Pagina cu articolul:

SEMNE DE PE MARTE ÎNTR-UN FILM RADIO DE 10 METRI

Dr. Todd va studia fotografiile recent înregistrate, alcatuite din

misterioase puncte si liniute.

WASHINGTON, 27 august - developarea unui film fotografic obtinut prin

prelucrarea unor semnale radio în timpul perioadei de 29 de ore în care Marte
s-a aflat la distanta cea mai mica fata de pamânt a adâncit misterul punctelor
si liniutelor receptionate de operatori separati de la mai multe statii din tara.

C. Francis Jenkins din Washington, inventatorul unui aparat pe care l-a numit
"masina de transmisie continua a mesajelor radio-fotografice" a fost rugat de
dr. David Todd, profesor emerit de astronomie la Amherst si organizator al
societatii internationale de "ascultare" a semnalelor provenite de pe Marte, sa
faca aceasta înregistrare.

Filmul, cu o lungime de 10 metri si o latime de 15 centimetri, prezinta un

aranjament alb-negru de puncte si liniute, marcate de intervale care dau
nastere unei fete umane desenata schematic.

"Personal, nu cred ca rezultatele obtinute au vreo legatura cu Marte", a declarat

domnul Jenkins. "Dupa parerea mea, sunetele înregistrate sunt rezultatul
interferentei semnalelor radio. Filmul prezinta o fata umana, care se repeta la
intervale de o jumatate de ora. Este o curiozitate pe care nu o putem explica".

Citatul de mai sus reproduce textual un articol aparut pe pagina a sasea a editiei
New York Times din 28 august 1924.

Merita sa ne întrebam de ce nu s-a gasit nimeni dispus sa analizeze mai profund

diferitele puncte de vedere referitoare la planeta Marte. Literatura de
popularizare pe marginea acestui subiect a tratat întotdeauna povestea cu o
superficialitate maxima. În mod evident, informatiile referitoare la Marte au
fost ocultate în mod deliberat. Este suficient sa analizam povestea vietii lui Jules
Verne pentru a ne da seama de acest lucru. Celebrul autor a scris de existenta
a doua luni care se învârtesc în jurul lui Marte cu mult înainte ca acestea sa fie
descoperite în mod oficial de Asaph Hall, în anul 1877. Pe lânga faptul ca se
afla în contact cu cei mai proeminenti savanti ai vremii, Verne avea legaturi
extinse cu diferite societati secrete si mistice, printre care se numarau Golden
Dawn, OTO si Societatea Teozofica.

Cu un secol înainte, Jonathan Swift mentiona deja cele doua luni în celebra sa
carte, Calatoriile lui Guliver. El a facut chiar o serie de observatii extrem de
pertinente referitoare la orbitele lor si la distanta fata de planeta-mama. Pare
evident ca cei doi scriitori faceau parte din societati secrete sau aveau acces la
anumite scrieri stravechi. Poetul grec Homer a scris si el despre cei doi bidivii
ai lui Marte, pe care i-a numit Phobos (teama) si Deimos (fuga sau panica).
Acestia erau caii care trageau carul zeului Marte. Când Asaph Hall a descoperit
cele doua luni ale lui Marte, el le-a dat numele cu care erau cunoscute în
Antichitate (Phobos si Deimos). Daca mergem si mai departe cu analiza
noastra, putem gasi un veritabil rezervor de informatii referitoare la Marte,
mentionate în scrieri stravechi si chiar în Scriptura.

Textele din Antichitate mentioneaza ca întreaga noastra perceptie asupra

timpului a fost profund influentata de planeta Marte. Însusi calendarul nostru
are la baza activitatea acestei planete. Totul a început prin observarea de catre
scribii biblici a miscarilor planetei Marte. Întrucât acesti scribi nu traiau foarte
mult, evaluarea unor perioade mai lungi de timp depindea de calendarul acestor
miscari. În acele timpuri, istoria era privita cu alti ochi decât în prezent,
considerându-se ca prezentul este puternic influentat de ea.

Potrivit acelor observatori din vechime, între Marte si Pamânt exista o orbita
perfect rezonanta[2]. Marte avea nevoie de exact 720 de zile pentru a efectua
o rotatie completa în jurul soarelui, în timp ce pamântul avea nevoie de 360 de
zile. La scoala ni se preda ca anticii au estimat gresit durata unui an la 360 de
zile, în timp ce oamenii de stiinta moderni au descoperit ca durata completa
este de 365,25 de zile. Cât de usor ne este sa-i acuzam pe cei din vechime de
o cunoastere gresita!

Scribii au remarcat ca Idele lui Marte (15 martie) si data de 26 octombrie sunt
momentele în care cele doua planete se apropie cel mai mult. Nu întâmplator,
cele doua date au devenit punctele cardinale ale calendarului. Idele lui Marte
au marcat începutul primaverii si sfârsitul iernii, în timp ce data de 26 octombrie
a marcat ziua recoltei si sfârsitul anului la vechii celti si la alte popoare din
Antichitate[3].

Un alt lucru pe care l-au observat istoricii din Antichitate a fost acela ca la
fiecare 108 ani, Martie se apropie înspaimântator de mult de pamânt. Exista
relatari care afirma ca Marte se apropia atât de tare de pamânt încât unii
oameni puteau vedea efectiv ce se întâmpla pe el, inclusiv canalele care existau
pe planeta. Cel putin o sursa afirma ca atmosfera pamântului era acoperita cu
o pelicula de apa care actiona ca o lentila capabila sa mareasca toate corpurile
ceresti, si cu atât mai mult pe Marte, care se afla extrem de aproape de pamânt.
Se pare ca folosirea gresita a unor arme de tip laser a provocat colapsul acestei
pelicule de apa, care a inundat pamântul într-un veritabil potop.

În cele din urma, aceasta apropiere a celor doua planete a provocat un câmp
gravitational atât de puternic încât s-a produs un cataclism major. Evident, este
posibil ca el sa fi fost influentat si de alti factori, de pilda, o interferenta a
planetei Venus.

Cataclismul este descris în Biblie ca un eveniment major. În Batalia de la Beth-

horun, descrisa în Cartea lui Iosua, se vorbeste de cea mai lunga zi a lui Iosua,
în care s-au facut ritualuri pentru prevenirea acestui eveniment. Se spune aici
ca poporul biblic a înconjurat zidul în fiecare zi, pâna la Sabat. Într-o zi, oamenii
au înconjurat de sapte ori zidul, momentul fiind retinut de istorie ca ziua în care
soarele a ramas nemiscat. Se pare ca cele doua planete aproape ca s-au izbit
una de cealalta, iar pe Marte s-a produs un cataclism major. Pamântul s-a
cutremurat si el, iar zidurile Ierihonului s-au prabusit.

În ziua în care soarele a ramas nemiscat, conditiile fizice au facut ca ziua sa

aiba 28 de ore. În consecinta, pamântul a câstigat în viteza (la fel ca un
electron) si a primit un impuls energetic care a facut ca perioada de revolutie
în jurul soarelui sa se prelungeasca cu 5,25 de zile. La rândul ei, orbita lui Marte
s-a modificat, durata de revolutie scurtându-se de la 720 de zile la 686,5 zile.
Astrologii vremii (toti astronomii acelor timpuri erau simultan si astrologi) au
început sa calculeze schimbarile si si-au dat seama ca echinoctiile si solstitiile
si-au schimbat datele corespondente. Întrucât Templul lui Solomon si alte
temple erau construite astfel încât sa coincida cu anumite evenimente ceresti
(de multe ori, afisând umbre sau manifestând alte fenomene curioase), ele au
trebuit reconstruite, caci pozitia lor deviase cu 6º fata de cea anterioara. Astfel,
începutul primaverii s-a modificat de la data de 15 martie la 21 martie. Aceasta
perioada de reînnoire a fost marcata de zeita Ishtar, identificata cu Venus (asa
cum spuneam mai devreme, se pare ca planeta Venus a fost implicata în acest
eveniment cosmic care s-ar fi putut solda cu o coliziune între cele doua
planete). Un festival pagân o sarbatorea pe Ishtar în aceasta perioada a anului
si însusi cuvântul Pasti (n.n. Easter în limba engleza, citit Istar) deriva de la
numele acestei zeite.

Pe de alta parte, zodiacul astrologic începe cu Berbecul (n.n. Aries în limba

engleza), identificat cu Ares, zeul grec al razboiului. Romanii i-au dat lui Ares
numele de Marte. Evident, constelatia Berbecului este guvernata de Marte.
Toate aceste informatii demonstreaza în mod clar ca întregul nostru sistem de
marcare a timpului îl considera pe Marte forta primordiala a cerului.

Cele 5,25 de zile adaugate la data de 26 octombrie au condus la marcarea zilei

recoltei la 31 octombrie. În prezent, aceasta zi este celebrata în SUA ca
Allhallows Eve sau Halloween. Pentru stramosii nostri, aceasta zi era extrem de
importanta, iar druizii sarbatoreau Anul Nou la data de 1 noiembrie, sau
Samhain. Dupa cum se poate observa, Halloween este în realitate o celebrare
a lui Marte. Între altele, simbolizeaza transmigratia sufletelor de pe Marte pe
pamânt.

Marele cataclism care s-a produs între Marte si pamânt a mai avut si o alta
influenta asupra perceptiei noastre asupra timpului. Potrivit unuia dintre
calendarele antice, acest eveniment s-a produs în anul 1440 î.Ch. Un alt
calendar îl plaseaza în anul 1404 î.Ch, la o diferenta de 36 de ani. Acesta este
un numar cheie, întrucât anumite traditii considera ca el simbolizeaza numarul
anilor pe care i-a trait Christos, viata sa având o influenta suprema asupra
constiintei umane. Evident, exista si scoli ale misterelor care sustin ca vârsta
pâna la care a trait Christos a fost de 33 de ani. Nu acest lucru este important,
ci faptul ca scolile misterelor pot merge pâna acolo încât sa schimbe un întreg
calendar pornind de la un eveniment de talia vietii lui Christos. Ele încearca în
permanenta sa manipuleze constiinta noastra, în acest caz particular prin
folosirea timpului.

În anul 701 sau 731 î.Ch. s-a produs o alta apropiere între cele doua planete
documentata de scribi. Facând calculele, ei au descoperit ca ciclul la care se
repeta acest eveniment este de 108 ani. Altfel spus, în istoria umanitatii s-a
produs câte un asemenea cataclism la fiecare 108 ani. Schimbarile de pe
pamânt erau legate de aceasta ciclicitate. Istoria acestor dezastre si a terorii
pe care o instaura Marte de câte ori se apropia de pamânt i-au adus acestei
planete reputatia sa de planeta a luptelor si a focului.

Potrivit stiintelor oculte, pamântul este situat pe o orbita-leagan, care

favorizeaza viata. În Antichitate, Marte s-a aflat pe aceeasi orbita-leagan si în
mod normal ar fi trebuit sa fie centrul vietii în sistemul nostru solar. În viitor,
pamântul va iesi din aceasta orbita-leagan, iar cea care va intra în ea va fi
Venus. Aceasta ipoteza are la baza faptul ca sistemul solar este modelat dupa
structura atomului, fiind predestinat sa se prabuseasca cândva în sine. Într-un
asemenea scenariu, viata trebuie sa se mute periodic daca doreste sa scape de
extinctie. Asa se explica de ce Marte a lasat o cicatrice atât de profunda în
constiinta pamântenilor. A existat cu siguranta o vreme când am fost invadati
si colonizati de martieni.

Prin secolul XVI sau XVII, data Anului Nou a fost mutata la 1 ianuarie. Scopul
acestei mutari era tocmai acela de a îndeparta spaima oamenilor de Marte si
de a anihila cultul lui Baal. Multi oameni îsi amintesc ca Baal era vitelul de aur
sau zeul fertilitatii din filmul Cele zece porunci. Baal a fost totodata si un mare
oras al Antichitatii, localizat la nord de Cairo, fiind mai cunoscut astazi sub
numele de Heliopolis. La fel cum Cairo a fost numit dupa planeta Marte, cultul
lui Baal a fost de origine martiana. Evangheliile pomenesc un episod în care
apostolul Pavel condamna cultul lui Baal pe Colina lui Marte. Legenda lui Moise
din Vechiul Testament povesteste ca acesta a rupt-o cu Baal sau cu traditia
martiana, dar este interesant de notat faptul ca fondatorul hasidismului (o secta
extrem de influenta a misticilor evrei, foarte bine cunoscuta în New York), Israel
ben Eliezer pe numele sau real, a preferat sa-si ia numele de Baal Shem Tov.
Poate ca stia sa citeasca printre rânduri, sau poate ca avea acces la informatii
mai putin discutate în sinagogi.

Exista si anumite dovezi stiintifice interesante care sustin faptul ca viata a

transmigrat de pe Marte pe pamânt. Analiza sângelui locuitorilor vechiului Baal
a demonstrat ca aceasta populatie este identica cu cea galica ce s-a stabilit mai
târziu în Muntii Pirinei si în localitatea St. Angeles din Italia de astazi. 60 pâna
la 90% din acesti oameni au un Rh negativ al sângelui. Desi multi oameni au
auzit de Rh, foarte putini dintre ei (inclusiv dintre medici) stiu ca acesta provine
de la numele maimutei rhesus. Altfel spus, daca sângele dumneavoastra are
un Rh pozitiv, înseamna ca structura dumneavoastra genetica este similara cu
cea a maimutei din aceasta specie. De vreme ce au un alt tip de sânge, putem
presupune ca acesti oameni nu provin de pe pamânt. Exista rapoarte care
demonstreaza ca guvernele lumii au facut studii secrete asupra factorului Rh
numai pentru a studia aceasta influenta. Mesajul este cât se poate de clar: rasa
galica si toti cei care au un Rh negativ al sângelui descind din martieni.

Nu este exclus nici ca cei cu Rh pozitiv sa provina tot din martieni. În

cartea GENESET a lui David Wood si Ian Campbell se afirma ca s-au facut studii
pe oameni supusi unei privari senzoriale complete prin asezarea într-un tanc
cu apa sarata. Dupa o perioada de timp petrecuta în tanc, ceasurile corporale
care controleaza sistemul nervos autonom ale tuturor subiectilor
experimentului au trecut la un ciclu de 24 de ore si 40 de minute. Or, aceasta
este exact lungimea zilei martiene! Nu putem exclude asadar ipoteza ca
întreaga noastra structura genetica provine din timpurile în care planeta Marte
ocupa orbita-leagan.

Toate aceste argumente legate de sorgintea martiana a sângelui nostru ne

reaminteste de legendele merovingienilor, care s-au stabilit în sudul Frantei,
fiind cunoscuti sub numele de cathari. Potrivit lucrarii Sângele sfânt, Graalul
sfânt, se crede ca acesti oameni sunt descendentii familiei lui Iisus. Exista chiar
teorii care sustin ca Iisus a continuat sa traiasca dupa data la care i s-a atribuit
moartea, fugind si stabilindu-se în sudul Frantei împreuna cu Maria Magdalena.
Catharii au fost practic exterminati de Inchizitie, dar în urma lor au ramas
legende foarte bine cunoscute de capetele încoronate din Europa, care se
considera descendenti cu sânge albastru ai Casei lui David (din care facea parte
si Iisus). Se pune întrebarea fireasca: era acesta sânge martian?

