SIMBOLISMUL EUROPEAN

Cuprins
Definiţie
Provenienţă
Ideologie şi estetică
Trăsături ale simbolismului
Teme şi motive simboliste
Reprezentanţi
Simbolismul românesc
DEFINIȚE
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea ,ca reacţie
împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie
modern și potrivit căruia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată
și descifrată cu ajutorul simbolurilor. .În concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi
observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva
decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva social-
istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor
societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră
franceză. Simbolul este un substituent, el înlocuieşte expresia direct mediind cunoaşterea pe calea
analogiei şi a convenţiei. O dată cu evoluţia limbajului, simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se
în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice

PROVENIENȚĂ
Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886,publică în
suplimentul literar al ziarului “ Le Figaro” o scrisoare intitulată “Le Symbolisme” ,devenită
manifestul literar al noii mişcări .Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista “Le
Symboliste”.Numele propus de Moréas se impune în faţa denumirii orientării moderniste lansate
de gruparea lui Paul Verlaine,” decadenţi”,şi de revista ”Le Décadent”,aparută în 1886.René Ghil
publică un “Tratat al verbului” care sistematizeză fenomenul sinesteziei,tratat important şi prin
prefaţa semnată de Mallarmé.Şefii recunoscuţi ai şcolii simboliste sunt Verlaine şi Mallarmé.
Reprezentanţi de seamă ai decadenţilor sunt:Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue.
Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au
încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte de 1886.
Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin creaţia lor
poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges
Rodenbach-romanele “ Bruges” şi “Clopotarul”) sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-piesele
“Pelleas” şi “Melisanda” Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală
puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din centrul şi sud-estul european unde
generează şcoli naţionale: simbolism polonez, maghiar, românesc.

IDEOLOGIE ŞI ESTETICĂ
Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă
 Poezia simbolistă este una exclusiv a sensibilităţii pure.Obiectivul poeziei simboliste îl constituie
stările sufleteşti nelămurite,fluide,vagi,muzicale,care sunt transmise recurgând la analogie,la
sugestie,utilizând un limbaj poetic inedit.
Reacţie la pozitivismul epocii,care limitează reprezentarea lumii la datele imediate ale
cunoaşterii,confirmate de experienţă,simbolismul respinge conceptul de mimesis,de imitaţie.Înclinaţia
către stări sufleteşti nedefinite are ca reprezentări:neliniştea,nevroza,plictisul,spleen-
ul,oboseala,angoasa,disperarea,amărăciunea,macabrul,exotismul.Atitudinea comună simboliştilor de
pretutindeni este respingerea mediocrităţii,a platitudinii unei societăţi stăpânite de valorile materile.
Pentru a atinge sufletul lucrurilor şi adâncurilor subconştientului,simboliştii,au recurs la
analogie şi corespondenţe,la puterea de sugestie a muzicii şi a simbolului.

TRĂSĂTURI ALE SIMBOLISMULUI

SIMBOLUL
În mod obişnuit, se consideră că elementul esenţial al poeticii simboliste îl reprezintă utilizarea
simbolului,termen care dă şi numele curentului.
Simbolul este un substituent;el înlocuieşte expresia directă şi mediază cunoaşterea pe calea analogiei şi a
convenţiei.Procedeu artistic care,în baza unor corespondenţe sau legături,înlocuieşte şi reprezintă altceva
decât elementul concret-real exprimat la prima vedere,simbolul este o “imagine concretă”,având o
semnificaţie proprie,pentru o realitate ascunsă,abstractă.
SUGESTIA
La baza tehnicii simboliste stă sugestia,calea poetică de realizare a simbolului şi de exprimare a
corespundenţelor/a legăturilor ascunse dintre lucruri,a stărilor vagi,nelămurite.
Tehnica sugestiei se opune enunţului explicit,raţional,logic alcătuit.Ea conduce spre o zonă a
vagului,a ambiguităţii,prin care se creează posibilitatea conexiunilor,a unor lecturi multiple ale textului.
.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a
suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest
principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica
,fabula,reportajul.Dimitrie Anghel nu descrie florile,în volumul „În grădină”,nici Ştefan Petică
fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor
stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de
sugestie,dorul de călătorii,tentaţia depărtărilor

Corespondenţele
Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea
fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi
lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce
există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În categoria
corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.
În poezie,descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du
mal).Poezia are ca punct de plecare credinţa că exista o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de
ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet se-ngână şi-şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu
se oferă ochiului comun,care observă numai exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu facultaţi superioare,al
artistului.Poetul devine demiurgul care crează lumea din cuvinte menite să sugereze idei
fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul „Vocale”,dezvoltă ideea unor
corespondenţe între culoare şi sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O- albastru. Pentru Ghil,dimpotrivă,I
este albastru, O-roşu.
În concluzie,la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar nu în
sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de spirit şi natură,ca în poezia populară sau la
romantici,ci în sensul că simboliştii văd în sufletul individual chintesenta vieţii cosmice, a palpitului
vital existent în întreaga natură.

