JEAN VANIER „ IZVORUL LACRIMILOR”

Acest mic volum a văzut lumina zilei deoarece la zilele de reculegere ale Alianței comunității
„Arca”, care au avut loc la Santo-Domingo, câteva persoane au fost atinse de aceste cuvinte şi le-au
transcris. Anne-Sophie Andreu, o prietenă de la Arca, le-a citit şi a fost şi ea mişcată. A lucrat la acest
text cu competenţă şi cu experiența vieţii ei spirituale pentru a-i dărui forma actuală, mai lizibilă, mai
simplă, mai adaptată unei lecturi meditative. Îi sunt recunoscător pentru acest fapt.

Sper ca această spiritualitate în inima comunităţilor noastre( Arca, Credinţă şi Lumină) să

cheme şi alte persoane la urmarea lui Isus pe drumul compasiunii. Fiind alături de persoanele
neajutorate şi aflate în lipsuri, ele vor descoperi prezenţa lui Isus şi vor deveni prietenii săi. Vor găsi
în acest fapt o nouă forţă şi o nouă libertate.

Jean Vanier

Prefaţă

Izvorul lacrimilor

Unde se află izvorul lacrimilor? De unde vin aceste ape care apar dintr-o dată la suprafaţa fiinţei
noastre şi pe care nu putem să le reţinem? Apă arzătoare a durerii, apă amară a remuşcărilor, apă dulce
a compasiunii, apă liniştitoare a căinţei şi a consolării, apă săltăreaţă a bucuriei… lacrimile apar atunci
când ceva în noi este atins foarte profund. Când suntem zdruncinaţi de suferinţă bineînţeles, înfrânți
din cauza ei, dar şi când suntem bulversaţi de durerea celuilalt, emoţionaţi de neputinţa sa, mişcaţi de
tristeţea sa ori atunci când suntem impresionaţi de reîntâlnirea unor persoane dragi, de iubirea primită,
de iertarea dăruită. Când inimile noastre de piatră se fisurează, din ele curge apă, aşa cum din stânca de
la Meriba a curs apă în deşert (Ex 17, 6). De unde provin lacrimile, dacă nu din străfundul misterului
fiinţei noastre?
Jean Vanier, prin aceste zile de reculegere ţinute în America Latină pentru asistenţii de la Arca,
vrea să ne antreneze spre acest izvor şi spre acest secret, deoarece nimic din ceea ce este spus aici nu le
este doar lor adresat. În şase zile, care reprezintă tot atâtea capitole, fiecare având ca motto o invocaţie
biblică, ne propune în ritmul a trei meditaţii pe zi să urmăm de fapt un drum către noi înşine. Nu un
drum de tristeţe sau de dezolare ci un drum de adevăr, de consolare şi de speranţă. Deoarece aproape
de izvor, se află din veşnicie Cineva care ne aşteaptă.
Întâlnirea lui Cristos cu Femeia Samariteană, această întâlnire în timpul căreia el promite „apa
vie”, care astâmpără pentru totdeauna setea şi devine în cel care bea izvor „ de apă curgătoare spre
viaţa veşnică” , nu se află din întâmplare în centrul cărţii, în cea de-a treia zi a reculegerii. Începând cu
această întâlnire, în care ni se va spune pe nume conform adevărului nostru, în care Dumnezeu se
descoperă, începe sau reîncepe, de fapt, totul.
Începând din acel moment vom putea să părăsim ţărmurile cunoscute şi să intrăm încetul cu
încetul în mister, vom putea să ne iubim şi să-i iubim pe alţii, vom fi capabili – după ce în prealabil am
făcut totul pentru a o combate – să primim suferinţa, a noastră şi pe cea a celorlalţi. Începând din acel
moment vom putea să învăţăm speranţa, să căpătăm încredere, să ne deschidem la tandreţe. Iar
ultimele trei capitole ale cărţii ne conduc spre toate acestea: de la porunca esenţială: „Iubiţi-vă unii pe
1
alţii după cum eu v-am iubit pe voi” 1 (In 15, 12), la misterul crucii „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34), până la ţărmul Fericirilor care termină cartea: „Fericiţi cei
blânzi” (Mt 5, 4).
Însă pentru a merge la întâlnirea despre care poate că nu ştim că ni s-a dat şi nouă, trebuie să
acceptăm mai întâi să ascultăm: să auzim chemarea, iar cartea începe cu aceasta. „Astăzi vreau să intru
în casa ta” (Lc 19, 5) îi spune Cristos lui Zaheu în primul capitol, însă chemarea este diferită pentru
fiecare dintre noi.
Chemarea lui Zaheu nu este nici cea a lui Petru, nici cea a tânărului bogat. Chemarea adresată lui
Jean Vanier ca şi cea adresată asistenţilor de la Arca care au ales să trăiască împreună cu persoane
având un handicap mintal este şi ea diferită, aşa cum este diferită, nu ne înşelăm, pentru fiecare din
aceşti asistenţi. Fiecare chemare, fiecare vocaţie – este acelaşi cuvânt – se înscrie de fapt într-o istorie
unică, care nu se poate suprapune pe a nimănui altuia, o istorie intimă şi personală în care fiecare este
invitat, în felul său, în ritmul său, cu darul său propriu.
Această chemare unică pe care numai noi o putem auzi şi căreia numai noi îi putem răspunde nu
ne este totuşi adresată o singură dată ci trebuie să o auzim şi să o reauzim mereu dacă nu vrem să ne
oprim pe drum. Deoarece drumul spre noi înşine şi spre Cel care ne aşteaptă trebuie reluat mereu.
Viaţa noastră trebuie mereu recitită, domolită, reinterpretată în lumina Sa, aceeaşi lumină care va
conduce paşii noştri când vom şti să-l vedem pe Acela care totuşi mergea deja în umbră alături de noi.
Căci fiecare este chemat în foarte preţioasa lui unicitate, nu la a „face ceva” mai întâi, spune Jean
Vanier, ci la a se recunoaşte mai întâi drept Cel iubit. Este tema celui de-al doilea capitol care reia
fraza din Isaia „Fiindcă tu eşti de preţ în ochii mei şi de cinste şi te iubesc” (Is 43, 4). Însă această
recunoaştere de sine, în mod misterios, nu are loc decât împreună cu recunoaşterea celuilalt, ca şi cum
iubirea în sfârşit primită, acceptată, ar deschide ochii.
Fiecare este chemat deci să recunoască şi darul celuilalt, în mod deosebit darul celui sărac, al
celui mic, al celui abandonat, al aceluia pe care societăţile noastre îl resping deoarece, oricare ar fi
cauza, el nu poate sa ţină ritmul. Trăind la Arca cu persoanele handicapate mintal, împărtăşind cu ele şi
cu părinţii bucuriile şi durerile, grijile comune în comunităţile Credinţă şi Lumină sau participând la
toate aceste comunităţi care s-au construit în jurul prezenţei celui sărac, se descoperă de fapt un adevăr
cât se poate de misterios care este însuşi adevărul Evangheliei. Nu este vorba numai despre a acţiona
cu generozitate sau de a face un bine celor săraci ci de a deveni prietenul lor. Să descoperi în alianţa cu
ei că ei sunt aceia care ne trezesc şi ne vindecă, care merg înaintea noastră şi ne conduc pe calea vieţii.
Cardinalul Etchegaray le amintea cu tărie acest fapt tinerilor din lumea întreagă reuniţi la Roma
în august 2000: „Biserica ne cere, spunea el, să fim atenţi faţă de cei mici, de cei umili, de cei săraci,
faţă de toţi aceia despre care Cristos a recunoscut cu bucurie că văd ceea ce rămâne ascuns celor
înţelepţi şi pricepuţi (cf. Mt 11, 25). Să nu uitaţi niciodată acest criteriu evanghelic, este cel mai
preţios, cel mai sigur, dar şi cel mai concret în dorinţa voastră de a şti ceea ce Cristos aşteaptă de la
generaţia voastră. Numai acela care are o inimă de sărac este destul de dezlipit, despuiat de orice
interes, pentru a stăpâni mersul istoriei şi, dacă este nevoie, să îl corecteze. Această deprindere, cea
mai frumoasă a angajamentului vostru spiritual este clară: a trăi sărac asemenea lui Cristos, a trăi
împreună cu cei săraci pentru a trăi împreună cu Cristos. Reînnoirea Bisericii a avut loc de fiecare dată
când ea a îndrăznit să intre în alianţă cu săracii.”
Calea regală a Evangheliei, ne repetă şi Jean Vanier, este această cale obscură a întâlnirii cu cei
săraci, cu cei care nu sunt iubiţi, cu cei pe care bineînţeles îi întâlnim în drumul nostru dar şi cu acela
pe care îl purtăm în noi, ca pe un copil rănit pe care nu dorim să-l auzim. Marea lumină de la amiază
care luminează întâlnirea lui Cristos cu Samariteanca în acest al treilea capitol „Dacă ai cunoaşte darul
lui Dumnezeu” (In 4, 10) despre care am spus că este axul principal al cărţii, aduce lumină şi asupra
rănii sale, asupra sărăciei sale. Această parte suferindă din ea însăşi pe care o ascundea faţă de ceilalţi

1
Textele biblice au fost reproduse după: Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, f.a.
2
dar şi faţă de ea, şi despre care poate în sfârşit să vorbească cu uşurinţă şi cu deplină sinceritate, Celui
care, aşezat pe marginea fântânii, o luminează şi o reîncălzeşte cu această lumină cu totul diferită care
face posibilă împăcarea cu sine şi cu ceilalţi. Deoarece numai după ce am înţeles cât am fost de iubiţi,
după ce am recunoscut „darul lui Dumnezeu” asupra noastră şi asupra celorlalţi, după aceea putem
auzi cu adevărat porunca iubirii reciproce şi să pătrundem în această alianţă.
Drumul spre sine, ca şi drumul spre celălalt este drumul alianţei. Istoria lui Dumnezeu cu
umanitatea este istoria unei alianţe. În timpul acestor zile de reculegere în care asistenţii de la Arca îşi
recitesc în mod regulat viaţa, ascultă din nou chemarea, întră în ei înşişi pentru a se primi pe ei înşişi în
goliciunea adevărului lor, aceia care doresc pot şi să „anunţe alianţa”. Adică recunosc în cadrul unei
ceremonii foarte simple, în centrul căreia se află celebrarea spălării picioarelor, care este forma
particulară pe care această alianţă fundamentală a luat-o în viaţa lor. Ei recunosc că această legătură pe
care Dumnezeu o ţese cu noi şi între noi şi ceilalţi se exprimă pentru ei în această alegere particulară
care este viaţa lor la Arca.
Fără îndoială, şi noi suntem chemaţi să răspundem la această întrebare la sfârşitul lecturii şi al
meditaţiei noastre. Care este „alianţa” noastră? Pe lângă cine, cu cine, cum, la ce am fost noi chemaţi?
Poate deja ştim şi am răspuns de foarte mult timp sau poate că nu suntem conştienţi încă de
faptul că şi noi am fost chemaţi. Poate căutăm ceva care să dea sens vieţii noastre sau poate suntem
prea bogaţi, prea plini de proiecte sau dimpotrivă prea împovăraţi, încât ajungem să credem că nu mai
este posibil să auzim ceva. Nu contează! Jean Vanier ne spune că mereu este momentul să pornim sau
să reluăm drumul, că nu trebuie să ne fie teamă de noi înşine, de ceilalţi sau de viaţă. Oricine am fi,
oricare ar fi situaţia în care ne zbatem, suntem aşteptaţi asemenea unui oaspete de marcă lipsind de la
petrecere atâta timp cât rămâne deoparte. Fiu mai mare sau fiu risipitor, cu toţii suntem invitaţi la masa
alianţei şi nu depinde decât de noi să dansăm atunci când ne vine rândul.

Anne-Sophie Andreu

Introducere

ISUS PLÂNGE

Isus intră în Ierusalim şi plânge.

Plânsul lui Isus este foarte misterios.
El vede ceea ce se va întâmpla,
el vede că Ierusalimul va fi distrus,
că oraşul sfânt va deveni un loc de război şi de suferinţă.
Isus plânge: „Dacă ai fi înţeles mesajul păcii…”
În această săptămână, vom încerca să pătrundem puţin în acest mesaj de pace a lui Isus, descoperind
darul lui Dumnezeu, secretul Evangheliei, acest mare secret pe care, adesea, îl ignorăm sau vrem
să-l ignorăm.

Isus plânge asupra lumii.

Plânge peste Haiti,
plânge asupra ţărilor noastre unde domneşte diviziunea, inegalitatea, excluderea.
Pentru a pătrunde în misterul Arcei, trebuie să fie înţeles misterul lacrimilor lui Isus.
În comunităţile noastre Arca, atâtea persoane pe care le-am primit fuseseră îndepărtate… Au plâns
foarte mult.
3
Arca a fost construită pe lacrimile lor.

Luisito are un handicap foarte grav. Înainte de a fi primit la Arca, trăia într-o colibă, aproape de o
biserică. Când a murit mama sa, a rămas singur acolo. Nişte vecine se ocupau puţin de el, îl
hrăneau, însă nu se apropiau prea mult de el deoarece avea corpul chircit, mirosea urât, nu putea
nici să meargă, nici să vorbească. Deranja pe toată lumea atât în biserică cât şi peste tot.
El este fondatorul comunităţii Arca la Santo-Domingo iar astăzi este atât de plăcut să-l vezi!

Claudia vine de la azilul din San Felipe din Honduras. Nevăzătoare şi autistă, a fost abandonată încă
de mică. Primii ani în Casa Nazaret, a fost foarte tulburată, neliniştită şi ţipa mult. Acum s-a
liniştit, munceşte în atelier, pune masa… Când am văzut-o în urmă cu doi ani, când am trecut
ultima dată pe acolo, fredona tot timpul, zâmbea. Am întrebat-o: „Pot să te întreb ceva?”
- „Da, Juan”
- „Claudia, de ce eşti fericită?”
Ea mi-a răspuns: „Dios.”
Mi s-a părut foarte frumos ceea ce a spus: această fetiţă abandonată, respinsă, pe care nu o mai voia
nimeni, devenise prietena lui Dumnezeu.

Fie că trăim la Arca, fie că suntem prieteni ai comunităţii Arca, membri ai consiliului de administraţie
sau preoţi ai comunităţii, avem un mare privilegiu, acela de a fi aproape de Luisito, de Claudia, de
cei mici şi săraci din această lume, şi de a putea să-l atingem pe Isus în mod fizic.
Deoarece acesta este misterul, acesta este secretul Evangheliei:
Luisito face ca Isus să fie prezent în mod fizic.
Este puţin nebuneşte însă multe din câte voi spune vor fi o nebunie, deoarece Evanghelia este nebunie!

Ceea ce ne spune este atât de extraordinar, atât de surprinzător încât ne este greu să credem, tot atât de
greu cum i-a fost Mariei să creadă că acel copilaş pe care ea îl purta în sânul ei, apoi în braţele ei,
era Dumnezeu.
Iar acest copilaş avea nevoie de Maria, avea nevoie ca ea să îl hrănească, să-l încălzească, dar şi mai
important, avea nevoie ca ea să-l iubească. Un copilaş are nevoie să fie iubit iar Cuvântul care s-a
făcut trup a avut nevoie să fie iubit.
În timpul acestei săptămâni vom încerca să pătrundem şi misterul lui Dumnezeu care s-a făcut mic.
Ne este foarte greu să credem în această micime a lui Dumnezeu deoarece pentru noi Dumnezeu este
mai întâi Cel Atotputernic,
Acela care a creat toate:
cerul şi pământul, apa şi toate creaturile marine,
imensa lume vie a animalelor şi plantelor,
a bărbaţilor şi femeilor.
Dumnezeul nostru este atât de mare!
Când privim stelele, distanţa dintre stele, când ne imaginăm soare după soare, galaxii în spatele altor
galaxii, putem să simţim puţin această imensitate a lui Dumnezeu.
Iar acest Dumnezeu se face trup şi devine un copilaş.

În Evanghelia după Ioan, Filip îi spune lui Isus: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” iar
Isus răspunde: „De atâta timp sunt cu voi, Filipe, şi tu nu m-ai cunoscut? Cine m-a văzut pe mine l-
a văzut pe Tatăl.” (In 14, 9).

Cine îl vede pe Isus, îl vede pe Dumnezeu;

acela care îl atinge pe Isus îl atinge pe Dumnezeu;

4
Maria, care îl poartă pe Isus în braţele sale, îl poartă pe Dumnezeu.
Este nebunia Întrupării.
Iar această nebunie a Întrupării se prelungeşte: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie
mi-aţi făcut.” (Mt 25, 40).
Acela care vizitează un prizonier, care-l îmbracă pe cel gol,
Care-l primeşte pe cel străin,
în vizitează, îl îmbracă, îl primeşte pe însuşi Dumnezeu.

Vom pătrunde în acest mister care reprezintă puţin secretul Evangheliei, însă nu putem să pătrundem
acolo cu adevărat decât dacă întreaga noastră fiinţă se află în ascultare.
Ceea ce vom auzi de fapt este prea ciudat pentru ca noi să putem să sesizăm dintr-o dată, fără ajutorul
Duhului Sfânt. Pentru a-l auzi cu adevărat, trebuie să ne aşezăm în lumina Celui care singur are
puterea de a învăţa.
Duhul Sfânt va face să pătrundă un cuvânt sau altul în adâncul fiinţei noastre.
Să fim deci foarte atenţi, nu la cuvântul meu
ci la Cuvântul lui Dumnezeu care se va descoperi în acest fel în fiecare dintre noi.

Să ne plecăm urechea la Evanghelie, această nebunie a lui Dumnezeu,

şi să ascultăm Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

În cartea lui Osea, citim:

„Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage
şi o voi duce în pustiu
şi voi vorbi inimii ei;” (Os 2,16).
Acesta este puţin sensul zilelor noastre de reculegere.
Suntem deoparte… Nu este chiar deşertul dar poate să devină deşert, sau poate că deja suntem acolo şi
este bine. Este semnul că Isus ne-a sedus, ne-a condus acolo şi că vrea să ne vorbească.
Isus vrea să vorbească inimii noastre, nu capului nostru,
deci să ne deschidem inimile foarte larg, pentru a primi ceea ce vrea să ne dea.

Profetul continuă: „Îi voi da viile ei” adică, îi voi reda fecunditatea, îi voi arăta în ce fel este rodnică
viaţa sa, „şi valea Acor o voi preface în poartă de nădejde”.

Da, viaţa noastră poate să fie rodnică,

deoarece Isus ne chemă să aducem multe roade, să dăm viaţă. Noi avem tendinţa să uităm asta
deoarece rodnicia ne provoacă puţină teamă.
Ne place „să facem” lucruri,
dar ne este teamă să dăruim viaţă şi să-i purtăm pe aceia şi acelea cărora le-am redat viaţa.

Se poate să ne mai fie frică să înfruntăm realul,

deoarece este adesea dureros şi dezamăgitor;
în felul acesta ne refugiem în vise, evadăm în iluzii,
ne închidem în teorii, ne ghiftuim cu distracţii.
În Statele Unite, în acest moment, se priveşte la televizor în medie între 28 şi 32 de ore pe săptămână.
Lumea iluziei şi a viselor a luat-o înaintea lumii reale.
În acest fel fugim toţi, mai mult sau mai puţin, de valea Acor care ne aparţine,
acest loc al suferinţei noastre celei mai intime în care totuşi Dumnezeu ne spune că, dacă mergem
acolo împreună cu el,
El va deveni poarta speranţei.

5
Valea Acor este o vale aproape de Ierihon,
în care se află peşteri periculoase, pline de şerpi, de scorpioni, de păianjeni uriaşi şi de animale
sălbatice, locul fricii în care trebuia evitat să intri, locul de care se îndepărtau cu toţii, pe care toţi îl
evitau.
Însă, Dumnezeu spune că această vale a nefericirii va deveni o poartă de speranţă. Este ceva misterios
şi plin de promisiune.

În fiecare din noi, există o vale Acor,

lucruri în noi pe care nu vrem să le privim, de care nu vrem nici măcar să ne amintim, nici să ne
apropiem, lucruri pe care le ocolim, de care ne îndepărtăm deoarece ne provoacă prea multă durere
iar nouă tuturor ne este frică de suferinţă.
Există şi oameni pe care nu vrem să-i vedem, pe care îi evităm deoarece ne jenează; sunt prea diferiţi,
prea suferinzi iar suferinţa lor ne provoacă teamă.
Însă Dumnezeu spune: dacă vei pătrunde în acest loc pe care încerci să-l eviţi, el va deveni „o poartă
de speranţă”.

Dacă te apropii de cei care sunt respinşi, care sunt evitaţi, care sunt excluşi, care sunt zdrobiţi sau care
sunt ascunşi în azile sau în instituţii, deoarece ne este ruşine şi pentru că deranjează, atunci, vei
descoperi că ei sunt „poartă a speranţei”.
În acelaşi timp, dacă te apropii în tine de ceea ce te face să suferi sau îţi provoacă teama, de blocaje, de
durităţi, de rezistenţe, de lucruri de care îţi este ruşine şi pe care nu vrei să le vezi, dacă îndrăzneşti
să pătrunzi cu mine în valea ta Acor, personală, spune Domnul, atunci ea va deveni „poartă a
speranţei”.

Singuri, nu vom găsi niciodată drumul.

Trebuie să înaintăm cu Isus,
mână în mână.

În acest fel, la începutul acestor zile de reculegere,

să ne punem mâna într-a lui Isus şi să-i cerem să ne conducă, să ne descopere secretul Evangheliei.

Prima zi

„ASTĂZI VREAU SĂ INTRU ÎN CASA TA”

SĂ AUZIM CHEMAREA

Isus plânge peste Haiti.

Isus plânge peste Santo-Domingo.
Isus plânge peste lumea noastră.
Există atâta inegalitate, atâta violenţă, atâta ură.

Isus a venit să ne aducă pacea, să facă din omenire un singur trup în care fiecare să-şi găsească locul.
Iar noi, noi am făcut din întreg pământul cu totul altceva:
6
un loc al rivalităţii, un loc al războaielor între naţiuni, între rase, între religii, între clasele sociale.

Da, pământul nostru este un loc al violenţei în care fiecare se înarmează pentru a se apăra, pentru a-şi
apăra familia, clasa, religia, naţiunea…
pentru a se apăra pe sine însuşi.
Armele nucleare, carele de luptă, mitralierele sunt semne vizibile ale acestei înarmări personale
invizibile pe care toţi o posedăm şi pe care o folosim imediat ce ne credem sau ne simţim
ameninţaţi.
Ne este atât de teamă că vom fi înjosiţi, dispreţuiţi, că nu vom primi ceea ce ni se cuvine…

Este aceeaşi violenţă, aceeaşi ură pe care ne-o descrie şi cartea Genezei în momentul în care
Dumnezeu în va chema pe Noe.

„Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi
dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele.
I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Gen 6,5).

El plânge,
aşa cum Isus plânge peste Ierusalim.

Şi puţin mai departe citim: „Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse
pământul de silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată că era stricat, căci tot trupul
se abătuse de la calea sa pe pământ.” (Gen 6, 11-12).

Aceeaşi violenţă traversează istoria,

acelaşi proces de ură se repetă secol după secol,
hrănit de teama şi vulnerabilitatea noastră.

Căci, dacă noi suntem violenţi, suntem înainte de toate aşa datorită faptului că suntem vulnerabili.
Violenţa este răspunsul inimii noastre rănite faţă de neînţelegere, respingere, lipsă de iubire.
De îndată ce suntem neiubiţi, respinşi,
rana se deschide, ne face rău
şi atunci desfăşurăm întregul nostru sistem de apărare.

Îmi amintesc:
vizitam o închisoare de înaltă securitate în Canada, la Kingston,
şi vorbeam cu deţinuţii despre bărbaţii şi femeile din comunitatea mea;
vorbeam despre suferinţa lor, despre vulnerabilitatea lor, despre depresiile lor, despre eşecurile lor,
despre gesturile lor de automutilare, despre copilăria lor distrusă şi despre durerile care i-au
marcat…
Atunci când merg într-o închisoare, vorbesc adesea despre bărbaţii şi femeile din comunitatea mea,
deoarece ştiu că vorbind despre ei, vorbesc şi despre aceia care sunt în faţa mea,
deoarece este şi istoria lor,
o istorie a respingerii, a insecurităţii, a eşecului şi a doliului.

La sfârşitul conferinţei, un bărbat s-a ridicat.

A început să urle:
„Viaţa ta a fost uşoară, tu nu înţelegi ceea ce noi trăim.
Când eu aveam patru ani, mi-am văzut mama violată sub ochii mei,

7
la şapte ani, am fost vândut de tatăl meu unor homosexuali,
la treisprezece ani, „oamenii în albastru” au venit să mă caute…
Iar dacă cineva mai vine în această închisoare să vorbească despre iubire, îi voi zdrobi capul cu
picioarele.”

L-am ascultat fără a şti ce să spun.

Ca şi cum m-ar fi pus la zid,
mă rugam.

Apoi i-am spus: „E adevărat, am avut o viaţă uşoară,

e adevărat, nu vă cunosc viaţa,
însă ştiu că tot ceea ce tocmai ai spus este foarte important deoarece în afara închisorii vă judecăm
foarte adesea fără să vă cunoaştem suferinţa, istoria, copilăria.
Îmi dai voie să spun afară ceea ce tu mi-ai spus astăzi?

El a răspuns: „Da”.

Atunci am adăugat: „Aveţi multe să ne spuneţi, însă într-o zi, veţi ieşi de aici şi poate că aveţi nevoie
să auziţi şi voi anumite lucruri.”

Apoi l-am întrebat pe acest om dacă pot să revin în închisoare atunci când voi mai reveni prin zonă;
mi-a răspuns: „da”.
După întrebările de la sfârşitul conferinţei,
am mers spre el,
i-am strâns mâna şi l-am întrebat cum îl cheamă şi de unde venea.
Dintr-o dată mi-a venit ideea să-l întreb dacă este căsătorit şi, cum el mi-a răspuns „da”, i-am spus:
„Vorbeşte-mi despre soţia ta.”

