noi trebuie să căutăm din toate puterile sălăşluirea Domnului Hristos în mintea şi în inima noastră

prin mijlocirea rugăciunii neîncetate. Cei ce păstrează în minte aducerea-aminte de Dumnezeu

nimicesc în ei faptele diavolului, primesc în inimă poruncile lui Dumnezeu şi de aici înainte diavolul nu
mai are asupra lor nici oputere.

Odată cu rugăciunea neîncetată orice credincios trebuie să facă loc grelei pătimiri în nevoinţele
privegherii, setei, plânsului pentru păcate şi în ostenelile binefacerilor. Dacă ostenelile celui credincios
sunt primite de Dumnezeu, atunci I se trimite de sus harul Sfântului Duh şi el devine pocăit, smerit, cu
luare-aminte de sine şi cu pocăinţă pentru păcatele lui. Omul care se mântuieşte, fiind luminat de
Dumnezeu, îşi cunoaşte neputinţa şi ruşinoasele păcate, se smereşte cu inima şi se întoarce de la ele.
În vederea unei asemenea jertfe a duhului smerit se aplică postul, rugăciunea şi milostenia care îl
unesc pe om cu Dumnezeu.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieţii creştine, în col. Comorile Pustiei, p. 78)

au fost prigoniţi să vieţuiască în pustietăţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului şi deschizăturile

stâncilor şi pe acestea toate le-au pătimit, pentru că au privit la răsplătirea cea de acolo, potrivit
mărturiei care zice: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din acestea toate îi va izbăvi pe ei Domnul".
Căci au fost prigoniţi ca străini şi ca pelerini pe pământ, ca să dobândească sălaşul cerurilor, care nu
poate fi distrus. Căci au fost ucişi de foame aici, dar acum se desfată de pâinea vieţii cea ascunsă în
ceruri. Omorâţi aici, dar plină de nemurire e nădejdea lor, deznădăjduiţi aici, dar împărţind cu îngerii
multa lor bucurie, aşteptând cetatea care are temeliile în ceruri, al cărei arhitect şi creator este
Dumnezeu, fiind rătăcitori până în ceasul desfacerii trupului lor. Înfometaţi şi însetaţi, hărţuiţi şi
prigoniţi, despărţiţi şi batjocoriţi şi făcuţi de nimic, goi fiind, în lepădare de sine şi înfrânarea poftelor,
biruind gurile săbiilor, învingând puterea focului, tari fiind în însăşi slăbiciunea lor, nestăpâniţi de
poftă, binecuvântând şi mulţumind, lepădând cele (...) ale trupului, oferind ca o umbră (...) a acestuia
şi moartea [având-o] ca pe o desfătare mergând la omorârea lui Hristos (...) gândindu-se la viaţa cea
întru El, la slava (...), potrivit cu ceea ce spune că „cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosilor
Lui". Căci nu erau cuprinşi de frică pentru cele ce pătimeau din afară, ci se întăreau prin credinţa în
bogăţia la care priveau. Pentru aceea, dispreţuind patimile aurului şi argintului, a bogăţiei şi a slavei şi
a agoniselilor, în care este toată stricăciunea vieţii, străluceau limpede în slava lui Hristos şi ca nişte
luminători luminau în lume, ţinându-se de Cuvântul vieţii pentru a Cărui aşteptare şi Apostolul,
întărindu-i pe unii în lupta lor, zice: „Ținând cu putere Cuvântul vieţii spre lauda mea în ziua lui
Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit".

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 78)