Enigma Otiliei

de George Călinescu
- comentariu literar -

După Primul război mondial s-au produs mari transformări politice şi

sociale în Europa. În România elementul dominant al vieţi politice era
împlinirea idealului unităţii naţionale.
Primul război mondial a întrerupt cu brutalitate activitatea scriitorilor
români. Timp de câţiva ani nu se mai tipăresc cărţi, revistele îşi încetează
apariţia. După război, literatura începe să se raporteze stăruitor la ceea ce
reprezintă ea în relaţie cu cultura europeană. Numărul talentelor literare
remarcabile creşte, reapar vechile publicaţii dar şi un număr impresionant de
reviste literare noi.
Prima trăsătura a literaturii interbelice este tendinţa de sincronizare, de
europenizare şi mai ales de valorificare a originalităţii naţionale.
Multitudinea şi diversitatea revistelor şi a grupărilor literare şi culturale
din această perioadă sunt semne ale epocii, ale tendinţei de înnoire şi racordare
la cele europene. Tabloul acestora este caleidoscopic, coexistând direcţia
tradiţională cu cea novatoare, modernistă.
Viaţa românească, aflată mult timp sub veghea spirituală a lui Garabet
Ibrăileanu, polarizează, într-o existenţă îndelungată (până în 1940),
colaboratori de prestigiu, precum M. Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, G.
Topârceanu, dar şi L. Rebreanu, H. P. Bengescu, T. Arghezi, Ion Minulescu, Ion
Barbu, continuând ideile de realism şi specific naţional.
Sburătorul (de la numele cenaclului literar condus de Eugen Lovinescu;
Bucureşti 1919-1927) reprezintă direcţia modernistă, de sincronizare cu
literatura europeană. Eugen Lovinescu, de o mare sobrietate şi probitate
profesională, “critic de direcţie” şi “critic profesionist”, după Titu Maiorescu,
îşi fundamenta modernismul pe următoarele principii: -principiul
sincronismului şi teoria imitaţiei; - abordarea specificului naţional într-o
viziune estetică modernă; - criticul estetic în judecarea operei de artă.
Încurajând tinerele talente, la Sburătorul au fost lansaţi Anton Holban,
Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Camil Petrescu, criticii
Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu etc.
Revista Gândirea (Cluj, 1921; 1922-1944, Bucureşti) reprezintă direcţia
tradiţionalistă, care preia idei, ecouri sămănătoriste, poporaniste de păstrare,
valorificare a specificului naţional în literatură, aşezând la temelia acestuia
istoria, folclorul şi credinţa – ortodoxismul spiritual. Au fost prezenţi în paginile

1
revistei: poeţii Ion Pilat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, N.
Crainic, prozatorii Cezar Petrescu, Gib Mihăilescu, Mateiu Caragiale.
Contimporanul, revistă de avangardă artistică, 1922-1932, se
încadrează mişcării de modernizare radicală şi totală a artei şi a literaturii,
introducând curentele de avangardă: dadaismul, constructivismul,
suprarealismul. Condusă de Ion Vinea, revista a avut colaboratori din rândul
scriitorilor şi artiştilor: T. Arghezi, I. Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Veronica,
Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Tristan Tzara, Saşa Pană, Gellu Naum,
Urmuz etc.
În proză, pe plan european scriitorii practică formule narative
tradiţionaliste, în manieră clasică, romantică, realistă, naturalistă, şi
moderniste, proustianismul şi gidianismul.
La noi este o perioadă relevantă a literaturii române şi, cu precădere, a
romanului, care cunoaşte vremea lui de maximă înflorire, dominând epoca
interbelică. Printre motivaţiile ascensiunii genului românesc în perioada
interbelică enumerăm: dezvoltarea burgheziei (romanul fiind din excelenţă o
specie burgheză), diversificarea relaţiilor sociale, complexitatea procesului de
afirmare a personalităţii umane, absenţa constrângerilor de ordin formal.
Garabet Ibrăileanu optează pentru romanul de creaţie, eseul Creaţie şi
analiză, în care personajele se caracterizează prin comportamentul lor; şi
romanul de analiză, în care prezentarea personajelor se face prin procesele lor
psihice, din interior.
Eugen Lovinescu susţine sincronizarea romanului românesc cu
formulele moderne ale celui universal, evoluţia de la subiectiv la obiectiv şi
evoluţia de la rural la urban.
George Călinescu pledează pentru romanul de orientare clasică, văzând
în clasicism “un mod de a crea durabil şi esenţial” şi tipul obiectiv de roman,
pentru că romanul trebuie să fie interesat de cazurile individuale în măsura în
care ele se transfigurează artistic în tipuri.
Camil Petrescu aspiră spre autenticitate, în studiul Noua structură şi
opera lui Marcel Proust. El susţinea că literatura trebui să fie sincronă
structural filosofiei şi ştiinţei, psihologiei. Autenticitatea reprezintă lumea
văzută de scriitor, realitatea “conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic, să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele,
ceea ce gânesc eu…”; deci o imagine subiectivă a realităţii, profund marcată de
psihologia personajului-narator (la persoana întâi). Alte caracteristici a operei
sale sunt: memoria involuntară şi durata subiectivă preluată de la scrii torul
Marcel Proust, acţiunea nu este urmărită în continuitatea ei cronologică, ci
discontinuu; ideea de trăire autentică se realizează prin procedee moderne:
monologul interior (autoanaliza), jurnalul, mărturisirile, notele din subsolul
paginilor; anticalofilismul – Stilul frumos e opus artei; luciditatea – “nu
omoară voluptatea reală”, ci o sporeşte.