Un lucru este cert: catharii nu au avut atâta putere politica încât sa-l înfrunte
pe Papa. De aceea, ei nu si-au permis sa pretinda deschis ca se trag din Iisus,
indiferent daca acest lucru era adevarat sau nu. De aceea, au preferat sa creeze
o miscare subterana, si astfel a aparut "crestinismul Graalului", care predica
aceleasi mistere stravechi sub forma legendelor crestine. Aceasta tactica le-a
permis merovingienilor sa scape de mânia Bisericii. Miscarea Graalului a ajuns
la apogeu odata cu legendele despre Regele Arthur si Cavalerii Mesei Rotunde.
Se spune ca acesti cavaleri au cautat Sfântul Graal, despre care credeau ca ar
contine sângele lui Christos. Regatul lor legendar era cunoscut sub numele de
Camelot, care nu înseamna altceva decât Orasul lui Marte[4].

Mai exista un aspect despre care merita sa discutam atunci când vorbim despre
sânge. Cuvântulblood deriva de la radacina indo-europeana bhlo, care
înseamna a germina sau a înflori, care ne duce cu gândul la ideea de matrice
cristalina a cresterii, si deci la conceptul geometriei sacre si al principiului florii
vietii.

Atunci când studiem aceste legende legate de Marte, de sângele lui Christos si
de câte si mai câte, adevarul lor relativ apare ca fiind mai putin semnificativ
prin comparatie cu principiile reale încrustate în cuvinte si în limbajul folosit,
care transmit un alt mesaj. Din pacate, foarte putini oameni îsi fac timp sa
studieze aceste legende, ca sa nu mai vorbim de codificarile ezoterice.
Realitatea este ca aspectele istorice prezentate mai sus au fost ascunse mult
timp de ochii maselor. Ele au creat însa un limbaj curios în cultura noastra. De
pilda, în Statele Unite se spune despre cineva care arata mai straniu ca pare sa
fie un "martian". Aceste expresii nu sunt altceva decât o manipulare psihologica
subtila a constiintei umane folosita de anumite forte oculte care se prevaleaza
de limbajul specific culturii noastre. Un om care provine de pe Marte nu poate
avea nici o credibilitate (întrucât arata ridicol). Ridiculizarea este unul din cele
mai puternice mijloace de dezinformare. Ori de câte ori va confruntati cu ea,
merita sa va întrebati daca nu cumva cineva doreste sa încetati orice
investigatie suplimentara a subiectului în cauza.
[1] Pâna la momentul aparitiei acestei carti nu am reusit sa gasesc nici una din
cartile lui Lowell, dar am vorbit cu unul din reprezentantii Observatorului de la
Flagstaff. Acesta m-a informat ca este posibil sa consult arhivele Observatorului,
dar nu îmi pot trimite carti prin posta. Este necesar sa vizitez magazinul cu
suveniruri în persoana. Se pare ca va fi necesar sa fac cândva o noua excursie.

[2] Energia libera are la baza acest model, în care doua corpuri aflate pe orbite
diferite îsi influenteaza reciproc câmpurile armonice.

[3] Cândva, martie (luna lui Marte) a fost considerata prima luna a anului. Acest
lucru este ilustrat si de calendarul nostru gregorian, care foloseste urmatoarele
denumiri: septembrie, octombrie, noiembrie si decembrie, adica luna a saptea, a
opta, a noua si a zecea. Altfel spus, septembrie este a saptea luna de la prima luna
a calendarului - martie, octombrie este a opta, etc.

[4] Jon Singer este cel care a descoperit ca numele de Camelot provine din
Camulodunum, un cuvânt celto-latin. Cumhul era numele zeului galic/celt pe care
romanii îl numeau Marte. Dunum înseamna "oras".

Acasă SPAȚIU Marte Cum era clima pe Marte atunci când pe aceasta exista apă?

Cum era clima pe Marte atunci când pe aceasta exista apă?

Scris de
Adrian Nicolae
-
Oct 13, 2011
Ar fi putut părea o întrebare la care nu vom fi aflat nicicând răspunsul. Și totuși, indicii clare
despre clima marțiană vin tocmai de pe Terra, mai precis dintr-un meteorit vechi de 4 miliarde de
ani care a ajuns de pe suprafața Planetei Roșii tocmai în Antarctica.

Meteoritul botezat ALH84001 a fost descoperit în anul 1894 și este considerat unul dintre cele mai
vechi și mai rare specimene de rocă spațială descoperite vreodată, cu atât mai mult cu cât el
provine chiar de pe suprafața lui Marte. Analizând mineralele din componența acestuia,
cercetătorii de la Caltech (Institutul Tehnologic Californian) au putut stabili cu precizie
temperatura la care acestea s-au format în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani. Astfel,
specialiștii au descoperit că în perioada formării lui ALH84001, temperatura medie pe Marte era
de 18 grade Celsius, un mediu ideal pentru apariția vieții. Mai mult, este evident astăzi că aceeași
Marte a fost acoperită de râuri, delte, lacuri și depozite de minerale care susțin un trecut cald,
umed și aproape identic cu cel de pe Terra. Astăzi, temperatura medie de pe Planeta Roșie este de
-53 de grade Celsius, ea oscilând între -127 de grade Celsius și + 27 grade Celsius.

ALH84001 a mai fost în atenția presei în anul 1996, atunci când descoperirea unor globule
asemănătoare unor bacterii fosilizate pe suprafața sa a dus la ideea existenței vieții extraterestre pe
Marte, cel puțin în trecutul acestei planete. Totuși, analize amănunțite ulterioare au arătat că
ipoteza este una falsă. Originea acestor globule, care conțin minerale, rămâne totuși un mister.

MARTE

Planeta Marte (denumită și „planeta roșie”) este prima planetă pe care se concentrează agențiile
spațiale pentru explorare și analizare. Este a patra planetă a sistemului solar, diametrul său fiind
jumătate din cel al Pământului, în timp ce un an marțian durează cât doi ani tereștri. Distanța
dintre Pământ și Marte variază între 55 și 90 milioane km, „planeta roșie” având doi sateliți
naturali, Phobos și Deimos.

Cercetătorii cred că viața pe Marte e posibil să fi existat cu foarte mult timp în urmă, însă, din
cauza distrugerii magnetosferei acum 4 miliarde de ani, atmosfera este acum formată 95% din
dioxid de carbon. Totuși, recentele misiuni care au reușit să trimită pe suprafața planetei roboți
au arătat că în atmosferă există metan, dar și apă.

ESA (Agenția Spațială Europeană) are în plan trimiterea pe Marte a primilor oameni în perioada
2030-2035, opinia generală a specialiștilor fiind că s-ar putea demara procesul de colonizare și
terraformare a planetei chiar înainte de finalul acestui secol. Totodată, companiile din sectorul
minier speră ca viitoarele misiuni de cercetare a planetei să releve un bun potențial în privința
resurselor care pot fi exploatate. Este clar că secolul XXI va fi concentrat în jurul explorării
acestei planete.

Omul care vrea să ajungă pe Marte (6)

Scris de
Cristian Român
-
May 31, 2018
Bănuiesc că vă puteți imagina bucuria mea din noaptea zilei de 6 februarie 2018. Fratele meu,
Elon Musk, mi-a oferit, nu numai mie, privilegiul de a asista, în direct, la momentul în care s-a
scris una dintre cele mai importante pagini din istoria explorării spațiului cosmic te către om.
Nu mă joc cu cuvintele, nu îmi plac vorbele mari, dar nu am încotro, sunt obligat să le folosesc
acum, atât de mare a fost entuziasmul care m-a cuprins în acea extraordinară noapte de 6
februarie. Oricum reușita lui Elon Musk este destul de greu de supraevaluat, chiar de către un
entuziast, cum se întâmplă să fiu eu.

Nu vreau să vă vorbesc acum despre lansarea reușită a lui Falcon Heavy și despre consecințele ei
asupra explorării spațiale, o va face bunul meu prieten Claudiu Tănăselia, care a avut bucuria să
vadă, cu proprii săi ochi, noul lansator al SpaceX. Voi vorbi despre Elon Musk, dar vreau să vă
dau doar câteva cifre, cred eu, semnificative. Plasarea unui kilogram de sarcină utilă pe orbită
tersestră joasa costă circa 1.700 $, în timp ce, dacă este folosit lansatorul Delta IV Heavy (produs
de ULA, un consorțiu din care fac parte Boeing și Lockheed Martin), costă circa 14.000 $… V-
am dat aceste cifre pentru a avea un punct de plecare pentru ceea ce vreau să vă povestesc astăzi.
Mi-am pus mereu întebarea: cum a reușit SpaceX să obțină o reducere drastică a costurilor
implicate de lansarea pe orbita terestră a diferitelor sarcini utile? Reutilizarea parțială a
lansatoarelor Falcon este numai o mică parte a răspunsului. Voi încerca să îl completez.

Povestea SpaceX începe în vara anului 2001. Mars Society, o organizație condusă de către
legendarul Robert Zubrin, a organizat o colectă de fonduri, materializată printr-un dineu la care cei
invitați urmau să își plătească participarea cu 500 de dolari. Elon Musk nu făcea parte dintre
invitați, dar a expediat imediat un cec de 5.000 de dolari către Mars Society. Gestul său nu avea
cum să nu fie remarcat de către Zubrin, care îl invită la o cafea cu o zi înaintea dineului. ”Era mai
pasionat decât alți milionari. Nu știa mare lucru despre spațiu, dar avea un puternic spirit
științific. Dorea să cunoască exact ceea ce pregăteam pentru Marte și de ce era atât de
important”, avea să spună mai târziu Zubrin. La acea vreme Mars Society dorea să plaseze pe
orbita terestră o capsulă cu șoricei, pentru a studia efectele zborului cosmic asupra organismului.
După ce s-a familiarizat cu obiectivele apropiate, și după ce a devenit membru al consiliului de
administrație al Mars Society, Elon Musk a propus să finanțeze un obiectiv mult mai ambițios:
trimiterea unei mici sere pe Planeta Roșie, în care să crească plante cultivate în solul marțian.
Ideea și-a însoțit-o cu 20 de milioane de dolari, bani care să fie folosiți pentru achiziționarea
lansatorului necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

A făcut rapid o analiză a pieței lansatoarelor și a decis că cel mai bine ar fi să achiziționeze niște
rachete de la ruși. Nu a stat mult pe gânduri și a început tratativele. Au existat mai multe întâlniri
cu oficialii ruși, începând cu toamna anului 2001. Trebuie să vă imaginați asta: Elon Musk și rușii
aflați la aceeași masă. În fața fiecărui participant la tratative se afla câte o sticlă de vodkă. La
fiecare două minute, câte cineva ridica paharul cu vodkă si toasta ”Pentru maica Rusie!”, ”Pentru
Statele Unite!”, ”Pentru spațiul cosmic!” și așa mai departe. Deși vesele, tratativele lui Musk cu
rușii nu au dus la nici un rezultat. Probabil că tânărul din fața lor (la acea vreme Musk abia dacă
depășise trei decnii de viață) le părea a fi un miliardar excentric și cumplit de naiv.

După ultima întâlnire cu rușii, din februarie 2002, Elon Musk se întorcea, cu avionul său, către
casă. Cei care îl însoțeau dicuscutau vrute și nevrute. Musk tăcea, în timp ce tasta cu febrilitate la
calculatorul său. La un moment dat se oprește și, spre surpriza tuturor spune: ”Băieți, cred că
putem să construim noi racheta!” Cei prezenți în avion nu l-au prea luat în serios, până când
Musk a întors către ei ecranul lap top-ului. Așa au văzut că Elon Musk calculase în detaliu
principalele elemente de cost ale unui lansator ușor.

Tot personalul SpaceX în momentul înființării companiei în 2002. Desigur, formația de mariachi
este numai pentru a da culoare pozei.
Elon Musk nu a stat mult pe gânduri și, în luna mai 2002, înființa compania SpaceX. Încă de la
început a fixat un calendar extrem de ambițios și practic imposibil de respectat. Aceasta este una
din trăsăturile caracteristice ale fratelui meu: stabilirea unor termene de-a dreptul fanteziste.
Astfel, primul motor al SpaceX urma să fie finalizat în mai 2003, al doilea în iunie iar fuzelajul
rachetei trebuia să fie gata în noiembrie, la numai 15 luni de la înființarea companiei! Trecând
peste asta, vreau să vă spun că Elon Musk a impus, încă de la început, abordări draconice pentru
reducerea costurilor. Adesea punea întrebarea: ”Care automobil este mai fiabil? Un Ferrari un
Toyota Corolla sau un Honda Civic?” El nu și-a propus să construiscă echivalentul unui
automobil de lux ci pe cel al unui camion, un vehicul ieftin, robust și sigur.

Pentru a atinge acest obiectiv simplu, în aparenţă, fratele meu a gândit aşa:”Fizica ne învață să
plecăm de la principii și nu de la diferite analogii. OK, care ar fi aceste principii [ce trebuie
aplicate în cazul lansatoarelor]? Din ce este făcută o rachetă? Din aliaje de aluminiu, ceva titan,
cupru și fibre de carbon. Apoi m-am întrebat: care ar fi prețul acestor materiale pe piață? Așa am
aflat că prețul acestor materiale reprezintă numai 2% din costul unui lansator. Asta este o valoare
nebunească pentru un produs mecanic [oricât de] complex ar fi el.” Așa, numai spre comparație,
pot să vă spun că în cazul unui automobil, costul materialelor reprezintă 25% din costul total. Aș
mai adăuga că nici prețul combustibilului nu reprezintă motivul pentru care lansatoarele actuale
sunt atât de costisitoare. Costul combustibilului și oxigenului lichid folosite pentru plasarea pe
orbită a diferitelor sarcini utile reprezintă numai 0,3% din costul lansării. Cum s-a gândit Elon
Musk să obțină o reducere semnificativă a costurilor de lansare? A apelat la magicieni. ”Inginerii
sunt magicienii secolului XXI […] Singura lor limită este imaginația.”