Atunci acest bărbat atât de violent, care purta atâta ură în el,
a început să plângă.
Printre aceste lacrimi, mi-a vorbit despre soţia sa:
era în scaun cu rotile, trăia la Montreal
şi nu o mai văzuse de doi ani.

Mă aflam în faţa unui copilaş care plânge, însetat de tandreţe,

un bărbat de o imensă vulnerabilitate.

Vorbind despre iubire, de comuniune, de tandreţe,

de toate lucrurile de care el fusese lipsit,
i-am redeschis toate rănile
iar aceasta era ceva insuportabil pentru el.

El m-a învăţat că izvorul lacrimilor şi al violenţei nu este mereu orgoliul sau lăcomia sau teama de
lipsuri…
ci ceva mult mai profund:
o modalitate de a se apăra împotriva intolerabilului,
de a se proteja de propria vulnerabilitate, de teama sa de suferinţă.

Iar Dumnezeu ştie aceasta.

8
Atunci, pe pământul nostru strivit de violenţă,
Dumnezeu cheamă oameni să creeze locuri noi în care să nu fie nevoie de a se apăra,
locuri de pace, de iubire, de comuniune
în care fiecare să poată să fie primit în slăbiciunea sa, în fragilitatea sa, în vulnerabilitatea sa.

Biserica ar trebui să fie peste tot.

Însă Biserica este alcătuită din oameni şi putem să citim în ea o istorie a puterii şi a violenţei.
Fără încetare ea trebuie să lucreze pentru a reveni la esenţial,
la inima a ceea ce ea este,
şi să nu se lase coruptă.

Isus le ceruse apostolilor să îşi spele picioarele unii altora…

La prima întâlnire a Conciliului Vatican II, cardinalii au apărut cu trene lungi de patru metri ţinute de
ministranţi deoarece cardinalii sunt prinţii Bisericii… În vremurile care au urmat a prevalat
simplitatea.

Timp îndelungat anumiţi teologi s-au întrebat dacă sclavii aveau suflet; foarte puţini printre ei s-au
ridicat împotriva sclavagismului.

Abia trecuseră câţiva ani de la moartea lui Isus, cum ne spune scrisoarea sfântului Iacob, şi deja
lucrurile au început să se strice în comunităţile creştine.
Oamenii bine îmbrăcaţi erau aşezaţi în primele rânduri ale adunărilor iar cei săraci în îmbrăcăminte
erau aşezaţi cât mai în spate pentru a nu deranja. (Iac 2,4-9).
Sfântul Iacob este indignat, chiar enervat:
Isus este mort deoarece i-a pus pe cei săraci în inima comunităţii iar comunitatea începea să-i excludă.

Însă Dumnezeu cheamă neîncetat,

cu fiecare nouă violenţă,
o chemare mereu nouă
şi totuşi mereu aceeaşi.

Înainte de potop, l-a chemat în acest fel pe Noe: „Un om drept şi neprihănit între oamenii timpului său
şi mergea pe calea Domnului.” (Gen 6,9).

Trebuie să devenim conştienţi de violenţa lumii noastre

Ca şi de cea din inima noastră
dar trebuie să şi ascultăm chemarea neîncetată a lui Dumnezeu.

În multe ţări s-a instituit o duminică a vocaţiilor.

În acea zi se cere creştinilor să se roage
pentru vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată.
Este un fapt important.

Însă alţii nu au şi ei o vocaţie,

nu sunt şi ei chemaţi?
Nu are oare fiecare drumul său?

Căsătoria nu este oare o vocaţie?

9
Da, şi este o vocaţie grea
care necesită întreaga forţă şi chemarea lui Dumnezeu pentru a o trăi.
De aceea există un sacrament al trupului care este foarte misterios deoarece este asemenea unirii dintre
Cristos şi Biserică. (Ef 5,32).
Persoanele care poartă un handicap nu au oare o vocaţie?
Da, şi sfântul Paul ne reaminteşte acest fapt cu putere atunci când ne spune:
„Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe
cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele puternice;
Dumnezeu a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să
nimicească pe cele ce sunt.” (1Cor 1, 27-28).

Este adevărat că este important să existe o duminică în care Biserica întreagă se roagă pentru vocaţii la
preoţie şi la viaţa consacrată, însă este periculos să identificăm vocaţia cu preoţia şi cu viaţa
consacrată.
Nu există cei care au o vocaţie şi… ceilalţi,
cei lăsaţi la o parte.

Dumnezeu cheamă fără încetare pe fiecare,

pe drumul său propriu, cu darul său unic,
să construiască la rândul său, asemenea lui Noe, o arcă,
o comunitate a iubirii,
să opună pacea războiului,
iubirea urii,
unitatea dezbinării,
acceptarea excluderii.

Sa-i cerem lui Isus să ne ajute să auzim

această chemare a lui Dumnezeu în noi.

A-ŞI RECUNOAŞTE PROPRIA VOCAŢIE

Este adevărat, Dumnezeu cheamă fără încetare,

şi nu trebuie să ne considerăm excluşi de la chemarea sa, pentru că ne simţim prea mici sau fără
importanţă.
Deoarece Dumnezeu cheamă mai întâi nu pe cei mai culţi,
pe cei mai puternici şi mai tari,
ci mereu pe cei mai mici, pe cei mai săraci, pe cei nebuni şi slabi, pe cei respinşi.

Această alegere pe care o face Dumnezeu a celor mici poate fi văzută în toată Sfânta Scriptură.
Să privim istoria lui David.
Samuel este trimis de Dumnezeu pentru a consacra regele pe care el şi l-a ales dintre fiii lui Iese din
Betleem.
Iese îi prezintă pe rând pe cei şapte fii, cu toţii mari, puternici, instruiţi, însă Domnul nu alege pe nici
unul dintre aceştia.
Pune să fie chemat ultimul, David, cel mai mic care se afla la câmp să păzească turmele,
iar Domnul îl alege pe acesta. (1Sam 16, 1-13).
10
La fel şi această istorie a Margaretei Maria (Alacoque) care îmi place foarte mult.
Într-o zi, ea i-a spus lui Isus: „Eu nu sunt demnă de toate aceste revelaţii,
nu ar fi trebuit să mă alegi,
mă simt atât de săracă!”

Iar Isus i-a răspuns: „Dacă aş fi găsit pe cineva mai săracă decât tine, aş fi ales-o pe ea.”

Alegerea lui Dumnezeu nu este deloc aceea a oamenilor.

Priviţi-l pe Ieremia, ales profet şi nu ştie să vorbească sau săracul Moise care se bâlbâie.
Este greu pentru un profet să se bâlbâie!

Sau mai mult Maria Magdalena, o femeie dedată prostituţiei. Isus a chemat-o şi a iubit-o atât de mult
încât ea are un loc special în Evanghelii.

Sau Samariteanca, singura persoană căreia Isus îi descoperă că El este Mesia.

În faţa altora, el face faptele lui Mesia, anunţă cu putere cuvântul lui Dumnezeu, însă niciodată nu
spune că este Mesia.
Tatăl îi descoperă lui Petru şi apostolilor că Isus este Cristos.

Iar această femeie căreia i se revelează acest lucru nici măcar nu este evreică.
Ea face parte dintr-un fel de sectă pe care evreii o considerau aproape la fel cum noi îi considerăm
astăzi pe martorii lui Iehova.

Această Samariteancă este o femeie uşoară, care a trăit cu cinci bărbaţi şi care nu este căsătorită cu
ultimul.
Probabil că are mulţi copii pentru care nu ştie neapărat cine este tatăl.

O femeie foarte rănită şi foarte săracă, plină de vinovăţie,

care nu ştie să iubească deoarece nu este iubită,
şi care este sigură că Dumnezeu o respinge aşa cum o fac ceilalţi.

Însă această femeie îi spune lui Isus: „Ştiu că vine Mesia, cel numit Cristos; când va veni el ne va
învăţa toate.”
Iar Isus îi răspunde: „Eu sunt, cel care vorbesc cu tine.” (In 4, 25-26).

Alegerea lui Dumnezeu nu este aceea a oamenilor.

El alege mai întâi pe cei săraci,
pe aceia care recunosc că sunt săraci, că nu au calitatea asta sau cealaltă,
deoarece sărăcia, şi nu este numai sărăcia materială,
înseamnă despuiere, înseamnă a fi neputincios,
a se simţi gol.

O mamă care tocmai şi-a pierdut copilul este o săracă,

o femeie abandonată de soţul ei este o săracă,
un bărbat care îşi pierde serviciul este un sărac,
acela care află că este bolnav de cancer este un sărac,
acela care îmbătrâneşte şi îşi pierde puterile este un sărac;

11
fiecare din noi,
când se simte dezarmat, slab, incapabil şi admite asta, este un sărac.

Drama constă în faptul că refuzăm să admitem sărăcia noastră,

din teama de a nu fi respinşi.
Am fost învăţaţi că trebuie să fim cei mai buni, cei mai puternici, cei mai solizi, cei care câştigă,
deoarece săracii, cei slabi, cei fragili, cei neiubiţi,
cei nevoiaşi sunt dispreţuiţi;
societatea îi dă deoparte.
Deci, trişăm cât mai mult timp posibil. Pretindem că suntem puternici şi capabili şi trăim din aparenţă.

Trebuie să-l auzim în noi pe Dumnezeu care spune: „Nu e nevoie să te prefaci,
nu e nevoie să te ascunzi,
poţi fi tu însuţi.
Nu te-am chemat la Arca pentru a-i ajuta pe cei săraci mai întâi,
nici ca să ai un salariu bun şi un orar convenabil de muncă,
nici ca să arăţi tuturor cât de generos sau eficient eşti,
te-am chemat pentru că tu eşti sărac, asemenea acelora pe care ai venit să-i slujeşti,
şi pentru că am promis Împărăţia celor săraci.”

Poate că am venit la Arca din multe motive care sunt foarte bune,
însă nu vom putea rămâne aici decât dacă descoperim că însuşi Dumnezeu ne-a chemat aici.

Am acceptat poate să facem parte din Consiliul de administraţie pentru motive bine întemeiate,
sau pur şi simplu pentru că aceasta dă bine pe o carte de vizită – sunt oameni care fac colecţie de
Consilii de administraţie! –
însă nu vom putea rămâne decât dacă descoperim că însuşi Dumnezeu ne-a chemat aici.
Realitatea de la Arca este atât de săracă, atât de mică.

La Betania, în Cisiordania, am început o comunitate cu un Consiliu de administraţie minunat!

La prima reuniune, erau doisprezece palestinieni, musulmani sau creştini.
la întâlnirea următoare, erau nouă,
iar apoi au dispărut încetul cu încetul,
şi nu a mai rămas decât unul…

Visaseră că vor face parte dintr-o mare instituţie, că vor ajuta persoane numeroase să găsească sume
mari de bani, că vor discuta cu miniştri şi guverne deoarece ar fi venit cu soluţii,
şi au descoperit la rândul lor ceea ce descoperă toate Consiliile la Arca,
că Arca nu este o soluţie ci un semn şi că nu este nici confortabil, nici foarte valorizant să faci parte
din Consiliul de administraţie al unei comunităţi care nu este decât un semn!

Pentru a rămâne la Arca,

trebuie descoperit că Arca este vocaţia noastră,
o vocaţie mai întâi pentru Claudia, Luisito, Lidia, cei mai săraci pe care Dumnezeu i-a ales mai întâi,
o vocaţie pentru asistenţii care sunt chemaţi să trăiască cu ei,
o vocaţie pentru familiile care se angajează în comunităţi,
o vocaţie pentru membrii Consiliului de administraţie.

12
Oriunde am fi, nu vom rămâne decât dacă înţelegem că suntem chemaţi pentru a răspunde la chemarea
lui Isus care ne invită la ceva misterios, secret şi foarte frumos, să creştem în iubire.

Să-i cerem lui Isus să ne ajute să nu ne fie teamă pentru sărăcia noastră,
să nu ne fie ruşine de sărăcia noastră
şi să devenim conştienţi de vocaţia noastră, de misiunea noastră.

SĂ NE ÎNRĂDĂCINĂM ÎN FIDELITATE

Chemarea lui Isus este mereu diferită

însă scopul lui este mereu acelaşi;
este o chemare spre a creşte în iubire,
pentru a face să crească iubirea în noi şi în lume.

Atunci când vom fi recunoscut chemarea,

Când vom fi găsit locul nostru,
- şi asta poate să necesite timp –
pentru ca noi să putem creşte,
trebuie să învăţăm să prindem rădăcini,
să fim fideli.

Asistentul care trăieşte în toate zilele cu persoanele care au un handicap, să nu-şi petreacă timpul
spunând: „Ah, dacă aş face parte din Consiliul de administraţie!” sau să se gândească la faptul că
ar fi mai bine în altă parte, într-o casă, într-o altă regiune, într-o altă ţară.
Cel care face parte din Consiliu să nu-şi petreacă timpul regretând că nu se află într-o casă.
O mamă să nu-şi petreacă timpul dorind să trăiască într-o casă iar asistentul care trăieşte într-o casă să
regrete că nu a întemeiat o familie…
Psihiatrul să nu considere că ar face mai bine să devină asistent.
Nu, trebuie să fie un bun psihiatru!

Fiecare membru al comunităţii trebuie să fie la locul său şi să joace rolul său.
Fiecare să înţeleagă încetul cu încetul ceea ce înseamnă pentru el vocaţia iniţială,
starea la care Isus l-a chemat.
Este nevoie de timp pentru ca alegerile să se maturizeze şi să devină rodnice.

Fiecare chemare este diferită, fiecare chemare este unică,

însă fiecare, acolo unde este şi cum este, este chemat să dea viaţă.

Sfântul Marcu povesteşte cum un bărbat a mers la Isus şi, căzând în genunchi în faţa lui, l-a întrebat:
„Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru a dobândi viaţa veşnică?”
Isus îi vorbeşte despre poruncile lui Dumnezeu iar bărbatul îi răspunde: „Învăţătorule, toate acestea le-
am păstrat din tinereţea mea.”
Atunci Isus l-a privit şi l-a îndrăgit…
Fiţi foarte atenţi la această frază, textul nu spune: „l-a îndrăgit” ci : „l-a privit şi l-a îndrăgit”. Probabil
că ochii săi erau foarte expresivi!

13
Atunci Isus i-a spus: „Un singur lucru îţi lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea o
comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă” (Mc 10, 17-22).

„Vino şi urmează-mă; vom merge împreună,

tu vei deveni prietenul meu.
Te voi învăţa, într-o lume în care există atâta egoism, atâta nedreptate şi violenţă, să fii un om iubitor,
un om al speranţei, un om al păcii.
Nu-ţi fie teamă, te voi învăţa încetul cu încetul să trăieşti în aşa fel încât întreg trupul tău, întreaga ta
fiinţă să devină un semn al veştii celei bune.”

Cu toate acestea, tânărului îi este frică.

În chemarea lui Isus, este ceva foarte frumos.
Descoperim că suntem iubiţi,
o altă lume se deschide în faţa noastră.
Dar există şi ceva foarte exigent:
trebuie să acceptăm să părăsim vechea noastră lume, să vindem toate acele lucruri la care ţineam.

Fiecare chemare, fiecare alegere,

implică un doliu:
câştigăm şi pierdem ceva.

Atunci când un bărbat se căsătoreşte şi alege o femeie, în mod obiectiv este implicat un doliu faţă de
celelalte milioane!
În acelaşi fel, asistentul care se căsătoreşte trebuie să ştie că va fi în doliu după celibat, în doliu după
viaţa în casă şi într-un anume fel după anumite relaţii cu persoanele pe care le-a cunoscut în viaţa
comunitară.

Chemarea şi doliul sunt nedespărţite.

Dacă acceptăm chemarea refuzând doliul,
riscăm trăirea în contradicţie.
Mereu spun ca acest fapt este cel mai obositor:
alegem Arca, alegem să trăim la Arca, însă nu acceptăm toate consecinţele alegerii noastre,
ne pare rău că nu avem un salariu mai bun, că avem o viaţa simplă, că nu facem lucruri mari.

Există chemare şi doliu… dar cine iubeşte doliul?

Când am plecat din marină, acum mai bine de patruzeci de ani, am vândut tot ce aveam şi am dat banii
săracilor.
Acum nu mai am mare lucru de vândut şi, ceea ce am, mă îndoiesc că cineva ar fi tentat să cumpere!

Însă chemarea şi doliul sunt constante.

Mai există multe situaţii de doliu pe care trebuie să le trăiesc,
însă nu în acelaşi fel,
mai curând atitudini interioare, temeri, nesiguranţe, certitudini…

Nu dăm odată pentru totdeauna.

Astăzi şi în fiecare zi am câte un doliu de purtat,
deoarece Isus mă cheamă în fiecare zi să fiu sfânt şi iubitor,
să fiu fiul Tatălui,
eliberat de teamă.

14
Mai există o a doua chemare a lui Isus, care de asemenea, este o foarte frumoasă relatare, aceea a
chemării lui Zaheu (Lc 19, 1-10).

Zaheu era un bărbat de talie mică,

fapt foarte comod pentru momentele în care călătorea, (nu avea probleme să găsească un pat pe măsura
sa!)
însă foarte neplăcut atunci când se afla într-o mulţime deoarece Zaheu, cu toate că se ridica în vârful
picioarelor, nu vedea nimic.

Totuşi nu aceasta era singura grijă a lui Zaheu.

Era vameş, adică un colector de taxe.
Această meserie nu îl făcea prea popular iar situaţia lui Zaheu era agravată de faptul că vameşii
strângeau taxele pentru romani şi deci apărea ca unul dintre „colaboratori” şi dintre trădători.
Profita în mare măsură de ocupaţia romană însă era dispreţuit şi urât de către „adevăraţii” evrei.
Însă acest Zaheu, trădător şi necinstit – luându-şi salariul din ceea ce strângea, cu siguranţă avea
tendinţa de a cere mai mult decât ceea ce i se cuvenea – aude spunându-se că Isus soseşte la
Ierihon.
Ceva din el este atras spre Isus şi „încearcă să vadă cine este el”.

Îşi părăseşte biroul şi aleargă, însă este prea multă lume iar el este prea mic.
Atunci înaintează şi urcă într-un sicomor.
O persoană de marcă, „super-inspectorul” de impozite din Ierihon cocoţat într-un copac. Trebuie să fie
foarte comic.
Probabil că Isus a râs…
apoi, văzând în adâncul inimii lui,
i-a spus: „Zaheu, coboară repede, căci astăzi vreau să intru în casa ta.”

Zaheu coboară, aleargă acasă.

Mi-l imaginez spunându-i soţiei:
„Isus va veni la noi la masă!”
iar ea: „- Tu eşti nebun! Ai băut! Spui prostii… Nu se poate!”

Există scene la care mi-ar fi plăcut să asist şi personaje pe care mă bucur că le voi întâlni într-o zi în
cer.
Cred că a fost o adevărată scenă de familie…
Iar atunci când ea este convinsă cu adevărat că Zaheu spune adevărul,
este furioasă. Nu este momentul cel mai bun, nimic nu e pregătit, casa este dezordonată, copiii nu sunt
spălaţi…

Autorităţile morale din Ierihon,

toţi evreii „de bine” sunt şi ei mânioşi: Isus ar fi trebuit să meargă la şeful sinagogii (am spune astăzi la
parohul comunităţii, la surori, la acesta sau la celălalt…)
De ce nu merge acolo? Ce va face la un vameş, un trădător compromis cu romanii?
Sunt mânioşi şi răniţi.
„Toţi murmurau şi spuneau: ‹‹A mers să stea la un păcătos! ››”
Sunt şocaţi şi au impresia că nu mai înţeleg nimic. S-a întors lumea pe dos!

Aşa face mereu Isus. Întoarce pe dos lumea noastră egoistă şi aparent virtuoasă,

15
deranjează, strică ordinea stabilită,
inversează valorile locului pentru a institui o ordine socială în întregime nouă.

Isus se află deci la Zaheu şi nu-i spune să-şi vândă casa şi să-l urmeze, îi spune: „Astăzi vreau să
rămân la tine”.

Există două chemări ale lui Isus:

Tânărului bogat îi spune: „Du-te, vinde tot ce ai şi urmează-mă. Nu-ţi lua bagaje, nu vei avea nevoie,
mă voi ocupa de tine!”
Lui Zaheu îi spune: „Astăzi vreau să rămân în casa ta.”
Niciuna nu este mai uşoară ca cealaltă.

Ar fi mult mai confortabil pentru toată lumea dacă Isus ar rămâne în biserică,
am putea veni să-l vedem din când în când,
când am vrea, când am putea, când sufletul nostru ar fi pregătit sau când am avea nevoie de El.
Însă a-l avea pe Isus acasă!
Este la fel de greu şi de exigent ca şi a-l urma peste tot.

Când Isus ne spune că vrea să trăiască la noi

şi când îl primim la noi,
va transforma multe lucruri în noi şi în felul nostru de a trăi.

Voi ştiţi, adesea în familii nu se trăieşte cu adevărat împreună,

nu se comunică mult.
Şi se poate să se fi stabilit, cu bună ştiinţă, un întreg sistem pentru a fugi unii de alţii.
Soţia se refugiază în ocupaţiile sale.
Soţul în citirea ziarului sau la televizor sau în munca sa care-i ocupă timpul şi care-l preocupă fără
încetare.
Iar Isus îi spune bunei menajere:
„Nu, poate că ai putea să te opreşti din aranjat, aşează-te, ascultă-ţi fiul, fiica, fă-ţi timp să fii cu ei…”
Şi Isus îi spune muncitorului model:
„Nu, poate nu mai întâi ziarul, nu, nu totdeauna munca, mergi şi vorbeşte cu soţia ta, cu copiii tăi.”

Există mulţi bărbaţi care nu ştiu ceea ce înseamnă să fie tată.

Cred că este suficient să asigure viaţa materială a copiilor lor şi să-i conducă pe drumul pe care ei îl
consideră ca fiind bun.

Nu, a fi tată, e mult mai mult decât aceasta.

Înseamnă mai întâi a iubi copiii,
a-i asculta,
a fi atent la ceea ce sunt,
a respecta creşterea lor şi a-i ajuta să crească
protejându-i, dar şi acordându-le încredere
şi lăsându-i să-şi găsească propriul spaţiu.

A fi mamă sau tată este o vocaţie specială,

este ceva foarte exigent şi frumos
deoarece este o chemare a lui Dumnezeu
iar Dumnezeu vrea să locuiască cu noi.

16
Astăzi, să ne facem timp să ascultăm chemarea lui Dumnezeu în noi.
Să-l ascultăm pe Dumnezeu chemându-ne pe nume,
să regăsim iubirea noastră din tinereţe,
să retrăim prima chemare şi primul nostru „da” spus lui Isus,
sau să auzim pentru prima oară chemarea sa.

Să ne facem timp pentru a-l asculta pe Isus

care ne cheamă, ca în prima zi,
să-l urmăm, să-l iubim,
să-l primim la noi.

Ziua a doua

„TU EŞTI DE PREŢ ÎN OCHII MEI ŞI TE IUBESC”

SĂ NE DESCOPERIM IUBIŢI DE DUMNEZEU

Profetul Osea spune: „Iată Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei;” (Os 2,16).
Deşertul este locul de care ne este mereu puţin teamă.
Suntem singuri,
departe de activităţi, de siguranţele obişnuite,
departe de repere.
Ne simţim goi, sărăciţi,
ca aruncaţi în gol.
În această sărăcie Dumnezeu vine să ne întâlnească şi vine să ne vorbească.

Profetul continuă: „Acolo ea va fi voioasă ca în vremea tinereţii ei, ca în ziua în care tu ai scos-o din
ţara Egiptului”.
Cei căsătoriţi îşi amintesc foarte mult timp de bucuria logodnei,
apoi uită.
Ne amintim mult timp de prima întâlnire cu Isus: eram atât de fericiţi,
apoi uităm.
Ne amintim mult timp de prima săptămână ca asistent la Arca:
era atât de frumos,
apoi, uităm.

Anii trec, obosim, ne uzăm,

totul devine cenuşiu.
Iar Domnul spune: „Te voi întoarce în zilele tinereţii tale, în ziua în care ai ieşit din ţara Egiptului.
Aminteşte-ţi de bucuria pe care ai simţit-o atunci”.

17
Vă imaginaţi bucuria izraeliţilor când, după atâţia ani, au văzut marea deschizându-se în faţa lor
şi, dintr-o dată îşi dau seama că sunt liberi!
În adâncul bucuriei lor, mai mult decât libertatea redobândită,
se află certitudinea că Dumnezeu veghează asupra lor,
că El îi conduce
şi că este cu ei de la început.
Fiecare dintre noi a trăit experienţe de genul acesta:
suntem în faţa unui zid,
într-o situaţie imposibilă,
şi, dintr-o dată, am trecut dincolo de ea, nici măcar nu ştim cum.

La Arca între 10 şi 20 % din comunităţi sunt în criză în acelaşi timp.

Ştiu asta, dar mai ştiu că nu sunt niciodată aceleaşi.
Cele care astăzi sunt într-o stare de tensiune
şi de sărăcie extreme
vor fi mâine comunităţi pline de viaţă.

Atunci, când a avut loc trecerea

ne bucurăm şi aducem mulţumire,
apoi, foarte uşor, uităm.
Foarte repede, izraeliţii au uitat şi ei.
Iar când, în deşert, nu au mai avut nici apă nici hrană
când drumul li s-a părut imposibil,
au uitat siguranţa lor trecută şi au început să murmure împotriva lui Dumnezeu.
Şi la Arca, ni se întâmplă să murmurăm împotriva lui Dumnezeu
pentru că şi Arca este imposibilă.
Cu toate acestea noi mai ştim că „nimic nu-i este cu neputinţă lui Dumnezeu”.
Noi ne aflăm constant între două crize, ca şi cum crizele ar fi necesare
ca să ne întoarcem mereu la Dumnezeu.