SINESTEZIA
Reprezintă o asociere spontană între senzaţii de natură diferită,care se sugerează reciproc( auz – văz,
auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).
Ea are, pentru simbolişti, valoarea unei căi de acces la unitatea misterioasă a lumii.
Este prezentă in celebrul vers ,,Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund ”( Corespunderi de
Charles Baudelaire), în poezia “Vocale” de Arthur Rimbaud,dar şi în simbolismul
românesc(”Oh!lucrurile cum vorbesc[…]/Bronz,catifea,lemn,sau mătase/Prin grai aproape omenesc”,
“Rondelul lucrurilor” de Al.Macedonski).

MUZICALITATEA
În efortul de a-şi crea un limbaj pur,muzica este ridicată la rang de categorie poetică
fundamentală, datorită posibilitaţilor ei de sugestie absolută: Verlaine- ,, Muzică înainte de
toate.[…]Muzică mereu si totdeauna…” , Mallarmé-,, Poezia nu e decât muzică prin excelenţă”
,Macedonski-,,Arta versurilor nu este nici mai mult,nici mai puţin decât arta muzicii”.
Muzicalitatea,înţeleasă ca senzaţie interioară,poate fi exprimată prin:armonii
verbale,pause,asonanţe,aliteraţii,refren,laitmotiv,prin repetiţia obsedantă a unor cuvinte,a anumitor
vocale.
Pentru crearea sugestiei şi exprimarea nestingherită de rigorile versului clasic a mişcărilor intime ale
sentimentului poetic(muzica interioară),simboliştii cultivă poemul în proză sau realizează inovaţii
prozodice,explorând noi forme:strofa asimetrică,versul liber,ritmurile variabile.
Pentru a crea sugestia,simboliştii folosesc adeseori versul liber,introdus în Franţa de Gustave Khan şi de
Rimbaud,apoi impus de René Ghil.

PROZODIE
Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul
clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la
concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare.
Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul,
armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

ÎNNOIREA ORIZONTULUI TEMATIC

Atitudinea poetică simbolistă se manifestă în preferinţa pentru anumite teme, motive şi
simboluri:singurătatea,nevroza,spleen-ul,reveria,crepusculul,toamna,ploaia,oraşul,boala
moartea,decorul macabru,decinul,descompunerea materiei,evadarea în spaţii exotice
marea,corabia,erosul,odaia,parcul ş.a.

Teme şi motive simboliste

În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă ,o atitudine noncoformistă,de inaderentă la
o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de
„spleen”,de solitudine,”nevroze”susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului,care
voalează suportul imediat al acestor stări,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţă de
societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri-indirect- condiţia poetului si a poeziei.Conflictul
cu societatea poate exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifesta faţiş,efectul
artistic fiind ieşirea din simbolism,totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoinfatizează ca
suflete obosite,deprimate.În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru prima data de
Baudelaire.

Motivul spleenului
Presupune “un amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, fără ca poetul să
ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis, ca în romantism”(Lidia Bote).

Natura
Spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată
muzical ori cromatic, sau decor. Astfel, parcul, gradina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate
static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca şi în poezia lui Baudelaire;
poeţii îşi propun să dezvăluie „corespondentele” din natură. Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul,
albul; roşul, violetul, galbenul, expresii ale stărilor anxioase.
Iubirea
Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii. Cele doua elemente nu formează,
ca la romantici, un tot. Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea sentimentelor. Ei vor exprima
uneori şi direct sentimentul, implicând trăiri intense, manifestate prin reacţii vitaliste, sau maladive.
Predilecţia pentru parfumuri şi muzică este de ordin vital. Erotica simbolistă, pe lângă motivul nevrozei,
implică şi un univers floral. Femeia este hieratică, se mişcă într-o lume dematerializată sau nostalgia
prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive, ca la Ştefan Petică, pentru care făptura iubită este „o rază
parfumată”. Un univers floral bine cunoscut aduce volumul „În grădină”, a lui Dimitrie Anghel; florile
amintesc de cei morţi, de statornicia în dragoste.