2
 Se continuă insipiraţia rurală, romanul tradiţional prin M. Sadoveanu ,
Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu; tematica citadină – pătrunde viaţa oraşului
prin romanele lui Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, H. P. Bengescu, Camil
Petrescu, George Călinescu, Gib Mihăescu, Mateiu Caragiale; intelectualul- cu
problemele lui de conştiinţă – Camil Petrescu, Cezar Petrescu; exploatarea
zonelor profunde ale psihicului, viaţa interioară a individului până în
subconştient – romanul analitic: Liviu Rebreanu cu “Pădurea spânzuraţilor”,
Camil Petrescu cu “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război”, “Patul
lui Procust”, H. P. Bengescu ciclul Hallipilor.
Înnoirea şi orientarea literaturii spre formule moderne se împlinea deci
prin tematica citadină, prin intelectualizarea prozei şi dezvoltarea romanului de
analiză psihologică.
Tradiţia literară a fost continuată prin formule moderne.
Erudit publicist, eseist, Călinescu a fost un mare scriitor, poet şi
romancier, strălucit, critic şi istoric literar, o figură de Renaştere, un spirit
enciclopedic, cu o operă multilaterală, dominat de o vocaţie creatoare
uimitoare.
Tudor Vianu (în “Scriitori români”) subliniază că vocaţia creatoare a
lui G. Călinescu se sprijinea pe o temeinică pregătire: “I-au plăcut cercetările
migăloase de arhivă, descoperirile de izvoare cu privire la viaţa scriitorilor la
epoca şi la opera lor”.
Nimeni până la G. Călinescu nu a reuşit ă ne facă a simţi mai puternic
vraja poeziei eminesciene.
Privind întreaga literatură română din unghi estetic, G. Călinescu aduce
prin “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” o lucrare unică şi
inimitabilă, cu structuri noi şi “câmpuri electromagnetice” inedite în jurul
ideilor, răsturnând raporturile consacrate; el descoperă particularităţi ale
literaturii din secolul nostru în operele poeţilor şi ale prozatorilor din secolele
precedente, reliefând astfel continuitatea valorică a tuturor articulaţiilor
spirituale naţionale.
Cu un stil personal, de esenţă intelectuală clasică, nu mai puţin
înflăcărat, dar rece, G. Călinescu rămâne unic prin judecăţile sale care au
devenit aforisme, surprinzând, cu o mare capacitate de a pătrunde esenţa,
elementul individualizat al creaţiei autorului respectiv. Literatura apare astfel
ca un proces continuu al spiritului creator naţional. Dumitru Micu, în lucrarea
G. Călinescu: “Între Apollo şi Dionysos”, arată că “toate componentele
spiritului călinescian, toate însuşirile scriitorului total” se regăsesc în “Istoria
literaturii române de la origini până în prezent” : “Verva scânteietoare,
extraordinara mobilitate intelectuală a eseistului, erudiţia cercetătorului,
pasiunea pentru document a scotocitorului de arhivă, agerimea de spirit şi stilul
alert al publicistului, arta de narator, portretist, evocator, comediograf, a
creatorului epic şi dramatic, darul de a instala gândirea în imagini ale
poetului”.