Așa că Elon Musk s-a pus pe căutat inginerii de care avea nevoie pentru a își îndeplini obiectivul.
A căutat să realizeze combinația optimă dintre inginerii cu mare experiență în domeniul spațial și
cei abia ieșiți de pe băncile universităților, care nu apucaseră încă să afle că unele lucruri sunt
imposibile. Selecția a fost una extrem de dură, Elon Musk nu se mulțumea decât cu cei mai buni
ingineri cu putință. Cel care avea să devină responsabilul cu proiectarea și construirea motorului
Merlin, care echipează lansatoarele Falcon, a fost Tom Mueller (despre care voi scrie un articol
detaliat într-un număr viitor al revistei noastre pentru că în el am descoperit, abia de curând, un om
de excepţie). Mueller avea o experiență de 15 ani în construirea de motoare rachetă la TRW Inc.
Dar asta nu a fost de ajuns pentru Musk. Înainte de îl coopta pentru a lucra la SpaceX, fratele meu
l-a descusut două zile la rând pentru a vedea dacă Mueller este omul protrivit pentru proiectul său.
Tom Mueller avea să își relateze mai târziu concluzia acelor lungi discuții: ”Alții mi-ar fi cerut să
construiesc ceva bazat pe tehnologii miraculoase. Elon mi-a cerut doar să folosesc ce-a mai bună
tehnologie existentă pentru a construi un motor foarte simplu”.
Ce ar fi însemnat acest ”motor foarte simplu”, pentru Elon Musk? ”Motorul Merlin [trebuie] să fie
analogul unui motor de camion, și nu al motorului care echipează o mașină sport. În loc să
luptăm pentru fiecare kilgram forță de tracțiune suplimentară, Merlin va fi ușor de construit, ușor
de reparat și foarte robust. Chiar dacă va fi supus unor solicitări extreme, el va continua să
funcționeze.” Și, așa cum a cerut Musk, Mueller, împreună cu o mică echipă de ingineri, a reușit
să realizeze un motor extrem de robust, care, la aceleași performanțe, este de zece ori mai ieftin
decât oricare altul.
Dar nu numai motorul prezenta probleme de cost excesiv, din punctul de vedere al lui Elon Musk.
Vă voi da numai câteva exemple.

Tradiţional, sistemul informatic care echipează lansatoarele moderne costă undeva pe la 10

milioane de dolari. Pentru fratele meu această sumă este imensă și de nejustificat. El credea că,
dacă ești atent la costuri și nu risipești banii aiurea, un asemenea sistem ar trebui să coste numai…
fiți atenți vă rog… numai 10.000 de dolari! Kevin Watson, un inginer cu multă experiență
dobândită la JPL, și care a ajuns să lucreze la SpaceX, comenta astfel această cerință a lui
Musk: ”În industria aerospațială tradițională, cu 10.000 de dolari nu poți acoperi nici măcar
costul gustărilor servite în timpul reuniunilor în care se discută costul avionicii”. Totuși Musk a
impus această cerință inginerilor de la SpaceX. Orice depășire a plafonului impus trebuia să fie
aprobată de el. Cred că vă imaginați presiunea la care erau supuși inginerii care erau însărcinați cu
proiectarea și contruirea sistemului cu pricina. În cele din urmă ei au reușit să realizeze o
platformă informatică complet redundantă (asta înseamnă că sistemul era dublat sau chiar triplat)
folosind dispozitive exitente deja în comerț, sau care au fost realizate de către SpaceX și care costa
cu puțin peste cei 10.000 de dolari impuși de Elon Musk.

Un alt exemplu, este legat de un anumit servomecanism electromecanic, care era necesar pentru
lansatorul Falcon 1. El a devenit sarcina de serviciu, în anul 2004, al unuia dintre inginerii
SpaceX, pe nume Steve Davis. Davis era complet străin de asemenea mecanisme, așa că a căutat
un furnizor extern. A primit și o ofertă: o anumita firmă îl putea livra la prețul de 120.000 $. I-a
comunicat oferta lui Elon Musk. Davis își amintește reacția acestuia: ”Elon a început să râdă.
«Piesa asta nu este mai complicată decât cea folosită pentru a deschide ușa unui garaj», mi-a
spus el, «bugetul tău este de 5.000 de dolari, descurcă-te!»” Iar Davis s-a descurcat. După nouă
luni de muncă îndârjită a ajuns la rezultatul final. S-a gândit că ar fi bine să îi trimită un email lui
Musk, în care a prezentat rezultatul obținut și nenumăratele probleme cu care a fost confruntat pe
parcursul construirii servomecanismului. Răspunsul lui Musk a fost extrem de scurt. Email-ul de
răspus primit de Steve Davis la numai un minut după ce își expediase raportul, nu conținea decât
un singur cuvânt: ”OK”. Și asta după ce Davis reușise să realizeze servomecanismul la un preț de
numai 3.900 $. Pentru Elon Musk chestia asta, depășirea unui obstacol ce părea imposibil de
trecut, era ceva banal, și nu merita mai mult decât un ”OK”… Aș mai adăuga aici, ca o paranteză,
ani de zile Steve Davis a fost nevoit să lucreze 16 ore pe zi, șapte zile din șapte, pentru a îndeplini
obiectivele ambițioase impuse de către Elon Musk…

De altfel, SpaceX preferă să realizeze în interiorul companiei circa 80% dintre componentele de
care are nevoie, tocmai pentru a reduce la costurile la maximum.

Musk mai este obsedat de termene. Adesea impune intervale de timp extrem de scurte pentru
finalizarea diferitelor sarcini. Vă reamintesc că pentru Falcon Heavy termenul inițial de lansare era
undeva în anul 2012 iar 2024 este anul pentru începerea colonizării marțiene. Kevin Brogan, unul
dintre primii ingineri angajați de către SpaceX își amintește: ”Folosind o formulă amabilă, pot
spune că Elon este totdeauna foarte optimist. El propune termene limită foarte agresive,
presupunând că totul va merge foarte bine, pentru ca mai apoi să le scurteze, plecând de la ideea
că oamenii pot munci și mai mult”. Elon Musk se apără așa: ”Cu siguranță, niciodată nu am
impus deliberat termene imposibile. Cred că termenele imposibile sunt demotivante. Nu poți cere
nimănui să dea o gaură în perete cu capul. Niciodată nu am impus deliberat termene imposibile.
Da, cu siguranță, am fost totdeauna optimist în ceea ce privește termenele limită. Încerc să mă
corectez, pentru a fi un pic mai realist. […] Cred că în general trebuie stabilit un calendar pe
baza datelor de care dispui și să acționezi în consecință, fiind conștient de faptul că pot să apară
evenimente neprevăzute, care te pot întârzia. Asta nu înseamnă cu nu trebuie să încerci să respecți
termenul inițial, deoarece asta ar duce la întârzieri arbitrare.” Din câte știu eu despre Elon Musk,
acest citat este, la rândul său, mult prea optimist. Termenele pe care le impune sunt adesea unele
draconice, ceea ce face foarte dificilă viața inginerilor de la SpaceX. Nu încerc să îl apăr, dar mă
gândesc că, fără această abordare, lumea nu ar putea fi schimbată, așa cum o face fratele meu,
Elon Musk.
Sper că, alături de textele mele din anii trecuți, am reușit să vă conturez mai bine imaginea
personajului, parcă desprins din romanele lui Jules Verne, care este fratele meu Elon Musk. Acum,
prin Falcon Heavy, el a deschis doar o portiță către colonizarea planetei Marte. Sunt convins că
va veni și vremea în care o va deschide complet, iar eu voi avea marele privilegiu de a vă
povesti, cu mult entuziasm, despre primii coloniști plecați de pe Pământ către Marte,
transportați fiind cu vehiculele construite de către fratele meu…

RAPTOR – motorul care ne va duce pe Marte?

Scris de
Claudiu Tănăselia
-
Nov 8, 2017
Motorul unei rachete este probabil cea mai importantă și cu siguranță cea mai scumpă parte a unei
misiuni spațiale. Motorul determină tipul de combustibil folosit, care la rândul său determină
dimensiunea și puterea rachetei. Un motor pierdut într-un moment nepotrivit poate duce la
pierderea echipajului sau la ratarea obiectivului misiunii.

De-a lungul scurtei noastre istorii spațiale, câteva motoare au făcut istorie și SpaceX ne pregătește
o nouă vedetă.
Predecesorii lui Raptor

Fără a intra în detalii tehnice, putem spune că unul

dintre cele mai de succes motoare de rachetă construite vreodată a fost F-1, impresionant nu doar
prin dimensiunea sa, dar și prin caracteristici: pentru lansarea unei rachete Saturn V era nevoie de
5 astfel de motoare F-1 (construite de Rocketdyne), iar fiecare astfel de motor ardea peste 2,5 tone
de combustibil în fiecare secundă (1,8 tone oxigen lichid și 800 kg de kerosen).

Din păcate, F-1 nu fusese proiectat pentru a fi reutilizat, așa că după ce ardea tot combustibilul
din prima treaptă a rachetei Saturn V, motorul se oprea și ajungea pe fundul oceanului Atlantic.

RS-25 (sau SSME – Space Shuttle Main Engine) au

și ele un loc în istorie. Au fost folosite pentru a propulsa naveta spațială americană, fiind
construite tot de Rocketdyne. Mai mult decât atât, RS-25 sunt reutilizabile, chiar dacă după fiecare
zbor au fost desfăcute în cele mai mici componente, inspectate și re-asamblate, ceea ce nu le face
neapărat și cele mai ieftine propulsoare. Inginerii de la NASA sunt atât de mulțumiți de ele încât
recent au plătit peste un miliard de dolari pentru ca producția de astfel de motoare să fie reluată,
deoarece SLS, noua rachetă NASA, va folosi motoarele RS-25 rămase după retragerea din uz a
navetei spațiale.

Dar, pentru că SLS nu prevede reutilizarea vreunei componente, după fiecare zbor motoarele RS-
25 vor fi abandonate din nou în Oceanul Atlantic, așa că NASA are nevoie de un stoc consistent
pentru următoarea decadă. RS-25 folosesc oxigen și hidrogen lichid pentru a asigura propulsia. O
lansare SLS urmează să coste aproximativ 500 de milioane de dolari.

NK-33 sunt legendarele motoare sovietice,

construite în anii ’60 pentru racheta N-1, replica URSS-ului la celebra Saturn V. Din păcate pentru
programul spațial sovietic, toate cele 4 rachete N-1 lansate au explodat la scurt timp după lansare,
distrugând visul sovieticilor de a ajunge pe Lună. Motoarele NK-33, care au fost deja asamblate au
fost stocate într-un hangar până în anii ’90, când au fost redescoperite. O versiune îmbunătățită a
acestora propulsează astăzi una din variantele venerabilei rachete Soyuz, iar tehnologia din spatele
NK-33 se află în ADN-ul mai multor motoare din prezent, de proveniență rusească.

Legenda spune că Elon Musk intenționase inițial să cumpere tehnologie rusească pentru nou
înființata sa companie spațială, însă simțindu-se tras pe sfoară de partenerii săi de peste ocean, s-a
decis să-și construiască singur atât racheta (Falcon), cât și motorul (Merlin). Și efortul său a
meritat, pentru că Merlin este unul dintre cele mai reușite propulsoare existente și în același timp
este construit cu tehnologie americană (lucru rar în ultima perioadă).

Raptor, un motor puternic și inovativ

Însă, dacă motoarele Merlin sunt potrivite pentru rachetele Falcon, pentru un drum spre Marte
SpaceX trebuia să proiecteze un motor nou. Așa a rezultat Raptor, un motor puternic și inovativ,
pentru că spre deosebire de majoritatea propulsoarelor care folosesc kerosen, Raptor va funcționa
cu metan. Acest lucru are câteva avantaje: metanul este ușor, nu ridică prea mari probleme
când vine vorba de stocare și poate fi obținut relativ simplu pe Marte (mă rog, cel puțin reacția
chimică dintre dioxidul de carbon din atmosferă și hidrogenul obținut prin hidrolizarea apei sună
simplu pe hârtie).
 Însă Raptor nu face rabat de la performanțe: deși
dimensiunile fizice sunt similare cu Merlin, noul motor este de câteva ori mai puternic. Liniile de
producție Merlin vor putea fi adaptate pentru Raptor și în prezent SpaceX poate produce un număr
de 300 de motoare Merlin în fiecare an. Nouă sunt necesare pentru fiecare rachetă Falcon 9, dar
pentru viitoarea rachetă marțiană vor fi necesare 42 de motoare doar pentru prima treaptă (mă rog,
încă nu știu dacă 42 este un număr rezultat dintr-un calcul riguros sau este doar o aproximație și o
trimitere spre Ghidul autostopistului galactic): 7 motoare centrale, apoi 14 dispuse circular pe un
inel central, înconjurate de alte 21 dispuse pe un inel exterior.

Cele 7 motoare centrale sunt singurele care pot oscila în jurul axei pentru schimbarea direcției și
vor fi singurele motoare folosite la revenirea rachetei în atmosferă, în vederea aterizării pe rampa
de lansare.

Dacă specificațiile tehnice anunțate se vor transpune în practică, Raptor va deține cel puțin un
record – motorul cu cea mai mare presiune a gazelor: 300 de atmosfere (recordul precedent fiind
deținut de RD-191 cu 250 de atmosfere). Iar acest lucru se traduce printr-o eficiență sporită,
dimensiuni fizice reduse, care înseamnă o complexitate internă nu atât de ridicată, deci costuri
reduse și capacitate ridicată de producție.

Primul test al unui motor Raptor a avut loc cu câteva zile înainte de prezentarea planului marțian
al lui Elon Musk și a fost un succes, deși nu a fost vorba despre un motor în varianta sa finală.
Raptor rămâne totuși primul și cel mai hotârât pas în colonizarea lui Marte văzută prin prisma
SpaceX, urmează să vedem și următoarele salturi.

ExoMars – probabil cea mai importantă misiune pe Marte

Scris de
Claudiu Tănăselia
-
Mar 15, 2017

Am putea spune că Marte e o doamnă crudă, dacă îmi permiteți să-l parafrazez pe Robert
Heinlein. Una din două sonde interplanetare trimise spre ea nu au ajuns la destinație, sau, dacă au
ajuns, nu au mai comunicat cu noi din varii motive. Primul eșec a fost cel al misiunii rusești
Phobos-Grunt din 2011, când sonda a rămas pe orbita terestră, prăbușindu-se în cele din urmă
înapoi pe Pământ. Iar cel mai recent îl reprezintă prăbușirea landerului Schiaparelli pe solul
marțian.
 Trebuie totuși să recunoaștem că, în ultimul timp,
misiunile spre Marte și-au mărit rata de succes. De această dată, europenii, la braț cu rușii, au
încercat o nouă aventură marțiană, sub numele de ExoMars. Profitând de alinierea fericită dintre
Pământ și Marte, care are loc la fiecare doi ani și permite astfel sondelor să fie echipate cu mai
multe instrumente științifice și mai puțin combustibil, ExoMars are două faze.

Prima a pornit la drum la mijlocul lui martie 2016 – dar nu îmi propun acum să fac un review al
desfășurării „ostilităților”. Iar cea de-a doua lansare urmează să aibă loc peste doi ani și să
transporte spre Marte a doua parte a misiunii. Să vedem cum a fost pregătită prima parte a
ExoMars și ce așteptări aveau specialiștii de la această misiune.

NOI ȘI MARTE

Unii ar putea spune că astăzi știm mai multe lucruri despre Marte decât despre adâncurile
oceanului planetar terestru. Este adevărat că Marte este cea mai studiată planetă, după Pământul
nostru, și încă de la începuturile explorării spațiului cosmic a reprezentat o atracție cu totul
deosebită.
 Nu numai pentru inginerii de astăzi: Giovanni Schiaparelli se uită în
1877 printr-un telescop și-i descoperă continentele și mările uscate, dar și celebrele canale care
alimentează imaginația bogată a lui Percival Lovell și H.G. Wells. Ne-am lămurit între timp că
celebrele canale ale lui Schiaparelli nu sunt locuite de marțieni, dar astăzi continuăm să căutăm
marțieni în solul sau subsolul planetei.

