resurse financiare publice, care au ca obiect al impunerii nemijlocit anumite obiecte
materiale, genuri de activităţi, venituri şi avere. Datorită faptului că materia impozabilă este
personalizată, impo-zitele directe sunt individualizate. Impozitele directe, de regulă, sunt
suportate efectiv de subiectul lor – persoana fizică sau juridică care obţine venituri, posedă avere,
practică activităţi ce constituie materia impozabilă. Deoarece se cunoaşte exact mărimea
obiectului impozabil, se poate judeca despre puterea contributivă a subiectului impozitului, fapt
ce admite posibilitatea diferenţierii cotelor de impozitare în funcţie de venitul, averea sau situaţia
personală a contribuabilului. Impozitele directe au termene de plată precis stabilite, fapt
convenabil pentru plătitori şi important pentru managementul financiar. Impozitele directe,
datorită individualizării, diferenţierii şi progresivităţii impunerii, corespund într-o măsură mare
principiului de echitate fiscală. Acest fapt motivează ponderea sporită şi rolul important al
impozitelor directe în formarea resurselor financiare publice în ţările dezvoltate economic.
Impozitele directe, mai cu seamă cele pe venituri, sunt eficiente ca un instrument economic
utilizat pentru stimularea sau frânarea anumitor procese economice. Impozitele directe sunt
multiple şi diverse. În funcţie de subiectul impozitului, impozitele directe se împart în impozite
directe pe persoane fizice şi impozite directe pe persoane juridice. În funcţie de nivelul bugetului
în care se varsă, impozitele directe se grupează în impozite directe generale de stat şi impozite
directe locale. Impozitele directe, în funcţie de modul de utilizare, se divizează în impozite
directe exoterice (comune) şi impozite directe speciale. Impozitele directe, în funcţie de
caracterul obiectului impunerii, se împart în două grupe: impozite de tip real şi impozite de tip
personal. Impozitele reale au ca obiect al impunerii nemijlocit anumite obiecte materiale sau
genuri de activităţi. Cele mai frecvent întălnite în prezent impozite de tip real sunt impozitul
funciar, impozitul pe imobil, impozitul pe activităţi (licenţierea, brevetele) etc. Impozitele reale
în condiţiile actuale se caracterizează printr-un şir de particularităţi. În primul rând, a sporit
considerabil gradul de organi-zare a lor. Datorită Cadastrului funciar şi Cadastrului de imobil,
este posibilă evaluarea, mult mai exactă, cantitativă şi calitativă, a materiei impozabile.
Sistemele moderne electronice creează posibilitatea monitorizării stricte a materiei impozabile, a
contribuabililor, plăţilor, termenilor etc., fapt ce reduce considerabil eventualitatea fraudei
fiscale. Impozitele personale au ca obiect al impunerii nemijlocit venitul şi averea. Impozitele
personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe avere. Impozitele pe
venit, ca formă de bază a impozitelor personale, au putut fi introduse pe larg atunci când
industriaşii şi comercianţii au început să realizeze venituri sub formă de profit, bancherii – sub
formă de dobândă, proprietarii funciari – sub formă de rentă, muncitorii şi funcţionarii – sub
formă de salarii etc. În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe
veniturile persoanelor fizice: a) sistemul impunerii separate a fiecărui venit dintr-o anumită sursă
şi b) sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă. Sistemul
impunerii separate a fiecărui venit dintr-o anumită sursă se instituie a) sub forma unui impozit
unic pe venit, care permite o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit în funcţie de
natura acesteia, sau b) prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul
obţinut dintr-o anumită sursă. Sistemul impunerii globale a veniturilor presupune cumularea
tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea
totalului lui unui singur impozit. Încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii,
dobânzi, dividende, rente, onorarii ş.a. se efectuează, de cele mai multe ori, prin stopaj la sursă,
iar impozitele din afaceri şi alte venituri se varsă de însuşi contribuabil. Impozitul pe venitul
persoanelor juridice are obiect al impunerii venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţa dintre
totalul veniturilor brute încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea acestor venituri. Impozitele pe avere, ca formă a impozitelor personale, au fost
instituite în condiţiile în care persoanele, iniţial cele fizice, ulterior şi cele juridice, au obţinut în
proprietate unele bunuri mobile sau imobile. Impozitele asupra averii propriu-zise sunt de două
speţe: a) impozite stabilite asupra averii şi plătite din veniturile obţinute din exploatarea averii
respective sau din alte venituri şi b) impozite instituite pe substanţa averii şi plătite nemijlocit din
această avere. Dubla impunere internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii
impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.
Dubla impunere internaţională apare în cazul obţinerii de către rezidenţii unui stat a unor venituri
sau a posedării averii pe teritoriul altor state. Dubla impunere internaţională poate apărea numai
în cazul impozitelor directe, şi anume al impozitelor pe venit şi al celor pe avere. Apariţia dublei
impuneri internaţionale este motivată de particularităţile politicii fiscale şi de specificul
sistemelor de impozite existente în diferite ţări. Cea mai potrivită soluţie pentru evitarea dublei
impuneri inter-naţionale este încheierea de convenţii bilaterale sau multilaterale între state.
Pentru evitarea dublei impuneri, în practica fiscală din diferite ţări se aplică mai multe metode şi
tehnici, cum ar fi:

1. scutirea totală;

2. scutirea progresivă;

3. “creditarea” ordinară;

4. “creditarea” integrală a impozitului.

 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată la 29 iulie 1994) // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 1994, nr. 1.

2. Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr. 1163-XIII din 24 aprilie 1997 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1997, nr. 62.

3. BREZEANU Petre, Fiscalitate. Concepte, modele, teorii, mecanisme, politici şi practici

fiscale, Bucureşti, Editura Economică, 1999, 384 p.

4. BUCĂTARU Dumitru, Finanţe / Note de curs, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, 157
p.

5. Cantemir Dmitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău, Ed. Hyperion, 1992, 262 p.

6. CIURLĂU Constantin, Finanţe generale, Petroşani, 1995, 280 p.

7. Drept financiar / Constantin Albuţ, Corneliu Diaconu, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”,
1998, 256 p.

8. GLIGA Ioan, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992,
266 p.

9. Impozite, taxe şi contribuţii / Gheorge M. Voinea, Gabriel Ştefura, Angela Boariu, Mircea
Soroceanu, Iaşi, Junimea, 2002, 298 p.

10. Finanţe-monedă / coord. Prof. dr. Maria Bodnar, Bucureşti, 1995, 328 p.

11. Finanţe publice / coord. prof. univ. dr. Iulian Văcărel, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A., 2001, 757 p.

12. Finanţele publice locale / Zinaida Greceanîi, Valentina Văzdăuţan, Svetlana Arionescu,
Kristina Creoşeteanu, Chişinău – Bucureşti, Cartier, 2001, 168 p.

13. Finanţe publice: teorie şi practică în tranziţia central-europeană / coord. Juraj Nemec, Glen
Wright: trad. din eng. de Rodica Albu, Cristian Tămaş, Iaşi, ARS LONGA, 2000, 430 p.

14. FOURIER Charles, Opere economice / Trad. şi stud. introd. de Gr. Mladenatz, Chişinău,
Universitas, 1992, 420 p.

15. MANOLE Tatiana, Finanţe publice, Chişinău, AAP, 1998, 348 p.

16. MANOLE Tatiana, Finanţele publice locale, Chişinău, Editura Cartier, 2000, 264 p.

17. MANOLE Tatiana, Finanţele publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Chişinău, Epigraf S.R.L., 2003 (F.E.P. Tipografia
Centrală), 240 p.
18. MATEI Gheorghe, Finanţe generale, Craiova, Ed. MONDO, 1994, 299 p.

19. MOŞTEANU Tatiana, DINU Sorin, Reforma sistemului fiscal în România, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1999, 225 p.

20. PASCU Ştefan, BODOR Andros, Istoria universală, antică şi medievală, Bucureşti, 1991.

21. RICARDO David, Despre principiile economiei politice şi im-punerii. Opere alese (în 2 vol.):
vol. I, Chişinău, Universitas, 1993, 336 p.

22. SMITH Adam, Avuţia naţiunilor: Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, (în două vol.): Vol. II
/ Trad. din l. engl. de Al. Hallunga, Chişinău, Universitas, 1992, 405 p.

23. STANCU Ion, Finanţe, Bucureşti, Editura Economică, 1996, 560 p.

24. STRATULAT Oleg, Sistemul resurselor financiare publice, Chişinău, INEI , 2003, 40 p.

25. STRATULAT Oleg, Continuitatea reformei fiscale prin prisma particularităţilor economico-
sociale şi poltice actuale / În culegerea de texte Simpossia Professorum ULIM. Seria
Economie, Chişinău, ULIM, 2003, p 122-224.

26. STRATULAT Oleg, Cognoscibilitatea fenomenului evaziune fiscală / În ştiinţa, bussinesul,

societatea: evoluţii şi intercorelări în condiţiile integrării în spaţiul economic european //
Conferinţă internaţională, 12-14 februarie 2004, Chişinău, Republica Moldova, Chişinău:
ASEM, 2004, p. 145-147.