Dumnezeu ne reîntoarce la această exaltare de la început, la această siguranţă că El este acolo şi

veghează asupra noastră.
Pentru aceasta, ne spune: „Voi îndepărta din gura ta numele Baalilor” adică numele tuturor idolilor,
aceste lucruri pe care le adorăm în locul lui Dumnezeu,
aceste lucruri umane: bani, eficacitate, ştiinţă, reputaţie, prietenie sau chiar comunitate, de care ne
ataşăm şi care devin esenţiale,
cele despre care spunem: „Fără ele, nu pot să trăiesc”.

Apoi profetul continuă: „În ziua aceea voi încheia un legământ cu dobitoacele câmpului
şi cu păsările cerului şi cu târâtoarele de pe pământ;
voi sfărâma arcul şi sabia şi voi face să nu mai fie război în ţară,
iar pe cei ce locuiesc îi voi pune la adăpost.” (Os 2, 20).
Este extraordinar să descoperim această alianţă între Dumnezeu şi noi, să descoperim că ne iubeşte şi
ne protejează ca pe copiii săi, că ne promite pacea.

Este adevărat că în lume suntem departe de asta.

Dar, în comunităţile noastre,
în familiile noastre,
este posibil să lucrăm pentru ca să nu mai fie război,

18
să nu mai existe rivalitate, să nu mai fie competiţie,
pentru ca arcul, sabia şi violenţa să fie îndepărtate,
pentru ca fiecare la locul său să lucreze pentru binele comun şi să nu existe nici rivalitate nici gelozie.
Este foarte frumos atunci când familia sau comunitatea a devenit un trup în care fiecare este respectat
pentru ceea ce este,
în care fiecare respectă pe celălalt aşa cum este.

„Te voi logodi cu Mine pe vecie

şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă
întru bunătate şi dragoste;
şi te voi logodi Mie întru credincioşie,
ca să cunoşti că Eu sunt Domnul.” (Os 2,21).

Este sfârşitul promisiunii.

Textul începe cu chemarea „o voi conduce în deşert” şi se încheie prin logodna cu Dumnezeu,
Deoarece „a-l cunoaşte pe Domnul” nu înseamnă a avea o simplă cunoaştere teoretică,
ci înseamnă a experimenta prezenţa sa,
cunoaştere intimă aşa cum soţul îşi cunoaşte soţia şi soţia pe soţ.
A-l cunoaşte pe Domnul, înseamnă a fi în El şi El în mine,
în aşa fel încât inima mea bate în ritmul inimii sale,
încât să am aceleaşi gusturi, aceleaşi dorinţe, aceleaşi priorităţi, aceeaşi sete ca şi El.
Înseamnă a experimenta faptul de a fi iubit, însă şi a găsi în mine această putere nouă care mi-a fost
dată în Duhul Sfânt.

Îmi amintesc că am primit într-o zi o scrisoare de la o tânără care avea sentimentul că nu a fost iubită
niciodată.
Îmi spunea că în copilăria ei, a avut mereu impresia că a fost concepută dintr-o greşeală,
că nu a fost dorită niciodată.
Părinţii ei nu vorbeau decât de fratele său sau de sora ei însă niciodată de ea, ca şi cum ea nu exista,
avea sentimentul că i-a deranjat mereu şi că nu era binevenită nicăieri;
de asemenea simţea o rană permanentă.

Mi-a scris: „Atunci când mergeam la şcoală, toată lumea avea prieteni, mai puţin eu. Şi aveam
impresia că nici un om nu putea să mă iubească”.
Apoi a continuat: „Într-o zi, mergeam prin pădure, m-am aşezat aproape de un arbore şi, dintr-o dată,
am fost cuprinsă de siguranţa că eram iubită de Dumnezeu.”
Ceva izvorâse în ea,
descoperea că era importantă, preţioasă în ochii lui Dumnezeu.
Este o experienţă foarte puternică, cu atât mai puternică cu cât era vorba de cineva care avea impresia
că nu a fost iubită niciodată.
A fost o cunoaştere nouă şi imediată a lui Dumnezeu
care, în acelaşi timp, a schimbat totul şi nu a schimbat nimic.
Este important să înţelegem că această experienţă a iubirii lui Dumnezeu,
în acelaşi timp schimbă totul
şi nu schimbă nimic.

Suntem rodul istoriei noastre, suma a tot ceea ce am trăit încă din momentul conceperii noastre;
Fiecare eveniment, fericit sau nefericit, s-a înscris în carnea noastră,
şi, chiar dacă memoria noastră nu-şi mai aminteşte,

19
trupul nostru îşi aminteşte totul.
El poartă însemnul fiecărei răni, al fiecărei respingeri, al fiecărui gest sau cuvânt care a putut să ne dea
sentimentul că nu suntem iubiţi şi deci suntem vinovaţi. Este ciudat cum acest sentiment de
vinovăţie s-a înrădăcinat foarte profund în noi.

Prima dată când un copilaş se simte respins, pur si simplu pentru că nu este ascultat,
pentru că mama sa este obosită sau ocupată cu unul sau altul dintre ceilalţi copii,
el nu înţelege, este rănit şi, din rana însăşi, se naşte sentimentul că nu este iubit pentru că nu este demn
de iubire,
că este respins pentru că este vinovat,
nu ştie însă de ce.
Acest sentiment al vinovăţiei sale îl roade din interior, îi minează încrederea, îl face să se îndoiască de
el însuşi şi de ceilalţi şi condiţionează mult actele sale fără ca el să-şi dea seama.

Suntem modelaţi de toate harurile pe care le-am primit,

de tot ce am refuzat,
de toate gesturile de iubire şi toate gesturile de ură sau de indiferenţă,
de eşecurile şi reuşitele noastre;
totul, literalmente totul, este înscris în carnea noastră.

În acest fel, experienţa iubirii lui Dumnezeu pentru noi pe care o facem într-o zi, aşa cum această
tânără a experimentat-o, nu ne schimbă istoria nici ceea ce ne-a modelat în felul acesta,
însă ea ne schimbă pe noi pentru că ne descoperă că Dumnezeu ne iubeşte,
aşa cum suntem,
nu aşa cum ne-ar fi plăcut nouă să fim, nu aşa cum societatea sau părinţii noştri ar fi dorit să fim,
ci aşa cum suntem astăzi, cu fragilităţile noastre, cu rănile noastre, cu temerile noastre, cu calităţile şi
defectele noastre.
Suntem iubiţi de Dumnezeu aşa cum suntem astăzi.

Iar dacă avem impresia că îi decepţionăm fără încetare pe alţii,

că suntem incapabili să corespundem aşteptărilor lor, încrederii lor, speranţelor pe care şi le-au pus în
noi;
dacă avem sentimentul că există un decalaj între ceea ce părem a fi şi ceea ce suntem cu adevărat,
între ceea ce suntem consideraţi capabili că putem să facem şi ceea ce putem face în realitate,
atunci trebuie să ştim că pe El, Dumnezeul nostru, nu-l dezamăgim.

Ne cunoaşte foarte precis.

El cunoaşte ciudata lume a tenebrelor şi luminilor care ne locuieşte,
El cunoaşte mai bine decât noi acest amestec misterios care suntem noi,
ştie de ce suntem în stare.
Pe ceilalţi putem să-i dezamăgim deoarece ei visează la anumite lucruri în ceea ce ne priveşte şi ne
proiectează în ideal;
Dumnezeu nu este niciodată dezamăgit pentru că acel pe care El îl iubeşte este cel care sunt eu astăzi;
El nu trăieşte nici în viitor nici în trecut ci în prezent.
El „este” prezentul şi mă vede în realitatea mea prezentă.

Acum câţiva ani, îmi amintesc că le-am vorbit unor călugăriţe în Anglia,
iar una dintre ele mă întrerupea fără încetare.
Nu mă deranja prea mult, însă simţeam că deranja alţi membri ai grupului.

20
La sfârşit, a cerut să mă vadă între patru ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, sunt extrem de pisăloagă.”
De asta mi-am dat seama!
Ea a adăugat: „Niciun bărbat nu m-ar fi ales”.
Şi asta mi se părea credibil.
Apoi ea a mai adăugat: „Însă El m-a ales, Dumnezeu m-a ales cu ceea ce sunt”.
În spatele acestei „pisălogeli”, se afla un copilaş foarte umil, un copilaş iubit de Dumnezeu.

Descoperirea că Dumnezeu ne iubeşte astăzi, că nu este dezamăgit de noi şi faptul că astăzi El ne

spune: „Urmează-mă” este un mare mister.
Noi suntem mereu tentaţi să spunem: „Nu sunt în stare, nu sunt demn, nu sunt bun.”
Însă Dumnezeu ne răspunde: „Te iubesc aşa cum eşti şi, astăzi, te chem pe tine,
Pe tine, cu rănile tale, cu fragilităţile tale, cu infidelităţile tale.
Şi, pentru că ai fost infidel, pentru că m-ai uitat,
te voi seduce din nou, te voi conduce în deşert ca să poţi înţelege cât de mult te iubesc;
iar tu mă vei cunoaşte, „tu îl vei cunoaşte pe Domnul”.”

Astăzi să ne luăm timp să-l ascultăm pe Dumnezeu,

să ne aşezăm aproape de un arbore unde, aşa cum a făcut tânăra despre care v-am vorbit, să putem să-l
auzim spunându-ne: „Tu eşti copilul meu preaiubit.”
Da, suntem preţioşi pentru Dumnezeu.

SĂ DEVENIM PRIETENI AI CELUI SĂRAC

A-l cunoaşte pe Domnul înseamnă a cunoaşte misterele lui Dumnezeu.

A-l cunoaşte pe Isus înseamnă a cunoaşte secretul inimii sale,
înseamnă a cunoaşte setea lui Dumnezeu.

„Îi este sete de setea noastră pentru El…” spune un comentariu foarte frumos al sfântului Grigore
referitor la cuvântul lui Cristos de pe cruce: „Mi-e sete”. Isus are nevoie ca noi să fim însetaţi de El
pentru a ne comunica Iubirea lui.

Isus este însetat după unitate, este marea dorinţă a inimii sale.
Aş vrea să recitiţi astăzi sfârşitul capitolului 17 din Evanghelia după sfântul Ioan.
Reprezintă ultimele cuvinte ale lui Isus despre comunitate,
am putea spune testamentul său comunitar.
Acolo El ne descoperă marea sete a inimii sale.

„Nu numai pentru aceştia mă rog,

ci şi pentru aceia
care vor crede în mine prin cuvântul lor,
ca toţi să fie una
precum Tu, Tată, în mine şi Eu în tine,
ca şi ei să fie una în noi,
ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.
Şi slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor,
ca să fie una precum şi noi suntem una.
Eu în ei şi Tu în mine,
21
ca ei să fie în chip desăvârşit una,
ca să cunoască lumea că tu mai trimis
şi i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine.” (In 17, 20-26)

Mereu sunt emoţionat să văd cum Isus leagă primirea credinţei în lume de unitatea creştinilor: „Ca ei
să fie una pentru ca lumea să creadă”.

Ceea ce provoacă obstacole în calea credinţei este dezbinarea.

Ceea ce împiedică lumea să creadă este dezbinarea între persoane, între popoare, între Biserici, între
creştini.

Dezbinare se află în inima lumii noastre.

Foarte repede, dacă nu suntem atenţi, poate să se instaleze într-o comunitate.
Este suficient să permitem ridicarea barierelor care ne izolează de unul sau de altul care ni se pare
insuportabil în timp ce un altul ne atrage.
Foarte repede, dacă nu-i cerem Duhului Sfânt să ne ajute să doborâm barierele, putem să ne lăsăm
închişi într-o logică a fricii şi a excluderii şi să devenim o unealtă a dezbinării chiar în sânul
comunităţii.
Însă lui Isus îi este sete de unitate şi ne chemă la unitate.

Per ansamblu, societăţile umane sunt fondate pe o ierarhie şi sunt construite asemenea unor piramide:
sus, unii, bogaţi şi puternici, puţini la număr;
mai jos, mulţimea celor mici şi săraci;
între diferitele straturi, o întreagă serie de scări mai mult sau mai puţin identificate şi recunoscute cu
claritate
iar şi mai jos sau chiar în exteriorul piramidei,
cei lăsaţi deoparte, aceia pe care societatea îi respinge.

În India, populaţiile tribale, numărând cincizeci de milioane de persoane se află la baza scării,
în Statele Unite, după portoricani sunt cei numiţi „boat people” 2, în Franţa sau în Irlanda, rromii şi
imigranţii.
Totuşi, în toate societăţile, există o categorie de oameni pe care ceilalţi îi refuză şi îi resping,
iar încă şi mai jos,
la capătul de jos al scării, se află persoana care poartă un handicap,
despre care se gândeşte adesea că nu are o valoare umană,
pentru care se pretinde dreptul de a o ucide încă înainte de naştere sau de a o închide.

Aproape toate culturile resping persoanele care au un handicap mintal.

În Africa, unii copii sunt numiţi copii-şarpe şi se spune că trebuie daţi şarpelui; cu siguranţă din acest
motiv Innocente, de la Arca în Bouaké, în Coasta de Fildeş, a fost abandonată în junglă.
În China, se consideră că persoanele care au un handicap sunt o pedeapsă divină iar faptul de a se
ocupa de ele înseamnă a face împotriva voinţei cerului.
În Sparta, la Roma sau Atena, în Antichitate, copiii care aveau un handicap erau ucişi,
astăzi încă mai sunt ascunşi
iar mulţi sunt ucişi înainte de naşterea lor.

2
„Boat people” emigranţi din sudul Chinei continentale sau Vietnam care ajungeau iniţial în Hong-Kong,
apoi în Statele Unite, ca imigranţi ilegali. N.t
22
Nu este neapărat mai clar nici mai uşor astăzi. De câte ori nu am auzit că mi-aș fi pierdut timpul cu
„astfel de oameni” !
Sau se admiră Arca fără a se înţelege ceea ce este ea cu adevărat.
Mi se spune: „Este foarte frumos ceea ce faceţi” sau cum mi-a spus un Episcop într-o zi: „Este foarte
bine că veniţi în dieceza mea, puteţi să luaţi de pe stradă toţi nebunii!”

Această atitudine atât de răspândită totuşi nu este generală.

Unul dintre prietenii mei are un fiu cu un handicap mintal foarte vizibil.
Într-o zi pe când se aflau împreună într-o gară, un hamal algerian, de origine kabilă l-a întrebat: „Este
fiul tău?”, „Da” a răspuns prietenul meu iar hamalul a adăugat „Ai noroc. În satul meu, atunci când
o familie are un copil ca al tău, se ştie că familia este binecuvântată de Allah”.

Îmi amintesc că am avut bucuria, anul trecut, să vorbesc părinţilor ai căror copii se află la şcoala de la
Arca în Ouagadougou, în Africa, şi le-am spus: „Mulţi oameni spun că copiii voştri sunt nebuni şi
îi dispreţuiesc sau le este teamă de ei din cauza asta. Credeţi însă că Dumnezeu spune: „Copilul tău
este nebun”?
Nu. Dumnezeu spune: „Copilul tău este copilul meu preaiubit”.
Dumnezeu îi primeşte pe aceia pe care societatea îi respinge şi îi primeşte ca pe o comoară a inimii
sale.”

Se afla acolo un bătrân musulman,

cu un chip foarte frumos şi o barbă lungă. Remarcasem că se juca cu blândeţe cu copilul lui care avea
un handicap destul de grav.
A ridicat mâna şi a spus: „Vă mulţumesc. Nimeni nu ne-a spus că copiii noştri sunt preaiubiţii lui
Dumnezeu.”
Se simţea că a fost înlăturată o greutate din inima lui.
Atunci i-am spus: „Vă văd chipul, aveţi un chip de înţelept şi simt că Dumnezeu este în
dumneavoastră. Mulţi taţi au nevoie de dumneavoastră; trebuie să vorbiţi taţilor ai căror copii au
un handicap, pentru ca ei să înţeleagă”.

Deoarece persoana care are un handicap creează în jurul ei o lume a paradoxului,

nu înţelegem cine este, nu ştim să ne situăm faţă de ea iar prezenţa ei ne obligă să ne punem întrebări
asupra a ceea ce este cu adevărat esenţial.

La Arca, este foarte preţios ceea ce am descoperit trăind împreună cu persoanele care au un handicap
mintal, este un secret ce ne-a fost încredinţat:
o persoană care are un handicap mintal este semn şi prezenţă a lui Isus şi ne cheamă la unitate.
Acesta este marele secret: săracul este izvor al unităţii.

Una dintre bucuriile mele este aceea de a vedea cele două comunităţi (Arca, Credinţă şi Lumină)
dezvoltându-se în ţările unde trăiesc oameni de diferite confesiuni şi de a constata că, şi acolo,
săracul poate fi izvor al unităţii.

Isus a venit pentru a schimba societăţile noastre ierarhice, având la bază dominaţia celor puternici, a
celor capabili, într-un trup
în care fiecare îşi are locul,
în care fiecare este recunoscut pentru ceea ce este,
în care fiecare este important.

23
În prima scrisoare către Corinteni, Paul vorbeşte despre Biserică ca despre un trup
în care fiecare parte este diferită,
însă, cu toate acestea, toate au aceeaşi importanţă,
nu numai pentru că fiecare dintre ele are funcţia sa şi este singura care poate să o îndeplinească,
dar şi pentru că suferinţa celei mai neînsemnate părţi a trupului face să sufere întreg trupul.
„Şi nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuinţă de tine; sau iarăşi capul să zică picioarelor: n-am
trebuinţă de voi.
Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale
trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă cinste le îmbrăcăm;
Şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie
de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi
lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele”
(1Cor 12, 21-25).

Şi în trupul omenirii, fiecare este diferit,

Fiecare este important şi, cu toate acestea, există părţi ale trupului social pe care le ascundem.

Care sunt aceste părţi ale trupului social pe care le ascundem?

Mi se pare că sfântul Paul se gândeşte în mod deosebit la persoanele care au un handicap mintal.
Societatea se ruşinează cu ele deci apostolul ne spune că sunt necesare pentru Biserică şi că trebuie să
fie onorate.
Dacă suntem cu toţii apropiaţi de cei mai slabi,
piramida se va schimba încetul cu încetul în trup
şi, prin ei, vom trăi în unitate.

SĂ COBORÂM PENTRU A-L ÎNTÂLNI PE ISUS

În scrisoarea sa către Filipeni, sfântul Paul scrie:

„Deci, dacă este vreun îndemn în Cristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo
îmbrăţişare a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare….” (Fil 2.1).

Se simte foarte bine dragostea lui Paul pentru oamenii din Filippi.
Este primul oraş din Europa pe care l-a evanghelizat.
Este foarte legat de ei,
mai ales de Lidia prima care l-a primit,
iar oamenii din Filippi l-au susţinut mereu.
Există o relaţie foarte profundă între sfântul Paul şi Filipeni iar el li se adresează implorându-i să
rămână uniţi:
„… faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi
cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici de mărire deşartă ci cu smerenie unul pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuşi.
Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia.” (Fil 2, 1-4).

Este cu adevărat strigătul unui tată.

Al tatălui comunităţii care ştie că comunitatea trăieşte din unitate şi moare din dezbinare.
Inima lui Paul ca şi aceea a lui Isus este animată de unitate.
24
Apoi continuă cu această frază cu adevărat uimitoare care ne învaţă cum să fim izvor de unitate:
„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Cristos Isus.”
Este o frază foarte importantă
care ne face să atingem miezul Evangheliei:
pentru a fi factor de unitate, trebuie să ai aceleaşi sentimente ca Isus.

Imediat apoi Paul descrie aceste sentimente:

„Dumnezeu fiind în chip,
n-a socotit o ştirbire
a fi El întocmai cu Dumnezeu,
Ci s-a deşertat de Sine,
chip de rob luând,
făcându-se asemenea oamenilor.”

Isus nu a vrut să păstreze mărirea pe care o are ca Dumnezeu;

a acceptat să se înjosească
a acceptat să se golească, să se „nimicească” pentru a deveni fiinţă umană,
pentru a fi văzut,
pentru a fi auzit,
pentru a fi atins,
asemenea unei fiinţe umane, asemănător cu noi,
ca un frate în umanitate.

„Şi la înfăţişare aflându-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă
moartea pe Cruce.” (Fil 2, 6-8).

Paul ne descrie modalitatea de a fi a lui Dumnezeu. Iar modalitatea de a fi a lui Dumnezeu nu

înseamnă a te proclama cel mai puternic, cel mai mare sau cel mai savant
nici dorinţa de putere sau de glorie
ci a te înjosi
a deveni cel mai mic,
a deveni o fiinţă umană şi a coborî şi mai jos, devenind un sclav şi mai mult încă, un sclav respins.

Acolo, în partea cea mai de jos a scării, el îi va regăsi pe toţi ceilalţi care au fost respinşi,
pe cei mai săraci, pe cei mai mici,
pentru a crea cu ei o comunitate.
Cu ei, începând cu ei, El recompune trupul umanităţii,
rupt de ambiţii, de gustul de putere şi de performanţă.

Da, viziunea lui Dumnezeu

este aceea de a coborî, a se umili, a merge cât mai jos posibil,
a fi împreună cu cei mai săraci, cu cei mai mici,
şi de a urca din nou împreună cu ei pentru a construi această nouă umanitate care nu lasă pe nimeni în
urmă, nu uită pe nimeni, nu respinge pe nimeni.

Din punct de vedere omenesc, tendinţa este de a vrea să urce mereu pe scară,
cât mai sus posibil,
să câştige cursa,
să câştige puterea, bogăţia,

25
de a domina,
de a cuceri slava şi renumele omenesc.

Secretul lui Isus,

este acela de a-i găsi din nou în umilinţă şi micime pe cei mai mici, pentru a crea împreună cu ei
comunităţi de speranţă,
comunităţi ale Împărăţiei.

Acest mister al lui Dumnezeu s-a manifestat într-un mod cu totul deosebit când Isus a spălat picioarele
apostolilor (In 13).
Primul gest al lui Isus, în spălarea picioarelor este acela de a-şi scoate hainele,
adică adoptă o ţinută de sclav,
apoi spală picioarele,
face gestul sclavului.

Cunoaşteţi reacţia lui Petru;

este şocat,
este prea mult, nu înţelege.
Şi strigă: „Nu, nu-mi vei spăla picioarele!”

Şi cunoaşteţi răspunsul lui Isus:

„Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu mine”.
Este un cuvânt foarte puternic.
„Dacă nu-ţi spăl picioarele, nu mai eşti prietenul meu,
nu-ţi mai rămâne decât să pleci,
nu ai înţeles nimic din ceea ce sunt
şi nu mai este nimic între noi, totul s-a terminat între noi”.
Este cu adevărat tare şi momentul este grav.

Petru este complet derutat; nu înţelege nimic, însă ştie că vrea să păstreze prietenia lui Isus.
Atunci este gata la orice şi spune: „Nu numai picioarele, ci şi capul şi mâinile, şi întregul trup!”

Apoi, când Isus a spălat picioarele apostolilor,

îşi pune din nou haina şi spune:
„Voi mă numiţi Învăţător şi Domn şi bine spuneţi pentru că sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul
v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”…

În acest fel el ne arată calea:

calea discipolilor,
calea umilinţei, calea care coboară, a micimii şi a slujirii,
calea non violenţei.

În altă parte ne spune: „Atunci când eşti invitat, nu te aşeza în faţă;

Aşază-te pe cel din urmă loc.” (Lc 14,10).
Nu căuta compania celor puternici,
ci coboară scara
pentru a-i întâlni pe cei mai săraci,
nu numai decât pentru a face ceva pentru ei
nici pentru a te mândri că ai făcut o faptă bună,

26
ci pur si simplu pentru a-i întâlni,
pentru a intra în comuniune cu ei,
pentru a te împrieteni cu ei.

Iată secretul: dacă devii prietenul săracului,

vei fi binecuvântat de Dumnezeu.

Vei descoperi ceva cu totul nou,

vei descoperi că Evanghelia este cu adevărat o veste bună,
că este o soluţie pentru rănile omenirii,
un răspuns pentru a stopa această întreagă istorie a războiului şi a violenţei între oameni,
această luptă fratricidă în care Cain îl ucide pe Abel,
în care fiecare se străduieşte să-l menţină pe fratele său în josul scării pentru a se simţi superior,
închis pe viaţă în această teamă a sa că va fi înlăturat de cineva mai puternic.

Astfel Isus ne spune: „Încetează să te mai temi;

încetează să te protejezi,
să te aperi,
să te justifici,
să te închizi în cercul strâmt al acelora care sunt ca tine.
Acceptă diferenţele:
trebuie să trăiţi fiecare la locul său dar toţi împreună.
Coboară scara pentru a deveni prietenul celui sărac
şi prietenul lui Dumnezeu.”

În comunitatea noastră de la Bouaké se află o fetiţă foarte importantă care mi-a adus multă bucurie.
O cheamă Innocente.
A fost abandonată de foarte mică în junglă şi ar fi putut să fie devorată de fiarele sălbatice sau muşcată
de un şarpe, însă cineva care a trecut pe acolo a luat-o şi a dus-o într-un orfelinat. Era muribundă,
foarte slabă şi deshidratată.
Cu toate acestea a supravieţuit iar orfelinatul ne-a încredinţat-o.

Este adevărat, este foarte mică;

niciodată nu va vorbi nici nu va merge vreodată,
nu ştim cât înţelege şi ce gândeşte
însă atunci când te apropii de ea,
atunci când este chemată pe nume,
atunci chipul ei se luminează ca o lampă care se aprinde, zâmbetul devine mai senin, ochii ei
strălucesc,
este de o frumuseţe excepţională.

Într-o zi, o priveam

şi mi-am spus că ea era exact ca Isus.
Innocente nu judecă pe nimeni şi nu condamnă niciodată;
este prea mică pentru a judeca,
însă dacă nu te opreşti pentru a o privi sau a o atinge,
este rănită, asemenea lui Isus.
Isus nu judecă niciodată, nu condamnă niciodată,
însă este rănit

27
dacă nu ne apropiem de El.
Este misterul lui Dumnezeu.

Unul din rolurile mele în comunitate este acela de a-i însoţi pe asistenţi.
Împreună cu ei, învăţ multe.
Când îţi petreci întreaga zi ascultând, înveţi multe,
chiar mult mai mult decât din cărţi.
Cărţile pot fi interesante însă ceea ce spune cartea inimilor este şi mai interesant
deoarece este locul în care locuieşte Dumnezeu.
Este şi locul luptelor şi înveţi mult atunci când eşti aproape de locul de luptă.