Dar și răspunsuri la întrebările care ne macină, din momentul în care am înțeles că Pământul nu e
centrul universului: suntem singuri? De unde venim? Este posibil ca omenirea de astăzi să provină
din forme de viață marțiene, ajunse pe Pământ acum miliarde de ani, printr-un accident cosmic, la
bordul unor meteoriți marțieni? Și, dacă așa stau lucrurile, ne vom găsi vreodată strămoșii
marțieni, chiar și dacă aceștia sunt astăzi niște bacterii adaptate mediului aspru de acolo?

Marte este o planetă vecină, oarecum similară cu

Pământul nostru și care, în trecut, a fost și mai asemănătoare, cu mări și oceane și o atmosferă
ospitalieră. Ce s-a întâmplat cu Marte, de ce a devenit un uriaș deșert și se poate repeta acest
scenariu și cu Pământul nostru? Astăzi știm că, dintr-un motiv nu foarte clar, câmpul magnetic al
lui Marte a dispărut.
Nucleul din fier topit a încetat să se mai rotească, așa cum se întâmplă astăzi în cazul Pământului.
Fără scutul magnetic al planetei generat de un dinam planetar, vânturile solare au spulberat încet,
dar sigur, atmosfera, mai ales că gravitația marțiană, mai slabă decât cea de pe Pământ, nu a putut
opune prea multă rezistență. Fără atmosferă, apa de la suprafață se evaporă sau sublimează și
planeta devine un întreg deșert rece, unde temperaturile ajung la peste 20 de grade Celsius doar în
jurul ecuatorului, în lunile de vară, însă presiunea atmosferică este de 100 de ori mai rarefiată
decât pe Pământ.

Știm toate acestea și multe altele datorită senzorilor

de la bordul sondelor interplanetare trimise spre Planeta Roșie. În prezent avem nu mai puțin de
6 sonde care roiesc în jurul planetei și care au instrumentele științifice îndreptate spre suprafața
marțiană și antenele spre Pământ:

 2001 Mars Odyssey — în prezent cea mai longevivă sondă marțiană

 Mars Express — sonda europeană lansată în 2003 și care încă este funcțională
 Mars Reconnaissance Orbiter — lansată în 2005 și care continuă să ne încânte cu
imagini de înaltă rezoluție ale suprafeței marțiene
 Mangalyaan — sonda indiană lansată în 2013
 MAVEN — sondă marțiană americană, ajunsă pe orbita lui Marte tot în 2013, dedicată
studiului atmosferei planetei
 TGO — cel mai nou satelit european, ajuns pe orbita lui Marte în octombrie 2016

Pe lângă aceste sonde, mai avem și doi roboți aflați în mișcare pe suprafața lui Marte:

 Opportunity — venerabilul rover lansat în 2003, care continuă să funcționeze în ciuda

condițiilor meteo nefavorabile
 Curiosity — un rover mai mare, mai modern, practic un laborator mobil aflat pe
planeta Marte.
EXOMARS, ÎNTRE NASA ȘI ROSCOSMOS

Prezența europeană pe Marte este una modestă. În afară de Mars Express (venit pe Marte
împreună cu Beagle-2, care însă, odată ajuns pe suprafața planetei, a refuzat să mai comunice),
europenii nu au alte unelte pentru investigarea independentă a Planetei Roșii. Așa s-a născut
necesitatea unei misiuni europene, dar, pentru că expertiza, lansatoarele și fondurile europene erau
limitate, au fost căutați parteneri pentru această nouă misiune marțiană.

În prima fază a proiectului, un rover și un lander (o

platformă staționară) urmau să fie lansate în 2011 cu ajutorul unei rachete rusești Soyuz. ESA se
reorientează ulterior spre NASA, cu care se semnează un acord de colaborare în 2009. Misiunea
este regândită pentru a se potrivi cu noile lansatoare Atlas V care urmau să fie folosite. Peste trei
ani însă, NASA se retrage și ESA își regândește misiunea pentru a putea fi folosit lansatorul
european Ariane 5.

Dar între timp se reorientează spre Rusia, care este dispusă să ofere două lansatoare Proton-M
pentru cele două faze ale misiunii, dar și o serie de instrumente, lărgind astfel spectrul științific al
misiunii. Actuala configurație a misiunii a fost stabilită în 2012 și reprezintă varianta finală la care
s-a ajuns, în urma unui acord între ESA, parteneri ai acesteia din Europa și structuri de cercetare
din Rusia.
 Misiunea din 2016 consta dintr-un satelit (Trace
Gas Orbiter — TGO), care urma să se plaseze pe o orbită eliptică în jurul lui Marte, respectiv un
lander (Entry, Descent and Landing Demonstrator Module — EDM, denumit și Schiaparelli),
urmând ca în 2018 să ajungă și un rover, capabil să foreze câțiva centimetri în solul marțian, dotat
însă și cu instrumente dedicate căutării formelor de viață trecute sau prezente pe Planeta Roșie.

Proton este un lansator rusesc de calibru greu, capabil să lanseze pe orbită terestră joasă peste 20
de tone (sau 6 tone spre orbita geostaționară), comparabil cu Ariane 5, dar cu câteva tone mai
prejos decât Delta IV Heavy. Derivat din racheta intercontinentală UR-5000 (capabilă să
transporte încărcături de 100 megatone pe distanțe de peste 10.000 km), Proton este folosit ca
propulsor, într-o formă sau alta, din 1965, existând trei iterații: Proton, Proton-K și, cea mai
recentă, Proton-M, folosită din 2001.

Proton-K a fost retrasă din uz în 2012. Din peste

360 de lansări, Proton a suferit 47 de eșecuri, având parte de patru lansări eșuate în ultimii 5 ani.
Însă Proton a fost calul de cursă lungă pentru programul spațial sovietic și rusesc, urcând pe orbită
stațiile Salyut 6 și Salyut 7 și contribuind din greu la asamblarea MIR și a Stației Spațiale
Internaționale, la cea din urmă lucrând cot la cot alături de naveta spațială americană.
Înaltă de 53 de metri, Proton-M constă din trei trepte, toate cu combustibil lichid. Eforturile pentru
construirea noului lansator rusesc Angara au încetinit dezvoltarea în continuare a rachetei Proton,
care probabil va fi retrasă din uz în anii 2020, după ce Angara se va dovedi o variantă mai
versatilă și mai ieftină. Pentru ExoMars a fost folosită varianta Proton-M cu treapta superioară
Briz-M, una dintre cele mai folosite variante în ultima perioadă.

ATMOSFERA MARȚIANĂ ȘI METANUL

Interesul satelitului european TGO ținea în primul rând de metanul prezent în atmosfera marțiană.
Asta pentru că sateliții aflați deja pe orbita lui Marte au detectat zone în care concentrația de metan
variază sezonier, iar acesta este un fapt surprinzător. MAVEN, cea mai recentă sondă NASA care
a ajuns pe orbita lui Marte, investighează și ea aceste concentrații variabile de metan.

Metanul aflat în atmosfera marțiană nu poate

supraviețui prea mult: el se descompune sub acțiunea radiației ultraviolete provenite de la Soare și,
conform modelelor pe care le avem în prezent, metanul din atmosfera lui Marte nu ar trebui să
reziste mai mult de 600 de ani, ceea ce reprezintă un interval de timp foarte scurt dacă îl privim
prin perspectiva scării geologice.

Asta înseamnă că există mecanisme care alimentează cu metan atmosfera marțiană. Una din
ipotezele luate în lucru ar fi anumite procese metabolice, cu atât mai mult cu cât variațiile
metanului sunt sezoniere. Iată că, pe lângă locurile bogate în apă, un important punct de plecare în
căutarea vieții marțiene o reprezintă și zonele bogate în metan.

În 1976, două sonde Viking identice au ajuns pe Marte pentru a căuta urme de viață. Mai precis,
pentru a căuta compuși organici în solul marțian. Din cele trei experimente derulate pe suprafața
planetei, unul a oferit rezultate care sunt dezbătute și astăzi. Nu a oferit un rezultat pozitiv clar,
dar nici unul negativ, care să infirme prezența compușilor organici în probele analizate. Din varii
motive: ori experimentul a mers prost din motive tehnice; ori a avut loc o contaminare de pe
Pământ; ori substanțele organice aparent identificate nu au legătură cu viața; ori viața pe Marte
există, dar, înainte să afirme acest lucru, oamenii de știință au nevoie de dovezi mult mai solide.
ExoMars speră să poată rezolva acest mister, care dăinuie de 30 de ani.
Aici, viitoarele rovere ar putea găsi bacterii care elimină metan în urma proceselor metabolice sau,
în cel mai pesimist caz, roci marțiene care, în anumite condiții, pot elimina suficient metan în
atmosferă pentru a fi detectat de pe orbită. Dacă pe Pământ există bacterii descoperite la câțiva
kilometri adâncime, de ce nu ar fi supraviețuit astfel de forme de viață și pe Marte?

Dar există și posibilitatea (mult mai plictisitoare, ce-i drept) ca metanul găsit în regiuni precum
Terra Sabae, Nili Fossae sau Syrtis Major să fie produs în urma proceselor chimice din roci, prin
oxidarea fierului, prin reacția Sabatier sau din vechii vulcani marțieni, metan acumulat timp de
milioane de ani în pungi subterane, care își găsește în prezent drumul spre atmosferă.

Pe Pământ, unul din markerii vieții îl reprezintă izotopii ușori de carbon din metan, pentru că viața
preferă carbon-12 sau carbon-13 din cauza energiei mai scăzute pentru a forma legături chimice
complexe. Dacă am măsura suficient de exact raportul izotopic din metanul găsit pe Marte și
rezultatul ar fi similar cu cel de pe Pământ, am putea spune că există șanse suplimentare pentru ca
originea lui să fie biologică.

TRACE GAS ORBITER (TGO)

Obiectivele științifice ale satelitului sunt în număr de trei, din care cel mai important este
caracterizarea detaliată a atmosferei marțiene prin prisma compoziției acesteia. Trebuie notat că
instrumentele de la bord sunt de câteva ordine de mărime mai sensibile decât cele trimise până
acum spre Marte, așa că rezultatele vor fi cu adevărat spectaculoase prin calitatea acestora.
 Vor fi în primul rând detectate gazele nobile din
atmosfera marțiană și apoi cartografiată compoziția acesteia în funcție de anotimpuri. Un aspect
important al acestui obiect va fi și identificarea aerosolilor, a vaporilor de apă și a ozonului prezent
în atmosferă, ceea ce va permite echipei de cercetători să își îmbunătățească modelele de dinamică
atmosferică, pentru a putea găsi mai precis originea la suprafața planetei a anumitor compuși din
atmosferă (metan, în primul rând).

Un al doilea obiectiv este identificarea pe suprafața planetei a structurilor geologice care au

legătură cu emisiile de metan și alte gaze, iar acest lucru se va realiza prin cartografiere. Al treilea
obiectiv își propune detectarea rezervelor de apă cu o rezoluție de zece ori mai bună decât s-a
reușit până acum.

Două dintre cele patru instrumente de la bordul

satelitului care a ajuns în octombrie pe orbita marțiană sunt contribuții ale Rusiei. Este vorba
despre ACS (Atmospheric Chemistry Suite) — un set de trei spectrometre în infraroșu pentru
studiul structurii atmosferei marțiene, respectiv FREND (Fine Resolution Epithermal Neutron
Detector) — un spectrometru cu neutroni care va cartografia distribuția hidrogenului pe suprafață
până la adâncimi de un kilometru, punând astfel în evidență rezervele de apă subterană de pe
Marte.
Celelalte două instrumente de la bord sunt colaborări internaționale: NOMAD (Nadir and
Occultation for MArs Discovery) — un instrument compus din trei spectrometre, două în
infraroșu și unul în ultraviolet, pentru identificarea compușilor din atmosferă, în special pentru
detectarea metanului, respectiv CaSSIS (Colour and Stereo Surface Imaging System) — o cameră
de înaltă rezoluție pentru cartografierea lui Marte, pentru a corela datele obținute de NOMAD și
ACS cu regiunile corespunzătoare de la suprafața planetei.

LANDERUL SCHIAPARELLI

Entry Descent and Landing Demonstrator (EDM sau Schiaparelli) a fost un lander de 600 de
kilograme, care a călătorit împreună cu TGO. Cu trei zile înainte de a ajunge pe orbită, acesta s-a
decuplat de TGO și a plonjat cu 21.000 km/h prin atmosfera lui Marte, spre suprafața planetei. La
o altitudine de 11 kilometri, o parașută trebuia să frâneze landerul, a
cărui viteză urma să fi scăzut deja la 1.650 km/h.

Alături de parașută urma să fie activat și un sistem

retroprolusor care, la 2 metri de sol și o viteză de 11 km/h, după ce radarul de la bord ar
fi identificat un loc unde să poată avea loc amartizarea, trebuia să fie dezactivat pentru a permite
landerului să atingă solul. Din păcate, acest sistem retropropulsor nu a funcționat corect, iar
Schiaparelli a căzut liber, de la circa 2 kilometri și cu 300 km/h, spre suprafața planetei, marcând
astfel un eșec.

TGO trebuia să intermedieze comunicația dintre Schiaparelli și echipa de pe Terra pentru cel mult
4 zile marțiene, cât era prevăzut să funcționeze. Spre deosebire de roverele americane, Schiaparelli
nu avea nici panouri solare și nici sursă radioactivă pentru a genera electricitate, ci trebuia să
folosească doar bateriile din dotare, care nu erau prevăzute cu un mecanism de încărcare, deci ele
ar fi determinat perioada de timp în care landerul trebuia să fie activ.
 Trebuie notat că nu era vorba despre un rover,
Schiaparelli fiind gândită doar ca o platformă staționară, imobilă, care să colecteze date din locul
în care ajungea și se voia doar un precursor al unei misiuni viitoare mult mai ambițioase, undeva
după 2020, care își propune să colecteze probe de pe Marte și să le aducă înapoi pe Pământ. A fost
a doua tentativă europeană (nereușită) de a plasa controlat un lander pe Marte, după nefericita
misiune Beagle-2.

Cu toate că nu era prevăzut pentru a funcționa prea mult timp, Schiaparelli avea câteva
instrumente științifice la bord și urma să profite la maximum de perioada petrecută pe Marte.
Astfel, DREAMS (Dust Characterisation, Risk Assessment, and Environment Analyser on the
Martian Surface) se spera că va fi o adevărată stație meteorologică și că va măsura, printre altele,
viteza și direcția vântului, umiditatea, temperatura, presiunea atmosferică, precum și alți parametri
atmosferici.