3
 Ca romancier, G. Călinescu descinde, în filiaţie românească, din Ghica
şi Filimon, tipul firesc de roman românesc fiind cel obiectiv.
La apariţia “Enigmei Otiliei”, în 1938 în două volume, romanul ca
specie a literaturii avusese o evoluţie extrem de rapidă, dominând literatura
românească interbelică.
Aria tematică a romanului se lărgise substanţial, după ce Rebreanu
fundamentase stilul obiectiv, romanul- frescă, prin “Ion” şi “Răscoala”,
întemeindu-se cel de evocare istorică prin M. Sadoveanu, trecând din lumea
satului în cea a oraşului. Formulele epice tradiţionale coexistă cu tehnici
artistice moderne (Marcel Proust, Gide, Joyce); se abordează şi se afirmă
romanul de analiză psihologică , el evoluând astfel de la formula obiectivă spre
cea subiectivă.
“Enigma Otiliei”, al doilea roman al lui G. Călinescu, după “Carte
nunţii”-1933, constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda
balzaciană. Romanul lui G. Călinescu devine astfel unul polemic, replică
literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei proustiene, dar şi o ilustrare a
concepţiei sale despre curente literare: “nu există în realitate un fenomem
artistic pur, clasic ori romantic…. Clasicism, Romantism sunt două tipuri
ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza
retortă”.
În cazul romanului “Enigma Otiliei” sunt îndeobşte cunoscute opiniile
criticii literare cu privire la realismul său de tip balzacian. Realismul dominant
se situează în apropierea altor curente literare cum ar fi: clasicismul, elemente
aparţinând romantismului şi elemente moderne caracteristice noului roman.
În mai multe rânduri, scriitorul însuşi susţine proza obiectivă, realistă
de tip balzacian:
“Romanul, în forma lui de azi, este un gen literar constituit aproape
exclusiv în secolul al XIX-lea şi putem afirma cu prea puţină eroare că H.
Balzac este creatorul lui”. (“Reflecţii mărunte asupra romanului”)
Romanul “Enigma Otiliei” Enigma Otiliei balzacian prin temă, fixând
într-un cadru social caracteristic, aspecte ale vieţii burgheziei bucureştene din
prima jumătate a secolului nostru, ca şi prin desfăşurarea conflictului, autorul
fiind un excepţional creator epic care cuprinde o întreagă lume într-o singură
carte. Tot balzaciană este crearea unei tipologii subsumate unor trăsături
general-umane dominante “canonice”, G. Călinescu stabilind câteva teme cu
tipurile reprezentative feminine şi masculine.
Fără a insista asupra concepţiei călinesciene asupra romanului,
precizăm, de la început, că G. Călinescu scrie un roman în care se îndepărtează
substanţial de formula românească propusă, fiind rodul unui spirit inventiv, al
unei intuiţii artistice superioare.
Adoptând terminologia actuală despre “retorica romanului” putem
afirma că G. Călinescu utilizează toate acele convenţii prin care actul
sublimării realităţii ne apare înnobilat în imaginea artistică.

4
 “Enigma Otiliei” este considerat cel mai bun roman al lui G. Călinescu,
un adevărat tablou balzacian de epocă, de la începutul secolului al XX-lea din
ţara noastră, acceptat ca atare de cititori şi de critică. El aparţine metodei
realismului, accentul căzând pe tipuri, la care observăm atitudini comice şi
tragice, dar tendinţa clasică a autorului se ridică pe planul solar al esenţelor
umane. El continuă pe Caragiale iar simpatia lui G. Călinescu merge spre marii
romancieri europeni din secolul al XIX-lea. “Enigma Otiliei” se constituie ca
un moment de auroră în proza interbelică românească.
Cu privire la enigma sau neenigma Otiliei, se mai discută şi azi dacă
este şi care ar fi. Autorul a tranşat chestiunea din 1938: “Otilia, cei inteligenţi
vor fi observat, nu este personajul principal. Felix şi Otilia sunt acolo în
calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie. Voisem să numesc
cartea “Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul de “Enigma
Otiliei”. Singura întrebare este dacă Otilia există în limitele ei. Ea este
normală, fireşte, şi nu are nici o enigmă de roman poliţienesc. Dacă am pus
acest titlu care putea sa arate aşa “Enigma Otiliei” ca să se vadă că enigma
este şi nu este, Enigma Otiliei pentru a sugera procese unei vârste. Nu Otilia
are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge dându-i totuşi dovezi de
afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi
Otilia fără interes material propriu zis arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul
Enigma Otiliei destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe
tinerii de vârsta lor şi că bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu.
Asta pentru Felix este o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de
luciditate şi ştrengărie de onestitate şi uşurătate. De ce Otilia să-l prefere pe
Pascalopol şi nu pe el, şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o
relaţie mai plată? De ce la o fată aşa de fină, urme de impuritate în idealuri?”
G. Călinescu a intitulat romanul iniţial “Părinţii Otiliei” având în
vedere ideea paternităţii în determinismul ei complex de ordin social,
economic, etic şi estetic. Ideea Enigma Otiliei prezentată şi la Balzac care îl
pune pe Moş Goriot, părăsit de fiicele sale, să rostească pe patul de moarte,
aceste cuvinte: “Nu se poate! Patria o să piară dacă taţii sunt călcaţi în
picioare. Asta e limpede. Societate, lumea se bazează pe paternitate, totul se
prăbuşeşte dacă copii nu-şi mai iubesc părinţii.”
Referitor la titlul “Enigma Otiliei”, înclinăm să credem că nu poate fi
vorba de o soluţie spontană a editorului care propune schimbare a titlului iniţial
al romanului, ci de o opţiune conştientă a autorului care are în vedere problema
căsătoriei coborâtă din înălţimea cerurilor pure ale idealităţii în fundul râpos
al mizeriei umane. Precaritatea situaţiei materiale a celor doi tineri anulează o
căsătorie bazată pe idealitatea cuplului. De aceea, Otilia pleacă cu Pascalopol
iar Felix “se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie,
într-un cerc de persoane influente”.