Instrumentele musicale
Simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între
emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina exprimă emoţii grave; clavirul-tristeţea şi sentimentul
desperat al iubirii; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie
motive uneori exterioare, decorative, alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei. La
noi, Ştefan Petică evocă mai toate instrumentele muzicale; vioară, mandolină, pian, harfă. Ion
Minulescu percepe muzica sentimental, iar Bacovia, grav, dezvăluindu-ne stări nevrotice: ”Iubita cântă-
un marş funebru.../Ea plânge, şi-a căzut pe clape,/ Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul
moare”. Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, pelicula este o pictură parfumată a
primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Ştefan Petică-„Când viorile tăcură”).

Motivul ploii şi al toamnei

Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până
la enervare exasperantă.

Primăvara
Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii.
Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care sentimentul
morţii porneşte din ideea descompunerii.
REPREZENTANŢI
Charles Baudelaire(1821-1867)
Poet,estetician,critic literar şi de artă francez.
Este considerat unul dintre precursorii poeziei moderne.
Ca poet,se situează la influenţa a trei curente literare : romantism , parnasianism,simbolism.
Volumul de poeme „Florile răului” este considerat o sursă a simbolismului şi una dintre sursele
majore ale sensibilităţii poetice a secolului XX;se ilustrează,într-un registru senzorial bogat,sublimat în
faimoasele „corespunderi” ,conştiinţa damnării sau tragismul condiţiei umane moderne,oscilând între
spleen şi ideal.Poemele din volum poartă amprenta poeziei moderne,prin:depersonalizarea liricii,timpul
crepuscular,estetica urâtului,creştinismul în ruină,idealitatea goală,magia limbajului,fantezia
creativă,lumea citadină.
Estetica baudelairiană-afirmarea autonomiei artei,accentuarea rolului intelectului în actul de
creaţie,integrarea grotescului,în conceptul de frumos-impunea o nouă viziune asupra fenomenului
poetic.Baudelaire fixează ca obiect al artei „domeniul impalpabilului şi al imaginarului”,iar principiul
imitaţiei,al mimesisului,este pentru prima dată violent contestat. Baudelaire atribuie poetului capacitatea
de a stăpâni tainele universului prin analogie,simbol şi corespondenţe,viitoarele principii ale
simbolismului.
Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea
părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor
universului. În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”.
Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele fundamentale ale
viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul. Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare
frecvenţă în universul său poetic şi sugerează stări de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.
„În vocea sa se auzeau italice si majuscule iniţiale. Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau
mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională. Nu-i plăcea nici vorbirea
volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust. Despre Baudelaire se poate că era un dandy(*om
care acordă o importanță deosebită aspectului fizic*) rătăcit în mijlocul boemei…”(Teophile Gautier).
„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul
acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă
simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire).
 În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui
Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi
inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel,
aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

Corespunderi
Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață
Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.

Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund.

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,
– Iar altele bogate, trufașe, prihănite,

Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.

Stéphane Mallarmé (1842-1898)

De la parnasianism la simbolism
Aşa cum creaţia lui Edgar Allan Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului”
împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia
nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să
inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind
că, după ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul. Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi
Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
 Briză marină

de Stephane Mallarme

Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.

Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!

Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,

Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi...
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!

Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean (evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu

sunt „zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.
În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a
numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea
dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii. De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza
poetică nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de
incertitudine şi ambiguitate.
Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „Dupăamiaza unui faun”, ca şi
poemul în proză „Igitur”.
 „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul. A publicat în
„Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele. Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul
delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi delicaţii. Rău primit de critică, acest rar poet va
supravieţui atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale
eforturi.”(Paul Verlaine)

Paul Verlaine (1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice
Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de
valoarea lui magico-evocativă. Este autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările
galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.
Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa:
războaiele franco-germane si Comuna din Paris. Agravarea crizei face imposibilă orice fel de
compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi
naturalismul-în proză.
Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale: concepe şi scrie
„Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent
artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă. Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte
mişcarea simbolist, iar secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii
simbolismului.
„Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile estetice şi
filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi
profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel
Raymond)

Spleen
de Paul Verlaine

Erau prea roşii trandafirii,

Prea neagră iedera pe ram.

Cad jertfă deznădăjduirii,

De cum te mişti, că nu te am.

Prea blînd şi prea albastru cerul

Şi valurile-n larg prea verzi…

O frică m-a pătruns ca gerul,

Că fugi, te pierd şi că te pierzi.
Mă oboseşte merişorul,
Luciosul ilexului strai

Şi cîmpul infinit ca dorul,

Dar nu şi tu, iubire, vai!

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Revoltă absolută

Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrăzneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie. El
vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să
pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai adânci ale necunoscutului.