27. STRATULAT Oleg, Cheltuielile publice pentru securitatea socială, Chişinău, Inst. Naţ. de
Economie şi Inf., 2001, 106 p.

28. ŞAGUNA Dan-Drosu, Drept financiar şi fiscal, Bucureşti, Editura OSCAR PRINT, 2000,
1144 p.

29. ŞAGUNA Dan-Drosu, Tutungiu Mihaela, Evaziunea fiscală pe înţelesul tuturor, Bucureşti,
Editura OSCAR PRINT, 1995.

30. Economia politică: (Teoria econoomică adaptată la condiţiile Rep. Moldova) / Dumitru
Moldovanu, Chişinău, Arc, 2001, 300 p.

31. TOMA Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1994. 238 p.

32. VĂCĂREL Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1995, 519 p.

33. Белолипецкий В. Г., Финансы фирмы: курс лекций / Под ред. И. П. Мерзлякова,
Москваб ИНФРА-М, 1999, 289 с.
34. Бровкова Е. Г., Финансово-кредитная система государства, Киев, SIRIN, 1997, 224 c.

35. Дуканич Л. В., Налоги и налогообложение / Серия «Учебники и учебные пособия»,

Ростов н/Д., Феникс, 2000, 416 с.

36. Налоги: Учебное пособие / Под ред. Д. Г.Черника, 4 изд, Москва, Финансы и
статистика, 1998, 287 с.

37. Налоги и налоговое право: Учебное пособие / Под ред. А. В. Брызгалина, Москва,
Аналитика-Пресс, 1997, 253 c.

38. Налогово-бюджетная политика в странах с экономикой пере-ходного периода / под

редакцией Вито Танзи, Международный Валютный Фонд, 1993, 414 с.

39. Налоговые системы зарубежных стран / под редакцией Князева В. Г., Черника Д. Г.,
Москва, ЮНИТИ, 1998, 191 с.

40. Налогообложение в Европейском Союзе, Москва ВНИКИ, 1999.

41. Общая теория финансов. Учебник/ Л. А. Дробозина, Ю. Н. Константинова, Л. П.

Окунева и др., Под ред. Л. А. Дробозина, Москва, Банки и биржи, ЮНИТИ, 1995, 256 с.

42. Русакова И. Г., Налоги и налогообложение, Москва, ЮНИТИ, 1998, 568 с.

43. СТРАТУЛАТ Олег, Особенности налоговой реформы в Rеспуб-лике Mолдова и

основные направления ее углубления / В эффективное управление региональной
экономикой и еe роль в становлении развитого экономического пространства // Сборник
научных материалов ежегодной Международной научно-практической конференции,
19-20 ноября 2003, Киров Российская Федерация, Киров, Изд-во ВятГУ, 2003, c. 282,
284.

44. Юткин Т. Ф., Налоги и налогообложение / Учебник, Москва, Изд-во ИНФРА, 498 с.

45. BAURCE Gilles, Budget de crise ou crize du budget, Paris: HATIER, 1993, 80 p.

46. DEVAUX Eric, Finanaces publiques, Paris: Breal editions, 2002, 302 p.

47. DUVERGER Maurice, Finanaces publiques, Paris: Presses Universitaires de France, 1963.

48. Federal tax policy / Joseph A. Pechman, –5th ed.-Washington D.C.: The Brooking Institution,
1987, 430 p.

49. GOFFIN Robert, Principes de Finance Moderne, Paris: ed. ECONOMICA, 1999, 669 p.

50. LEVASSEUR Michel, QUINTART Aimable, FINANCE, Paris: ed. ECONOMICA, 1990,
1113 p.
51. Impruving tax administration in developing countries / Ricard M. Bird and Milka Casanegra
de Jantscher, editors, Washington D.C.: International Monetary Fund, 1992, 403 p.

52. Lessons of tax reform, Washington D.C.: The World Bank, 1991, 85 p.

53. Musgrave, Richard A., Public Finance in theory and practice / Ricard A. Musgrave, Peggy B.
Musgrave, 4th ed.: New York. McCraw / Hill Book Company, 1984, 824 p.

54. Russia and the challenge of fiscal federalism / edited by Chrstine I. Wallich, Washington
D.C.: The World Bank, 1994, 300 p.

55. Tax policy handbook / edited by Parthasaranthi Shome, Washington, D.C.: Tax Policy
Division, Fiscal Affairs Department, International Monetary Fund, 1995, 318 p.