EXOMARS, PARTEA A II-A

În 2018 va fi lansată spre Marte a doua parte a

misiunii ExoMars, tot la bordul unei rachete rusești Proton. Un rover european și o platformă
staționară vor călători 9 luni spre Marte și vor folosi pentru a comunica cu Pământul satelitul
TGO, care se va afla tot pe orbita Planetei Roșii. Amartizarea va avea loc într-o zonă aleasă în
urma datelor culese în acești doi ani de satelitul TGO, care își va încheia misiunea științifică până
atunci și va fi folosit din 2018 doar ca un releu de comunicație între sondele de la suprafață și
Pământ.

Platorma staționară, dezvoltată în totalitate de

cercetătorii ruși, va fi folosită pentru a evalua condițiile de la suprafața planetei din regiunea
amartizării și va fi dotată cu nu mai puțin de 17 instrumente științifice. Roverul european este
prevăzut cu 9 instrumente științifice, dar și o foreză care va putea preleva probe de la o adâncime
de până la 2 metri, o premieră în analizele efectuate in-situ pe Marte, cercetătorii sperând să
găsească mai multe indicii despre prezența vieții la această adâncime, unde eventualele
microorganisme sunt ferite de radiațiile cosmice și razele ultraviolete de la suprafața planetei.

MARTE, TRECUT ȘI VIITOR

ExoMars este o misiune ambițioasă, chiar dacă travaliul în urma căruia s-a concretizat a fost unul
lung și anevoios, iar prima parte s-a soldat cu un eșec (ce-i drept, pe jumătate). Este important că,
până la urmă, o astfel de misiune europeană a prins contur și a plecat la drum pentru a ne oferi un
răspuns pe care omenirea îl caută de când a început să-și pună întrebări: suntem singuri în
Univers?

Nu știm dacă ExoMars va găsi viață pe Marte, nu

știm dacă urmele de viață vor indica prezența acesteia în trecutul geologic al planetei sau viața se
încăpățânează să reziste în condițiile extreme prezente pe planeta vecină. Ce știm cu siguranță este
că ExoMars reprezintă încă un pas în direcția explorării ultimei frontiere și eu mă bucur că această
misiune este în principal una europeană.

Iar, dacă nu va mai întâmpina probleme, va fi probabil cea mai importantă misiune de explorare
din istoria omenirii de până acum.

Marte poate fi un bun antrenament de a ne părăsi planeta

Scris de
Claudiu Tănăselia
-
Jan 18, 2017
Destinația „roșie” nu este una prea ospitalieră: atmosfera este una fragilă, iar radiațiile cosmice ne
vor pune unele probleme; dar gravitația este mai potrivită decât cea de pe Lună și apa mai
abundentă. Dar, ca să-l parafrazăm pe John F. Kennedy, nu mergem pe Marte pentru că este ușor,
ci tocmai pentru că va fi dificil. Marte are ghețari sub praful care-i acoperă suprafața, nu are
presiunea și norii toxici de pe Venus și nici temperatura și radiațiile de pe Mercur.

După asaltul asupra Lunii, NASA a luat mereu în

considerare trimiterea unui echipaj pe Marte, dar niciodată la modul serios. Tot timpul Marte a
fost la cel puțin 20 de ani distanță. După Apollo, am ales să ne limităm la orbita Pământului,
pentru a învăța mai bine să muncim în spațiu și să ne trimitem doar mesageri robotizați spre Marte
și alte destinații. Deja se vorbește despre abandonarea Stației Spațiale Internaționale, ajunsă
aproape de capătul misiunii sale, și despre începerea unei noi aventuri umane în spațiul cosmic,
care va începe cu Marte.

RUTA OFICIALĂ

O serie de oameni de știință adunați la Houston, Texas, discutau pe final de 2015, în cadrul unui
workshop, despre destinațiile posibile ale unui viitor echipaj. Aceștia au propus și vor discuta
peste 40 de posibile locații ale unei viitoare amartizări, alese toate pe sprânceană, pentru a
maximiza nu doar siguranța echipajului, dar și posibilitatea acestuia de a aduna date de interes
științific.

Până la urmă, misiunea pe Marte nu va fi doar un sejur exotic, ci o expediție științifică cu

obiective clare. Astronauții vor căuta viață pe Marte, care a existat cândva acolo sau care poate
mai există și astăzi, vor măsura parametri atmosferei și vor colecta probe de interes geologic. Dar
cum vor ajunge acolo primii astronauți americani? Ei bine, NASA nu știe exact.
Agenția spațială americană a prezentat, de curând, un raport cu privire la intențiile sale în ce
privește Planeta Roșie, însă nu avem deocamdată un plan clar sau o prezentare riguroasă a pașilor
pe care NASA îi va urma în drumul său spre Marte. Suntem încă la câțiva ani depărtare de o
abordare directă a planetei Marte, în sensul programului Apollo.

Cu toate acestea, câteva etape pregătitoare sunt deja

în desfășurare. Pe Stația Spațială Internațională, la 400 de kilometri deasupra capetelor noastre,
doi astronauți, un american și un rus, s-au implicat într-o misiune de anduranță de aproape 1 an de
zile, pentru a studia efectele zborului cosmic asupra corpului uman.

Desigur, cei din Uniunea Sovietică (și, mai târziu, Federația Rusă) au mai făcut, în trecut, astfel de
misiuni de lungă durată (pe primele două locuri, într-un astfel de clasament, se plasează Valeri
Poliakov și Sergei Avdeiev, cu 437 și respectiv 379 de zile petrecute la bordul stației spațiale
MIR), dar niciodată o astfel de misiune nu a fost o colaborare internațională și datele culese nu au
fost atât de riguros adunate și investigate de personalul de la sol. Fratele geamăn al astronautului
american (fost astronaut și el) a rămas la sol, participând în aceeași serie de investigații medicale,
pentru a sprijini studiile medicale în acest domeniu.

Un drum spre Marte va dura câteva luni de zile și va trebui până atunci să știm cât mai precis cum
îi putem face față. Mai mult de atât, în prezent, NASA construiește un element important al
infrastructurii necesare pentru drumul spre Marte: cea mai puternică rachetă construită vreodată,
care va detrona, la jumătate de secol distanță, legendara Saturn V, folosită pentru aselenizări în
cadrul programului Apollo.
 Denumită deocamdată SLS (Space Launch
System), noua rachetă promite să transporte pe orbită până la 130 de tone: o versiune redusă a
acestei rachete urmează să fie inaugurată în 2018. Însă, înainte de a porni spre Marte, NASA se va
antrena puțin în vecinătatea Pământului și intenționează să trimită un echipaj în apropierea unui
asteroid care, atenție, urmează să fie plasat de o misiune anterioară, robotică, undeva pe orbita
Lunii!

Asta se va întâmpla cândva în jurul anului 2026; cu această ocazie, nu ne vom testa doar
capacitatea de a desfășura misiuni spațiale complexe dincolo de orbita Pământului, dar vom
învăța, în același timp, cum să îmblânzim un asteroid, cum să-i schimbăm traiectoria, lucru care ne
va fi cu siguranță de folos atunci când ne vom afla în colimatorul unui asteroid mai năzdrăvan și
care se va îndrepta spre planeta noastră.

NASA nu spune nimic despre misiunile cu echipaj după 2026, la doi ani după ce Stația Spațială va
fi ieșit din garanție, când va fi probabil abandonată. Ca orice construcție complexă, aceasta se
uzează în timp, în special în condițiile vitrege din spațiul cosmic. Iar Stația Spațială Internațională
este, probabil, cel mai complex proiect gândit de specia umană – un laborator orbital de aproape
1.000 metri cubi și peste 400 tone, care se rotește în jurul Pământului la fiecare 90 de minute, cu
peste 27.000 km/h și la 400 kilometri altitudine.

Însă, pregătiri pe Marte au deja loc: sonda Mars Reconnaissance Orbiter care se află pe orbita lui
Marte din 2006, continuă să cartografieze suprafața planetei și să caute cel mai potrivit loc pentru
a instala acolo o bază permanentă. După succesul Pathfinder, au urmat alți roboți care au explorat
cu succes planeta (Spirit, Opportunity și Curiosity) și au fost dezvoltate tehnici noi de a transporta
încărcături grele pe suprafață.

Dacă pentru Pathfinder, Spirit și Opportunity, o

parașută a fost suficientă pentru a reduce viteza probelor care veneau din spațiul cosmic spre solul
marțian, pentru Curiosity s-a uzitat o macara spațială care levita folosindu-se de propulsia unor
rachete. Viitorul robot marțian va fi o rudă mai avansată a lui Curiosity și își va începe misiunea
din 2020.

În același timp, NASA finanțează sectorul privat, pentru ca acesta să poată dezvolta noi vehicule
pentru aprovizionarea Stației Spațiale Internaționale și pentru a-i lăsa agenției spațiale loc pentru a
se putea concentra mai mult pentru misiunea complexă spre Marte, dar și alte destinații din
sistemul solar.

Fostul astronaut Buzz Aldrin sugerează că viitorii colonizatori marțieni ar trebui să pornească spre
Marte fără a privi înapoi, fără un bilet de întors pe Pământ: ajunși pe Marte, aceștia se vor instala
definitiv acolo, stabilind o colonie în care să trăiască pentru tot restul vieții, întocmai cum
procedau colonizatorii care treceau Atlanticul. Costurile misiunii, în acest caz, ar scădea
semnificativ, pentru că nu ar include și decolarea echipajului de pe Marte, iar voluntari se vor găsi
cu siguranță.

ȘANSE DE REUȘITĂ: 8/10 – NASA are forța și resursele necesare unei astfel de misiuni,
lipsește doar voința politică.
RAPORTUL PLANETARY SOCIETY

Un studiu independent, realizat la cererea NASA, a relevat o scădere cu un ordin de mărime al

costurilor în ceea ce privește un nou program spațial selenar, în principal din cauza dezvoltării de
rachete în sectorul privat. Raportul se încheie cu concluzia că o prezență continuă pe Lună poate fi
un pas într-o aventură marțiană.

Un alt raport, realizat de această dată de fundația Planetary Society, afirmă că o misiune spre
Marte nu va costa nici pe departe 500 de miliarde de dolari, așa cum estimase NASA în urmă cu
20 de ani. Și asta luând în calcul infrastructura asigurată de SLS și nu de partenerii privați, iar
rachetele SLS propuse de NASA nu se afirmă doar prin masa pe care o pot ridica pe orbită, dar și
prin costuri: se estimează că o lansare va costa undeva în jurul sumei de 500 de milioane de dolari.

Cât va costa totuși o misiune spre Marte? Suma nu

poate fi estimată deocamdată cu exactitate, dar probabil va depăși 100 de miliarde de dolari pe
parcursul mai multor ani, adică de aproximativ de 5 ori mai puțin decât bugetul alocat de Statele
Unite pentru apărare pe parcursul unui singur an. Ceea ce înseamnă undeva la nivelul costului
Stației Spațiale Internaționale.

Planetary Society oferă un profil credibil al unei presupuse misiuni marțiene, structurată în mai
mulți pași, folosiți inteligent pentru a ataca în cele din urmă suprafața planetei în 2039. Chiar dacă
pare un termen mai îndelungat decât cel promis deocamdată de NASA, proiectul este atrăgător și
realist, cu pași bine conturați.

Spre exemplu, asaltul marțian începe cu o misiune spre Phobos, unul din cei doi sateliți naturali ai
Planetei Roșii. Aici echipajul va petrece aproximativ 300 de zile, pregătind și validând proceduri
pentru marea amartizare de la sfârșitul anilor 2030. Pentru misiunea spre Phobos, NASA ar avea
nevoie de patru lansări SLS și doi ani și jumătate, dar și de dezvoltarea unor tehnologii noi.
 Actuala capsulă Orion, deși mai încăpătoare decât
cea folosită în programul Orion, va trebui să fie cuplată cu un modul suplimentar, dezvoltat special
pentru zborurile de lungă durată. Abia după încheierea cu succes a acestei misiuni, un echipaj se
va îndrepta spre Marte, cândva în 2039, unde va amartiza și va locui pentru 24 de zile, înainte de a
reveni acasă.

Pentru această misiune de scurtă durată va fi nevoie de alte 6 lansări SLS. Ajuns în sfârșit pe
Marte, echipajul va pune bazele viitoarei misiuni marțiene de lungă durată, care va începe din
2043. Pentru a menține o prezență umană continuă pe Marte, o lansare SLS va trebui să aibă loc la
fiecare 6 luni pentru provizii și din patru în patru ani o astfel de lansare va fi folosită pentru rotația
echipajului.

Planul creionat de Planetary Society nu ia în calcul și viitoarele rachete private care nu vor face
altceva decât să reducă costurile misiunilor marțiene.

ȘANSE DE REUȘITĂ: 6/10 – deși planul este bine conturat și verosomil, este greu de spus dacă
NASA îl va lua în calcul.

INSPIRATION MARS

Fundația Inspiration Mars a milionarului excentric Dennis Tito se bazează, însă, exact pe sectorul
privat pentru a ajunge pe Marte. Mă rog, vorba vine, nu chiar pe Marte, pentru că planul său nu
este ca echipajul să amartizeze, ci doar să dea un ocol planetei, să o survoleze de la distanță și să
inspire viitoare generații să facă un pas mai îndrăzneț.
Planul nu este deloc complicat, nu presupune evoluții spectaculoase ale tehnicii și tocmai din
această cauză este cel mai verosimil din cele prezentate aici. Dennis Tito este, el însuși, un
personaj interesant. După ce a strâns o mică avere din consultanță și investiții, în 2001 avea să
intre în cărțile de istorie, devenind primul turist spațial, prima persoană care a plătit din propriul
buzunar un bilet care l-a dus pe orbită. A petrecut o săptămână la bordul Stației Spațiale
Internaționale și toată distracția l-a costat 20 de milioane de dolari.

Acum, însă, pune la bătaie o sumă mai mare, pentru

o altă misiune din care nu va face direct parte, dar care, dacă se va materializa, va intra cu
siguranță din nou în analele istoriei. Fundația Inspiration Mars a fost lansată în 2013 și Tito este
dispus să cheltuiască din propriul buzunar 100 de milioane de dolari, restul banilor necesari
sperând să fie adunați de la diverși investitori, pentru că întreaga misiune este estimată să
depășească 1 miliard de dolari.

Alinierea planetelor facilitează o misiune Pământ – Marte – Pământ care ar dura exact 501 zile,
fiind necesar un minim de combustibil pentru o astfel de traiectorie. Această călătorie include și
un survol al planetei Venus, fiind pentru prima dată când două ființe umane s-ar apropia de astrul
ceresc, pentru că Tito speră ca echipajul să fie format dintr-un cuplu: un bărbat și o femeie,
căsătoriți, în speranța că întreaga călătorie ar deveni mai… agreabilă.