5
 Dar romanul care relevă numeroase elemente de modernitate creează un
final deschis şi cititorul îşi pune cu îndreptăţire întrebarea: de ce l-a părăsit
Otilia şi pe Pascalopol devenind “nevasta unui conte, aşa ceva” de prin Spania
sau America. “Enigma” Otiliei care este proiecţia feminină a sensibilităţii
excepţionale a creatorului ei este “enigma” scriitorului proteic, dornic de
schimbare, pentru care viaţa devine zbor.
Tematic, romanul înfăţişează aspecte ale vieţii burgheziei bucureştene
din anii dinaintea primului război mondial, relevând felul în care atotputernicia
banului alterează monstruos umanitatea.
Sub aspect compoziţional trama epică e determinată de lupta pentru
moştenirea averii lui Costache Giurgiuveanu.
Desfăşurarea epică Enigma Otiliei lentă, conflictul fiind determinat de
încercările clanului Tulea (în care se integrează şi Stănică Raţiu) de a pune
mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu.
În manieră balzaciană romanul începe prin fixarea temporală şi spaţială
a acţiunii:
“Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10,
un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean intră în strada
Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu
prea mare, dar de sigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână
într-alta”.
Cititorul descinde din datul real în imaginarul creat o dată cu Felix
Sima care pătrunzând într-un univers necunoscut, asemenea unui neofit,
parcurge un drum de iniţiere în calitate de martor şi actant.
Felix Sima, fiul doctorului Iosif Sima proaspăt absolvent al Liceului
internat din Iaşi, vine la Bucureşti, în casa unchiului său, Costache
Giurgiuveanu, spre a urma facultatea de medicină. Aici pătrunde într-o lume
“fără instinct de rudenie aprigă” care îl dezgustă şi îl îndârjeşte în hotărârea
de a deveni o celebritate în lumea medicală, situându-se deasupra banalităţii şi
meschinăriei lumii burgheze.
Ca şi în cazul celorlalte romane călinesciene, conflictul şi personajele se
definesc, în esenţă, din prima secvenţă scenică în cadrul unei reuniuni de
familie.
În casa din strada Antim, unde se juca în fiecare seară cărţi, între Aglae
Tulea şi Costache Giurgiuveanu, fratele ei, se întrezăreşte, latent, Otilia stare
tensională, de la sosirea lui Felix în casa tutorelui său, Aglae, îl întâmpină cu
ostilitate, văzând în el un posibil moştenitor al averii fratelui său.
În pânda rapace asupra moştenirii averii lui Costache Giurgiuveanu,
ţinta răutăţilor Aglaei o constituie, fără îndoială, Otilia, care poate deveni
moştenitoarea de drept a averii. Aglae ţine să amintească tot timpul că Otilia şi
Felix sunt orfani, iar replica cu care îl întâmpină pe Felix, când află că va locui
la Costache Giurgiuveanu, împroaşcă de la început otrava: “N-am ştiut: face
azil de orfani”.

6
 Axul principal al discursului narativ: istoria unei moşteniri, are în
vedere figura centrală a romanului, Costache Giurgiuveanu, care, direct sau
indirect, hotărăşte destinele celorlalţi. Costache Giurgiuveanu care şi-a însuşit
zestrea mamei Otiliei, ar trebui să-i asigure acesteia viitorul, adoptând-o,
pentru a-i lăsa de drept moştenirea. Îndemnat şi de Pascalopol, este sincer decis
să-i lase toată averea dar amână la nesfârşit întocmirea testamentului şi numai
după al doilea atac al bolii înmânează lui Pascalopol o sută de mii din cele trei
pe care le ţinea ascunse sub saltea, spre a-i depune la bancă pentru Otilia.
După întâiul atac al bolii Giurgiuveanu este supravegheat cu străşnicie de
Aglae împreună cu membrii familiei Tulea: “Aici e casa fratelui meu şi eu sunt
unica lui soră. Nimic nu se mişcă aici în casă şi nimeni nu s-atinge de nimic.
Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care
nu vede, n-aude, cu străini în casă”.
După al doilea atac al bolii, membrii clanului Tulea încep să care
lucruri din casa lui Moş Costache, în locuinţa lor, Aurica poftind şi la pianul pe
care Otilia îl moştenise de la mama sa.
Deşi lupta pentru moştenire se duce între două familii: cea a lui
Costache Giurgiuveanu şi cea a clanului Tulea în care intră şi Stănică, în final,
competiţia se va desfăşura între Aglae şi Stănică. Aliaţi până la un punct,
Stănică, devine rivalul Aglaei şi printr-o abilitate diabolică reuşeşte să pună
mâna pe banii bătrânului, provocând moartea acestuia.
Malaxoarele societăţii au funcţionat perfect şi nucleul indestructibil al
familiei Tulea intră într-un inevitabil proces de dezintegrare: Aglae, care şi-a
pus în joc toate forţele în vederea acaparării averii fratelui ei sfârşeşte prin a
moşteni un săculeţ cu bani, grija maternă estompându-se aproape complet,
Simion este internat într-un ospiciu şi părăsit de toţi, Olimpia Enigma Otiliei
părăsită de Stănică, Aurica rămâne fată bătrână îndesindu-şi raidurile pe Calea
Victoriei în căutarea unei aventuri, Titi, după câteva încercări nereuşite de a se
căsători, cade tot mai des în mania “legănatului”.
Planul epic principal determinat de lupta pentru moştenire este dublat
de un intermezzo liric: dragostea dintre Felix şi Otilia.
Chiar în seara în care Felix descinde în casa unchiului său este
întâmpinat de fata “cu capul prelung” pentru care simte o caldă simpatie.
Dragostea faţă de Otilia începe să se contureze şi în curând “Felix îşi dă prea
bine seama că iubeşte pe Otilia”. La rândul ei, Otilia îl iubeşte pe tânăr şi-l
înconjoară, în acelaşi timp, cu Otilia grijă maternă. Sunt prezentate în roman,
pagini pline de poezie, în care cei doi tineri invitaţi la moşia lui Pascalopol din
Bărăgan, întinşi pe un stog de în, contemplă într-o seară măreţia cerului, în
acordurile ţârâitului greierilor.
De ce totuşi deznodământul unei iubiri romantice nu este cel aşteptat şi
Otilia îl părăseşte pe Felix pentru a se căsători cu Pascalopol ? Pentru că într-
o societate în care totul este supus degradării şi dragostea a încetat să mai fie
un sentiment netulburat.