Adesea îi întreb pe asistenţii pe care îi însoţesc: „Te rogi?”

Iar atunci când spun asta, nu vreau să spun: „Spui rugăciuni?”
ci: petreci timp cu Dumnezeu?
Îţi ei timp de odihnă cu Dumnezeu?
Eşti în comuniune cu Dumnezeu?
Te ţii din când în când de mână cu Dumnezeu?
Eşti fericit cu El?

Adesea aud: „Nu am timp”.

Este adevărat că unul din pericole la Arca şi în alte părţi de altfel, este acela de a deveni foarte ocupaţi,
sunt atâtea lucruri de făcut!
În casa unde stau eu, unde persoanele care au un handicap sunt acum destul de în vârstă, ele sunt
adesea bolnave şi se poate întâmpla ca întreg timpul să ne fie ocupat de problemele medicale.

Şi apoi aceia care puteau să se îmbrace singuri acum nu mai pot,

aceia care se spălau singuri se descurcă mai greu acum şi trebuie ajutaţi.
Este adevărat că suntem din ce în ce mai ocupaţi.

Iar eu răspund: „Înţeleg… însă săptămâna trecută ai avut câteva zile de odihnă, îmi imaginez că ai
acordat mult timp rugăciunii”.
Adesea persoana este oarecum jenată şi, dacă trăieşte în adevăr, spune în cele din urmă: „Nu!”
„ – Deci, nu este o problemă de timp, este vorba de altceva… Tu nu vrei să te rogi. Ştii de ce?
Ştii de ce nu vrei să te rogi?”

Şi foarte adesea se răspunde: „Mi-e teamă să mă apropii de Dumnezeu, mi-e teamă că îmi va cere ceva
ce nu vreau să fac sau nu pot să fac”.
Ca şi cum Dumnezeu ar fi aici, în mod constant, pentru a ne obliga să facem lucruri pe care nu vrem să
le facem!
Există mereu în noi, legat de culpabilitatea noastră fundamentală, această ciudată idee a unui
Dumnezeu care pedepseşte şi condamnă,
care vrea să ne ia ceea ce iubim, pe cei la care ţinem, un Dumnezeu teribil care cere sacrificii.
Dar acesta nu este Dumnezeu!

Dumnezeu este acela care iubeşte, un Dumnezeu milostiv

care nu este niciodată dezamăgit
şi ştie foarte bine din ce suntem făcuţi.
Ştie că purtăm în noi acest lăcaş al vinovăţiei, această teamă permanentă de a nu fi iubiţi, această
vulnerabilitate fundamentală

28
şi El ne iubeşte.
Vrea numai să ne arate că ne Iubeşte, după cum îi spune lui Pierre.

Pierre face parte dintr-una din comunităţile noastre, are sindromul Down.
Într-o zi,unul dintre asistenţi l-a întrebat dacă îi place să se roage,
„Da”, a răspuns Pierre; asistentul a adăugat:
„Şi ce faci când te rogi?
- Ascult, a răspuns Pierre.
- Ce-ţi spune El? a continuat asistentul.
- Îmi spune: „Eşti fiul meu preaiubit”

Asta descoperim în rugăciune:

că suntem toţi fiul sau fiica preaiubit(ă) a lui Dumnezeu,
că Dumnezeu vrea să se unească cu noi pentru a ne descoperi secretele sale.
Secretul Innocente-ei, a lui Luisito,
propriul nostru secret, faptul că Dumnezeu ne iubeşte ca pe propriul său copil.
Şi noi suntem răniţi,
şi noi avem handicapurile noaste,
poate mai puţin vizibile decât cele ale Innocente-ei sau Claudiei,
însă reale,
iar Dumnezeu este viu şi în noi.

Am înţeles asta făcându-i baie lui Eric.

Eric era foarte sărac, nevăzător, surd,
nu putea nici să vorbească, nici să mănânce singur
iar când nu am mai fost responsabilul comunităţi din Trosly, am locuit cu el.
Mă ocupam de el,
aproape în fiecare zi, îi făceam baie, îi dădeam să mănânce, rămâneam cu el
iar el îmi aducea multă bucurie.

Atingându-i trupul am înţeles că acest trup, atât de sărac, atât de mic, era cu adevărat templul lui
Dumnezeu,
aşa cum spune acest cuvânt din sfântul Paul: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?”
(1Cor 6,19).
Este extraordinar să înţelegem că trupul nostru este locul unde locuieşte Dumnezeu,
locul unde şi-a făcut lăcaş.
Este adevărat că atunci când mâncăm trupul lui Cristos: suntem transformaţi în tabernacole;
dar şi atunci când îl iubim şi îi păzim cuvântul.
„Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face
locaş la el”. (In 14, 23)

Isus ne descoperă acest fapt, Biserica ni-l descoperă şi ea:

trupul nostru, acest trup micuţ al lui Eric este templul lui Dumnezeu.
Lucrurile se schimbă foarte mult atunci când descopăr că Dumnezeu mă iubeşte, că trupul meu este
templul lui Dumnezeu, că sunt un tabernacol
şi că Dumnezeu locuieşte în mine.

De aceea facem aceste zile de reculegere, pentru a-l cunoaşte pe Domnul şi secretele lui Dumnezeu.
Deci să ne întoarcem spre el,

29
să devenim conştienţi de prezenţa sa în noi,
să intrăm în această legătură de la inimă la inimă cu El.

Foarte important în aceste zile de reculegere, v-am spus la început, nu este cuvântul meu, ci cuvântul
Duhului Sfânt care locuieşte în inimile noastre.
Pe El trebuie să-l auzim.
Mă rog ca cuvântul meu să nu fie o piedică în calea cuvântului său,
ci ca el să vă ajute numai pentru a înţelege mai bine ceea ce vă spune inima voastră.

Poate că astăzi Isus vrea doar să ne spună să avem încredere în inima noastră.
De aceea vă încurajez să petreceţi timp în capelă, în camera voastră, afară, pur şi simplu pentru a-l
asculta pe Dumnezeu.
Fie ca El să ne conducă,
pentru ca noi să devenim oameni iubitori.

Ziua a treia

„DACĂ AI CUNOAŞTE DARUL LUI DUMNEZEU…”

SĂ ATINGEM RĂNILE SALE

Misterul unor zile de reculegere constă în a auzi chemarea lui Isus şi în a descoperi că El ne iubeşte,
dar şi în a atinge locurile noaste de doliu,
rănile noastre.

Marele pericol pentru fiecare dintre noi este acela de a trăi în iluzie faţă de noi înşine.
Adesea totul este destul de clar pentru a-i judeca pe alţii,
însă, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, totul devine foarte greu,
ne considerăm extraordinari sau monstruoşi, ne ridicăm în slăvi sau ne denigrăm,
însă ne este cel mai greu să ne vedem aşa cum suntem.

Adesea sunt lucruri în noi pe care nu vrem să le vedem,

pe care le negăm,
un alcoolic, de exemplu, recunoaşte foarte rar că este alcoolic şi fiecare din noi are tendinţa să nege o
întreagă parte din el însuşi.

Isus vrea să ne înveţe să ne cunoaştem aşa cum suntem,

cu vocaţia noastră profundă la iubire,
cu darurile noastre,
cu toată frumuseţea care este în noi,
dar şi cu tot ceea ce este rănit,
cu tot ceea ce este fragil,
cu tot ceea ce este sărac.

Astăzi aş vrea să vă vorbesc, din nou, dar mai îndelung, despre întâlnirea lui Isus cu femeia din
Samaria. (In 4).
Să ştiţi, este o întâlnire foarte importantă.
30
V-am spus că această samariteancă este femeia cea mai rănită din Evanghelie:
face parte dintr-un popor dispreţuit,
iar în interiorul acestui popor respins, este ea însăşi marginalizată şi dispreţuită.

M-am întrebat adesea de ce mergea să ia apă la amiază.

Femeile merg să ia apă dimineaţa devreme, înainte ca soarele să nu fie prea puternic,
sau seara.
Şi cum merg toate la aceeaşi oră, se reunesc în jurul fântânii,
se întâlnesc, vorbesc,
de soţii lor, de copiii lor, de lucrurile obişnuite.

Dar dacă este acolo o femeie uşoară,

se pot produce tensiuni;
se îndepărtează de ea,
nu ştiu ce să-i spună,
se râde probabil pe seama ei;
atunci ea este stângace,
nu se simte la locul ei,
nu face parte din comunitatea mică a femeilor satului;
nu împărtăşeşte nici felul lor de viaţă, nici grijile lor, nici bucuriile lor:
ea scandalizează.

De aceea cred că samariteanca preferă să meargă la fântână când nu este nimeni,

La prânz, când soarele este cel mai puternic.
Însă pot să mă înşel complet interpretând textul în acest fel!

Când voi ajunge în cer şi o voi întâlni, asta va fi una din întrebările pe care i le voi pune şi, nu este
exclus, ca ea să-mi răspundă că eu, care am vorbit atât de mult despre ea, nu am înţeles nimic şi că,
dacă în acea zi a mers atât de târziu, s-a datorat doar faptului că a dormit mai mult!

Un lucru este clar,

situaţia ei o exclude din locurile de întâlnire liniştită ale celorlalte femei, ca şi din locurile de cult;
este o femei rănită, respinsă de oamenii evlavioşi din ţinut,
şi care se consideră respinsă de Dumnezeu.

Poate ea însăşi este fiica unei femei uşoare,

poate nu a întâlnit niciodată altceva decât mizeria;
fără iubire,
un cămin lipsit de unitate.
Poate este plină de mânie şi tristeţe,
închisă în vinovăţia şi revolta ei,
enervată pe ea însăşi, pe copiii ei, pe oamenii satului,
şi atât de tristă…

Deci, în acea zi, ea merge să scoată apă

la prânz pentru a fi singură,
şi iată că vede un bărbat aşezat pe pământ sprijinindu-se de fântână.

31
Este foarte emoţionant să-l simţi pe Isus obosit.
Isus este profund uman, este o fiinţă omenească în toate, în afară de păcat;
trebuie să fim atenţi la această umanitate a lui Isus,
când suntem obosiţi, putem să ne simţim aproape de El.

Deci, este acolo, aşezat, obosit,

iar această femeie se apropie cu vasul ei pe cap sau pe umăr.
Isus se întoarce spre ea,
îi spune: „Dă-mi să beau”, adică, am nevoie de tine.
Este foarte emoţionant.
Isus nu începe prin a-i spune acestei femei: „Eşti o femeie uşoară”.
El spune: „Am nevoie de tine, vrei să mă ajuţi?”

Isus ne arătă în ce mod trebuie să ne apropiem de cei săraci

nu cu superioritatea puterii sau a generozităţii noastre,
ci din adâncul sărăciei noastre,
al oboselii noastre,
al nevoii noastre de ei.

Este important că această întâlnire a avut loc lângă o fântână.

În Sfânta Scriptură, sunt menţionate patru întâlniri lângă o fântână,
întâlniri care au sigilat patru alianţe.

Prima, este întâlnirea slujitorului lui Abraham şi a Rebecăi. Servitorul trimis de Abraham pentru a-i
găsi o soţie fiului său o întâlneşte de fapt lângă o fântână pe Rebeca şi îi spune şi el: „Dă-mi să
beau” (Gen 24).
A doua, este întâlnirea dintre Iacob şi Rahela (Gen 29); a treia, este aceea dintre Moise şi soţia lui,
Sefora (Ex 2).
Şi Isus creează o alianţă cu această femeie,
lângă fântână,
şi ei, cea mai mică şi mai dispreţuită, El îi descoperă că este Mesia.
Nu a spus acest fapt nimănui altuia…

Ştiţi, pentru mine, această femeie este reală, vreau să spun că a existat cu adevărat, din punct de vedere
istoric,
că Isus a vorbit într-adevăr cu ea,
şi că şi noi putem la rândul nostru să-i vorbim când vom fi în cer.
Mă feresc de interpretările prea alegorice ale Bibliei,
pot fi interesante, însă mi se pare mai important să pornim de la ceea ce este concret, de la fapte, şi să
vedem apoi ceea ce ele ne spun.
Această femeie este deci reală dar şi simbolică, aşa cum sunt toate personajele Bibliei,
pentru că ne învaţă şi câte ceva despre umanitate şi despre noi înşine.

Ea actualizează această parte rănită a omenirii, săracii, cei excluşi, cei marginalizaţi, prizonierii,
păcătoşii, persoanele care au un handicap…
toţi aceşti oameni pe care nu vrem să-i vedem, pe care îi renegăm, pe care îi ascundem, pe care îi
închidem în închisori, în azile sau cei pe care îi trimitem departe, la periferii.

Această femeie din Samaria se află şi în interiorul nostru,

32
este acea parte rănită pe care o ascundem,
pe care ne-o ascundem şi faţă de noi înşine.
Ea simbolizează locul vinovăţiei în noi din care iau naştere atât de multe din atitudinile noastre, fie că
suntem sau nu conştienţi.
Sentimentul de vinovăţie poate să ne împingă să devenim un erou, să ne răscumpărăm prin elanuri
mari de generozitate sau de curaj,
după cum poate să ne împingă să ne cufundăm în droguri, alcool sau mânie…
Cât timp nu-l lăsăm pe Dumnezeu să pătrundă acolo, riscăm să fim conduşi de acest sentiment de
vinovăţie, chiar fără a fi conştienţi.

Îmi amintesc că am ţinut odată câteva zile de reculegere vorbind despre samariteancă iar la această
reculegere participa o femeie alcoolică.
Avea perioade de abstinenţă apoi se cufunda în alcool; se oprea din nou apoi reîncepea să bea.
În timpul acestei reculegeri, ea a spus cuiva:
„Acum înţeleg că în mine sunt două femei. Când nu beau, nu vreau să o privesc pe aceea care bea,
partea rănită din mine,
ca şi cum ea ar fi prea murdară pentru ca Dumnezeu să o poată iubi;
atunci deci o reneg şi nu-i vorbesc decât despre femeia radioasă.
Acum înţeleg că trebuie să-l las pe Dumnezeu să întâlnească această femeie rănită,
că trebuie să-l las să pătrundă în mizeria care se află în mine”.
Fără să ştie, prin cuvintele ei violente, ea spunea ceva ce se află în Prologul sfântului Ioan,
spunea că Lumina trebuie să pătrundă în Întuneric.

Dacă negăm tenebrele,

deoarece ne considerăm curaţi/puri, fără întuneric,
lumina nu poate pătrunde,
în acelaşi fel, dacă nu ne considerăm decât fiinţe ale întunericului, nedemni de a-l întâlni pe
Dumnezeu,
ne închidem în întunericul nostru,
ne închidem în faţa luminii,
îi interzicem să pătrundă în noi.

Misterul Întrupării,
este Dumnezeu care vrea să pătrundă întreaga noastră fiinţă.

El cunoaşte rănile noastre,

el cunoaşte rănile acestei femei din Samaria,
ştie că a fost rănită încă de la începutul vieţii ei
şi că toţi am fost răniţi încă de când eram foarte mici.
El ştie că această lume a întunericului, a fricii, a vinovăţiei s-a format în noi foarte devreme, înainte
chiar de a fi conştienţi de acest fapt.
Dumnezeu vrea să pătrundă în această parte încuiată, obscură, dureroasă a fiinţei noastre
pentru a ne elibera.

Femeia din Samaria este în mine;

este această întreagă parte din mine unde eu mă simt vinovat de a nu şti să iubesc.

Soţul nu ştie să-şi iubească soţia,

33
soţia nu ştie să-şi iubească soţul,
părinţii nu ştiu să-şi iubească copiii iar copiii nu ştiu să-şi iubească părinţii.
Toţi suntem prizonierii aceleiaşi istorii,
ai aceleiaşi imposibilităţi,
ai aceleiaşi incapacităţi.

Însă, Isus s-a adresat acestei femei rănite,

ei, în mine, Isus aşezat mai jos decât mine,
obligat să-şi ridice ochii spre mine,
îi spune: „Am nevoie de tine, dă-mi să beau”.

Iar reacţia noastră este aceeaşi cu cea a samaritencei:

„Cum, tu, iudeu, îmi vorbeşti mie, o samariteancă?”

„Cum? Tu, Isuse, îmi vorbeşti mie,

care sunt atât de sărac, atât de murdar, atât de vinovat?
Sunt mult prea neînsemnat, prea mic, prea rănit pentru ca tu să poţi să-mi ceri ceva”.
Este o reacţie foarte spontană, foarte naturală,
aceeaşi cu a lui Petru atunci când Isus a vrut să-i spele picioarele, nu este posibil ca tu să cobori mai
jos decât mine!

Isus priveşte femeia şi îi spune: „Dă-mi să beau”.

Atunci când ea a răspuns, El o priveşte din nou şi îi spune:
„Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu…”

Dacă am cunoaşte darul lui Dumnezeu…

Pentru ca noi să-l putem auzi pe Isus cerându-ne să bea,

pentru ca să încetăm să fugim
şi ca să ajungem să primim în lumină
darul nostru specific
şi rănile noastre,
este nevoie de timp şi de tăcere.

SĂ AFLĂM IZVORUL DE APĂ VIE

Cred că această întâlnire a lui Isus cu samariteanca este anunţul unei alianţe,
un moment de comuniune, de tandreţe şi de adevăr.

Isus îi va descoperi acestei femei că adevărata fântână la care trebuie să-şi potolească setea nu este
fântâna lui Iacob
ci inima ei.

Îi spune:
„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu
şi cine este cel care-ţi spune: „Dă-mi să beau”,
tu însăţi i-ai fi cerut
34
şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Ea este foarte surprinsă,

nu înţelege bine:
„Doamne, nu ai nici măcar cu ce scoate şi fântâna e adâncă; atunci de unde ai apa cea vie? Vei fi tu
cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el însuşi şi fii
lui şi turmele lui?”

Isus îi răspunde: „Oricine bea din apa acesta va înseta din nou;
dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu
nu va mai înseta în veci.”
apoi a adăugat această frază surprinzătoare, fraza cea mai surprinzătoare poate din toată Evanghelia:
„apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică.”

Această promisiune, făcută acestei femei rănite, respinse,

atât de săracă şi care se simte atât de vinovată, este extraordinară.
Isus îi spune: Dacă bei din apa pe care ţi-o voi da Eu, ea va deveni în tine un izvor săltător de viaţă,
vei da altora să bea, multor altor persoane,
le vei da viaţă, viaţa însăşi a lui Dumnezeu
- deoarece acesta este simbolul apei –
şi vei aduce roade.

Isus doreşte să fim oameni rodnici,

gată să transmitem viaţa.

Transmiterea vieţii este unul din marile mistere ale universului:

este extraordinar!
Păianjenii dau naştere altor păienjeni care dau naştere altor păienjeni de secole şi de secole,
iar girafele dau naştere altor girafe,
papaya altor papaya… Este un flux neîntrerupt,
fiecare transmite altuia o viaţă pe care el însuşi a primit-o.
Este ceva extraordinar şi, pentru bărbat şi femeie,
este şi mai surprinzător
pentru că pentru ei există mai multe moduri de a fi rodnici.

Mai întâi, bineînţeles, concepând un copil şi aducându-l pe lume,

însă nu este suficient.

Pentru ca acest copil să poată trăi,

pentru a se dezvolta,
pentru a deveni fiinţa vie purtătoare de viaţă,
are nevoie de multă iubire, de siguranţă, de tandreţe.

Are nevoie de comuniune cu mama lui,

cu tatăl lui,
cu aceia care-l înconjoară.

Fiinţa umană este făcută pentru relaţia de iubire,

pentru alianţă;

35
ea îi dă viaţă şi o face să trăiască.

Dacă o mamă păianjen nu-şi iubeşte puii de păienjeni,

nu e foarte grav! Este normal!

Însă dacă părinţii nu stabilesc cu copilul lor o relaţie de iubire,

dacă nu-l înconjoară cu tandreţea lor,
cu înţelegerea, cu blândeţea şi puterea lor,
este grav.
Această primă alianţă este esenţială
deoarece ea condiţionează viaţa relaţională a copilului după aceea.

Aici se află misterul fiinţei umane:

este făcută pentru iubire şi pentru comuniune
şi, prin iubire, va deveni rodnică,
adică va dărui viaţă alteia.

Când aveam treisprezece ani, am trăit o experienţă foarte puternică,

care a fost ca o nouă naştere,
a treia.
Prima, a fost atunci când am venit pe lume,
a doua a fost Botezul meu
iar a treia, a fost atunci când am vrut să intru la Marina de război britanică.
Era război, locuiam în Canada şi trebuia deci să traversez Atlanticul într-un moment în care unul din
trei vapoare era scufundat de către submarinele germane.
Am mers să-l văd pe tatăl meu şi i-am spus ce doream să fac. M-a întrebat de ce.
Nu mai ştiu ce i-am răspuns, însă nu am uitat niciodată ceea ce el mi-a răspuns: „Am încredere în tine.
Dacă asta vrei, trebuie să o faci”.
În acea zi m-a făcut să mă nasc din nou.
Dacă avea încredere în mine, atunci şi eu puteam să am încredere în mine însumi.
Dacă mi-ar fi spus să aştept să devin mai matur, aş fi aşteptat, însă, în mod implicit, aş fi înţeles că
intuiţia mea nu era bună,
că nu puteam să am încredere în mine.
Însă mi-a spus: „Am încredere în tine” şi acest fapt m-a ajutat să am încredere în mine şi m-a învăţat
să am încredere în ceilalţi.

Când iubim pe cineva, îl facem să se nască,

avem încredere în el,
îi arătăm cât este de frumos,
îi descoperim puterea dragostei care se află în el
şi capacitatea lui de a dărui viaţă.

Spunându-i acestei femei din Samaria că apa pe care El i-o va da va deveni în ea „izvor de apă
săltătoare spre viaţa veşnică”,
Isus îi dezvăluie că în ea există o fântână,
un izvor,
un izvor divin.

Nu ştim că se află în noi un izvor.

36
Ştim că avem o inteligenţă,
ştim că putem produce lucruri,
ştim că simţim emoţii, dorinţe, pulsiuni,
însă ignorăm că există în noi
o fântână de tandreţe,
un izvor care poate să dea viaţă,
un izvor care poate să dăruiască însăşi iubirea lui Dumnezeu.

Adesea chiar, ne este teamă de tandreţe, atunci când o simţim înflorind în noi,
ni se pare legată de emotivitate, de sexualitate, de slăbiciune, ne umple de confuzie, pentru că nu ştim
ce să facem cu ea.
Cu toate acestea tandreţea, în mod misterios, reprezintă prezenţa lui Dumnezeu.
Simţim asta în mod profund
atunci când putem să o trăim împreună cu persoanele care au un handicap mintal.

Isus îi dezvăluie samaritencei acest mister care se află în ea:

este capabilă să iubească,
poate să devină o fântână, un izvor de viaţă veşnică
dacă bea din izvorul care este Isus.

Este marele secret pentru fiecare dintre noi:

dacă bem din izvorul care este Isus,
putem deveni un izvor de tandreţe care dă viaţă lumii
şi împlineşte această dorinţă a lui Isus ca noi să fim rodnici şi să aducem multe roade.

SĂ PRIMIM SĂRACUL ASCUNS ÎN NOI

Samariteanca este confuză şi nu înţelege bine ceea ce Isus îi spune; atunci ea cere:
„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să nu mai vin aici să scot apă”.

Aparent, Isus întrerupe atunci această conversaţie care se desfăşoară pe două planuri diferite,
spunându-i: „Mergi şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici”.

Isus este uimitor,

nu o judecă pe această femeie,
nu o condamnă,
îi atrage atenţia asupră rănii ei, asupra fragilităţii şi slăbiciunii ei;
îi descoperă nefericirea pe care ea o ascunsese,
pe care o ascunsese poate chiar faţă se ea însăşi.

Femeia îi răspunde atunci: „N-am bărbat”.

Isus continuă: „Bine ai spus «N-am bărbat», căci cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu
este bărbatul tău. Aici ai spus adevărul”.

Această frază scurtă: „Aici ai spus adevărul”

este foarte importantă.
Isus vrea ca această femeie să descopere adevărul fiinţei sale, ca ea să nu trăiască în iluzie,
37
ca ea să descopere numai cine este
şi să mai ştie că Isus nu o judecă, nici nu o condamnă.
Numai cu această condiţie ea va putea dă devină izvor săltător de viaţă.

Un singur lucru este important:

să fim în adevăr,
să scăpăm de minciună, de iluzii, de prefăcătorie şi chiar de vise şi teorii
care ne fac prizonierii unei lumi iluzorii în care suntem rupţi de realitatea noastră profundă.

În măsura în care acceptăm rănile noastre,

mergem pe drumul spre unitate;
în măsura în care refuzăm să privim adevărul nostru,
menţinem o ruptură în interiorul nostru.

Imediat ce acceptăm această parte din noi înşine pe care refuzăm să o privim,
pe care refuzăm să o recunoaştem,
pe care refuzăm să o admitem,
în interiorul fiinţei noastre începe să se stabilească unitatea,
iar din unitate ţâşneşte rodnicia.

În timpul unor zile de reculegere, Isus ne cere să atingem rănile noastre,

să îmblânzim slăbiciunile noastre,
să întâlnim partea ascunsă a fiinţei noastre
propria noastră sărăcie împotriva căreia ne-am apărat, ridicând în jurul ei
ziduri înalte de ştiinţă, de eficacitate, de generozitate,
sau de mânie, de tristeţe, de depresie…

Atunci când am plecat de la cârma comunităţii din Trosly în 1980,

am trăit un an ca asistent la Forestière, un cămin care primeşte persoane foarte sărace.
Acolo se afla Eric de care v-am vorbit
dar şi Lucien.

Lucien s-a născut cu un handicap foarte puternic:

nu priveşte practic niciodată în ochi, nu vorbeşte, nu merge, nu se poate folosi de mâinile lui;
rămâne aşezat acolo unde-l pui, cu trupul încovoiat.