Cei doi ar pleca de pe Pământ în 5 ianuarie 2018 și ajunge să ocolească planeta Marte în 2019,
când s-ar împlini exact 500 de ani de la prima călătorie în jurul lumii a lui Magellan. Dacă din
motive tehnice misiunea nu se întâmplă în 2018, o altă aliniere va avea loc în 2021, însă atunci
întregul drum va fi mai lung cu 88 de zile, incluzând survolul lui Venus pentru un plus de…
poezie și de viteză.
 Planul este simplu: nu necesită andocări orbitale
complexe, nu necesită dezvoltarea unor tehnologii noi, doar extinderea celor existente sau aflate
deja în lucru. În plus, 2018 va fi anul în care activitatea solară va înregistra un minim din ciclul de
11 ani care îi guvernează dinamica, asta însemnând o doză mai redusă de radiații la care va fi
expus echipajul.

Așadar, natura ne invită să profităm nu doar de alinierea planetelor în 2018, dar și de o cantitate
mai mică de radiații pentru echipajul aflat în drum spre Marte. Va trebui doar să nu ratăm ocazia
ivită. Din păcate, lucrurile nu arată prea bine pentru planul lui Tito. Pentru a păstra simplitatea
misiunii și a evita andocările orbitale, este nevoie de o singură lansare, însă doar racheta SLS a
Agenției Spațiale americane ar putea ridica pe orbită masa necesară dintr-o singură încercare.

NASA preconizează că SLS va fi finalizată abia la sfârșitul anului 2018, prea târziu pentru a
profita de alinierea planetelor, care necesită o lansare exact în data de 5 ianuarie 2018. Altfel, ar fi
nevoie de cel puțin două lansări și o cuplare orbitală, lucru care aduce un grad de complexitate
nedorit, dar viabil, pentru că în acest caz se pot folosi vehicule deja existente: Delta IV Heavy sau
cele dezvoltate de un alt antreprenor excentric – Elon Musk.

ȘANSE DE REUȘITĂ: 8/10 – Planul este simplu și poate fi implementat folosind tehnologiile
actuale, lipsesc fondurile necesare.

SPACEX

Compania SpaceX a lui Elon Musk a apărut de nicăieri și modifică încet dar sigur peisajul
vehiculelor dedicate lansărilor. Cu banii obținuți în urma fostei sale companii PayPal (și cine nu a
auzit sau nu a folosit PayPal pentru cumpărături online?), Elon Musk a fondat SpaceX, o
companie tânără, care se bate acum de la egal la egal cu mai marii Boeing și Lockheed Martin
pentru a lansa sateliți militari ai SUA.

Mai mult decât atât, Elon Musk privește în viitor și nu se mulțumește doar să lanseze sateliți și
provizii pentru Stația Spațială Internațională, el vrea să revoluționeze industria prin realizarea unei
rachete reutilizabile, a cărei prime trepte să revină pe rampa de lansare și să fie pregătită pentru
o nouă misiune. După câteva teste, care s-au soldat și cu insuccese, SpaceX a demonstrat chiar la
începutul lui 2017 că e capabilă să facă așa ceva cu brio.

Dar, să revenim la Marte. Cu actuala Falcon 9,

Elon Musk nu poate trimite un echipaj pe Marte, însă, după cum ați văzut, Elon visează îndrăzneț:
el a pregătită o nouă rachetă, denumită Falcon Heavy. Practic, este vorba despre trei rachete
Falcon 9 grupate, care pot urca peste 50 de tone pe orbită (cu 20 de tone mai puțin decât prima
variantă a SLS).

Dincolo de Falcon Heavy, SpaceX vorbește despre BFR (pentru care o traducere elegantă ar fi Big
Falcon Rocket) sau MCT (Mars Colonial Transporter). Haideți să ne oprim puțin și să recitim
ultimul acronim: Mars Colonial Transporter. Vorbim despre un sistem de transport pentru o
viitoare colonie marțiană… și nu o facem în termeni de science-fiction.
 Elon Musk are 44 de ani și speră ca în decursul
vieții sale să vadă o colonie marțiană luând ființă, ba chiar plănuiește să-și petreacă ultimele zile
pe Marte. Nici SpaceX nu are deocamdată un plan clar de atac al planetei Marte, dar are planuri
serioase pentru vehiculele care vor face acest lucru în viitorul apropiat.

Dacă, în prezent, capsula Dragon alimentează Stația Spațială Internațională cu provizii, Dragonul
Roșu, aflat în dezvoltare la SpaceX, plănuiește să poate transporta primii astronauți ai SpaceX pe
Planeta Roșie.

ȘANSE DE REUȘITĂ: 7/10 – SpaceX are voință și capitalul necesar, îi lipsește experiența, pe
care o va dobândi însă an de an de acum înainte.

MARS ONE

Proiectul Mars One a fost lansat în anul 2012 și încă de la început a ridicat suspiciuni: deși
prevedea un calendar foarte strict, Mars One nu avea nici personalul și nici resursele tehnice și
financiare pentru a duce la capăt o misiune de o asemenea anvergură.

Nu avea legături cu nici o agenție spațială națională

și nici cu vreuna din companiile care activează în domeniu, iar planul lor are serioase lacune
tehnice și logice. Finanțarea ar urma să vină din… vânzarea drepturilor de autor unor televiziuni,
care ar realiza astfel un reality-show de-a lungul misiunii spre Marte.

Niciun cuvânt însă despre vehiculele necesare pentru misiune. Din păcate, foarte mulți doritori din
întreaga lume au cumpărat așa-zisele bilete spre Marte, însă întreaga campanie a fost o înșelătorie,
care nu face altceva decât să submineze încrederea publicului în eforturi similare de bună credință
care se vor desfășura în viitor.

ȘANSE DE REUȘITĂ: 0/10 – Mars One este o înșelătorie, nu vă lăsați păcăliți de biletele lor
virtuale spre Marte!

MARTE NE AȘTEAPTĂ!

Fie că este vorba despre o amartizare din partea

NASA, din partea unei companii private (SpaceX pare cea mai „în formă” pentru a realiza acest
lucru) sau de bilete pentru Marte doar dus – idee susținută de Buzz Aldrin, fie că vorbim doar de
un survol cu scop inspirațional, după aselenizare și după cucerirea orbitei Pământului, toate
energiile converg spre Marte.

Agenții spațiale naționale sau oameni de afaceri excentrici, Marte fascinează întreg spectrul uman
dornic de explorare și, chiar dacă unele programe spațiale naționale țintesc Luna (mă refer aici la
China, Rusia sau Europa), viitorul nostru ca specie cosmică va începe cu Marte.

Casa noastră pe Marte

Scris de
Claudiu Andone
-
Dec 14, 2016

Va sosi momentul în care vom fi nevoiți să ne luăm desaga proverbială la spinare și să o luăm la
sănătoasa prin galaxie după altă casă. Cea mai apropiată planetă colonizabilă este, fără doar și
poate, Marte, sursa noastră perenă de legende ufologice. Dar cum va arăta casa noastră de acolo?

NASA a lansat deja un concurs de concepție grafică

a viitoarelor habitate de pe Marte, iar una dintre idei pare foarte ancorată în realitatea Planetei
Roșii. Botezat Sfero (de la sphere – sferă, fer – fier și eau – apă), habitatul conceput de francezii
de la Fabulous a fost gândit să fie produs automat de o imprimantă 3D din materiale disponibile pe
planetă: fier și apă.

Sfero seamănă cu un igloo și este parțial îngropat sub sol. Accesul în interiorul acestuia este
asigurat printr-un coridor care conține un sas. Interiorul este format din trei niveluri. Cel mai de
sus măsoară doar 3 m2 și este dedicat doar pentru creșterea plantelor. Parterul are o suprafață de
29 m2 și conține un spațiu de lucru și o baie, iar nivelul subteran măsoară 40 m2 și este dedicat
dormitorului. Accesul între niveluri este asigurat de o scară în spirală.

Habitatul ar fi construit de o „imprimantă” cu două

brațe mobile care, odată înfiptă în solul marțian, va avea și rolul de extracție a fierului și obținerii
apei din permafrost. Practic, carcasa habitatului va fi formată din două meșe din fier, umplute cu
apă. Astfel, francezii își imaginează că hidrogenul din apă va reduce nivelul de radiații solare și va
fi în același timp transparent, permițând creșterea plantelor. Francezii își doresc să testeze
habitatul în deșertul Mojave sau în Hawaii.

Apă lichidă pe Marte

Scris de
Știință&Tehnică
-
Dec 14, 2016
 Pământul este leagănul umanității, dar nimeni nu poate sta toată viața într-un leagăn
(Konstantin Țiolkovski)

În 2015, anunțul descoperirii apei lichide prezente pe Marte a fost la câteva zile distanță de
premiera filmului „Marțianul”, al cărui succes denotă interesul crescând al speciei noastre pentru
planeta vecină (atât filmul, cât și cartea sunt excelente).
 Îndrăznesc să spun că NASA, mereu precaută în ce
privește o misiune marțiană cu echipaj, se află pentru prima dată în istoria sa la mai puțin de 20 de
ani distanță de trimiterea primului om pe suprafața lui Marte. Imediat după succesul programului
Apollo au fost trasate planuri pentru amartizare și aceasta se află mereu la o distanță de cel puțin
20 de ani în viitor, însă eu cred că până în 2035 primul astronaut va arbora un steag american pe
Planeta Roșie.

Iar anunțul din 28.09.2015 privind prezența apei lichide va conta la fel de mult precum a contat
succesul filmului „Marțianul”. Știința ne cheamă pe Marte, populația vrea să ajungă acolo,
miliardarii încep să finanțeze infrastructura necesară, lucrurile se mișcă din ce în ce mai coerent
spre Marte.

APA PE MARTE

Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni, interesat chiar și tangențial de explorarea spațiului
cosmic, că în trecut planeta Marte avea apă lichidă. Roverele Spirit, Opportunity și Curiosity au
demonstrat acest lucru prin studiul amănunțit al unor roci care au făcut cândva parte dintr-un
mediu acvatic sau au descoperit în solul marțian minerale care nu s-ar fi putut forma în absența
apei lichide.

Însă acele timpuri sunt demult apuse pentru Planeta Roșie: aceasta și-a pierdut câmpul magnetic și
odată cu el și atmosfera, iar apa lichidă de la suprafața planetei s-a evaporat în spațiu. Atmosfera
care a mai rămas mai păstrează vapori de apă, dar în proporție mult mai mică decât avem pe
Pământ și insuficient pentru a avea un ciclu complet al apei. Presiunea redusă (doar 0,6% din ce
avem pe Pământ) duce la evaporarea rapidă a apei lichide aflate la suprafața planetei și la
sublimarea rapidă a gheții expuse direct atmosferei marțiene.
 În primăvara lui 2015, NASA a mai făcut un anunț
cel puțin la fel de important ca cel de la sfârșitul lui septembrie, dar a fost în mare parte ignorat de
agențiile de știri: pe Marte există ghețari, mult mai mulți decât se estimase inițial, acoperiți doar de
un strat subțire de praf. În 2008, sonda Phoenix, plasată de NASA în apropierea polului nord,
dovedește că apă înghețată există pe Marte, dar, dacă este expusă direct atmosferei (adică dacă
este înlăturat stratul de câțiva centimetri de praf care o acoperă), aceasta sublimează, adică trece
direct în stare de vapori, datorită presiunii scăzute.

Ei bine, anul trecut s-a descoperit că acești ghețari marțieni nu există doar la poli, așa cum am
crezut inițial, ei sunt localizați și la latitudini mult mai mici, între 30 și 50 de grade, atât în
emisfera nordică, cât și în cea sudică, mult mai apropiați de ecuator. Datele obținute în ultimii 10
ani, folosind măsurări radar, au confirmat că volumul de apă al ghețarilor este de aproximativ 150
de miliarde de metri cubi.

Atât de mult, încât, dacă aceasta ar fi distribuită uniform pe suprafața planetei, Marte ar fi complet
învelită într-o pătură de gheață cu grosimea de 1,1 metri. Iar acești ghețari se află atât de aproape
de suprafață încât doar câțiva centimetri de praf marțian ne despart de ei și îi protejează în același
timp de sublimare.
 Revenim la știrea privind dovezile existenței apei lichide
pe Marte. În prezent, în zilele noastre, nu în trecutul geologic al planetei. Despre ce este de fapt
vorba? Misterul elucidat în 2015 a început în urmă cu câțiva ani, când, în 2011, sonda Mars
Reconnaissance Orbiter (MRO), aflată pe orbita planetei, a observat niște canale subțiri, niște
brazde săpate în unele pante, care diferă de la o zi la alta și apăreau doar în anotimpul cald, când
temperaturile oscilează între -20 și +27 de grade Celsius.

Analizele efectuate recent, folosind instrumentul CRISM (Compact Reconnaissance Imaging

Spectrometer for Mars) de la bordul MRO, au demonstrat că în acele brazde erau prezente câteva
săruri hidratate, depozitate de apa care a curs prin acele canale și care s-a evaporat, lăsând în urmă
clorat de magneziu, perclorat de magneziu și perclorat de sodiu. Aceste săruri hidratate sunt o
dovadă clară a existenței apei lichide care, prin curgerea sa, formează aceste mici canale observate
de pe orbită.

Spuneam mai devreme că apa lichidă nu poate exista prea mult timp pe Marte, pentru că legile
termodinamicii îi interzic acest lucru, ea evaporându-se în atmosfera rarefiată. Acest lucru este
însă adevărat pentru apa pură, dar aici vorbim despre o apă în care avem dizolvate săruri și care îi
modifică astfel proprietățile, suficient de mult încât să îi permită să curgă și să formeze acele
canale.
 Trebuie menționat că NASA nu a observat direct apa
lichidă, ci doar efectul pe care aceasta o are asupra peisajului marțian. Prezența apei este singura
explicație care se potrivește cu toate datele analizate de cercetători. Canalele nu sunt foarte mari,
doar 4-5 metri lățime și cu o lungime de 200-300 metri, iar pentru observarea lor este nevoie ca
MRO să cartografieze suprafața marțiană la rezoluție înaltă (30 centimetri/pixel).

În prezent, doar mai puțin de 3% din suprafața lui Marte este fotografiată la această rezoluție
(MRO se află pe orbită din 2006). Să nu vă imaginați că apa curge prin aceste canale precum un
pârâu terestru, este vorba mai degrabă de o hidratare locală a solului și nu o curgere propriu-zisă.
Și nici nu vă imaginați că este apă potabilă, sărurile respective sunt toxice pentru corpul uman.

Sursa apei este o nouă enigmă pentru cercetători. Că avem apă este deja un lucru clar, dar nu știm
exact de unde provine această apă. Sunt investigate în prezent două mecanisme care ar putea
asigura cantitatea necesară. Fie este vorba despre apă din atmosferă, care este absorbită de sărurile
de care pomeneam anterior, dar din câte cunoaștem în prezent, nu avem în atmosfera marțiană
suficientă apă pentru ca acest lucru să funcționeze.

A doua ipoteză este mult mai interesantă și presupune că sursa apei este un rezervor subteran,
probabil solid, care, în anumite condiții de temperatură, presiune sau salinitate, poate genera apă
lichidă, care se scurge pe pantele munților, până când se evaporă.
IMPLICAȚIILE APEI LICHIDE

Sunt două implicații majore ale acestei descoperiri. Din câte cunoaștem în prezent, apa este unul
din principalele ingrediente pentru viață. Dacă există viață pe Marte, probabil vom avea mai multe
șanse să o găsim dacă vom căuta acolo unde există apă. În special apă lichidă.