7
 Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor etc),
pustie şi întunecată, având un aspect bizar; varietatea arhitecturii, amestecul de
stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”,
făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat în detalii
semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic: imitaţii ieftine, intenţia
impresionării prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii:
geamurile pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă pentru “a imita”
vitraliile de catedrală; ferestrele erau de Otilia înălţime absurdă, acoperişul
“cădea cu o streaşină lată, totul era în cel mai “antic stil”; zidăria era crăpată
şi scorojită, din crăpăturile casei ieşeau îndrăzneţ buruienile” (aspect
dezolant). Atenţia e apoi centrată pe un detaliu al casei, uşa, descrisă în
amănunţime: de lemn umflat şi descleiat, imensă, “de forma unei ferestre
gotice”.
Aspectul neângrijit, degradarea clădirii trimit la conturarea imaginii
despre proprietar; nici o perdea la geamurile pline de praf, “străvechi”; uşa
cea uriaşă se mişca “aproape singură, scârţâind îngrozitor”.
Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amănunte semnificative,
în care epitetele (umflat, descleiat, imens, străvechi) şi elementele auditive
conturează o atmosferă lugubră şi misterioasă, cu un aer de ruină romantică
(care aminteşte de romanul “Marile speranţe” a lui Dickens).
Demersul narativ e construit parcă pentru a pune în lumină personajele
din cele mai felurite unghiuri: al autorului omniscient, al altor personaje, al
factologiei, al limbajului, al gesturilor, al gândurilor, al mediului habitudinal al
vestimentaţiei etc.
“Enigma Otiliei” dă naştere unei galerii de personaje, cu totul
remarcabile prin adâncimea la care sunt dezvăluite prin semnificaţiile pe care
le reprezintă pe marea scenă a vieţii.
Ca şi Caragiale, G. Călinescu are în vedere atacul la adresa
moravurilor societăţii burgheze surprinsă într-un nou stadiu al evoluţiei ei.
Caragiale atacă adânc prin satira sa virulentă şi violentă totodată,
moravurile societăţii burgheze.
Acesta este un atac direct, “pe faţă” care intră în caricaturalul acut,
chiar în burlesc. G. Călinescu alege un drum înrudit cu cel caragialian, şi totuşi
substanţial diferit. Personajele călinesciene sunt şi ele profund viciate de
societatea burgheză, dar lumina aruncată asupra lor revelează nişte “animale
bolnave”, cum am spune, utilizând titlul metaforic al unui roman de N.
Brebanu. Cele mai multe dintre personajele romanului călinescian intră într-un
acut proces de dezagregare psihologică. Sunt unele care încearcă să-şi
depăşească condiţia şi nu pot, fiind prea puternic ancorate în matca lor, de
exemplu Costache Giurgiuveanu; sunt altele care nu pot sa-şi depăşească sinele
în realitate, dar se autoiluzionează în planul imaginarului: Stănică Raţiu; există
unele pe care identitatea lor le mulţumeşte întru totu, putreziciunea morală

