PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU FATA DE LUME

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume se numește Pronie sau

Providenţă; este grija pe care o are Dumnezeu faţă de ceea ce a creat; e
voinţa lui Dumnezeu ca să conducă făpturile spre bine. Dumnezeu e şi Creator,
şi Proniator. El a voit să facă lumea, şi a făcut-o; tot El vrea să o menţină în
viaţă, şi o menţine; El vrea să o conducă spre un scop bun, şi o conduce. Fiind
bun, Dumnezeu poartă de grijă. Iar pentru că Dumnezeu e şi bun, dar şi
înţelept, poartă de grijă de creaturi în modul cel mai bun cu putinţă.
Însă pentru că pronia lui Dumnezeu este de necuprins pentru mintea
omenească, multe din lucrurile ei ni se par nedrepte. Unele din lucrurile proniei
sunt prin bunăvoinţă (toate cele bune pe care le fac oamenii), iar altele prin
îngăduinţă. Iată exemple de lucruri îngăduite de pronie:

a. Când Dumnezeu îngăduie ca şi omul drept să cadă în nenorociri, pentru a

arăta şi altora virtuţile lui: ca în cazul dreptului Iov, a cărui răbdare şi dreptate
s-a arătat în faţa lumii întregi şi mai ales a prietenilor lui.
b. Când Dumnezeu îngăduie ceva absurd să se întâmple, pentru a se face un
lucru minunat: ca în privinţa Crucii, prin care a fost răstignit Hristos,
câştigându-ne mântuirea.
c. Când îngăduie ca și cel cuvios să sufere, ca să se smerească, să nu
alunece în mândrie pentru darurile şi harul pe care le-a primit: aşa era Sfântul
Apostol Pavel, care avea o boală dată special pentru a nu se mândri.
d. Când părăseşte pe cineva pentru o vreme, pentru păcatele aceluia sau
pentru ale părinţilor, ca la orbul din naştere, spre slava lui Dumnezeu.
e. Când îngăduie Dumnezeu ca cineva să sufere pentru ca ceilalţi să vadă
slava la care ajunge acela prin suferinţă şi să se umple de râvnă şi de
nădejdea slavei viitoare: situaţia mucenicilor.

- Omul e lăsat întotdeauna de Dumnezeu să aleagă. Dacă alege binele,

Dumnezeu îl ajută să îl ducă până la capăt. Dacă alege răul, Dumnezeu îl
părăseşte. Sunt două feluri de părăsiri ale lui Dumnezeu:
una instructivă (mântuitoare), pentru îndreptarea omului, pentru râvna şi pilda
altora sau spre slava lui Dumnezeu, care e temporară;
una deznădăjduitoare şi completă, atunci când omul rămâne insensibil,
nevindecabil, din pricina propriei lui hotărâri, deşi Dumnezeu a făcut totul
pentru el. Avem, în acest ultim caz, exemplul nefericit al lui Iuda Iscarioteanul.
Să ne ferească Dumnezeu de asemenea părăsire!

- Felurile proniei lui Dumnezeu sunt însă mult mai multe şi nu le putem
înţelege, nici exprima pe toate. Există însă o regulă generală pentru primirea
proniei în viaţa noastră: toate întâmplările triste duc la mântuire pe cei care le
primesc cu mulţumire. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii
să se mântuiască şi să dobândească împărăţia Lui. El n-a creat pe nimeni
pentru a-l pedepsi. Însă pe unii îi pedepseşte, pentru că El e şi drept.
Dar dacă Dumnezeu nu voieşte ca să se facă răul, nu înseamnă că forţează
pe om să facă binele. Orice om care vrea binele e ajutat de Dumnezeu şi nu
poate să-l facă fără El; omul poate face fără Dumnezeu doar ceva rău, caz în
care urmează diavolului. După cum nici diavolul nu sileşte pe nimeni şi nu
poate sili spre rău, nici Domnul nu ne sileşte spre bine.

- Dacă de la început Adam ar fi păzit porunca lui Dumnezeu, s-ar fi fixat în bine,
fără a mai aluneca spre rău. Prin călcarea poruncii, şi-a schimbat dragostea de
Dumnezeu în dragoste de materie şi de plăceri.
Dumnezeu a manifestat dragoste faţă de creaţia Sa prin simplul fapt că a
creat-o. Iar faţă de om El a arătat o dragoste şi o purtare de grijă deosebite,
încă de la început, prin faptul că omul a fost aşezat în Raiul preafrumos. Chiar
şi după ce omul a căzut din starea de fericire, la ispita diavolului, Domnul nu l-a
părăsit întru totul. L-a pedepsit după dreptate, dar i-a dat şi făgăduinţe de mai
bine, i-a dat prilejuri de pocăinţă, l-a călăuzit prin îngeri, prin profeţi, prin legea
lui Moise, prin războaie, prin propria conştiinţă (glasul lui Dumnezeu din om).
Prin toate acestea se căuta distrugerea păcatului şi readucerea omului la o
viaţă fericită. Suprema purtare de grijă pe care a dovedit-o Dumnezeu a fost că
Însuşi Fiul Său, Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat. El fiind Dumnezeu
desăvârşit, S-a făcut şi om desăvârşit, înfăptuind cea mai mare noutate din
toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, pentru a ne mântui.

- Purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu a încetat odată cu Întruparea Fiului Său,

nici cu Înălţarea Sa la cer, ci a continuat şi continuă prin Biserica Sa, prin
Sfintele Taine, prin Duhul Sfânt Care vine în noi de la Botez şi Care ne uneşte
cu Dumnezeu.
El are de grijă şi de cei necredincioşi, pe care îi ţine în viaţă, care fără El s-ar
preface în ţărână. Permanent şi prin multe mijloace lucrează pronia lui
Dumnezeu. Prin pronia Sa, Dumnezeu este pretutindeni de faţă şi totul se află
sub stăpânirea Sa. Uneori, Dumnezeu ne instruieşte chiar şi prin demoni, cum
a fost în cazul lui Iov.

„Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi

Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor
întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa
pământului." (Psalmul CIII, 29-31)
- Doamne, ajută-ne să deschidem ochii sufletului şi să vedem neîncetat
purtarea Ta de grijă faţă de noi!

Exerciţiu:
Precizaţi valoarea de adevăr a enunţurilor de mai jos:
a. Pronia lui Dumnezeu nu poate fi pătrunsă de oameni decât parţial.
b. Pronia se mai numeşte „providenţă" şi ni-L arată pe Dumnezeu ca fiind bun
şi iubitor.
c. Pronia obligă omul la săvârşirea binelui.
d. Omul nu poate face niciun bine fără Dumnezeu.
e. Pronia se poate arăta şi în suferinţele omului, dacă acesta le acceptă cu
mulţumire.
f. Nimeni şi nimic nu este scăpat din vedere de pronia lui Dumnezeu.
g. Dovada supremă a proniei e Întruparea lui Hristos.
h. Diavolul poate obliga omul la săvârşirea răului.