Deși sărurile găsite în locurile unde există apă

lichidă sunt toxice și corozive, viața se dovedește de nenumărate ori suficient de versatilă pentru a
face față celor mai dificile condiții de mediu. Și, dacă pe Pământ avem bacterii care trăiesc în
reactoare nucleare sau în cele mai adânci lacuri, de ce nu am avea și forme de viață adaptate
mediului salin coroziv marțian? Un mediu mai prietenos îl reprezintă zona calotelor polare, unde
sărurile toxice lipsesc, dar avem temperaturi mult mai scăzute.

A doua implicație o reprezintă o relaxare și implicit o ieftinire a viitoarelor misiuni marțiene cu

echipaj uman. Acestea, când vor ajunge pe Marte, nu vor studia doar dacă apa conține sau nu
microorganisme, dar o vor folosi pentru viitoarele colonii, pentru consum și pentru combustibil.
Dacă pe Stația Spațială Internațională trebuie să transportăm fiecare picătură de apă de care avem
nevoie, poate că pe Marte nu va trebui să aducem mai multă apă decât vom avea nevoie pe durata
transportului.

Acest lucru simplifică enorm calculele și planificarea viitoarelor misiuni. Aproape că Marte ne
spune: aveți și apă aici, apă lichidă sau gheață acoperită de o mână de praf roșiatic, ce mai
așteptați, de ce nu veniți?

ZONE INTERZISE

Unele dintre aceste canale se află la doar 50 de kilometri de zona unde roverul Curiosity își
desfășoară misiunea.
 Teoretic, distanța nu este una pe care roboțelul să
nu o poată parcurge, dar acesta nu va încerca să ajungă prea aproape de apa marțiană din trei
motive: canalele sunt pe o pantă prea abruptă, pe care Curiosity nu a fost proiectat să o escaladeze;
roboțelul ar putea fi prea murdar pentru a analiza apa respectivă;regulile aplicate în prezent
misiunilor spațiale interzic unui vehicul dotat cu o sursă de energie nucleară să se apropie de
gheața marțiană. Iar inima lui Curiosity este un generator termonuclear cu plutoniu, care îi oferă
energia electrică și căldura de care are nevoie și pe care cercetătorii îl vor departe de orice fel de
apă, fie lichidă sau solidă.

Misiunea lui Curiosity nu a fost să caute viață pe Marte și, deși a fost sterilizat înainte de începutul
misiunii, un robot care s-ar apropia de o zonă cu șanse mari să conțină viață ar trebui sterilizat
suplimentar, pentru a reduce cât mai mult riscul de a contamina proba cu microorganisme terestre.
Spuneam că viața nu se lasă prea ușor distrusă și este posibil ca unele bacterii să fi fost totuși
transportate de Curiosity prin spațiu, de pe Pământ, până pe Marte, chiar dacă robotul, la fel ca
orice altă sondă interplanetară, este atent verificat și curățat de orice urmă de bacterii.

Intrate în contact cu apa lichidă, nu este exclus ca cele care au scăpat controlului amănunțit să se
activeze și să înceapă să se multiplice, contaminând astfel o probă curată sau, mai rău, alterând
viața care s-ar fi aflat deja acolo. Așa că orice sondă care nu este proiectată special pentru a
analiza apa marțiană nu se va apropia de o zonă în care sunt șanse să existe apă.

VIITORUL EXPLORĂRII LUI MARTE

NASA trebuia să lanseze în 2016 sonda InSight, o platformă staționară, folosită însă pentru
detectarea cutremurelor marțiene – lansarea lui InSight a fost amânată pentru 2018, urmând ca, în
2020, NASA să ducă un nou de un nou rover în 2020, care va semăna cu actualul Curiosity.
În acest, profitând de alinierea planetelor, agenția spațială europeană și cea rusă au coordonat
misiunea ExoMars, destinată căutării vieții marțiene. A fost vorba de un plan ambițios, care
presupunea o plaformă staționară, un satelit marțian și un rover, ce urmau să ajungă pe Marte în
urma a două lansări, folosind rachete rusești Proton. Din păcate, platforma EDM Schiaparelli a
făcut obiectul unui accident la amartizare.

O misiune cu echipaj uman este programată de NASA pentru prima parte a decadei 2030.

Lumea de după Marte

Scris de
Adrian Nicolae
-
Jun 20, 2015
Cu trei ani în urmă, când l-am întâlnit pe marele profesor Jim Dator de la Universitatea Hawaii,
futurologul îmi mărturisea tranșant că, în cadrul Institute for Futures Studies pe care-l patronează,
pregătește studenți, masteranzi și doctoranzi care, la o adică, pot forma oricând un guvern…
marțian – chiar dacă ei nu sunt pe deplin conștienți de asta.

Tema exodului spațial a fost tradițional extrem de seducătoare atât pentru literatura SF, cât și
pentru povestitorii și jurnaliștii de știință; în ultimii ani a devenit însă și un laitmotiv al
cercetătorilor: iar echipa Știință&Tehnică, puternic influențată de urmărirea zilnică a celor mai noi
descoperiri și invenții din științe și tehnologii, revine constant asupra ei în prelegerile și
conferințele publice pe care le susține în cadrul proiectului Academia S&T.

Reiau și accentuez aici câteva idei care, de câțiva ani, nu-mi dau pace. Acestea pot fi sintetizate
într-o singură frază – atât în eventualitatea că va avea loc o catastrofă globală, cât și în aceea că
vom trăi în pace și bunăstare până la adânci bătrâneți, omenirea nu va rămâne pentru totdeauna pe
bătrânul Pământ.

Avem o mulțime de motive serioase să părăsim planeta-mamă: schimbările climatice, secarea

resurselor necesare vieții, ritmul galopant al creșterii populației la nivel mondial. Încet, dar sigur,
devenim conștienți și din ce în ce mai îngrijorați de limitele planetei pe care am apărut și evoluat.
Însă Terra este doar o singură lume într-un univers nemărginit.

Astăzi, știm cu certitudine că există gheață pe Marte, că asteroizii care traversează sistemul nostru
solar sunt bogați în resurse și că o mulțime de sateliți sunt înveliți în gheață. Tot de curând, am
început să detectăm planete care orbitează în jurul altor stele și unde există condiții pentru
prosperarea vieții similare celor de pe Pământ.

Așadar, se impune o ipoteză de bun-simț: foarte probabil, dincolo de explorarea spațială ca

atare, primii pași pe care îi vom face în afara sistemului nostru solar vor urmări să identifice
resurse extraterestre capabile să susțină civilizația umană de pe planeta-mamă. Dar, odată ce
vom începe aceste expediții de mare anvergură, este greu de crezut că ne vom opri.
Primul val de coloniști care ar folosi tehnologii de propulsie cu viteza luminii ar ajunge la Alfa
Centauri, sistemul solar cel mai apropiat de Soarele nostru, în patru ani, iar în centrul Căii Lactee,
în 28.000 de ani. Însă acesta este cazul ideal. Pentru a ne continua proiecția, hai să formulăm niște
ipoteze mai realiste. Să presupunem că evoluția lui Homo sapiens sapiens își va păstra actualul
ritm, foarte lent, și prin urmare oamenii vor rămâne în continuare – mai mult sau mai puțin – ființe
umane. De asemenea, ținând cont de ultimele teorii general acceptate din fizică, e de presupus că
nu vom fi în stare să depășim viteza luminii (1.079.252.848,8 km/h), dar, în timp, vom călători cu
o viteză foarte apropiată de aceasta.

În sfârșit, se mai poate presupune că vom descoperi organisme extraterestre simple, dar este puțin
probabil ca, în proximitatea sistemului nostru solar, să întâlnim civilizații extraterestre inteligente.
Cele mai plauzibile proiecte și designuri de nave spațiale din prezent anticipează că, până la
sfârșitul acestui secol, vom fi în stare să construim fregate galactice capabile să zboare cu 10% din
viteza luminii. Colonizarea spațiului va mai fi frânată și de războaie, crize de resurse, dezastre
naturale și crash-uri ecologice. Ținând cont de toate acestea, cel mai probabil, prima navetă
spațială va ajunge la Alfa Centauri în circa 100-150 de ani, iar cucerirea centrului Caii Lactee este
un proces care va dura peste 100.000 de ani.

Întreprinzătorii economici cu viziune, care vor investi din timp în afaceri spațiale(nume
precum Elon Musk sau Richard Branson vă spun ceva?), vor cuceri sistemul solar. Iar istoria
omenirii arată că absolut toate coloniile s-au desprins, mai devreme sau mai târziu, de „părinții“
lor și și-au urmat propriul drum. Este de presupus că asta va fi și soarta coloniilor spațiale.

În schimbul unor finanțări și scutiri de taxe, guvernele terestre vor încuraja antreprenorii să
colonizeze sistemul solar. Diverse bunuri și tehnologii înalte de pe Pământ vor fi cumpărate cu
materii prime de pe colonii. Marte va fi prima destinație, datorită faptului ca atât Planeta Roșie, cât
și centura de asteroizi din proximitatea ei sunt bogate în elementul-cheie al colonizării: apa. Marte
și asteroizii lui dețin aprox. 1/5 din cantitatea de apă existentă azi pe Terra!

Călătoriile Marte-Terra, care se vor realiza în 5-6 zile, plus comunicațiile rapide, vor face ca,
inițial, sistemele politice terestre să fie „exportate” în spațiu. Însă, în următoarele decenii,
antreprenorii spațiali se vor aventura tot mai departe. Următoarea țintă vor fi Troienii dintre Marte
si Jupiter (mai aproape de acesta din urmă), un grup compact de asteroizi care, de asemenea, sunt
foarte generoși în apă și alte resurse prețioase. Numai că acest grup se află la o distanță de cinci ori
mai mare de Soare în comparație cu Terra. De acolo, planeta-mama va părea îndepărtată și
neimportantă.

Numai 170 de ani au trecut în America de la stabilirea aici a primei colonii engleze și până la
declanșarea Războiului de Independență. Dacă în anul 2050 se va înființa prima exploatare
minieră spațială, pe cale de consecință, aproximativ în 2220 coloniștii spațiali își vor cuceri și ei
independența. Apoi, se vor aventura din ce în ce mai departe în spațiu, spre lunile de gheață, spre
comete, spre centura Kuiper – toate acestea conținând apă și materiale necesare vieții. Iar de
acolo Soarele va arăta ca o stea printre multe altele…

Microbii de pe Marte ar putea supraviețui cu monoxidul de carbon din atmosfera planetei

Scris de
Știință&Tehnică
-
Mar 25, 2015
Mulți biologi sunt de părere că microbi marțieni ar putea trăi sub straturile de gheață de la polii
planetei roșii sau chiar în bălțile cu apă extrem de sărată care s-ar afla în subsolul lui Marte, dar nu
și-au putut da seama încă ce ar putea consuma ele.

Gary King, biolog al Universității din Loisiana, crede că răspunsul surprinzător ar puntea veni de
la gazul atmosferic fărăr miros cunoscut sub denumirea de dioxid de carbon. S-a constatat că
destul CO pătrunde în solul marțian din atmosfera planetei încât să hrănească o abundență de
forme de viață. Asemenea organisme ar arăta, probabil, precum Alkalilimnicola ehrlichii, un
microb consumator de monoxid de carbon, descoperit în 2007, în California.

Practic, astrobiologii știu acum despre o sursă de energie pentru sistemele microbiene, care ar
putea exista oriunde în subsolul marțian, aproape de suprafață.

Microbii pot extrage energie din monoxidul de carbon printr-un proces denumit oxidare. Pe scurt,
aceasta înseamnă reatașarea unui atom de oxigen la CO, care îl transformă înapoi în dioxid de
carbon. Astfel, reacția produsă eliberează o cantitate de energie. Iar specialiștii știu deja sigur
despre câțiva compuși din solul lui Marte pe care microbii ipotetici i-ar putea folosi pentru a oxida
monoxidul de carbon, așa cum este molecula perclorat.

Momentan, niciunul dintre roverele marțiene Curiosity și Opportunity nu este echipat cu

instrumentele care să permită detectarea vieții și nici nu se află în zonele unde ar putea exista
aceasta, potrivit calculelor oamenilor de știință.

Dar NASA evaluează în prezent o misiune propusă, denumită Icebreaker Life, care ar putea fi
trimisă spre Marte în 2021 și ar putea detecta microorganisme. Iar noua cercetare oferă motive
suplimentare în sensul abilitării unei asemenea misiuni.

Sursa

Sursa foto: NASA/JPL-Caltech/Univ. of Arizona

Erodarea atmosferei marțiene
Scris de
Cristian Român
-
Apr 9, 2013

Cu miliarde de ani în urmă atmosfera marțiană era mult mai densă decât cea din prezent. În timp,
sub acțiunea vântului solar, o bună parte din aceasta a fost erodată.

Nu este vorba despre o nouă ipoteză legată de atmosfera planetei Marte, ci o confirmare a uneia
mai vechi. Rezultatele au fost comunicate în cadrul conferinței organizate cu ocazia Adunării
Generale a Uniunii Europene a Geoștiințelor (European Geosciences Union General Assembly),
care s-a ținut la Viena.
Instrumentul numit Sample Analysis at Mars (SAM), de la bordul roverului Curiosity, transmis
noi date privitoare la compoziția atmosferei marțiene. De această dată măsurătorile s-au concentrat
asupra compoziției izotopice a argonului prezent în atmosfera marțiană. Izotopii sunt versiuni ale
aceluiași element chimic, dar care au mase atomice diferite, deoarece în nucleu au un număr diferit
de neutroni. SAM a arătat că atmosfera marțiană are o concentrație de patru ori mai mare din
izotopul ușor al argonului (argon 36), în raport cu izotopul greu al acestuia (argon 38). Acest
raport este mult mai scăzut decât cel existent inițial în Sistemul Solar, care a fost estimat pe baza
măsurătorilor făcute asupra Soarelui și planetei Jupiter. Faptul că izotopul ușor al argonului se află
în cantități relativ mici în atmosfera marțiană era indicat și de analize mai vechi, realizate în
timpul misiunilor Viking și din prin analiza izotopică a argonului conținut de meteoriții
marțieni. Acum, cu ajutorul instrumentului SAM, de la bordul roverului Curiosity, avem o dovadă
mult mai clară.

Raportul Ar36/Ar38 pentru Soare și Jupiter, comparat cu cel de pe Terra și cel din atmosfera
marțiană. El ne oferă un indiciu clar al erodării în timp a atmosferei planetei Marte.

Anomalia legată de raportul dintre cei doi izotopi ai argonului este explicată prin acțiunea
particulelor de mare energie din vântul solar, care, în urma ciocnirilor cu atomii din atmosfera
superioară a planetei marte, au dus la erodarea unei părți relativ importante din atmosfera
marțiană. Izotopul mai ușor al argonului este mai ușor de ”smuls” din atmosfera marțiană, și de
aceea îl găsim acum în concentrații mai mici. Sushil Atreya, cercetător la Universitatea din
Michigan: ”Acum avem cel mai clar indiciu al erodării atmosferei marțiene”. Erodarea
atmosferei marțiene a fost favorizat de faptul că planeta Marte nu posedă câmp magnetic, care să o
protejeze împotriva vântului solar. De asemenea, în urmă miliarde de ani, vântul solar era de circa
300 de ori mai intens decât în prezent.