8
constituind un mod total de a fi: Aglae, de exemplu; în sfârşit, altele care suferă
Otilia involuţie, înscriindu-se în cadrele anormalului: Simion şi Titi.
Subsumate unei tipologii clasice, “canonice”, personajele romanului
călinescian dobândesc o individualitate pregnantă.
Costache Giurgiuveanu, personajul pivot al romanului, întruneşte fără
îndoială, atributele tipului de avar, descinzând din Hagi Tudose, şi îmbogăţind
tipologia avarului în literatura universală, alături de Gobsek, Goriot, Grandet.
Dar câtă inventivitate călinesciană în comentarea personajului care se
distanţează enorm de toţi confraţii săi din literatura română şi universală, prin
încercarea, sortită eşecului, de a-şi depăşi condiţia. Costache Giurgiuveanu, se
zbate între dorinţă şi obişnuinţă, dorinţa neputând birui nişte deprinderi ce
deveniseră automatisme. Dorinţa luminează personajul care devine generos,
tandru, protector al celor doi orfani pe care îi iubeşte sincer. Obişnuinţa îl
împiedică să devină altul, evoluând în registrul tragicului ultim. Întâi prea slab
în caracter revenindu-şi după primul atac al bolii nu se hotărăşte să transfere
moştenirea în mâinile Otiliei, apoi, distrus fizic (după al doilea atac),
Giurgiuveanu ratează ocazia de a deveni sublim, aşa cum devenise unchiul lui
Ştefan Gheorghidiu din romanul “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de
război” a lui Camil Petrescu. Încercând să-şi smulgă masca avarului, Costache
Giurgiuveanu nu mai are putere, în ultimă instanţă, de a pune o alta, infinit mai
frumoasă.
Când moare Giurgiuveanu, încetează şi acţiunea. G. Călinescu a dat
aici psihologia bătrânului, cu neputinţa lui fizică şi boala psihică. El are manii
şi automatisme de senectute, are indecizii tragice care se convertesc în comic,
altele comice care se deplasează pe registrul tragic. Pe de o parte e un om
blajin dar susceptibil, bănuitor la culme, chiar în momentul sosirii lui Felix, dar
pe de altă parte e un om zgârcit, temător, ceea ce îi smulge generozitatea de
care ar putea da dovadă în anii senectuţii. Strategia clanului Tulea se loveşte de
strategia lui Giurgiuveanu, singur şi slab, împotriva tuturor. Din cauza banilor,
nici iubirea sa nu e întreagă, nealterată. Ţine la Otilia, dar ţine şi la banii săi.
Când i se propune ceva în legătură cu banii, se pierde, nu mai e omul
cumsecade pe care l-am cunoaşte şi accepta. El nu poate rezista în competiţie
cu Tulenii care sunt mai mulţi şi perfizi. Dar Costache e unul din acei oameni
care deşi vor să facă binele, să apere, din neîndrăzneală, din lipsă de iniţiativă
fac rău altora şi lor înşişi. Retras, singuratic, circumspect la culme, suspectând
pe oricine că face aluzii la averea lui, e un obsedat de imaginea morţii pe care
ceilalţi o aşteaptă cu nerăbdare. E de citat portretul său, cum e îmbrăcat, cum
ţine subsoară cutia cu bani şi în mână cheile fericirii sale şi ale pupilei:
“… un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie
totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau
întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi
vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul a cărui vârstă desigur înaintată rămânea

9
totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca
bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit contrariat” .
În cazul lui Costache operează farsa destinului comic. Metaforic, el e
“hoţul de copii”din fotografia văzută de Felix ; el e comic în biserică, pipăind
banii.
Aglae e personificare avidităţii, a răutăţii, a setei de îmbogăţire, a
invidiei maladive. Pornirea ei e univocă: banii de la Costache Giurgiuveanu.
Când se ocupă de copii, îşi neglijează soţul, apoi invers. La prăbuşirea soţului
ei, ea nu participă ca o adevărată femeie. Ea nu are afecte în evantai, ci e
monomană..
Simion e un degenerat senil, un om care se crede Hristos, un dement
când violent, când calm; el e un maniac fără simţul realului, al concretului
social. La masă devorează totul, are o privire fixa, îşi pipăie muşchii, caută prin
dulapuri. El e un personaj care reprezintă în lume urâtul, dizgraţiosul, iar
degetul în gură e semnificativ pentru lipsa lui de sociabilitate şi maniere.
Olimpia, fiica Aglaei, soţia lui Stănică, nu are un relief sesizant. Ea e o
victimă.
Marina din bucătărie, ruda lor, e folosită pentru economii, ea are numai
un ochi, e posacă şi se teme de cataclisme. Când e vorba de avere, nici ea nu se
dă în lături de la o speranţă.
Titi e un cretin pur şi simplu. Autorul îşi bate joc de dânsul cu o cruzime
de romancier care trebuie să aibă în carte şi reversul lucrurilor frumoase. E un
alt degenerat, un întârziat mintal. Desenează mereu şi copiază note de tot felul.
În Cişmigiu are delicii la ascultarea muzicii militare. Când e contrazis, suferă
fizic; când vede femei, cade în transă, salivând. El cade în familia Sohaţchi,
căsătorindu-se cu Ana. Mişcarea sa esenţială este legănarea permanentă. Nu
poate fi matur niciodată, e incapabil, isteric în final, apelând la scutul mamei:
“Să nu mă insultaţi, că vă spun la mama”. El stimulează că are friguri
creatoare. E tocmai ce satirizează G. Călinescu.
Aurica, fiica Aglaei, are psihologia fetei bătrâne cu complexe sexuale,
cu avidităţi intime, care denotă un caz de refulare. Ea e în zadarnică aşteptare
de aventuri. Se plimbă pe ambele trotuare ale Căii Victorii; de la nunţi adună
betelile. Se îmbracă în bluze albe şi foi negre pretenţios. Ea e sfărâmată ca
personalitate, consecinţa eredităţii şi a non mariajului său atât de prelungit. E o
alienată, fizic şi moral. Aurica e convinsă că “sunt femei urâte care plac
bărbaţilor”. Drama ei explodează în momentul când e gata să se căsătorească
cu Weissmann, şi se duce la spovedanie la popa Ţuică (alt exemplu de satiră la
autor). Ea ajunge la o nebunie mută, calmă. “apoi căpătă o fizionomie
desperată, patetică, îşi despleti părul în faţa oglinzii şi începu să cânte lugubru
Te duci de Drossino. Pe urmă se potoli, se vopsi şi mai violent pe faţă şi-şi
începu turneele pe Calea Victoriei”.
Stănică Raţiu e personajul central al romanului. E un jovial balzacian.
Are vervă, e diabolic, perseverent, astuţios, abil, strateg, opus celorlalţi eroi din