Lucien şi-a trăit primii treizeci de ani ai vieţii sale cu mama lui, - tatăl lui a murit când avea
doisprezece ani –
erau foarte apropiaţi unul de altul,
ea se ocupa de el, îl înţelegea,
ştia să interpreteze fiecare din gesturile, din strigătele, din expresiile lui:
cu ea era în siguranţă şi trăia în pace.

Apoi, într-o zi, ea s-a îmbolnăvit şi a trebuit să fie internată în spital. Lucien, pe de altă parte, a fost
dus într-un alt spital.
Brusc, el se regăsea scufundat într-o lume total necunoscută,
în care nu mai avea niciun reper,
în care nimeni nu putea să-l înţeleagă cu adevărat.
Cuprins de o nelinişte înspăimântătoare, trăind un fel de moarte interioară,

38
a început să strige toată ziua.

În cele din urmă a venit în comunitatea noastră.

Foarte des era cuprins de o nelinişte de nestăpânit care îl făcea să urle şi împotriva căreia nu se putea
face nimic.
Eram neputincioşi în a-l calma,
nu puteam nici măcar să-l atingem, acest fapt făcând să se dubleze neliniştea şi teama lui;
nu era nimic de făcut cu excepţia faptului de a aştepta.

Acest strigăt de angoasă al lui Lucien era foarte ascuţit şi aveam impresia că pătrunde foarte profund
în mine,
în zonele sacre ale fiinţei mele,
trezind propria mea nelinişte.
Simţeam născându-se în mine mânia, apoi foarte repede ura şi violenţa.
Eram în stare de orice pentru a-l face să tacă.
Ca şi cum o întreagă parte a fiinţei mele, pe care învăţasem să o controlez, exploda brusc în mine.

Era foarte greu să trăiesc,

nu numai această nelinişte a lui Lucien
ci şi această revelare a ceea ce se întâmpla în mine,
descoperirea că eu, care aveam ca vocaţie să trăiesc cu cei săraci, eram capabil să le fac rău,
că se aflau în mine capacităţi de violenţă şi de ură
încât strigătul lor putea să se trezească.

Atunci am înţeles ce se putea întâmpla în inima unei mame care-şi maltrata copiii.
Adesea, este vorba de o femeie singură, abandonată,
este tristă, neliniştită, depresivă;
abia poate face faţă grijilor muncii sale,
obligaţiilor materiale.
Nu reuşeşte să mai aibă grijă de ea însăşi.

Iar atunci când se întoarce seara, are numai puterea de a le da să mănânce, sau de a se aşeza în faţa
televizorului;
însă ei nu aşteaptă asta de le ea.
Ei au nevoie de iubire, de atenţie, de comunicare,
atunci ţipă.
Iar ea, ea este „epuizată”, fântâna ei este goală,
nu mai poate să dea nimic şi nu suportă acest ţipăt care o smulge propriului control.
Ţipătul lor de a fi iubiţi îl trezeşte pe al ei,
iar asta provoacă durere;
mânia creşte şi ea loveşte pentru a elibera o tensiune din ea şi pentru a-i face să tacă.

Este înspăimântător să descoperim în noi această capacitate de ură şi de violenţă şi să vedem cât
suntem de fragili.
Este suficient foarte puţin pentru ca ura şi violenţa să ne domine chiar dacă nu este decât la nivel
psihologic, nu înseamnă că este mai puţin real.
Şi cum este greu de privit asta în faţă,
ispita de a ne îndepărta de aceia care ne descoperă adâncul rănii noastre;
aici se află izvorul tuturor formelor de rasism, al tuturor respingerilor şi al tuturor excluderilor.

39
Însă este foarte important să nu fugim,
să avem pe cineva căruia să-i vorbim despre aceşti demoni interiori,
de cineva care să ne ajute prin cuvânt să explorăm această lume a întunericului şi să exorcizăm toate
aceste fantome care ne bântuie din interior.

O scrisoare a psihanalistului Carl Jung, un discipol al lui Freud, m-a ajutat în acea perioadă să înţeleg
ceva important.
Jung scria uneia dintre persoanele creştine cu care coresponda următoarele cuvinte pe care le redau din
memorie:

„Vă admir, pe voi creştinii, pentru că, în cineva căruia îi este foame sau sete, îl vedeţi pe Isus.
Când primiţi un străin, sau pe cineva ciudat, voi îl primiţi pe Isus. Când îmbrăcaţi pe cineva care este
gol, îl îmbrăcaţi pe Isus. Mi se pare foarte frumos acest fapt, însă ceea ce eu nu înţeleg, este faptul că
voi nu-l vedeţi pe Isus în propria voastră sărăcie. Vreţi mereu să faceţi bine celui sărac care se află în
afara voastră şi, în acelaşi timp, negaţi săracul care se află în interiorul vostru. De ce nu puteţi să-l
vedeţi pe Isus în propria voastră sărăcie? În propria voastră foame şi sete? Oare nu vedeţi că există un
bolnav şi în interiorul vostru? Că şi voi sunteţi prizonieri ai fricii? Că sunt lucruri ciudate în voi:
violenţe, nelinişti, lucruri pe care nu le controlaţi şi care nu se supun voinţei voastre? În interiorul
vostru se află un străin şi trebuie să-l primiţi pe acest străin, să nu-l daţi afară, să nu-i negaţi existenţa,
să ştiţi că se află acolo, să-l primiţi şi să-l vedeţi pe Isus în el”.

Acest text m-a ajutat mult.

Este adevărat, nu pot să-l primesc pe Isus în mine decât dacă primesc săracul care se află în interiorul
meu.
Şi, pornind de aici, am putut să descopăr un adevăr foarte simplu:
eu nu pot să accept cu adevărat rănile lui Innocente, ale lui Eric şi ale lui Luisito,
decât dacă accept propriile mele răni.
Pot oare avea o adevărată compasiune pentru ei dacă nu o am pentru mine?

Dacă neg propriile mele răni, voi nega rănile celorlalţi şi îi voi îndepărta din drumul meu
pentru ca ei să nu mă constrângă să mă gândesc la ele.

Atunci, misterul celui sărac, constă în faptul că el descoperă în acelaşi timp

fântâna tandreţii
şi toate durităţile inimii noastre, toate rănile noastre.
Iar marele secret pe care Isus ni-l descoperă constă în faptul că El este prezent în rănile noastre
în săracul care se află în fiecare dintre noi şi că trebuie să-l primim aşa cum vrem să-i primim pe
Innocente, Luisito, Claudia…

Aceasta este semnificaţia profundă a întâlnirii lui Isus cu samariteanca: „Aici ai spus adevărul”.
Ca să fim oameni rodnici,
trebuie să trăim în adevăr,
trebuie să aflăm unitatea în interiorul nostru.
Nu înseamnă să negăm rănile noastre ci să le primim, să descoperim că Dumnezeu este prezent în ele.

40
 Ziua a patra

„IUBIŢI-VĂ UNII PE ALŢII PRECUM ŞI EU V-AM IUBIT PE VOI”

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ TRĂIM ÎMPREUNĂ

Totul începe într-o zi prin chemarea lui Isus:

„Vino, urmează-mă”, ne spune, sau:
„Astăzi vreau să intru în casa ta”.
Totul începe prin această întâlnire inimă la inimă cu Isus şi cu această chemare personală.
Apoi, într-o a doua etapă, Isus ne face să recunoaştem alte persoane pe care, de asemenea, le-a chemat;
sunt toate diferite şi toate chemate: reprezintă crearea comunităţii.

Îmi place să întâlnesc în Evanghelie toate aceste scene familiare care ne arată cum reacţionăm cu toţii
la fel.
Astfel, de îndată ce Isus s-a întors cu spatele,
discipolii încep să se măsoare unii cu alţii,
să se certe pentru a şti care este cel mai mare, cel mai bun, cel mai capabil,
iar mamele intervin cum numai ele ştiu să intervină!
Priviţi-o pe Doamna Zebedeu care-i cere pur şi simplu lui Isus primele locuri în Împărăţia lui pentru
fiii ei…
Vă imaginaţi faţa lui Petru, a lui Matei, a tuturor celorlalţi? Sunt stupefiaţi şi mai curând nemulţumiţi.

Evanghelia este atât de umană. Isus ştie că rivalitatea are rădăcini foarte profunde în inima omului.
Vrem atât de mult să fim iubiţi sau cel puţin să fim admiraţi.

Ne este atât de teamă de faptul că nu contăm pentru ceilalţi încât luptăm pentru a ne afirma, pentru a
dovedi că suntem cei mai buni sau pentru a lua puterea.

A trăi în comunitate sau în familie, nu este uşor!

Uneori este foarte greu.
De îndată ce sunt împreună oamenii,
încep să lupte pentru a avea cel mai bun loc sau pentru putere;
nu totdeauna pentru a o exersa cu adevărat însă adesea numai pentru a fi cel mai văzut,
pentru a arăta că ştiu mai bine decât alţii şi că sunt cei mai puternici.

Isus ne chemă să trăim în comunitate pentru ca şi noi să avem această experienţă a conflictului,
să descoperim şi că există oameni pe care-i iubim şi alţii pe care nu-i suportăm,
să devenim conştienţi de ceea ce acest fapt provoacă în noi.
De fapt, fiecare reacţionează diferit:
unii se închid în depresie, alţii se refugiază în compensaţii, sau sunt roşi de gelozie ori bulversaţi de
ură şi mânie…

Este important să trecem prin această experienţă pentru că atunci vom înţelege puţin mai bine ceea ce
Isus le cere discipolilor când le spune: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi eu v-am iubit pe voi”.
Iar în ceea ce ne priveşte noi strigăm: „Nu, nu vreau să-l iubesc pe acesta sau pe acela!”
41
Iar Isus mai spune: „Iar vouă, celor ce ascultaţi, vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi binele celor
ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Lc
6, 27-28).

Şi adaugă că este uşor să-i iubim pe cei care ne iubesc.

Este adevărat, cu toţii suntem atraşi de complimente, de părerea bună pe care alţii o au despre noi,
chiar de flatare.
Însă Isus ne spune: „Dimpotrivă, iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără a
aştepta nimic în schimb”.

Iar duşmanul nu este departe, nu este un străin înarmat ci adesea cineva foarte aproape de mine :
această persoană pe care nu o suport în comunitatea mea, în familia mea, la locul meu de muncă,
aceea care mă pune în pericol pentru că este prea diferită şi mă împiedică să fiu eu,
aceea care ameninţă libertatea mea, creativitatea mea, bucuria mea de a trăi numai prin prezenţa ei,
aceea care provoacă în mine mânie sau depresie sau agresivitate.

Unul din lucrurile importante în timpul unor zile de reculegere este şi acela de a descoperi care este
duşmanul nostru.
Este foarte important să ne întrebăm cu adevărat, în faţa lui Dumnezeu,
cine este acela care mă blochează, mă ameninţă, mă nelinişteşte, mă face să mă cufund în tristeţe sau
în agresivitate.

Este normal să avem duşmani,

adică oameni care ating vulnerabilitatea noastră, care trezesc mecanismele noastre de apărare,
aceasta face parte din umanitatea noastră.
Şi totuşi Isus ne spune: „Iubiţi pe duşmanii voştri”.

O femeie mi-a spus: „Descopăr că duşmanul meu este soţul meu.

Este bucuros că mă ocup de casă şi gătesc însă nu mă ascultă niciodată, nu-mi cere niciodată părerea şi
nu dă nicio importanţă la ceea ce îi spun;
ca şi cum nu aş exista pentru el.
Atunci simt născându-se în mine furii de tot felul împotriva lui
şi nu ştiu ce să fac cu această lume mânioasă şi bulversată care se află în mine”.

Un bărbat îmi spunea: „Descopăr că fiul meu cel mai mare este duşmanul meu.
De îndată ce deschide gura, mă exasperează,
îl contrazic şi îmi vine să-l fac să tacă. Dacă cel de-al doilea fiu sau fiica mea spun acelaşi lucru, îi
ascult,
însă nu accept nimic de la el şi provoacă în mine o întreagă serie de reacţii negative pe care nu le
înţeleg”.

Câteva zile mai târziu, s-a întors şi mi-a spus:

„Încep să înţeleg mai bine ce se întâmplă, mi-a spus. Încep să înţeleg de ce îl resping mereu în felul
acesta:
am senzaţia că văd în el toate defectele mele
şi, de fapt resping defectele mele atunci când îl alung pe el sau nu vreau să-l aud…

A-ţi descoperi duşmanii este foarte important în timpul unor zile de reculegere.

42
Atunci vă voi cere să vă puneţi întrebări în tăcere şi să căutaţi acele persoane care provoacă teama în
interiorul vostru, pe care vă străduiţi să le evitaţi, cu care refuzaţi să dialogaţi, pe care nu vreţi să le
auziţi…

Apoi aduceţi această persoană în conştiinţa voastră,

iar acolo, ascultaţi-l pe Isus spunându-vă: „Iubeşte-o”.

Atunci, vă veţi da seama de rezistenţele voastre: „Nu, nu se poate. Nu reuşesc, mi-a făcut prea mult
rău, provoacă în mine angoase foarte mari, mă distruge… Nu pot să o iubesc!”
Se poate întâmpla atunci să simţiţi mânie în voi împotriva a ceea ce vi se pare a fi o exigenţă excesivă:
„Este prea dur ceea ce-mi ceri.
Nu pot să o iubesc! Este pur şi simplu imposibil”.

Ascultaţi-l pe Isus spunându-vă: „Este adevărat; nu poţi, însă ai încredere în mine, lui Dumnezeu
nimic nu-i este cu neputinţă”.
Deoarece această poruncă este mai întâi o promisiune: „Împreună cu mine, vei putea iubi, până la a
iubi şi pe duşmanii tăi”.

Devenim cu adevărat creştini atunci când descoperim că Dumnezeu este stăpânul imposibilului
şi că avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a face ceea ce nu putem face cu puterile noastre.

Atunci când tânărul bogat pleacă întristat, deoarece avea multe bogăţii şi pentru că nu îndrăznea să
lase totul pentru Isus, Isus este la rândul lui trist şi rănit şi spune:
„Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este
cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu!”
Atunci Petru şi apostolii sunt foarte neliniştiţi deoarece sunt conştienţi de bogăţia lor şi atunci întreabă:
„Şi cine poate să se mântuiască?”
Isus răspunde: „La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu
putinţă”(Mt 10, 24-27).

Atât timp cât nu am descoperit că ceea ce este imposibil pentru oameni

este posibil pentru Dumnezeu,
nu suntem cu adevărat ucenicii lui Isus.
Viaţa ucenicului,
înseamnă a merge până la capăt, până când aceasta devine imposibilă
şi să descopere atunci că Dumnezeu poate să facă posibil imposibilul.

Cât timp credem că putem să trăim alianţa pe care am încheiat-o, în comunitatea sau în familia noastră,
numai cu propriile forţe,
încă nu suntem cu adevărat în alianţă.

Nu am descoperit cu adevărat ce este alianţa cât timp credem că ea depinde numai de alegerea noastră:
„Mă simt bine în comunitate, persoanele îmi fac bine, vreau să mă dăruiesc cu totul şi să slujesc…”.

Alianţa este un dar al lui Dumnezeu.

El îmi dă puterea de a o trăi în fiecare zi iar eu recunosc faptul că nu voi reuşi niciodată singur.
Alianţa se dezvăluie atunci când încep să-mi spun: „Nu pot, nu voi putea niciodată să-mi petrec viaţa
cu aceşti oameni,
însă ceea ce eu nu pot,

43
ştiu că poate să facă Dumnezeu”.

Trebuie să ating mai întâi sărăcia mea în faţa celui sărac, pentru a descoperi că schimbarea vine de la
Dumnezeu.
Trebuie să constat că sunt incapabil să trăiesc în pace cu ceilalţi
pentru a descoperi că iertarea este inima Evangheliei şi că reconcilierea este răspunsul lui Dumnezeu
în faţa unui conflict, a războiului şi a lipsei de unitate între oameni.

Da, reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu care ne smulge din vinovăţie, din opresiune, din
competiţie şi din ură.
V-am vorbit deja mult despre această vinovăţie care se află în noi şi care ne paralizează,
ne face să ne îndoim de noi înşine,
ne face să cădem în depresie sau să fim agresivi,
şi care, încetul cu încetul, ne face prizonierii sentimentului de dezgust şi de moarte.
Isus, prin iertare, a venit să ne elibereze de vinovăţie şi să facă din noi oameni liberi şi vii.

Opusul iertării este dezbinarea:

fac totul pentru a evita această persoană, pentru a nu o întâlni şi aş fi chiar foarte mulţumit dacă ea ar
hotărî să plece sau dacă ea ar cădea într-o groapă şi ar dispărea.
Pot chiar să mă bucur dacă i se întâmplă ceva rău sau ar fi foarte clar că e în eroare şi că toată lumea o
respinge.

Iertarea înseamnă mai întâi recunoaşterea alianţei,

şi nu o etalare a sentimentelor bune, nici o exaltare trecătoare care ar produce dintr-o dată o contopire
cu unul sau altul de care fugeam pană mai înainte,
ci o recunoaştere în adâncul fiinţei noastre
că există o alianţă între noi,
că această persoană care-mi este probabil antipatică sau care nu mă atrage cu nimic
are dreptul să aibă un loc în comunitatea mea, în familia mea, în societate, în Biserică,
că are dreptul să trăiască şi să crească,
că Isus o cheamă în acest loc şi că trebuie să o respect.

Iertarea începe prin respectarea locului celuilalt.

Apoi trebuie să recunoaştem că a ierta necesită mai mult timp.

Îmi amintesc de un tânăr asistent care, după o reculegere, mi-a spus:

„M-am gândit mult la alianţa cu tatăl meu. Mi-a făcut mult rău când eram tânăr. Era foarte autoritar, nu
mă asculta niciodată şi îşi petrecea timpul făcându-mă să scad în proprii mei ochi.
Am părăsit casa pentru că nu-l suportam.
Încep să descopăr că nu sunt într-o alianţă numai cu cei din comunitatea mea,
ci şi cu el;
încep să-l iert.”

Atunci i-am spus: „Ai putea să mergi să-l vizitezi?”

El mi-a răspuns:
„Nu, nu sunt pregătit, încă sunt prea vulnerabil.
Este prea puternic iar eu sunt încă prea fragil;
dacă merg să-l văd acum, mă va strivi. Am nevoie de timp pentru a mă întări, pentru a mă redresa”.
Mi-a plăcut foarte mult ceea ce mi-a spus.

44
Suntem cu toţii asemenea unor arbori încovoiaţi care avem nevoie să ne redresăm şi să învăţăm din
nou să creştem drept iar acest fapt poate să necesite timp. Acest tânăr iertase cu adevărat, îl
acceptase cu adevărat pe tatăl său,
însă ştia că trebuie să aştepte ca Duhul Sfânt să-l întărească pentru a-l întâlni pe tatăl său.

Îmi amintesc şi de o călugăriţă: îmi vorbea de o femeie care a suferit foarte mult şi care se afla în
închisoare.
Nu cunosc toate detaliile istoriei sale însă ştiu că a fost condamnată din cauza unei mărturii false
depuse de un bărbat.
Această femeie spunea: „Nu pot să-l iert. Mi-a făcut prea mult rău.”
Însă ea a adăugat: „Mă rog ca Isus să-l ierte”.
Această femeie iertase cu adevărat, însă sentimentele ei nu au avut încă timp să se schimbe. Fiinţa ei
profundă iertase însă era nevoie ca această iertare să pătrundă sensibilitatea ei. Faptul că spunea:
„Îl rog pe Isus să-l ierte” arăta că această iertare venea din adâncul inimii ei.

Iertarea este divină, este secretul cel mai profund al lui Isus,
este inima Evangheliei,
este darul pe care Isus vrea să ni-l facă
ca să devenim agenţi ai unităţii, artizani ai păcii.
O comunitate, o familie nu poate să existe dacă nu se bazează pe iertare. Iar iertarea începe prin
recunoaşterea că fiecare are locul său, are un dar de exersat.

Pentru a trăi alianţa,

pentru a ne asuma rolul în comunitatea Arca, în familiile noastre, ca şi în societate,
trebuie să fim oameni ai iertării.

Să nu-l mai părăsim pe Isus

Isus vorbeşte despre iertare, vindecă şi-i eliberează pe cei mici,

îi îndreaptă pe cei încovoiaţi sub jugul legii,
exacerbează în felul acesta mânia şi gelozia unui anumit număr de cărturari şi de farisei care caută
atunci să-i întindă o cursă. (In 8, 2-11).

Îi aduc o femeie surprinsă în adulter: nu neapărat pentru că i-ar interesa această femeie,
o folosesc numai pentru a-l pune pe Isus în încurcătură.
Dacă Isus vorbeşte despre iertarea pentru ea,
atunci contrazice legea lui Moise care prescrie „lapidarea unor astfel de femei”,
iar dacă o condamnă conform legii, se contrazice pe sine însuşi deoarece a vorbit atât de mult despre
iertare.

Mai întâi Isus nu spune nimic,

se apleacă şi începe să scrie cu degetul pe pământ.
Nu se ştie ce scrie, nici de ce, însă este acolo, tăcut, scriind.
Atunci fariseii şi cărturarii insistă: „Tu ce spui?”
Se simte întreaga mânie, toată agresivitatea, toată violenţa din ei.
Isus se ridică, îi priveşte şi spune:

45
„Cel care este fără de păcat să arunce primul cu piatra!” Şi se apleacă din nou, reîncepe să scrie pe
pământ.
Evanghelia spune că au plecat unul câte unul, începând cu cei mai în vârstă,
deoarece ei trebuiau să arunce prima piatră.

Au plecat cu toţii iar Isus rămâne singur cu femeia…

Trebuie să ne reprezentăm toată spaima pe care a trăit-o această femeie:
ruşinea, teama, neliniştea, vinovăţia şi mai ales această imensă spaimă de a fi ucisă cu pietre.
Cu siguranţă este prima dată când îl vede pe acest bărbat din Nazaret spre care a fost târâtă, poate pe
jumătate goală, ca în faţa unui judecător.
Iar el, într-o secundă, o eliberează.

Isus se ridică din nou.

Putem să ne imaginăm atunci liniştea din jurul lor
şi o schimbare totală în inflexiunea vocii lui atunci când îi spune:
„Femeie, unde sunt? Nimeni nu te-a condamnat?”

„Unde sunt?” ca şi cum ea ar şti iar el nu… Este ciudat, simţim dintr-o dată ceva asemănător unei
vulnerabilităţi la Isus.
„Nimeni, Doamne”, răspunde ea.
Atunci: „Nici eu nu te condamn, îi spune Isus. Mergi şi nu mai păcătui”.
Este foarte simplu: Isus nu a venit să condamne această femeie.
Isus nu a venit să ne condamne:
a venit să ne dea viaţa.

Iar nouă ne vine foarte greu să înţelegem aceasta.

Acest text atât de clar a făcut Biserica din secolul IV să-şi pună multe întrebări.
Anumite versiuni ale Bibliei nu l-au păstrat,
ca şi cum s-a considerat că era imposibil ca Isus să nu condamne adulterul.
Cred că şi astăzi ne punem întrebări asupra acestui fapt.
Întotdeauna Isus ne uimeşte mult iar noi nu înţelegem cine este.
Ce vrea Isus când ne spune să nu mai păcătuim?

Deoarece aici adulterul, ca şi în textele lui Ezechiel sau în cele ale multor altor profeţi, este un simbol
al păcatului.
Păcatul, în Sfânta Scriptură, înseamnă a-l părăsi pe Mirele Divin,
a se abate de la acela pe care ne iubeşte, ne protejează, ne astâmpără setea,
pentru a merge să bem din alte izvoare
şi pentru a căuta în altă parte viaţa pe care el ne-o dădea.

Este important să înţelegem bine ceea ce este păcatul.

Păcatul nu înseamnă înainte de toate o încălcare a legii. Înseamnă acest fapt, însă nu aceasta mai întâi.

Întreaga Sfântă Scriptură şi în particular Evangheliile şi scrisorile sfântului Paul o spun foarte clar.

A păcătui înseamnă a-i întoarce spatele lui Isus, a nu avea încredere în El,
a nu crede nici în promisiunile nici în cuvântul său,
a ne îndoi de alianţa sa
şi a nu ne lăsa hrăniţi de prezenţa lui.

46
A păcătui înseamnă a ne rupe de viaţa Lui
a nu mai trăi în comuniune cu El,
a refuza trupul şi sângele său,
a respinge cuvântul său.

Este evident că atunci vom încălca legea,

vom încălca toate legile.

Pentru a trăi conform Evangheliei,

pentru a ne iubi duşmanii,
pentru a fi aproape de cei săraci,
pentru a fi fideli în sacramentul căsătoriei,
pentru a trăi într-un mod plin de iubire
trebuie să fim vii
şi nu putem să fim vii decât dacă suntem în comuniune cu acela care este însăşi Viaţa.

Atunci, când Isus îi spune acestei femei: „Mergi şi nu mai păcătui”, el spune de fapt: „Mergi şi nu mă
mai părăsi. Rămâi în iubirea mea

Acceptă să trăieşti.
Hrăneşte-te cu prezenţa mea, hrăneşte-te cu iubirea mea, cu trupul şi sângele meu. Alege ceea ce este
bun pentru ţine şi te face să trăieşti.”

Este adevărat, trebuie să fim atenţi: există alimente otrăvite,

aşa-zişi prieteni, filme rele, cărţi rele,
modalităţi de a trăi
care încetul cu încetul, dacă nu suntem atenţi,
pot să ne abată de la Isus
şi să ne distrugă.

Trebuie să fim atenţi, deoarece, este adevărat,

dacă nu suntem fiinţe vii, fiinţe în picioare,
încălcăm legea.
Dacă suntem morţi,
dacă suntem rupţi de izvorul vieţii,
nu transmitem decât moarte.

Atunci să învăţăm să ne hrănim bine:

din Cuvântul lui Dumnezeu,
din Trupul lui Isus,
din rugăciune şi
din acest misterios sacrament al prezenţei lui Isus în cel sărac.