Cercetarea erodării atmosferei marțiene va reprezenta unul dintre obiectivele viitoarei misiuni
NASA către Marte. Sonda MAVEN (Mars Atmosphere and Volatile EvolutioN), va decola la
sfârșitul lunii noiembrie – începutul lunii decembrie, și ne va transmite informațiile necesare
pentru a studia istoria atmosferei Planetei Roșii. În videoclipul care urmează aveți o scurtă
prezentare a misiunii MAVEN, în care este explicat și procesul de erodare al atmosferei marțiene.

Să fi evoluat viața mai întâi pe Marte?

Scris de
Alexandru Safta
-
Mar 13, 2013

De la momentul descoperirii potrivit căreia Marte ar fi putut, cu miliarde de ani în urmă, să

permită existența microbilor și până la ideea că viața ar fi putut evolua pe Planeta Roșie înainte să
o facă pe Pământ nu a mai rămas, desigur, decât un pas. Pe care, iată, cercetătorii îl fac.

Recentele observări ale roverului Curiosity, de la NASA, pe Marte, sugerează că planeta vecină ar
fi întrunit condițiile necesare supraviețuirii microbilor pe suprafața sa în trecutul foarte îndepărtat,
atunci când era un loc mai cald și mai umed. Nu se știe sigur când a devenit Marte locuibilă, dar
oamenii de știință cred că momentul ar putea fi comparabil cu cel din cazul Terrei, unde viața a
apărut acum 3,8 miliarde de ani.

Din săpăturile executate de roverul Curiosity într-o zonă a Planetei Roșii denumită „John
Klein”, echipa care coordonează robotul și analizează materialele recoltate de acesta a dedus că
regiunea cu pricina a fost cândva un mediu acvatic similar unui lac cu pH neutru. Mai
mult, instrumentele roverului au detectat multe dintre ingredientele chimice necesare formării
vieții, așa cum o știm noi, inclusiv sulf, nitrogen, hydrogen, oxigen, fosfor și carbon.

Bineînțeles, oamenii de știință nu se hazardează să pretindă că viața a existat vreodată pe

Marte, întrucât nu au identificat nicio urmă de microbi marțienipropriu-ziși (Curiosity nici
măcar nu este echipat cu instrumente care să detecteze viața). Dar, vârsta înaintată a depozitelor
descoperite de rover deschide ușa către niște speculații interesante: dacă viața a înflorit pe
Marte – un mare „dacă” – a precedat-o ea pe cea de pe Pământ? Și dacă da, este posibil ca viața
terestră să își aibă rădăcinile în cea marțiană?

Unii microbi sunt într-adevară foarte rezistenți și ar putea fi capabili să supraviețuiască unei
călătorii interplanetare după ce au fost aruncți în Spațiu de pe planeta lor în urma impactului
cu un meteorit. Iar știința dinamicii orbitale inidică o posibilitate mult mai mare ca rocile să
călătorească dinspre Marte către Terra, decât invers. Dar, rămâne de văzut ce descoperiri va
mai face Curiosity în Craterul Gale, în care specialiștii consideră că stă scrisă autobiografia
Planetei Roșii.

Polul sud marțian găzduiește 12.000 de miliarde de metri cubi de gheață

Scris de
Alexandru Safta
-
Apr 22, 2011
Cercetătorii NASA au descoperit, cu ajutorul radarului Shallow montat la bordul satelitului Mars
Reconnaissance Orbiter, care survolează atmosfera planetei roșii, un depozit subteran de gheață
uscată – dioxid de carbon înghețat – la polul sud al lui Marte.

Oamenii de știință sunt de părere că mare parte din acest gaz înghețat evadează în atmosfera
marțiană și îi amplifică masa atunci când înclinarea axei planetare crește. Sau, cel puțin, așa
explică ei modificările majore de cantitate atmosferică atunci când acest fenomen se manifestă pe
Marte.

Depozitul recent descoperit are un volum apropiat de cele aproximativ 12.000 de miliarde de
metri cubi ale Lacului Superior, cel mai mare din America de Nord, și înglobează o cantitate de
dioxid de carbon echivalentă cu 80% din totalul acestui gaz conținut de atmosfera marțiană.
Spațiile libere cauzate de sublimarea gheții uscate și alte indicii sugerează că depozitul se află într-
o stare de evaporare, adăugând anual gaz atmosferei marțiene, care este alcătuită, în proporție de
aproape 95%, din dioxid de carbon. Prin comparație, atmosfera mult mai densă a Pământului are
în componența sa mai puțin de 0,04% dioxid de carbon.

Sporirea ocazională a volumului atmosferei de pe Marte intensifică vânturile, care generează

furtuni de nisip mai frecvente și mai puternice. De asemenea, o altă consecință poate fi extinderea
zonei de pe suprafața planetei unde apa lichidăpoate persista fără să fiarbă. Confrom modelelor
computerizate, reiese că schimbări asupra masei totale a atmosferei marțiene se pot întâmpla
odată la fiecare 100.000 de ani.

Un nou rover se pregateste sa plece catre Marte

Scris de
Cristian Român
-
Jun 26, 2011
Misiunea Mars Science Laboratory (MSL), după mai multe amânări, a intrat în linie dreaptă.

În acest moment roverul Curiosity, se află la Cape Canaveral, în vederea instalării sale în vârful
unei rachete Atlas V. Decolarea către Marte va avea loc pe 25 noiembrie 2011, iar debarcarea pe
Marte va avea loc în 6 august 2012. Roverul Curiosity este de cinci ori mai masiv decât
precedentele rovere, şi va transporta instrumente ştiinţifice cu o masă de 10 ori mai mare decât
cele care echipau roverele Spirit şi Oportunity.

Misiunea Curiosity pe suprafaţa Planetei Roşii se va întinde timp de un an marţian, adică 686 zile
(dacă nu cumva, cum a fost cazul precedentelor rovere, misiunea nu va fi prelungită). Energia
necesară funcţionării echipamentelor nu va mai fi asigurată de panouri solare, ci de o mică
centrală electrică, bazată pe căldura degajată în urma dezintegrării unor izotopi radioactivi.
Misiunea Mars Science Laboratory are drept obiectiv evaluarea Planetei Roşii, pentru a se vedea
dacă ea a putut susţine, sau dacă poate susţine şi în zilele noastre, forme de viaţă.

Despre această misiune, în revista Ştiinţă & tehnică se va vorbi pe larg într-un viitor dosar care îi
va fi dedicat. Până atunci vă invităm să urmăriţi două animaţii, realizate de Jet Propulsion
Laboratory al NASA. Vă rugăm să urmăriţi cu atenţie felul în care Curiosity va debarca pe Marte.
Pentru prima oară este folosită o “macara aeriană”!

În această animaţie, care durează 11 minute, puteţi vedea principalele evenimente ale misiunii
MSL.

Iar în această versiune scurta a animatiei precedente puteți urmări fazele principale ale misiunii,
însoţite de comentariul unui specialist NASA.

Mai multe informații puteți găsi pe site-ul JPL.

Roverul Opportunity a descoperit noi “urme de apă” pe Marte

Scris de
Alexandru Safta
-
Dec 8, 2011
Roverul de Explorare Marțiană Opportunity, de la NASA, a descoperit pe Marte filoane minerale
albicioase, ce par a fi ghips depozitat de apă. Analizarea acestor formațiuni va îmbunătăți
înțelegerea trecutului mediilor umede ale Planetei Roșii.

Fenomenul este unul des întâlnit pe Pământ dar, desigur că observarea lui pe Marte agită
spiritele. Filonul cel mai atent analizat de Opportunity are aproximativ lățimea unui deget
mare de persoană adultă (1-2 cm) și o lungime de 40-50 cm, proeminând puțin în afara solului.

Filoanele au fost descoperite de rover în interiorul unui fel de dig ce împrejmuiește o parte din
marginea Craterului Endeavour. Nimic similar nu a mai fost depistat pe raza de 33 de
kilometri a văilor explorate de Opportunity în cele 90 de luni petrecute pe Marte înainte să
ajungă la Endeavour.
Numele filonului prolific este acum „Homestake”, iar spectrometrul din dotarea roverului a
identificat în componența sa calciu și sulf, în proporții similare cu cele ale sulfatului de
calciu (aproximativ ghips). Depozitul s-a format, cel mai probabil, prin dizolvarea calciului din
rocile vulcanice sub acțiunea apei, într-o crăpătură subterană care, mai târziu, a fost expusă la
suprafață.

În lunga traversare a câmpiei marțiene Meridiani de către Opportunity, roverul a trecut peste
un sol compus din magneziu, fier și chiar forme de sulfat de calciu, care toată indică, de
asemenea, existența, în urmă cu miliarde de ani în urmă, a unui mediu acvatic. Depozitul
concentrat de sulfat de calciul de la Homestake s-a produs probabil în condiții mai degrabă neutre
comparativ cu împrejurările de aciditate ridicată indicată de celelalte depozite puțin asemănătoare
observate de instrumentele vehiculului.

NASA a lansat roverul marțian de generație nouă Curiosity, de dimensiunea unui autovehicul, pe
26 noiembrie și se așteaptă ca acestea să amartizeze în Craterul Gale al Planetei Roșii în august
2012.

Imagini de pe Marte direct în telefonul tău

Scris de
Alexandru Safta
-
Jan 13, 2012
Telefoanele inteligente sunt atât de evoluate încât s-a inventat, în sfârșit, pentru ele o aplicație…
din altă lume.

Aplicația Mars Images colectează cele mai recente imagini captate de roverul Opportunity de
la NASA imediat ce acestea sunt făcute disponibile. Dezvoltată de specialistuli în
computere Mark Powell, membru al Laboratorului Jet Propulsion de la NASA, aplicația le
permite utilizatorilor să vizualizeze și fotografii mai vechi, din arhiva misiunii.
Programul în discuție este gratuit și disponibil atât pentru iPhone, cât și pentru Android. NASA
va adăuga, de asemenea arhiva de imagini captate de Spirit, geamănul lui Opportunity, în versiuni
viitoare ale aplicației. Agenția plănuiește și lansarea unei aplicații similare pentru Laboratorul
Științific Marțian (roverul Curiosity), odată ce acesta va ajunge la solul marțian și va începe să
fotografieze împrejurimile Planetei Roșii, în august.

Sursa/iTunes/Android Market

Misiunea Mars500 s-a încheiat cu succes: suntem pregătiţi de Marte

Scris de
Știință&Tehnică
-
Nov 2, 2011
Echipajul format din şase astronauţi, care a stat pentru 520 de zile într-o capsulă fără
geamuri pentru a simula efectele unei călătorii pe Planeta Roşie, se întoarce acasă.

Cei şase membri ai echipei Mars500 au petrecut 520 de zile într-un simulatorde capsulă
spaţială izolat , localizat la Institutul Rus pentru Probleme Biomedicale, din Moscova. Se pare că
misiunea lor a fost un real succes, ei declarându-se pregătiţi de plecarea spre Marte. În acest sens,
unul dintre astronauţi, inginerul francez Romain Charles, a declarat recent: „echipajul nostru
internaţional a îndeplinit misiunea Mars500 cu succes şi suntem fericiţi şi totodată mândri să
răspundem afirmativ la întrebarea care ne-a fost adresată în urmă cu un an şi jumătate: Este omul
capabil să îndure, din punct de vedere fiziologic şi psihologic, constrângerile pe care le presupune
o călătorie spre Marte? Da, suntem gata de plecare!”

Cei şase membri ai echipei internaţionale sunt: inginerul italian Diego Urbina, fiziologul rus
Alexandr Smoleevski, conaţionalii săi, Sukhrob Kamolov şi Alexey Sitev, antrenorul de astronauţi
chinez, Wang Yue şi francezul Romain Charles. „Chinurile” lor nu s-au terminat încă, ei trebuind
să stea în carantină medicală pentru încă trei zile.

Proiectul Mars500, în valoare de 15 milioane dolari, este organizat de ESA (Agenţia Spaţială
Europeană) şi Institutul Rus pentru Probleme Biomedicale (RIBP).

Din 3 iunie 2010, de când au început experimentul, cei şase astronauţi au fost supuşi la diverse
experimente, au simulat „plimbări marţiene”, iar starea lor medicală şi psihică a fost continuu
monitorizată.
Una dintre problemele înregistrate a fost faptul că nu s-au putut reconstitui efectele gravitaţiei şi
ale radiaţiilor, astfel că rezultatul final al experimentului nu poate fi în totalitate cert. În orice caz,
cercetătorii vor avea de lucru cel puţin un an pentru a analiza în profunzime rezultatele şi a decide
care este următorul pas în explorarea marţiană.

Vor sădi pământenii grădini pe Marte?

Scris de
Adrian Nicolae
-
Aug 30, 2011

Ideea nu este deloc una nouă. Ea abundă în romanele de science-fiction și chiar s-a numărat printre
planurile, mai mult sau mai puțin realiste ale agențiilor spațiale americane și europene, de decenii
bune. NASA pare hotărâtă însă să facă pasul decisiv, grădinile marțiene fiind cea mai accesibilă
sursă de hrană pentru astronauții care vor călători pe Planeta Roșie în viitorul apropiat.
Să aprovizionezi cu suficientă hrană un echipaj uman care va întreprinde o misiune de câțiva ani
pe Marte este una dintre cele mai mari încercări pentru specialiștii care plănuiesc o asemenea
călătorie. Dr. Maya Cooper, cercetător în cadrul NASA\’s Space Food Systems Laboratory din
Houston, Texas, susține, spre exemplu, ca o misiune de cinci ani pe Planeta Roșie implică un
minim de 3.175 de kilograme de hrană pentru fiecare membru al echipajului. Asta în condițiile în
care hrana va fi transportată de pe Terra. Astfel, necesitatea unor surse de hrană regenerabile pare
din ce în ce mai viabilă, afirmă aceeași Maya Cooper.

„Hrana pe care trebuie să o asigurăm astronauților reprezintă, fără doar și poate, un impediment
major, mai ales când vorbim despre misiuni pe Marte. În prezent, analizăm posibilitatea
implementării unui sistem bioregenerativ care să permită creșterea unor mici recolte de legume
care să poate fi dezvoltate pe Planeta Roșie. Este evident că metodele folosite până în prezent, care
implicau alimentele necesare astronuaților de pe navetele spațiale sau Stația Spațială
Internațională, nu mai sunt viabile atunci când vorbim de misiuni îndelungate”, a concluzionat
cercetătoarea NASA.

Agenția Spațială Americană nu a renunțat, în ciuda dificultăților financiare, la proiectul care

prevede lansarea primei navete cu echipaj uman către Marte. Acesta ar trebui să aibă loc în anul
2030.