10
familia Tulea. Febrilitatea sa vizează banii, situaţia politică proprie, neglijând
familia. Gama manifestărilor sale are nuanţe destinate fiecărui personaj, cu
unii se poartă într-un fel, cu alţii în alt fel. El dizertează volubil despre toate
temele posibile şi imaginabile, pe o sută sau o mie de subiecte, dar nu e un
suflet frumos, ci mârşav, semănând (a spus-o critica) cu Cicicov din Suflete
moarte. În ţara orbilor cel cu un ochi e împărat; între Tulenii apatici, el e un
exemplu de energie, numai că scopul e sumbru. El e un Mitică a lui Caragiale,
un Dinu Păturică, deci un arivist neruşinat, un Tănase Scatiu fără bădărăniile
lui dezgustătoare. Pompiliu Constantinescu îl compară cu Gore Pirgu, venal,
impostor şi perfid la maximum. El e tipul burghezului politicianist. În mai multe
situaţii, autorul se distrează prin ampla prezentare a lui Stănică: când vrea să
meargă după Felix care primise cheile de la Moş Costache, să caute prin cutii
nişte bani; când scoate patru piese din cutie şi dă două doctorului Vasiliad, iar
două şi le reţine; când face chef cu băutura lui Costache , când acesta e alături
bolnav; când fură banii de sub saltea; când se desparte de Olimpia sub un
pretext stuăpid, când se recăsătoreşte cu fosta întreţinută a unui ofiţer; când se
aventurează în politică. El devine astfel un parlamentar tipic pentru regimul
antebelic; “fu chiar prefect într-o scurtă guivernare şi acum este proprietarul
unui blockhaus, pe bulevardul Take Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că
patronează tripouri şi cercuri de morfinomani”.
Antiteza se constituie între personajele prezentate până acum şi celelalte
trei care îl ocrotesc pe Costache: Pascalopol, Otilia şi Felix.
Expresia seninătăţii apolinice e Pascalopol, care după ce a dat dispoziţii
cu privire la rosturile financiare care privesc pe Otilia, ia flautul (preferinţe
muzicale călinesciene)şi stând ala turca pe sofa cântă Menuetul lui Mozzart.
Poate că Pacalopol e un alterego a lui Călinescu, o voce a lui, dintre multele. El
a fost acuzat de idealizare, dar cu situaţia pe care o avea, cu educaţia sa şi cu
antecedentele sale, nu putea face altfel decât cum a procedat, spre a fi logic în
dezvoltarea acţiunii. El e un vade mecum al generozităţii un suflu al acţiunii
dezinteresate. E un personaj reuşit, o spuseră încă din1938 atât Ş. Cioculescu
cât şi Perpessicius: plimbările propuse sunt o evadare în aproape fantasticul
spaţiu al deliciilor naturiste. E ca un erou stendhalian, cu posibilităţi de
trimitere la idei sentimentale la tema vieţii aşa cum e. nu e tiran nici rigid faţă
de femei, ci filosof în felul său fiind foarte evoluat şi rafinat în comparaţie cu
bestiala Aglae. Dar la minunata sa moşie (crede el), dispoziţiile date de dânsul
sunt aspre şi categorice, căci “avea disciplina sufletească de a nu se lăsa
păcălit”. Elegant, monden, el se acomodează situaţiei şi renunţă la Otilia când
constată că nu formează ceea ce ar fi dorit amândoi. S-ar pute spune că prin
acest personaj se ilustrează lipsa de conflicte pe plan material şi moral; în tot
cazul el nu le oglindeşte. Personajul e transfigurat în sensul clarităţii şi
olimpicului.
Otilia are o enigmă pe care Felix vrea să o afle, dar de fapt şi Felix are
o enigmă indescifrabilă cu toată exegeza ce s-a făcut în legătură cu vizita