Să iertăm şi să fim iertaţi

A fi iertat înseamnă a regăsi alianţa pierdută,

a nu mai fi despărţit,
47
a nu fi decât „una” cu Dumnezeu.

În Evanghelia sa, Marcu ne vorbeşte despre Isus care învăţa într-o casă din Cafarnaum;
curtea este plină şi nimeni nu poate să treacă.
Sosesc patru bărbaţi purtând un paralitic şi, cum nu se pot apropia din cauza mulţimii,
demonstrează că sunt foarte ingenioşi,
se urcă pe acoperiş, dau deoparte câteva olane şi îl coboară pe acolo pe bărbatul aşezat pe targa lui
chiar în faţa lui Isus.

Isus vorbeşte şi brusc, acest bărbat îi pică din cer:

este paralizat, nu vorbeşte, îl priveşte pe Isus.
La persoanele care nu pot vorbi toată intensitatea relaţiei se află în ochi,
ei vorbesc cu ochii iar acest fapt este foarte mişcător.

Atunci când este în faţa lui Isus,

acest bărbat îl priveşte iar ochii săi spun:
„Te iubesc, am încredere în tine. Ai milă de mine”.
Isus este emoţionat văzând credinţa acelora care l-au adus prin acoperiş;
văzând această privire,
spune imediat:
„Fiule, păcatele îţi sunt iertate” adică „Eşti eliberat!”

Bineînţeles, mulţimea începe să murmure.

Cărturarii sunt uimiţi, neliniştiţi, nemulţumiţi.
Nu au auzit niciodată vorbindu-se despre un asemenea lucru, niciodată nu au citit aşa ceva în cărţile
lor de teologie!
Acest om huleşte… Cum? Iartă păcatele, dar numai Dumnezeu poate să ierte păcatele!

Atunci Isus îi priveşte şi le spune: „ De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-
te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mc 2, 1-12).
Vă imaginaţi, atunci bărbatul sare în picioare!

Ceea ce s-a întâmplat este în acelaşi timp foarte frumos şi impresionant: ochii acestui bărbat care-l
iubeşte pe Isus, mânia cărturarilor şi a fariseilor şi gestul plin de iubire – însă şi provocator – al lui
Isus.
Acesta este întregul mister al iertării.

Spunând acestui bărbat: „Scoală-te şi umblă” Isus îi spune de fapt acelaşi lucru, pe un alt plan, ca
atunci când îi spune: „Păcatele îţi sunt iertate”.
Îi ia de pe umeri jugul prea greu care îl strivea;
Îl eliberează de greutatea vinovăţiei care îl împiedica, îl sufoca, îl împiedica să meargă înainte.

Îl asigură că Dumnezeu îl iubeşte,

că nu mai sunt despărţiţi,
că este din nou în comuniune cu Dumnezeu,
iar în acest moment El îi dă aripi!

48
Isus trăieşte în momentul prezent al veşniciei.
El ne iubeşte în fiecare moment şi ne asigură de această iubire:
însă noi, din teamă, din regret, din remuşcări, din dezgust faţă de noi înşine,
am închis uşa inimii noastre.
Atunci, iertarea,
Dumnezeu redeschide această uşă şi ne spune:
„Tu eşti fiul meu preaiubit, tu eşti fiica mea preaiubită.
mă bucur să fiu cu tine,
te iubesc.
Nu mă interesează trecutul, nu mă preocupă viitorul,
sunt cu tine acum,
vreau să trăiesc cu tine şi în tine,
şi, împreună, vom aduce multe roade”.

Iertarea ne face să regăsim iubirea tinereţii noastre,

acest timp al logodnei cu Dumnezeu şi al promisiunii: „Te voi logodi cu mine pentru totdeauna iar tu îl
vei cunoaşte pe Domnul”.

Isus ştie că suntem striviţi de greutatea vinovăţiei noastre,

ştie că avem nevoie să fim iertaţi,
că avem nevoie să auzim, fizic, cuvintele eliberării noastre.
În acest fel, cu blândeţe, a ales fiinţe umane, nici mai bune nici mai rele decât altele,
simple fiinţe umane – preoţii – cu rănile lor, cu vulnerabilităţile lor, cu bogăţiile lor asemenea altora,
cărora le-a transmis ministeriul iertării.
Câtorva în Biserică, Isus le-a spus: „Vei ierta în numele meu. Mă vei reprezenta pentru sacramentul
iertării”.

Este important să putem spune cuiva care ascultă cu adevărat, cu tandreţe şi înţelegere,
tot ceea ce ne-a rănit,
tot ceea ce am făcut, am făcut rău sau am refuzat să facem, tot ceea ce regretăm şi care încetul cu
încetul ne umple inima până la a o împiedica să bată cu speranţă.

A verbaliza întunericul din noi este o experienţă de eliberare foarte importantă.

Cu cât am fost mai răniţi sau cu cât am rănit mai mult,
cu cât am trăit lucruri mai grele,
cu cât ne simţim mai neliniştiţi şi vinovaţi,
cu cât ne-am îndoit mai mult de iubirea lui Dumnezeu,
cu cât mai mult ne-am abătut de la El,
cu atât mai mult avem nevoie să vorbim,
să ne eliberăm prin cuvânt,
şi să-l auzim apoi pe acela pe care Dumnezeu l-a ales pentru a ne spune: „Eu te iert în numele Tatălui,
și al Fiului şi al Duhului Sfânt”.

49
 Ziua a cincea

„DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE M-AI

PĂRĂSIT?”

Să pătrundem în interiorul suferinţei

Într-un anume fel,

Isus a venit în lume pentru a o crea din nou,
pentru a-i reda adevăratul sens,
pentru a ne smulge viziunilor noastre prea omeneşti
care ne îngrădesc,
care ne împiedică să sperăm,
ne închid în imposibilitate.
Dar, „pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil”.

Dacă nu plonjăm în miezul tăcerii pentru a gusta această re-creaţie,

pentru a ne impregna de harul lui Isus,
pentru a pătrunde vederile sale,
riscăm să ne obosim în acţiuni, în „lucruri de făcut”,
fără să înţelegem uimitoarea noutate a viziunii sale.

Am fost de exemplu învăţaţi că trebuie „să facem bine celui sărac” însă viziunea Evangheliei merge
mult mai departe:
ea ne descoperă că cel sărac ne face bine,
el este izvorul vieţii.
O mamă ştie bine acest lucru,
micuţul ei,
când zâmbeşte, când se întoarce spre ea, când o cheamă,
îi dă viaţă.

Mai ştim că cel mic este chemat să devină adult

însă pentru Isus,
adultul trebuie să devină mic.
Aici se găseşte o întreagă inversare a certitudinilor noastre omeneşti: nu vom intra în Împărăţia Cerului
devenind mereu mai mari, mai savanţi, mai puternici,
ci devenind asemenea unui copilaş,
deoarece Împărăţia este un mister de comuniune.

Dacă ne apropiem de cel sărac, de cel mic,

nu pentru „a-i face un bine”, ci pentru a fi cu el în comuniune,
atunci ne apropiem de Dumnezeu

50
şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu.
Pătrundem în celebrarea
care ne face să descoperim inima lui Dumnezeu.

Am mai fost învăţaţi, poate nu să ne răzbunăm, însă să cerem cel puţin dreptate:
„Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte” este regula după care se conduc societăţile umane.
Este normal să dorim să ne protejăm,
să răspundem agresiunii prin agresiune sau prin represalii.

Însă Isus spune altceva.

El spune - şi am meditat ieri acest fapt –
„Iubeşte-ţi duşmanii”.
Lasă să cadă sistemele de apărare.
Nu mai ai nevoie să te aperi, Eu sunt apărătorul tău.
Salvarea lumii nu mai depinde atât de mult de armament,
de legi represive,
ci de puterea noastră de a iubi şi de a ierta,
de dorinţa noastră de împăcare şi de iubirea noastră pentru duşmani.

Avem în mod spontan oroare de suferinţă;

nu a fost nevoie să învăţăm asta,
tuturor ne este teamă.
Însă Isus a venit pentru a ne dărui o altă viziune a suferinţei.

Atitudinea cea mai răspândită este aceea de a fi scandalizat de existenţa ei şi de a ne strădui să o

izgonim,
chiar dacă filosofii au încercat să vadă în ea o purificare necesară,
sau dacă unii: stoicii, yoghinii hinduşi, au încercat să definească o atitudine faţă de ea:
respectiv aceea de a nu se lăsa înfrânt, şi anume printr-un efort al propriei voinţe sau o detaşare
interioară, de a depăşi suferinţa păstrându-şi seninătatea.

Isus aduce ceva cu totul nou.

El nu moare cu seninătate.
Agonia lui în Grădina Măslinilor este plină de lacrimi.
Îi este teamă iar „sudoarea lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Lc 22, 44).
El imploră: „Treacă de la mine paharul acesta”.
Moare strigând pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34).

Este foarte important să pătrundem în misterul suferinţei.

Nu este o istorie de altă dată,
ceva ce progresul ar fi trebuit să depăşească.
Este realitatea lumii noastre de astăzi,
realitatea fraţilor şi surorilor noastre care trăiesc în ţări în care există război,
realitatea fraţilor şi surorilor noastre care sunt bolnavi,
a acelora care se află în închisoare, cărora le este foame, care nu ştiu unde să doarmă,
a acelora pe care nimeni nu-i iubeşte sau care sunt singuri,
a acelora care sunt în doliu…
Este realitatea lumii noastre.

51
Pentru a pătrunde în acest mister al suferinţei,
pentru a descoperi cât de profundă este frica în noi,
vă propun să luăm textul Evangheliei după Matei.

Isus l-a confirmat pe Petru ca piatră pe care va zidi Biserica sa.

Iar imediat după aceea,
din momentul în care a fixat o ordine
- iar în grup este importantă ordinea –
„Isus a început să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la
bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învie” (Mt 15, 21).

De îndată ce a fixat o ordine, el poate să spună:

voi pleca.
Însă nu o spune în mod direct,
începe prin a spune că va suferi mult,
că va fi condamnat la moarte,
că va fi ucis.
Vă imaginaţi confuzia acestor oameni
care îl iubeau,
care au părăsit totul pentru el,
de care probabil mulţi şi-au bătut joc văzându-i că-l urmează pe Isus,
care probabil au fost criticaţi că au plecat într-o asemenea aventură,
să aibă încredere în primul venit…

Ceva în ei se dărâmă şi, mai ales, nu pot suporta să-l audă pe Isus spunând că va suferi mult şi că va
muri.
Asta înseamnă dărâmarea tuturor speranţelor lor,
triumful celor care şi-au bătut joc de ei.

Atunci Petru are o reacţie foarte surprinzătoare. Îl ia deoparte pe Isus şi începe să-l dojenească
spunându-i: „Dumnezeu să te păzească, Doamne. Nu se poate să ţi se întâmple una ca asta!”
Ca şi cum l-ar fi scuturat pentru a-i alunga gândurile negre,
pentru a-l face să fie optimist,
ca şi cum ar fi vrut să-i dea încredere.
Iar Isus are o reacţie foarte puternică, plină de tristeţe, poate chiar de mânie; El strigă:
„Mergi înapoia mea, Satano!”
„Mergi înapoia mea, eşti duşmanul meu, (este sensul cuvântului satana în ebraică) vrei să mă ispiteşti,
să-mi faci rău”.

El adaugă: „Eşti o piatră de poticnire pentru mine” care se poate traduce şi prin: „Tu eşti un scandal
pentru mine”. Aici este un joc de cuvinte curios, deoarece cuvântul grec pe care-l traducem prin
obstacol sau scandal, înseamnă „piatră de poticnire”.
Dar Isus abia spusese: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” iar acum spune: „Tu
eşti piatra mea de poticnire”.

Piatra pe care este construită Biserica poate să devină piatră care scandalizează,
Biserica însăşi poate deveni această piatră de poticnire pentru mulţi
dacă nu mai este chipul lui Isus
ci arată un chip foarte corect din punct de vedere cultural

52
în care nu putem să-l recunoaştem.

Isus continuă: „că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”.
Este foarte greu să pătrundem în modul de a gândi al lui Dumnezeu cu privire la suferinţă.
Prima noastră reacţie este aceea a lui Petru.
Suferinţa ne provoacă oroare,
ne trimite la prima suferinţă din copilăria noastră,
experienţă pe care am trăit-o cu toţii,
prezentă în adâncul inimii noastre ca o rană:
suferinţa de a fi respins, de a nu fi vrut, de a fi în plus, de a nu fi iubit.

Este adevărat, suferinţa fizică poate fi cumplită;

poate totuşi deveni suportabilă dacă suntem ajutaţi şi iubiţi.
Însă suferinţa din lipsă de iubire,
de a fi singur, este intolerabilă şi face ca totul să fie de nesuportat.

Reacţia noastră cu privire la suferinţă este foarte profundă,

foarte violentă.
Suferinţa ne revoltă iar noi nu înţelegem că ea poate exista.
Ea este „insuportabilă”
iar noi nu-i putem găsi nici semnificaţie nici sens.

Isus nu a venit să explice suferinţa sau să-i justifice existenţa.

Ne-a arătat altceva:
că orice suferinţă, orice rană poate deveni ofrandă,
poate deveni izvor de viaţă şi de rodnicie.

Din punct de vedere uman, acest lucru nu este nici de înţeles şi nici posibil,
însă numai printr-un har cu totul nou al Duhului Sfânt vom putea, nu să înţelegem suferinţa – nu o
vom înţelege niciodată –
ci să învăţăm să o oferim
şi să percepem în acest dar atât de umil
un mister de iubire şi de comuniune care dă viaţă lumii.

Să acceptăm misterul crucii

Aş vrea să pătrund cu voi în inima lui Petru pentru a înţelege mai bine reacţia lui faţă de suferinţă,
pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrece în interiorul inimii noastre
şi pentru a ne ajuta să descoperim ceea ce este Arca,
deoarece Arca, după cum ştiţi, are la temelie suferinţa.

Arca s-a născut datorită lui Luisito, a Marciei, a Claudiei, a lui Eric…
deoarece ei sufereau,
deoarece erau înspăimântaţi,
deoarece din disperarea lor ţâşnea un strigăt imens.

Da, Arca are la temelie suferinţa, nu numai pentru a încerca să suprime cauzele acestei suferinţe,
53
 - nu este mereu posibil –
ci pentru a-l primi pe acela care suferă şi pentru a-l iubi.

Iar dacă este primit cel care suferă, dacă se caută să fie înţeles, dacă este ajutat, dacă este iubit,
suferinţa lui nu va mai fi atât de greu de purtat
şi va fi transformată.
Însă Arca nu este nici un spital, nici o şcoală.
Într-un spital, oamenii se vindecă sau mor dar, în orice caz, într-o zi oarecare pleacă.
Într-o şcoală, se vine pentru a învăţa iar apoi se pleacă.
Însă la Arca oamenii sunt primiţi pe viaţă.

Sunt primiţi oameni foarte fragili, foarte răniţi, foarte înspăimântaţi,

care, încetul cu încetul se vor linişti fără îndoială,
care cu timpul se vor deschide cu încredere,
însă care nu se vor vindeca,
care vor rămâne mici, fragili, slabi,
iar îmbătrânind vor descoperi alte fragilităţi, slăbiciuni şi vor deveni şi mai mici.
Este adevărat, oamenii la Arca se transformă, devin mai liniştiţi,
mai fericiţi,
asta nu înseamnă însă ca de mâine Lita va putea să meargă sau că Claudia va putea să meargă la
Universitate ori că Luisito va vorbi:
fiecare va păstra fragilitatea lui.

Este foarte important pentru noi care suntem chemaţi să trăim o alianţă cu persoane aflate în suferinţă
să înţelegem cum reacţionăm în faţa suferinţei,
însă este important şi pentru toată lumea.
Fiecare dintre noi a fost rănit ori va fi, sau va întâlni într-o zi pe drumul său o fiinţă rănită,
este foarte important pentru fiecare dintre noi să pătrundem în interiorul suferinţei.

Petru nu suportă suferinţa

iar când Isus va fi arestat şi brutalizat, va spune de trei ori: „Nu-l cunosc pe omul acesta”. Evanghelia
după Matei spune chiar că a treia oară a început să jure şi să strige: „Nu-l cunosc pe omul acesta!”.
Însă Petru nu este un fricos. Este un bărbat curajos, gata să se bată pentru acela pe care îl iubeşte, gata
să moară pentru Isus.
El i-a spus: „Îmi voi da viaţa pentru tine”.
Iar acum a spus: „Nu-l cunosc pe omul acesta”.

Ceva în el s-a frânt.

A început să se îndoiască,
şi este adevărat că nu-l recunoaşte în acest om rănit şi suferind pe acela care l-a uimit prin pescuirea
minunată
şi care l-a atras să-l urmeze,
pe acela care vorbea cu autoritate şi făcea minuni.

Petru a fost sedus de un Isus puternic, tare, iar el l-a urmat datorită acestei puteri.
Mulţi pătrund în felul acesta în mister şi devin creştini deoarece au fost fascinaţi de mărirea şi puterea
lui Dumnezeu,
dar în fond nu e decât începutul.

54
Petru l-a urmat pe Isus şi a fost martorul vindecărilor,
al înmulţirii pâinilor,
al schimbării la faţă,
al învierii lui Lazăr,
al fervorii mulţimilor.

A fost fascinat de acest cuvânt liber,

de unitatea dintre ceea ce Isus spunea şi ceea ce făcea
de noutatea şi forţa cuvântului său care dădea viaţă tuturor.

A fost entuziasmat de acela căruia nu-i era teamă

de autorităţile recunoscute,
care denunţa ipocrizia anumitor farisei şi cărturari,
care închidea cu autoritate gura celor învăţaţi
şi care îi elibera pe cei mici de jugul prea greu care le era impus.

Petru a crezut cu adevărat că a făcut alegerea cea bună

că făcea parte din „echipa câştigătoare”,
că Isus era cu adevărat Mesia care va elibera Israelul de ocupaţia romană,
care-i vă dărui demnitatea, libertatea şi puterea.
Visa acest triumf mesianic şi îl credea aproape,
la îndemână.

Toţi visăm să facem parte din echipa care câştigă, fie că este vorba de fotbal, politică, sau chiar în
Biserică…
Cu toţii visăm să facem parte dintr-un grup important care contează în ochii altora,
un grup care are dreptate şi care-i învinge pe toţi.

Însă Isus este aproape de a pierde

iar Petru nu suportă.
Nu înţelege, nu poate să înţeleagă,
deoarece Duhul Sfânt nu i-a descoperit încă,
faptul că Isus îi va dărui şi ne va dărui viaţa,
nu numai prin cuvântul său, prin faptele sale, prin minunile sale,
ci şi prin suferinţa şi moartea sa,
prin umilinţa sa.

Este acelaşi lucru pentru fiecare dintre noi.

Trebuie să învăţăm să facem trecerea,
să înţelegem
că cel binecuvântat de Dumnezeu nu este numai acela care reuşeşte ceea ce întreprinde,
ci acela care trăieşte eşecul cu încredere.

Este adevărat că atunci când reuşim ceva,

mai ales în domeniul religios,
ne simţim binecuvântaţi.
Însă cum să ne simţim binecuvântaţi atunci când suntem respinşi?
Cum să nu vedem în eşec ceva negativ?
Cum să nu fim scandalizaţi de acest mare eşec al vieţii care este moartea?

55
Cum să înţelegem că cel binecuvântat de Dumnezeu este acela care moare în încredere în ciuda
sentimentului său că este respins?

Cum poate fiinţa umană să creadă în valoarea eşecului?

Cum poate ea să creadă în valoarea vieţii lui Innocente, a Claudiei, a lui Luisito,
a acestor fiinţe umane care nu au cunoscut niciodată succesul,
ei a căror viaţă a început în eşec,
acela al trupului lor şi al spiritului lor rănit,
însă şi acela al tristeţii şi al respingerii.
Noi nu vom putea să înţelegem aceasta,
însă Isus face toate lucrurile noi, inclusiv pentru mintea noastră.

Cu toţii avem nevoie să ne identificăm cu un grup puternic şi care reuşeşte

şi, chiar dacă reuşim să fim primiţi ca persoane rănite şi sărace,
ni se poate întâmpla să judecăm aspru o comunitate săracă şi rănită.

Chiar şi în Biserică astăzi, pot exista reacţii curioase şi inconştient, ne simţim purtaţi să admirăm
comunităţi noi care cresc foarte repede,
pe acelea care atrag multe vocaţii,
şi avem îndoieli asupra comunităţilor aflate în suferinţă.

Este foarte greu de înţeles şi de acceptat cu adevărat ceea ce este fără îndoială esenţialul mesajului lui
Isus: această uniune intimă între Cruce, Înviere şi încrederea în încercare.
Suntem creştini
şi, cu toate acestea, ne vine greu să acceptăm Crucea:
o adorăm dar nu o suportăm.

Să trăim compasiunea cu Maria

Petru nu suportă suferinţa lui Isus şi o ia la fugă.

Dar Maria
este la picioarele crucii,
stă în picioare la picioarele crucii.

Maria nu a întâlnit mai întâi un Isus puternic.

Ea l-a cunoscut de mic,
un bebeluş pe care-l poartă în sânul ei,
un copilaş pe care-l hrăneşte, îl poartă, îl spală, îl încălzeşte
un copilaş care are nevoie să fie iubit.
Probabil acolo se află cel mai mare mister al Întrupării.
Dumnezeu făcut trup are nevoie să fie iubit asemenea unui copilaş pentru a putea creşte în iubire
iar Maria putea să-i dea această iubire necondiţionată deoarece ea era transparentă, plină de har;
pură, adică fără amestec.

Ea nu-l iubea pornind din golul fiinţei sale,

din propria ei lipsă de iubire
ci pornind din plinătatea fiinţei ei,
deoarece era plină de har.
56
Noi iubim adesea pornind din golul nostru interior pe care căutăm să-l umplem în felul acesta
iar adesea căutăm să-i posedăm pe aceia pe care îi iubim: copiii noştri, membrii familiei noastre sau ai
comunităţii noastre.
Maria iubea adevărat şi pe deplin.
În ea totul era unificat,
Tot ceea ce făcea pentru Isus era făcut împreună cu El.
Nu se grăbea să-i facă baie sau să-l hrănească pentru ca apoi să meargă să se roage,
gesturile ei zilnice erau ele însele rugăciune deoarece atingea trupul lui Isus.
Este important să înţelegem aceasta şi să vedem cum materia, trupul, pot deveni izvor de viaţă,
prezenţă a lui Dumnezeu,
sacrament.

Sacramentul este locul prezenţei lui Dumnezeu.

De aceea primul sacrament este trupul lui Isus,
el este sacrament pentru Maria.
Iar săracul este pentru noi sacrament.
Isus spune: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,
40).

Maria ţinea în braţele ei un copilaş care era Dumnezeul ei.

Aici se află misterul Trupului lui Isus, un mister al atingerii pe care l-am înţeles puţin mai bine
atingând trupul lui Eric, făcându-i baie,
ţinându-l cu respect şi tandreţe,
deoarece trupul său era templul lui Dumnezeu.
Îi vorbeam, însă el era surd şi nu mă auzea, atunci gesturile mele erau o modalitate de a vorbi.

La Arca suntem foarte sensibili faţă de acest mister al Trupului lui Isus, deoarece mulţi oameni de la
Arca nu înţeleg vorbirea.
Singura modalitate de a-i face să descopere iubirea lui Dumnezeu este atingerea cu respect deoarece
sunt sacrament, prezenţă a lui Dumnezeu.

Maria atingea trupul lui Isus,

purta în braţele ei un copilaş care era Dumnezeul ei.
Această credinţă a Mariei este un mare mister,
ea nu era scandalizată de umilinţa lui Dumnezeu,
de strigătul copilului,
de foamea şi de lacrimile lui Isus;
ea nu este scandalizată când Isus este răstignit,
că este mic pe cruce,
că suferă îngrozitor pe cruce.

Isus suferă pe cruce,

suferinţe înspăimântătoare din punct de vedere fizic.
Este important să înţelegem ceea ce Isus trăieşte pe cruce,
tortura pe care o reprezintă crucificarea.
Prins cu braţele în aer, răstignitul nu poate să respire decât sprijinindu-se pe picioare şi tălpi pentru a
sta în poziţia necesară şi a-şi umple plămânii.

57
De aceea Evanghelia spune că soldaţii romani, pentru a accelera moartea celor răstigniţi şi pentru a
putea da trupurile jos de pe cruce înaintea sabatului, le-au zdrobit fluierele picioarelor.
Isus fiind deja mort, nu i-au mai zdrobit picioarele, însă i-au străpuns coasta cu o suliţă.

Trebuie să-l vedem pe Isus care, timp de trei ore, fiind nevoit să se sprijine pe picioare pentru a avea
puţin oxigen,
se asfixiază încetul cu încetul,
abia poate să vorbească,
agonia îi este lentă şi oribil de înspăimântătoare.

Mai trebuie văzut că este gol;

din pudoare nu este reprezentat în felul acesta,
însă sclavii şi cei care urmau să fie răstigniţi erau în întregime despuiaţi de hainele lor,
de demnitatea lor;
aceasta adăuga la pedeapsă şi umilirea.

Trebuie văzut că este singur.

Toţi prietenii săi au plecat:
Petru a spus că nu-l cunoaşte şi este departe;
ceilalţi discipoli şi-au pierdut şi ei încrederea,
se îndoiesc de el,
nu mai cred în el,
nu mai cred nici în misiunea lui şi nici în cuvântul său,
iar aceasta este o suferinţă sfâşietoare pentru Isus.

În schimb, este înconjurat de farisei şi cărturari,

o mulţime plină de ură,
rânjește batjocoritor,
se bucură de victoria ei,
râde de acest om care suferă şi pe care cred că l-au învins.

Maria este acolo, în picioare.

Ea nu spune nimic.
Ea l-a auzit pe Isus spunând: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”,
însă acesta nu a fost un strigăt,
doar o suflare ieşită din gura cuiva care abia mai poate respira.

Maria este acolo şi nu este scandalizată.

Ştie că este ceasul lui Isus.
La Cana, l-a auzit pe Isus spunând: „Ceasul meu nu a sosit încă”
iar acum ştie că este ceasul său.