În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism, se îndreaptă
spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia
ocultă şi de scrierile ezoterice. Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri
supranaturale.

Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor simţurilor”, poetul pătrunde în
irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al morţii. Renunţarea la
poezie se poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea
exaltări şi halucinaţii.

Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de evenimente istorice şi
biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat. •Arthur
Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este altul), tărâmul pe care îl va explora
poezia modernă: abisul propriu, meandrele interioare. Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede
vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.

„Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă, ţâşnind de
unul singur pentru a se stinge apoi. Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o
împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

Vocale

A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur,

Latentele obârşii vi le voi spune-odată;

A - golf de umbră, chinga păroasa-ntunecată

A muştelor lipite de-un hoit, jur împrejur;

E - corturi, aburi candizi, umbela-nfiorată

,Regi albi, gheţari ca lancii trufaşe, de-oţel pur;

I - purpuri, sânge, râsul unei frumoase guri

Cuprinsă de mânie, sau de căinţa beată;

U - cicluri, frământare a verzilor talazuri

,Adânca, pace-a turmei ce paşte pe izlazuri

Şi-a urmelor săpate pe frunţi de alchimie;

O - trâmbiţa supremă cu ţipătul ciudat,

Tăceri pe care Îngeri şi Aştri le străbat

Omega, violetul ce Ochii-I îl revarsă!

Simbolismul românesc
Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului francez. Sincronizarea are
mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene. O nouă
conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.

În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski, ca deschizător de

drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica
poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii
imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)

În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele
simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de Albert Mockel,
admirator şi discipol al lui Mallarme.

Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea „simbolism
instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el
însuşi sau de unii discipoli; afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi
considerat ridicol.

Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape

I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui Al. Macedonski la revista
Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski
susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite
apoi în formulări inedite.După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică
interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului (
1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în
misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un
limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În
articolul Despre poezie relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu
să fie ea însăşi cugetare.
II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui
Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin
atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea
principiului libertăţii şi a progresului în artă. Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că
specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români;
el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este
că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea
maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.
III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore
obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este
grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru
tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore
rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante
prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi
proza retorică.
IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia
lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din
situaţia precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a
corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe
calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează
„audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în
plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele
şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza (
Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă
este neliniştea continuă.

Trăsături
Cum s-a remarcat adeseori,trăsăturile simbolismului românesc nu diferă esenţial de cele ale
simbolismului european,însă o analiză atentă poate constata o deplasare de accent către una sau alta
dintre acestea.Şi în creaţia poeţilor simbolişti români se întâlneşte tentaţia pentru investigarea unor
zone tematice noi(oraşul tentacular,nevrozele,melancoliile autumnale,nostalgia
depărtării,singurătatea,evadarea,drama omului modern apăsat de spleen,obsedat de idea morţii/a
bolii),preferinţa pentru imagini vagi,fără contur,pentru clarobscur,obsesia
 culorilor(albul,violetul,negrul) şi a instrumentelor ale căror sunete sugerează stări
sufleteşti(clavirul,pianul,vioara),căutarea valenţelor muzicale ale cuvântului (cadenţa,aliteraţia şi
asonanţa,ritmul lăuntric,repetiţia,laitmotivul şi refrenul,căci,scria Paul Verlaine, „De la musique
avant toute chose-Muzica înainte de toate”),preocuparea pentru corespondenţe,descătuşarea fanteziei
poetice în utilizarea simbolului sau a sinesteziei,dorinţa de a exprima noi tipare în prozodie.În
schimb,ei refuză contemplarea pur sentimentală a naturii şi,de asemenea,logicul,explicitul,raţionalul
în favoarea sugestiei.

Reprezentanţi
În afara poeţilor enumeraţi mai sus,şi care formează nucleul cu adevărat valoros al autorilor
simbolişti,mai merită amintite şi câteva nume,precum al lui Iuliu Cezar Săvescu(1866-1903),al
Elenei Farago(1878-1954),al lui Alexandru Teodor Stamatiad(1885-1956),al lui Horia
Furtună(1886-1952),cunoscut mai ales pentru poemul intitulat „Balada lunii”,ori al lui Benjamin
Fundoianu(1898-1944),simbolist doar în anii debutului din care a păstrat câteva poezii pe care le-a
retipărit mai târziu în volumul „Privelişti”.

Concluzie

Prin simbolism poezia europeana s-a înnoit

artistic,si-a îmbogatit considerabil mijloacele de
expresie,instrumentele prozodice,largindu-si
tematica îndeosebi prin orientarea spre lumea
orasului