11
Otiliei la dânsul în timpul nopţii. Odaia fetei are trei oglinzi mobile, metaforic
cel trei atitudini ale acestor trei personaje ce formează un triunvirat moral
victorios asupra imoralităţii Tulenilor, Sohaţchlor şi a lui Stănică. Motivul
oglinzilor nu e aici pur decorativ, gratuit, ci implică un tâlc al interiorului
personajelor. Mobilitatea uneia dintre ele este însăşi mobilitatea psihicului
Otiliei care nu se poate cristaliza deodată. “Sunt o nebună, Felix, nu trebuie să
te iei după mine”, zice Otilia. Ea trece repede de la o stare la alta, ca apele
oglinzii care reflectă tot alte vedenii şi peisaje. Ca unui erou din Cezar Petrescu
i se îndeplineşte orice dorinţă. Felix, care nu pozitivist, un om de ştiinţă, care
admiră tenacitatea, autoritatea, siguranţa omului în toate, nu poate înţelege
mobilitatea tinerească a Otiliei, căci el ştie că lucrurile trebuie să fie precise,
statornice până la o anumită limită. Labilităţile sufleteşti nu sunt bune şi
oamenii nehotărâţi sunt nefericiţi. Otilia e rece, tatonează uneori, dar
copilăriile ei capriciile ei ne fac să tremurăm de emoţie, să zâmbim iertător. Ea
face serios bucătărie dar face cu ingenuitate costumaţia păpuşilor, alternând
suavul cu banalul. Felix nu înţelege acest continuu balans între una şi alta: îl
iubeşte pe Felix dar se căsătoreşte cu Pascalopol. Strălucirea mondenă şi
intimitatea îi cer prioritatea şi ea se străduieşte să le satisfacă pe ambele. Ea
este o enigmă pentru Felix şi Felix e o enigmă pentru Otilia, căci s-a stăpânit în
mod exepţional, urmându-şi linia sa etică. Otilia e aici tipul adolescentei
adorabile, neuitate, inefabile, contradictorii din inocenţă, pe care nu o poţi uita,
cum spunea Ibrăileanu despre astfel de chipuri de femei. Avatarurile Otiliei
provin din dezinteresul ei total pentru ce trebuie să facă raţional şi opţiunea ei
finală pentru America de Sud are ceva atât de romantic încât se armonizează cu
firea ei. “- Tu nu cunoşti viaţa, Felix – reluă Otilia ideea – pentru o fată, reuşita
în viaţă nu e chestiune de studiu şi de energie. Admir inteligenţa şi voinţa ta de
bărbat, astea nu sunt bune şi pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în
afară de asta nu poate fi fericire” (IV ,282). Iar tot atunci, în convorbirea cu
Felix: “Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix. Ah, ce rău
îmi stă negrul, mă învineţeşte la faţă” (IV,282). După scena aceasta, Otilia îşi
împarte lucrurile. Apoi va spune: “de obicei fetele admiră pe oamenii ca tine şi
merg după oameni ca Stănică”. Otilia a fost o enigmă şi pentru Pascalopol. Din
nostalgia amintirilor pure, după război, deci după 10 ani cel puţin, Felix trece
din nou pe strada Antim, unde stătuse Otilia în vremea tinereţii ei ca să vadă
imensa părăginire şi ecoul poesc că nu stă nimeni acolo.
Felix e tipul omului echilibrat, clasic, rece, întreprinzător, sigur de sine
şi tenace, căsătorit bine, ajuns profesor universitar. El e plin de voinţă şi
stăpânire de sine, un gentleman cu Otilia, care îl înţelege la sfârşit că el nu e
capabil de nebunii. El are conştiinţa valorii personale şi e pregătit solid în
meseria sa. Pentru Pompiliu Constantinescu, Felix reeditează situaţia din Carte
nunţii în ce are tânărul mai poetic, dar tratat obiectiv. E de un avânt explicabil
la un tânăr student în medicină, fiu el însuşi de doctor, cu însuşiri excepţionale

12
şi nevanitos, nepedant. Când fata nu-i răspunde la scrisoare, Felix pleacă pe jos
până la Băneasă, prin frig, ca spre a compensa durerea pe alt plan.
Romanul se încheie simetric, revenind imagine de la început: casa lui
Costache Giurgiuveanu, şi mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cvintele
acestuia: “Aici nu stă nimeni” – dezolant şi lugubru. Începutul şi sfârşitul se
organizează armonios cu revenirea unei note, ca în muzică, şi anume tema lui
Nimeni, aşa de plină şi de sensuri adânci, aducând aminte cumva şi de finalul
romanului Marile speranţe ale lui Dickens.
În romanul “Enigma Otiliei”, categoriile tragic, comic, ridicol,
transferul lor reciproc, intrarea unora în sfera altora se face cu abilitate încât
tabloul social al epocii 1909-1922 (acesta din urmă sugerat în final) apare cu
garanţia autenticităţii maxime când e vorba de transfigurarea relaţiilor pe
planul ficţiunii literare. Mediile sociale investigate, minuţiozitatea analitică,
morala, tipologia îl fac balzacian.
“Enigma Otiliei” e unul din cele mai bune romane ale perioadei
interbelice româneşti, model de epică balzaciană modernizată în stil clasic.

Realizat de
Popa Daniela
clasa a-XII-a C

13