În adâncul fiinţei sale, ştie că este momentul important,

probabil că îşi aminteşte profeţia lui Isaia în inima ei:
acest mister al slujitorului suferind (Is 53),
omul dispreţuit, fără frumuseţe omenească, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei,
prin care este mântuită lumea.

Acesta este marele mister al Noului Testament:

58
suntem mântuiţi de un condamnat.
Prin rănile sale noi suntem vindecaţi.
Trebuia ca Cristos să moară pentru a semnifica şi împlini iubirea,
ca suferinţele sale să devină izvor de viaţă vie,
o misterioasă uşă a cerului.

Maria este acolo.

Nu este mânioasă împotriva cărturarilor şi fariseilor.
Nu-i este teamă.
Nu este dezamăgită.
Întreaga ei fiinţă este îndreptată spre Isus,
întreaga ei fiinţă îi spune: „Am încredere în tine”.
Isus a fost despuiat de totul, a pierdut totul,
suferă îngrozitor,
însă are comuniunea cu Maria.
Cuvântul a venit în lume în comuniune cu Maria şi părăseşte lumea în comuniune cu Maria.

Maria în întregime este în comuniune cu Isus

şi, împreună cu El, se oferă Tatălui.
Inima ei este rănită,
străpunsă de o sabie,
- profeţia lui Simeon se împlineşte –
iar inima ei străpunsă împreună cu întreg trupul şi inima străpunsă a lui Isus se oferă Tatălui.

Lui Isus nu-i mai rămâne decât Mama sa

El este în comuniune cu ea.
Cu toate acestea, în ultimul moment, ca şi cum s-ar fi despuiat şi de această ultimă legătură,
o priveşte şi spune: „Femeie, iată fiul tău”.
Apoi îi spune discipolului preaiubit: „Iată mama ta”.
Îmi imaginez că în acel moment Maria îl priveşte pe Ioan,
poate că schiţează un gest spre el,
nu-l mai priveşte pe Isus.
În acel moment, imediat ce a dăruit-o pe Maria lui Ioan,
Isus spune: „Mi-e sete”.
Ceea ce vrea să însemne, ca adesea în Biblie: „Sunt în strâmtorare”
Şi imediat apoi, îşi dă Duhul,
Moare.

Maria ne învaţă aici ceva din misterul compasiunii

care este una din realităţile fundamentale la Arca.
De aceea Maria este în inima Arcei.

De la ea trebuie să învăţăm să însoţim persoanele care nu vor fi probabil niciodată vindecate,

care trăiesc şi vor trăi cu spaime mari
şi răni profunde.

Pentru a trăi în comuniune cu persoanele înspăimântate şi fragile

pentru a rămâne alături de ele,
pentru a suporta batjocura sau dispreţul acelora care în jurul nostru consideră că ne pierdem timpul,

59
că am avea altele mai bune de făcut,
că viaţa noastră este mică şi fără sens,
este cu adevărat nevoie ca Maria să se afle în inima vieţii noastre,
în inima comunităţilor noastre.
Arca este legată de Cruce şi de viaţa ascunsă,
de Golgota şi de Calvar ca şi de Betleem şi de Nazaret.

Isus suferind ne face să întrevedem marele mister al suferinţei umane.

Fiecare din suferinţele noastre, fiecare din rănile noastre,
fiecare din fragilităţile noastre,
tot ceea ce este dărâmat în noi,
toată teama noastră de a fi respinşi,
de a nu avea loc,
toată spaima noastră,
toată confuzia noastră,
orice dificultate pe care o avem pentru a trăi
pot deveni izvor de viaţă atunci când le unim cu Crucea lui Isus şi cu Învierea sa.

Atunci nu trebuie să ne mâniem împotriva rănilor noastre, împotriva părinţilor noştri, împotriva
societăţii, împotriva acelora care ne-au făcut rău
ci putem să descoperim împreună cu Isus
că toată această suferinţă nu este inutilă,
că este asemenea unui bălegar care ameliorează pământul şi îl face să rodească,
că nimic din toate acestea nu este pierdut şi că Isus ia totul,
primeşte totul în El,
îl transformă pentru a face din el o putere de viaţă.

Isus vine să ne facă să descoperim suferinţa ca pe o ofrandă.

Bineînţeles, asta nu înseamnă că nu trebuie să luptăm pentru a uşura suferinţa.
Atunci când pe cineva îl dor dinţii, nu trebuie să-l luăm mai întâi de mână şi să-i spunem: „te iubesc!”.
Mai întâi trebuie să-i găsim cât mai repede un dentist bun;
atunci când cineva are tulburări psihice, trebuie să meargă să consulte cât mai repede un psihiatru;
când ne este rău, trebuie să încercăm să oprim răul,
în faţa suferinţei este nevoie de compasiunea care este competenţă.

Însă atunci când o mamă şi-a pierdut de curând copilul,

când o soţie şi-a pierdut de curând soţul,
când un tânăr află că nu va mai putea merge,
nu mai este vorba de competenţă
ci de compasiunea care înseamnă prezenţă.

Atunci când cineva este muribund,

când s-a făcut totul pentru a-l salva,
este nevoie de cineva aproape de el pentru a nu-l lăsa singur şi pentru a-l însoţi până la poarta cerului.

La Arca, trebuie să avem aceste două forme de compasiune;

trebuie să ştim să îngrijim şi să primească îngrijire aceia pe care îi primim, aceasta reprezintă
compasiunea-competenţă.
Însă trebuie să mai ştim că toate formele de îngrijire din lume,

60
toate competenţele tehnice
nu vor elimina anumite dureri,
nu vor vindeca anumite spaime,
nu vor cicatriza anumite răni
şi trebuie să învăţăm să fim prezenţi, cu compasiune, asemenea Mariei.

Trebuie să descoperim împreună cu ea

misterul propriei noastre suferinţe
pe care putem să o oferim împreună cu ea,
în unire cu Isus,
pentru a dărui viaţă lumii.

Ziua a şasea

„FERICIŢI CEI BLÂNZI”

Să ştim să aşteptăm cu speranţă

Trupul lui Isus este dat jos de pe Cruce.

Maria îl ţine în braţele ei.
Acest trup se odihneşte în braţele ei pentru ultima dată,
înaintea celor trei zile de aşteptare în mormânt.
Îmi place foarte mult sâmbăta sfântă: este ziua aşteptării şi a speranţei;
adesea am atunci impresia că lumea întreagă aşteaptă.

Într-o oarecare măsură este adevărat, din mai multe puncte de vedere,
fie că vrem sau nu, fără ca să ştim bine ceea ce aşteptăm,
că aşteptăm cu toţii.

Întreaga viaţă este asemenea unei aşteptări.

Tinerele şi tinerii aşteaptă să-i întâlnească pe aceia pe care îi vor iubi,
îşi aşteaptă vocaţia,
aşteaptă să îşi termine studiile sau să aibă un loc de muncă.
Cei căsătoriţi aşteaptă copii,
copiii aşteaptă să crească,
cei în vârstă aşteaptă să moară.
Cu toţii aşteptăm în mod vag ceva.

Întâlnesc adesea persoane care trăiesc în situaţii de netolerat,

în care nu mai ştii ce să faci,
în care nu mai ştii ce să aştepţi:
o schimbare? o minune? o vindecare?
Nu se ştie.

61
Trăim şi aşteptăm fără a aştepta.

Acest bărbat este prizonierul alcoolului. A încercat totul pentru a renunţa, nu a reuşit nimic.
Această persoană care are un handicap mintal suferă spaime înspăimântătoare. S-a făcut totul pentru a
înţelege, pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji,
nu s-a schimbat nimic.

Acest soţ şi această soţie nu se mai înţeleg. Totul devine ocazie de ciocnire. Nu mai ştiu ce să facă,
nimic nu se schimbă între ei, nimic nu se mişcă.
Cu toate acestea, cu toţii continuă să aştepte.
În noi există mereu ceva ce se aseamănă cu o forţă care aşteaptă.

Şi în acest caz Maria este un model.

Ea aşteaptă, nu ştie ce aşteaptă,
însă aşteaptă în pace.
Isus spune că „după trei zile se va ridica”.
Ea nu ştie ce înseamnă asta.
Se va trezi asemenea lui Lazăr sau se va întâmpla altfel?
Nu ştie nimic despre asta.
Apostolii, discipolii şi ei aşteaptă, însă cu toţii în mod diferit.
Aşteptarea nu este uşoară!
Maria-Magdalena aşteaptă cu nerăbdare. Timpul este greu pentru ea.
Ar vrea să se sfârşească sabatul,
ar vrea să alerge la mormânt,
ar vrea să fie aproape de trupul lui Isus,
ar vrea să-l vadă înviat.
Iar atunci când în sfârşit poate să meargă, ea aleargă
dar simţim că este nefericită şi neliniştită.
Plânge, întreabă îngerii,
parcă este dominată de spaima ei.
Maria, mama lui Isus, nu se mişcă,
nu aleargă la mormânt,
pentru că mormântul este gol.

Cu toţii trăiesc spaima aşteptării şi bănuiesc că au fost foarte puţini care au trăit-o cu seninătate.
Adesea în asemenea momente o comunitate se destramă,
membrii se ceartă între ei,
nu se mai suportă unii pe alţii,
sunt agresivi şi reacţionează disproporţionat.

Priviţi-i pe discipolii de la Emaus.

Se întorceau în satul lor;
fără îndoială nu mai suportau tensiunile din interiorul grupului,
nu mai suportau să aştepte fără a şti ceea ce aşteaptă.

Priviţi felul în care apostolii primesc vestea Învierii.

În Evanghelie se spune că nu le-au crezut pe femei. Ele au venit în grabă să le spună că au văzut îngeri
şi că Domnul înviase.

62
Ne imaginăm ce au putut să creadă: sunt isterice, nu ştiu ce spun, şi-au pierdut minţile din cauza
durerii…
Însă despre Maria nu se spune nimic.
Ea aşteaptă cu încredere şi cu siguranţa că Isus se va ridica, aşa cum a spus.

Este foarte greu de aşteptat într-o încercare.

Ori suntem cuprinşi de spaimă
şi încercăm să forţăm evenimentele,
încercăm „să facem ceva”,
ne aruncăm într-o activitate fără rost şi fără scop real,
numai pentru a canaliza această spaimă,
pentru a elimina aceste energii nebune care ne inundă încetul cu încetul.
Sau spargem totul, scăpăm, fugim:
nu mai putem să rămânem atât timp cât nu se petrece nimic şi nimic nu se schimbă.

În încercare, trebuie să învăţăm să aşteptăm,

adesea fără să mişcăm,
într-o atitudine de rugăciune şi de ofrandă.

Trebuie să-i cerem lui Isus acest har de a şti să aşteptăm,

fără să înţelegem mereu ceea ce se întâmplă
şi fără să vrem să dictăm voinţa noastră evenimentelor, lucrurilor sau oamenilor.
Este adevărat, fiinţa umană vrea să înţeleagă, să ştie, să meargă înainte,
şi este extraordinar.
Însă uneori
trebuie să acceptăm faptul de a nu înţelege imediat.

Când Maria şi Iosif îl regăsesc pe Isus în Templul din Ierusalim,

după ce l-au căutat trei zile cu spaimă,
Isus le spune: „De ce era să mă căutaţi?
Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Lc 2, 49)
iar Evanghelia adaugă că Iosif şi Maria nu au înţeles nimic.

Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem

şi, uneori,
trebuie să ştim să aşteptăm lumina,
să rămânem nemişcaţi, să veghem,
să aşteptăm ceasul lui Dumnezeu.

Atunci când am făcut tot ce trebuia făcut,

trebuie să ştim să aşteptăm.
Maria este aceea care ne învaţă să aşteptăm în încercare,
în faţa oricărei răni sau slăbiciuni,
în faţa încercării propriilor noastre răni şi a propriilor noastre vulnerabilităţi,
să aşteptăm cu încredere şi cu certitudine că va veni Învierea.

Deoarece aceasta este cea mai profundă aşteptare a noastră:

să înviem.
Fără îndoială în ultima zi şi la sfârşitul timpurilor,

63
însă mai întâi imediat,
vom fi smulşi din închisoarea fricii noastre, a neputinţei şi a tristeţii noastre,
vom fi eliberaţi din mormântul singurătăţii şi al egoismului nostru,
vom trăi pe deplin.

Învierea este evenimentul cosmic cel mai extraordinar al tuturor timpurilor.

Însă este şi un eveniment cu totul mic şi cu totul umil.
Aş vrea să privim împreună umilinţa Învierii,
ca să înţelegem umilinţa propriei noastre învieri.

Cu toţii avem tendinţa să visăm evenimente măreţe,

ne place ceea ce este spectaculos.
Ne este greu să descoperim umilinţa în trecerea lui Dumnezeu în propriile noastre vieţi,
deoarece El trece mereu într-un mod atât de umil, atât de simplu,
asemenea „unei adieri uşoare”,
şi mereu într-un mister de credinţă.

Când Isus învie,

nu apare deasupra Templului din Ierusalim,
a mulţimii în sărbătoare, printre fulgere şi în sunet de trompetă,
a apărut foarte simplu câtorva persoane
care ezitau să-l recunoască.

Vedeţi cât de simplă este întâlnirea lui Isus şi a discipolilor din Emaus în Evanghelia lui Luca;
merge cu ei şi numai încetul cu încetul,
în semne foarte simple,
ei îl recunosc şi înţeleg că a înviat.

Priviţi prima apariţie a lui Isus în faţa apostolilor (Lc 24, 36-43).
Discipolii de la Emaus s-au întors în grabă şi cu mare bucurie la Ierusalim şi povestesc apostolilor ceea
ce li s-a întâmplat pe drum.
„Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei înspăimântându-se
şi înfricoşându-se, credeau că văd un duh.”
Prima reacţie a apostolilor este teama,
cred că văd o fantomă,
şi totuşi ei ştiu că Isus a înviat.

Femeile le-au spus. Petru a văzut mormântul gol, discipolii de la Emaus abia ce au terminat de vorbit.
Cu toate acestea prima lor reacţie este aceea de a nu crede.
„Şi Isus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi
mâinile Mele şi picioarele Mele căci Eu Însumi sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi
oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.”

Şi asculţi cu atenţie această frază: „Şi, cum în bucuria lor încă nu credeau…”
Este o frază extraordinară care arătă foarte bine umilinţa Învierii.
Nu sunt fulgere, nici iluminări interioare, nici uluială brutală
nici certitudine imediată, absolută şi totală.
Este foarte simplu,
atât de simplu încât discipolii nu îndrăznesc să creadă,

64
atât de simplu încât putem să ne „refuzăm” să credem în aceasta.

Atunci Isus insistă:

„Aveţi aici ceva de mâncare?” Nu cred că-i era foame, însă vrea să le arate că este El cu adevărat, că
este viu: „Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat
înaintea lor”.

Nu este oare surprinzătoare o scenă atât de umilă?

Isus nu apare ca un triumfător,
ci într-o mare înjosire şi umilinţă.
Încearcă să-i convingă pe discipoli:
„Priviţi, sunt aici, eu sunt, atingeţi-mă, daţi-mi să mănânc.”
Acest mister atât de mare al Învierii
este în acelaşi timp atât de mic.

Trebuie să înţelegem în această lumină propria noastră înviere.

Deoarece suntem înviaţi, ceea ce aşteptăm s-a întâmplat deja,
iar învierea noastră, acest dar la Duhului Sfânt prin Isus,
este o minune
dar şi un lucru foarte mic, foarte umil,
care nu ne transformă dintr-o dată,
care nu ne schimbă cu brutalitate.
Este asemenea unei seminţe foarte mici în pământul vulnerabil şi arat al fiinţei noastre.

Suntem un popor lovit, un popor rănit, un popor gârbovit,

cu reacţii de respingere, de teamă, de spaimă atât de puternice,
cu o asemenea vulnerabilitate şi o asemenea teamă de suferinţă încât nu încetăm să ne protejăm, să
punem bariere, să ne apărăm,
însă dacă acceptăm să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să intre
în fragilităţile şi slăbiciunile noastre,
va fi acolo asemenea unei mici seminţe,
care va creşte încetul cu încetul
şi se va transforma.

Să pătrundem în încredere

Cu toţii ne dorim convertiri spectaculoase precum aceea a sfântului Paul,

o iluminare bruscă care ar schimba totul,
însă chiar şi pentru sfântul Paul nu ştim de cât timp a fost nevoie pentru a se converti pe deplin,
nu ştim cum a fost pregătită şi nici ceea ce a urmat după ea.

Suntem atât de nerăbdători încât nu suportăm faptul că după „convertirile noastre” nu suntem
„perfecţi”.
Este adevărat, pot exista momente în care schimbarea devine perceptibilă,
în care avem impresia că deschidem ochii sau că ne întoarcem dintr-o dată spre lumină – asta
înseamnă cuvântul convertire, a se întoarce –
65
momente în care avem intuiţia de a fi găsit în sfârşit calea.
Însă nu suportăm atunci că nu s-a schimbat totul în noi,
că mai rămân locuri întunecate,
zone de umbră,
fragilităţi, mânii sau răni.

Visăm la „totul sau nimic”,

schimbări radicale şi definitive,
şi uităm că nu suntem fiinţe de schimbare
ci fiinţe de creştere.

Fiinţa umană are nevoie de nouă luni pentru a se forma în sânul mamei sale.
Există apoi acest moment extraordinar al naşterii în care a devenit destul de mare pentru a ieşi
însă o face pentru o altă perioadă de creştere pentru care va petrece ani şi ani,
în care, bineînţeles, se pot repeta etapele:
primul zâmbet, primii paşi, primele cuvinte… însă de fapt este o creştere lentă şi continuă spre
maturitate,
înainte de a începe faza de descreştere care este, şi ea, o perioadă de maturizare şi mai profundă.

La fiinţa umană, creşterea prin diminuarea facultăţilor fizice sau intelectuale

este la fel de importantă ca şi creşterea prin acumulare.
Faptul de a fi chemaţi cu toţii să fim mici într-o zi este un mare mister,
Experienţa bogăţiei, a forţei, a puterii poate dura câţiva ani însă cu toţii suntem orientaţi spre sărăcie şi
micime.

Îmi amintesc de Părintele Arrupe care a fost superiorul general al Iezuiţilor.

Era un om strălucit, de o mare inteligenţă şi care avea o viziune uimitoare asupra lumii şi a Bisericii.
Un bărbat bucuros şi plin de viaţă care, uneori, cânta cu voce puternică melodii basce atunci când
primea vizite.
Pentru mine este unul dintre marii oameni ai acestui secol.
Ultima dată când l-am văzut,
avusese o hemoragie cerebrală şi nu mai putea să vorbească.
Nu mai putea să citească şi i-am dat o carte pentru copii, „Je rencontre Jésus” ca să poată privi
imaginile.
A mai trăit încă zece ani asemenea unui copilaş, incontinent, hrănit cu lingura, incapabil să facă ceva.

Cu toţii ne îndreptăm spre asta. Poate că nu vom petrece zece ani asemenea lui, în această sărăcie şi
dependenţă,
însă vom îmbătrâni cu toţii.
Vom deveni cu toţii mai slabi, mai fragili, mai mici şi va trebui atunci să primim această sărăcie.

Creşterea în descreştere este un mare mister.

Am trăit asta cu mama care a murit cu câteva zile înainte de a împlini nouăzeci şi trei de ani.
Cu toată vârsta ei înaintată, pe când îşi pierdea vederea, continua să crească în această micime,
în primirea realităţii.
Deoarece aceasta este maturitatea, aceasta este creşterea, să primim în mod progresiv realitatea şi să nu
ne refugiem în iluzie.

66
O mamă al cărui băieţel a murit la cinci ani mi-a spus ceva foarte frumos care luminează bine acest
mister al maturizării.
Băieţelul ei la trei ani s-a îmbolnăvit de o boală care i-a paralizat picioarele,
apoi răul a progresat.
La cinci ani, era orb şi complet paralizat.
Cu câteva săptămâni înainte de a muri, mama lui era alături de el şi plângea.
Atunci micuţul i-a spus: „Nu plânge, mamă, încă mai am o inimă ca să-mi iubesc mama”.
Pierduse totul, însă devenise matur.

Maturitatea înseamnă primirea pe deplin a realităţii, acceptarea prezentului.

Înseamnă a mulţumi pentru ceea ce avem
şi a nu plânge pentru ceea ce nu avem.
Foarte rar se ajunge la asta,
să ajungem încât să nu mai trăim în idealismul care refuză să vadă lucrurile şi fiinţele aşa cum sunt,
ci de a ne accepta şi de a-i accepta pe ceilalţi, aşa cum sunt,
văzând în ei lumina
şi având certitudinea că putem cu toţii să creştem.

Cu toţii, mai mult sau mai puţin, suntem în război cu realitatea,

cu ceea ce trăim sau cu ceea ce am trăit,
cu noi înşine sau cu ceilalţi.
Ne epuizăm de mânie pentru că nu vrem să acceptăm realitatea aşa cum este. Deci, trăim în trecut sau
ne proiectăm în viitor,
însă nu trăim cu adevărat în prezent.

Cunoaşteţi această istorie, ar putea fi aceea a multor oameni.

Un băieţel spune mereu la şcoală: „Ah! când voi termina şcoala şi voi munci, voi fi fericit”.
Termină şcoala, începe să muncească şi spune fără încetarea: „Ah, când mă voi căsători, voi fi fericit”.
Se căsătoreşte şi, după câteva luni, realizează că viaţa e monotonă şi îşi spune: „Ar fi bine să avem
copii!”
Vin şi copiii, este minunat, dar plâng cât se poate de des la ora două dimineaţa iar tânărul suspină:
„Când vor fi mari, ce bine!”
Copiii cresc, nu mai plâng la două dimineaţa, însă fac mii şi mii de prostii iar adevăratele probleme
încep. Iar el visează la momentul în care va fi singur cu soţia sa: „Va fi atât de bine!”
Iar atunci când este în sfârşit în vârstă, îşi aminteşte cu nostalgie de timpul trecut:
„Era aşa de bine!”

Tuturor ne este foarte greu să trăim momentul prezent,

să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu aici şi acum.

Cu toate acestea, aceasta este Întruparea,

această revelaţie că Dumnezeu este ascuns în realitate, în însăşi materia lumii,
nu e inaccesibil,
nu trebuie să-l căutăm în altă parte, departe în cer sau printre stele,
departe în viitor,
El este aproape de noi, chiar în rănile noastre.
Dumnezeu este prezent, într-o prezenţă veşnică.

67
Întreaga istorie a fiecăruia dintre noi este aceea a creşterii noastre progresive în a primi şi a accepta
realitatea,
în primirea şi acceptarea istoriei noastre,
a adevărului fiinţei noastre,
a adevărului altora.
Este un drum foarte lung.

Foarte adesea, în faza de descreştere, cei în vârstă au puteri care le permit să se primească mai bine pe
ei înşişi, însă nu este mereu aşa.
Există bătrâni acriţi, disperaţi, mânioşi pe tot ceea ce trăiesc, mânioşi pe ei înşişi şi pe istoria lor,
dar şi pe sfârşitul acestei istorii.

A îmbrăţişa realitatea,
a intra într-o alianţă adevărată cu realitatea,
a intra într-o alianţă adevărată cu propria sărăcie,
cu ceilalţi,
cu Isus şi cu Tatăl în Duhul Sfânt,
da, este un drum lung.

Suntem asemenea unor arbori care cresc foarte lent.

În Amazonia se află un arbore foarte puţin cunoscut şi foarte frumos, bakuri.
Acest arbore are nevoie de patruzeci de ani pentru a rodi prima dată.
Uneori, noi suntem ca aceşti bakuri:
aşteptăm roade timp de treizeci şi cinci de ani şi nu se întâmplă nimic!
Cu toate acestea, învierea există,
iar rodul se pregăteşte în secret.
Trebuie să ştim să aşteptăm.
Există timpul nostru şi timpul lui Dumnezeu,
iar Dumnezeu ştie să ne aştepte.

Misterul creştin este de o mare umilinţă,

umilinţa lui Dumnezeu.
Între fiecare dintre noi şi Isus există un parteneriat curios,
mergem cu adevărat împreună,
împreună impunem ritmul.

Isus ne dă harul
însă noi trebuie să înaintăm,
noi trebuie să hrănim alianţa noastră. Dumnezeu nu ne obligă, nu ne manipulează, nu încearcă să ne
forţeze, nici să ne influenţeze.
Sunt mereu mişcat de această umilinţă a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi,
de delicateţea lui extraordinară,
de marele său respect faţă de ceea ce suntem.

Atunci când Isus îl cheamă pe tânărul bogat, îi spune: „Un singur lucru îţi lipseşte: vinde tot ce ai, dă
banii săracilor şi urmează-mă”.
Tânărul bogat nu poate.
Isus nu insistă.
Nu aleargă după el pentru a-l seduce sau a-l convinge sau pentru a-i promite altceva decât adevărul,

68
nu ştiu ce mărire sau ce bogăţie… care poate l-ar fi atras. Nu se foloseşte de niciun mijloc de
manipulare,
nu face publicitate,
este mult prea respectuos faţă de libertatea noastră,
mult prea iubitor,
şi acesta înseamnă sărăcie.

Dumnezeu spune: „Dacă vrei… urmează-mă. Însă nu te oblig,

nu-ţi promit reuşite pe pământ,
însă îţi promit cerul, care înseamnă să fiu mereu cu tine.
Dacă vrei, vom merge împreună, nu te voi părăsi”.
Este adevărat, nu ne va părăsi chiar dacă noi ne vom abate de la El.
Când Isus a chemat pe cineva, chiar dacă face prostii mari,
Isus nu-l va părăsi, nu-l va critica,
va aştepta ca el să se schimbe,
va aştepta întoarcerea sa.

Noi avem tendinţa de a folosi oamenii iar dacă ei nu răspund aşteptării noastre, îi alungăm.
Isus nu alungă pe nimeni, nu părăseşte pe nimeni.
Aşteaptă cu iubire.
Vrea să creştem în libertate interioară,
să ajungem să-l iubim în mod liber,
şi poate fi foarte lung,
un drum lung de creştere.
Umilinţa învierii, umilinţa creşterii noastre în Duhul Sfânt.

Este şi umilinţa şi sărăcia Arcei.

Aşteptăm asistenţi,
ei vin sau nu.
Este şi umilinţa şi sărăcia lui Luisito, sau a Claudiei.
Ei sunt mereu acolo,
adesea, cer asistenţilor să rămână,
însă nu judecă, nici nu condamnă pe acela care pleacă.
La Arca, în particular, suntem chemaţi să fim oameni ai răbdării,
să creştem în această răbdare a lui Isus care este şi certitudinea că El este prezent.

Isus ne cere să ne ocupăm de noi înşine,

să încercăm să fim în formă uman şi spiritual,
să ne odihnim cât este nevoie, să mâncăm adecvat, să ne distrăm,
să ne odihnim în el de tot ceea ce ne apasă,
să ne re-punem în El,
să ne hrănim spiritual,
fără să sperăm că vom avea viziuni mari,
ci ştiind că, în tăcere, cu blândeţe
creştem încetul cu încetul.

Dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu,

dacă luăm în serios promisiunile sale,
dacă ne hrănim cu sacramentele Bisericii,

69
dacă ne lăsăm conduşi de un preot sau un păstor,
dacă ne lăsăm hrăniţi de inima celui sărac,
sacramentul celui sărac,
atunci
în umilinţă, imperceptibil, în secret,
vom creşte încetul cu încetul,
vom înţelege ceea ce nu am înţeles,
vom deveni mai calmi şi mai iubitori.

Dumnezeu conduce atât de blând, atât de lent,

nu are nimic de dovedit, nimic de apărat,
El este Iubire şi Dar total de El însuşi şi nu vrea decât
să ni se dăruiască în această alianţă,
să ne facă să pătrundem în această alianţă care va face din noi fiinţe vii.

Trebuie să devenim prieteni ai timpului,

trebuie să acceptăm că lucrurile au nevoie de timp,
să fim oameni care ştiu să aştepte,
deoarece ştiu că Cel Veşnic – care este în afara timpului –, este deja prezent
şi că trebuie să trăim cu El, astăzi, acum.

Să ne deschidem faţă de tandreţe

Hélène a murit acum câteva luni în comunitatea din Punla, în Filipine.

Avea cincisprezece ani atunci când a sosit în această comunitate.
Trăise la spital încă de la naşterea ei şi era foarte mică.

Era oarbă, incapabilă să meargă, să vorbească, să facă indiferent ce cu ajutorul mâinilor;

un mic trup sărac foarte rănit şi fragil.

Keiko, o tânără japoneză, s-a ocupat de ea. Atunci când am mers la Manila, în anul acela, Keiko mi-a
spus cât de greu îi era să trăiască cu Hélène.
Hélène nu avea nicio reacţie.
Era complet amorfă, nu reacţiona la nimic, nu cerea nimic, doar sugea biberonul care i se punea în
gură.
Era foarte greu să nu ştii deloc ce putea să simtă şi să nu ai nici un fel de comunicare cu ea.

Am încurajat-o pe Keiko să continue să-i vorbească cu multă blândeţe,

să o atingă cu multă tandreţe,
să o ţină cu multă dragoste.
I-am spus: „Dacă Dumnezeu vrea, într-o zi ea va zâmbi. Iar în acea zi, Keiko, să-mi trimiţi o carte
poştală”.
Câteva luni mai târziu am primit o carte poştală de la Manila:
„Hélène a zâmbit astăzi” scria Keiko.
Hélène revenise la viaţă: ceva înconjurat de ziduri în ea, în adâncul ei, s-a eliberat, un izvoraş a ţâşnit,
ea şi-a recăpătat încrederea.
70
Ştiţi, suntem fiinţe care au nevoie de comuniune iar atunci când comuniunea nu este posibilă, ne
închidem în noi înşine, devenim incapabili să comunicăm, să acţionăm, să pătrundem în această
circulaţie vitală a lumii şi a fiinţelor;
e ca şi cum nu mai primim apă.
Copilul care este abandonat, lăsat de capul lui încă de la naştere, se închide într-o lume a tristeţii şi a
depresiei
şi devine incapabil să reacţioneze.

Am fost şocat, în România, cu ceva timp în urmă.

Mă aflam într-un spital unde se aflau aproape trei sute de copii cu un handicap în grija unei singure
asistente pe care câteva persoane de bună credinţă din sat veneau să o ajute.

Atunci când merg într-un spital unde se află copii cu handicap, adesea îl iau pe unul dintre ei în braţe
şi îl strâng la piept pentru ca el să simtă căldura şi vibraţiile trupului meu. Este surprinzător să vezi
atunci cum, în câteva secunde, chipul copilului se transformă.

Atunci când este singur în patul său,

e ca şi cum ar fi într-o altă lume, în altă parte, foarte departe,
însă atunci când îşi are trupul lângă un altul, când i se vorbeşte încetişor la ureche,
începe să tresalte de bucurie,
parcă îmbătat de această prezenţă, iluminat de atingere.
Iar atunci când este pus din nou în patul său, e ca şi cum un voal ar acoperi din nou chipul său şi este
foarte greu să-l pui la loc.

Însă în acel spital, copilul pe care l-am atins s-a tras înapoi, ca şi cum ar fi fost curentat.
Am crezut că i-am făcut ceva rău, că l-am prins rău sau că i-am atins o rană
şi l-am luat din nou, cu blândeţe,
iar el, din nou, el a tresărit şi s-a tras înapoi.
Îi era atât de teamă, era atât de închis în disperarea lui, atât de departe de ceilalţi încât cea mai mică
atingere îi făcea rău.

Copilul poate să trăiască numai comuniunea, acest du-te - vino al iubirii în care se dăruieşte și în care
se primeşte.
Uneori, aud psihologii spunând că un copil nu iubeşte,
că iubirea este ceva ce se dezvoltă, ceva ce ţine de dăruire şi de altruism.
Este adevărat că în iubire există această dimensiune oblativă pe care, fără îndoială. trebuie să o
dobândim,
însă este fals să afirmăm că un copil nu iubeşte.

Dimpotrivă, un copil nu este decât iubire. Însă el trăieşte o formă de iubire pe care noi am pierdut-o şi
de care ne temem: iubirea din încredere.
Există o iubire din generozitate de care copilul, fără îndoială, nu este capabil. Un bebeluş nu este
generos! Însă are o încredere extraordinară iar încrederea este deja o dăruire de sine.
Probabil că noi am crescut în generozitate însă am pierdut încrederea: încrederea în Dumnezeu,
încrederea în ceilalţi. Ne este atât de teamă că vom fi înşelaţi, folosiţi, trădaţi,
că avem încredere în cine nu trebuie,
încât am dezvoltat un întreg sistem de apărare la umbra căruia încercăm să dovedim independenţa
noastră, autonomia noastră.

71
Dar copilul nu poate fi autonom. Este atât de mic atunci când se naşte încât nu poate nimic prin el
însuşi, nici măcar să-şi tragă păturica pe el dacă îi este frig noaptea!
Este dependent pentru toate şi nu poate decât să strige.
Însă este extraordinar faptul că strigătul său este un semn de încredere: „Am încredere în tine,
ştiu că mă iubeşti,
ştiu că-mi vrei binele, că vrei să fiu fericit.
Ştiu că răspunzi strigătului meu” spune el.

Iar mama răspunde strigătului copilului, interpretează strigătul lui: „Îi este foame, îi este sete, este
nefericit sau îi este teamă de întuneric…” Îmi place foarte mult să ascult o mamă interpretând
strigătul bebeluşului ei,
îl înţelege pentru că îl iubeşte şi îl cunoaşte.

Şi noi, la Arca, trebuie să ştim să interpretăm strigătul persoanelor care nu pot vorbi.
Nu folosesc limbajul nostru însă ne vorbesc prin chipul lor, prin gesturile lor, prin mimica lor, uneori
prin violenţa lor,
şi trebuie să interpretăm, să înţelegem ceea ce ele cer
sau ceea ce refuză,
să auzim suferinţa lor.

Trebuie să înţelegem strigătul copilului şi să respectăm ceea ce ne spune despre el.

Acelaşi lucru se întâmplă cu adolescenţii;
bineînţeles, ei vorbesc însă uneori nu au cuvinte pentru a ne spune ceea ce este cu adevărat important,
atunci se exprimă altfel,
prin gesturi, prin manifestări, prin atitudini pe care trebuie să ştim să le interpretăm.
Este şi adevărul despre fiecare dintre noi. Uneori, nu ştim să spunem ce ne răneşte sau ne înspăimântă
cu adevărat,
atunci este nevoie de cineva care ne înţelege strigătul.

Copilul are nevoie să fie iubit,

de această iubire care-i arată că este frumos,
că suntem fericiţi să fim cu el, fericiţi că există,
fericiţi să ne ocupăm de el, să-l atingem, să-i facem baie,
să-l îmbrăţişăm sau să ne jucăm cu el.
Simte asta din felul în care-l atingem,
după cum îi vorbim deoarece nu numai cuvintele sunt importante, poate chiar mai mult, este important
tonul vocii.
Atunci când copilul este prea mic pentru a înţelege cuvintele,
înţelege, cu toate acestea, foarte bine tonul vocii.

La fel, un preot poate spune multe lucruri frumoase în predica sa,

dar tonul vocii sale va arăta dacă are sau nu credinţă,
dacă el crede sau nu, dacă-l iubeşte cu adevărat pe Isus.
Felul în care spunem numele lui Isus descoperă iubirea noastră sau lipsa noastră de iubire şi calitatea
relaţiei noastre cu el.
Iar atunci când simţim un decalaj între ceea ce este spus şi ceea ce exprimăm într-adevăr este
înspăimântător.

72
Copilul se ştie iubit dacă ştim să interpretăm strigătul lui.
Îmi aduc aminte că am văzut, într-un spital în Canada, infirmiere schimbând scutecele copiilor care
aveau un handicap.
În mijlocul sălii se afla un televizor mare,
era ora zece dimineaţa,
iar ele schimbau copiii privind al televizor.
Nu ştiu dacă aţi încercat deja să vorbiţi cu cineva care priveşte la televizor!

Nu cunoaştem povestea Hélènei, nu ştim cine a rănit-o,

însă ştim că a fost foarte rănită.
Că a trebuit să strige şi iar să strige pentru a primi iubire, tandreţe, pentru ca să se ocupe cineva de ea
cu blândeţe,
ca să simtă că este importantă,
că era importantă pentru cineva.

Iar dacă nimeni nu a răspuns – şi probabil că nimeni nu a răspuns –

într-o zi a încetat să mai strige,
s-a închis în ea însăşi,
s-a retras din lume cât de mult a putut.

Fiecare din noi face asta:

atunci când relaţia cu alţii ne răneşte,
când nimeni nu ne oferă această comuniune pe care o dorim,
ne retragem în noi înşine,
ne închidem în visele noastre.
Diferenţa faţă de Hélène este dată de faptul că noi putem continua să facem ceva, să muncim, să ieşim,
să facem curat în casă.

Cum va ieşi Hélène din închisoarea fricii şi a disperării ei?

Cum se va deschide din nou spre comunicare?
Întâlnind pe cineva în care să poată avea încredere, cineva care să nu o judece, nici să nu o condamne.
Deoarece, dacă Hélène se deschide puţin iar apoi o judecăm sau o condamnăm, dacă ni se pare că este
„rea”,
ea se va închide definitiv.

Intr-o zi vorbeam despre situaţia Hélènei unor tineri cam de cincisprezece ani şi i-am întrebat:
„Dacă voi aţi fi răniţi şi v-aţi închide în voi iar, mai mult, v-aţi simţi vinovaţi, aţi avea pe cineva spre
care să mergeţi? Căruia să-i puteţi vorbi?
Cunoaşteţi pe cineva în care să puteţi avea suficientă încredere încât să ştiţi că nu vă va judeca, nici nu
vă va condamna niciodată?”
Nu le-am cerut să-mi răspundă,
însă am văzut pe chipul lor că mulţi dintre ei nu aveau pe nimeni.

Cum să o atingem pe Hélène ca să-i dăm siguranţă,

ca ea să nu se simtă judecată?
Hélène strigă după comuniune şi acceptare însă strigătul ei este închis în ea.
Ea este asemenea unei pietre şi nu reacţionează la nimic.

Keiko spunea că este foarte dificil să trăieşti cu Hélène,

73
că absenţa totală a reacţiilor ei o punea adesea în faţa propriilor temeri, în faţa propriei sale mânii.
Atunci când Keiko era obosită, simţea apărând în ea agresiune sau depresie care o făceau să-şi piardă
răbdarea.
„De ce nu răspunzi? De ce nu reacţionezi?
Te spăl, te îmbrac, te hrănesc, te iau în braţe şi te plimb cu blândeţe,
de ce dai impresia că toate acestea nu există pentru tine?
Ce sens are să-mi petrec viaţa cu tine? Nu mai pot… să-ţi fie de bine! Pot eu să continui să-mi pierd
timpul cu tine?

Atunci când celălalt nu este aşa cum am vrea să fie,

ne înspăimântăm foarte repede,
ne enervăm,
şi pătrundem într-un timp de relaţie în care se amestecă depresia şi agresiunea, chiar dacă ştim să le
ascundem sub masca politeţii.

Există tăceri pline de tandreţe

şi tăceri pline de ură.
Putem fi foarte deprimaţi şi să continuăm să zâmbim. Spunem adesea că clovnii care-i fac pe toţi să
râdă, în interiorul lor sunt cuprinşi de o mare tristeţe.

Pentru a trăi, Hélène are nevoie de enorm de multă tandreţe, are nevoie să se simtă că este în
comuniune cu ceilalţi.
Iar dacă primeşte această comuniune, va face să cadă toate barierele de apărare, se va deschide puţin
câte puţin.
Şi, într-o zi, va zâmbi.

Povestea Hélènei în comunitate este foarte scurtă.

Într-o zi, Jing a rezumat-o astfel: „Hélène a venit, a zâmbit, a fost botezată iar apoi a murit”.
Moartea ei a fost foarte dureroasă: a avut o criză de epilepsie, nu a putut să mai respire şi s-a sufocat.
Acum, ea este îngerul păzitor al comunităţii, cea care în inima lui Isus veghează asupra comunităţii.
Faptul că ea a stat atât de puţin timp cu noi, aproape un an, este un mister.
Poate că nu a venit decât pentru a zâmbi
şi pentru a ne învăţa secretul comuniunii.

Hélène nu trăia decât din comuniune.

A avut timpul pentru a o afla din nou şi pentru a ne învăţa cât de teamă ne este şi nouă,
câte ziduri de apărare avem; poate nu prin imobilitate, asemenea ei, - adesea noi preferăm să fim
hiperactivi – însă hiperactivitatea este la fel de eficace pentru a ne închide şi pentru a ne ascunde
de alţii.

Pentru a ne apropia de o Hélène, trebuie ca şi noi să ne deschidem, să încetăm a mai vrea să facem
lucruri,
să fim gata şi noi să trăim din comuniune,
să nu ne mai fie frică de propria noastră blândeţe şi de propria noastră tandreţe.
Hélène avea nevoie ca noi să descoperim propria noastră tandreţe şi blândeţe.

Ea a trăit pe deplin prima fericire – era atât de săracă – şi avea atât de multă nevoie de a doua:
„Fericiţi cei blânzi...”

74
Pentru a ne apropia de o Hélène, este nevoie de multă blândeţe;
pentru a o atinge fără a o răni, este nevoie de o tandreţe imensă
iar dacă, în interiorul nostru, există violenţă, nu putem să o atingem.
Cu cât cineva este mai rănit,
cu atât este nevoie de mai multă blândeţe.
Pentru a spăla trupul unei persoane care va muri,
este nevoie de o blândeţe foarte mare.
Hélène ne-a învăţat a doua fericire.

Concluzie

CEL CARE RĂSPUNDE STRIGĂTULUI

Misterul comunităţii Arca, la fel ca acela al comunităţii Credinţă şi Lumină,

misterul relaţiilor umane,
este misterul Hélènei şi al lui Keiko.
Este misterul unei alianţe între persoane.
A deveni conştienţi de alianţa pe care Dumnezeu a făcut să existe între noi,
a vrea această alianţă,
înseamnă a înainta pe calea fericirilor.
Înseamnă a-l înţelege pe celălalt, a-l iubi pe celălalt
şi a pătrunde în misterul celuilalt.

Este adevărat că noi cădem foarte repede,

că, adesea, suntem epuizaţi,
că suntem adesea prinşi într-un cerc de depresie-agresivitate şi de mânie din care nu ştim să ieşim.
Putem chiar să ne mâniem pe noi înşine deoarece nu suntem capabili să fim blânzi şi să o acceptăm pe
Hélène aşa cum este!

Trebuie să învăţăm şi să fim blânzi cu noi înşine.

Trebuie să fim tot atât de blânzi cu noi ca şi cu Hélène.
Şi noi suntem răniţi.
Ne strigăm durerea, decepţia, incapacitatea, agresivitatea,
şi putem să strigăm în gol,
dar putem să strigăm şi spre Dumnezeu.
Dumnezeu este Paraclet.
Este un cuvânt pe care nu-l înţelegem bine. Este greu de tradus iar adesea nu-l traducem sau îl
traducem prin avocat, apărător, mângâietor… însă nici unul dintre aceşti termeni nu corespunde cu
adevărat sensului exact.
Parakleitos provine din două cuvinte greceşti, para „aproape de” şi kaleo, „a chema”.
Verbul para-kaleo înseamnă a chema la sine, a chema în ajutor.
Parakleitos, este acela care răspunde la chemare.

O mamă este un paraclet pentru copilul ei.

Keiko a fost un paraclet pentru Hélène.

75
Dumnezeu este paracletul nostru,
Acela care răspunde strigătului nostru, care ştie să-l interpreteze, care poate să ne smulgă din
închisoarea noastră, din propriul nostru sistem de apărare,
Acela care este atât de blând şi atât de tandru pentru ca noi să putem să ne deschidem.

Dumnezeu este Acela care răspunde la strigăt.

Atunci când vorbeşte pentru prima dată de paracleitos, Isus spune:
„Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (In 14,16). Şi mai
adaugă: „Nu vă voi lăsa orfani” vă voi trimite o mamă, un tată, nu veţi fi orfani.

Ştiţi, prototipul strigătului, cel al copilului şi al muribundului, este mereu acelaşi: „Mamă!”
Se spune că bărbaţii care mor pe câmpurile de luptă strigă: „Mamă!”
Strigătul fundamental este o chemare a tandreţei mamei, a delicateţei şi a blândeţii ei.
Numai ea poate ridica trupuşorul fragil sau trupul rănit, să-l poarte, să-l îngrijească, să răspundă
lacrimilor, să-l ţină pentru ca muribundul sau copilul, cel fără apărare şi acela al cărui întreg sistem
de apărare s-a dărâmat, să ştie, prin intermediul trupului său, că este iubit.
Acesta este numele lui Dumnezeu.
Nu ne dăm prea bine seama de imensa blândeţe, de imensa delicateţe a Duhului Sfânt care nu ne
judecă, nici nu ne condamnă, dar care cunoaşte întregul univers de răni şi de sisteme de apărare
care există în noi.

Dumnezeu răspunde la strigătul nostru după comuniune

şi ne ajută şi să trăim comuniunea cu ceilalţi.
Fără el, nu putem să o trăim.
Ne este prea frică să nu fim răniţi încă o dată
iar ceea ce ne dorim cel mai mult pe lume ne provoacă în acelaşi timp o frică înspăimântătoare.

Pentru ca Keiko şi Hélène să se deschidă una către alta,

pentru ca ele să poată trăi în comuniune una cu cealaltă,
este nevoie ca Duhul Sfânt să le unească.

Este simplu să fii generos.

Este destul de uşor să trimiţi un cec, să vizitezi pe cineva, să oferi cadouri, apoi să pleci.
Şi mai uşor este să faci lucruri,
însă este greu să fii vulnerabil şi să intri în comuniune.

Aşadar astăzi, deoarece reculegerea noastră se sfârşeşte,

putem probabil să ne pregătim pentru a recunoaşte alianţa noastră,
să ne bucurăm deoarece casele noastre, comunităţile noastre Arca, sunt sau pot fi locuri de comuniune
şi de celebrare,
locuri de sărbătoare unde cântăm deoarece Dumnezeu ne-a legat împreună.
Este foarte important să ne cântăm alianţa.

În Joia Sfântă, la Trosly, după liturghie, ne spălăm picioarele unii altora iar apoi, la masă, mâncând
mielul pascal, ne amintim:
„Pe unde erai acum zece ani?” „La spitalul psihiatric…” „Iar tu?” „Eram aici sau acolo, mă simţeam
singur şi înspăimântat. Iar acum, suntem împreună o singură familie, unită de Dumnezeu.”
Iar aceasta este o minune, un miracol.

76
Am trecut de la singurătate – azilul din San Felipe pentru Claudia, o cabană mică pentru Luisito – la
comunitate.
Cu toţii am trecut Marea Roşie, am trecut de la sclavia fricii în ţara promisă a comuniunii.
În acest fel de Joia Sfântă, povestim apoi celebrăm bucuria alianţei,
ne amintim drumul parcurs
şi aducem mulţumire deoarece eram singuri, „nu eram un popor”, „neiubiţi” iar acum suntem
împreună, fraţi şi surori, un popor iubit care merge cu Dumnezeu.

Este bine ca în familii, în case, să putem celebra alianţa,

să aducem mulţumire şi numai pentru faptul de a fi împreună,
să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a unit,
ne-a încredinţat unii altora,
fiecare la locul său
iar în centru se află acela care este izvorul a toate, cel care are nevoie de tandreţea noastră,
care ne chemă să intrăm în fericiri,
cel mai mic, cel mai sărac.

Într-o lume rănită, familiile noastre, casele noastre, comunităţile noastre, Arcele noastre,
pot deveni oaze foarte mici.
Locuri umile şi mici,
solidare cu cei săraci şi cu cei suferinzi,
în care nu facem lucruri mari, însă unde ne străduim să trăim această alianţă pe care Dumnezeu a pus-o
între noi.
Nu locuri aparte, ci locuri deschise,
în comuniune cu ceilalţi, cu vecinii, cu oamenii din cartier, dar şi cu aceia care sunt departe. Cu toţii
facem parte din acelaşi trup, fiecare la locul său, şi suntem cu toţii animaţi de acelaşi suflu.

În Isaia, Dumnezeu spune:

„Nu ştiţi voi postul care-mi place?”
Nu marile manifestări exterioare ci:
„Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul
lor.
Împarte pâine ta cu cel flămând, adăposteşte în casa ta pe cel sărman, – prin toţi aceşti Luisito, prin
toate aceste Claudia, prin toţi cei nefericiţi – pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un
neam cu tine.
Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar
în urma ta slava lui Dumnezeu.
Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din
mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,
Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta
va fi ca miezul zilei.
Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca
o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.” (Is 58, 6-11).

Da, sunt convins că Isus veghează asupra fiecăruia dintre noi,

Asupra micuţelor noastre Arce, asupra caselor noastre. Asupra comunităţilor noastre,
că El ne cheamă să fim izvoare ale unităţii într-o lume atât de divizată,
că El ne chemă oriunde am fi, oricare ar fi viaţa noastră,
să nu mai fugim de realitate, să nu mai căutăm scăpare în vise, în iluzii sau în teorii,

77
să nu mai lăsăm mereu totul pe mâine, imaginându-ne că mâine printr-o magie vom fi altfel,
ci să ne adâncim în realitate, să descoperim că apa izvorăşte din pământ
şi, numai săpând în mocirlă,
în realitatea plină de suferinţă şi de rupturi,
îl vom afla pe Dumnezeu.

Dumnezeu s-a făcut trup, s-a făcut materie, s-a făcut mişcare, s-a făcut schimbare, s-a făcut suferinţă:
nu mai trebuie să-mi fie frică.
Este acolo în cuvântul său, în Euharistia sa, în sacramentul iertării şi în sacramentul celui sărac,
este acolo în sărăcia mea, în fragilitatea mea şi în rănile mele.
El este ascuns, însă este acolo.
De aceea putem să cântăm asemenea Mariei care poartă în ea trupul lui Isus:

„Sufletul meu preamăreşte pe Domnul

şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
căci a privit la smerenia slujitoarei sale.
Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic,
şi numele lui e sfânt.
Milostivirea lui rămâne din neam în neam
peste cei ce se tem de el.
A arătat puterea braţului său,
i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i-a dat jos de pe tron pe cei puternici
şi i-a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri,
iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.

L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său,

amintindu-şi de îndurarea sa,
după cum a promis părinţilor noştri,
lui Abraham şi urmaşilor lui în veci.”

Lc 1, 46-55

78
COPERTA PATRU

IZVORUL LACRIMILOR

„Unde se află izvorul lacrimilor? De unde provin ele, dacă nu din misterul cel mai profund al
fiinţei noastre. Jean Vanier vrea să ne atragă spre acest izvor şi spre acest mister, propunându-ne să
urmăm o cale spre noi înşine, în ritmul a şase zile de reculegere. Un drum de adevăr, de consolare şi de
speranţă. Un drum care ne va face să îi întâlnim şi pe ceilalţi şi să ne alăturăm lor în adevăr, iar printre
ei celor mai săraci despre care ne spune, în acord cu spiritul Evangheliei, că ne provoacă şi ne vindecă,
merg înaintea noastră şi ne conduc pe calea vieţii.”

Anne-Sophie Andreu

Jean Vanier s-a născut în 1928. Este canadian. După ce a lucrat în marină, a studiat filosofie şi
teologie. Doctor în filozofie, predă la Universitatea din Toronto. În 1964 fondează la Trosly-Breuil
(Oise), în Franţa, prima comunitate Arca primind persoane care au un handicap mintal. Acum există
o sută două zeci de comunităţi Arca răspândite pe cele cinci continente. Jean Vanier este şi co-
fondatorul comunităţii Credinţă şi Lumină, mişcare care reuneşte persoane cu handicap, părinţii şi
prietenii lor. În lume există 1500 de asemenea comunităţi.

Traducere: Valeria Budău

79