WILHELM HÜNERMANN

APOSTOLUL DIN TORINO

Viaţa sfântului Ioan Bosco

Sapientia
Iaşi – 2004
Titlul original:
Traducere de

© 2003 Editura SAPIENTIA

Institutul Teologic Romano-Catolic
Str. Th. Văscăuţeanu 6
RO – 6600 Iaşi
Tel. 0232/225228
Fax 0232/211476
www.itrc.tuiasi.ro
e-mail slupu@itrc.tuiasi.ro
 CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI – DRUMUL

1. Prefaţa
2. Coroniţa Madonnei
3. Nuiaua
4. Un vis ciudat
5. Clipa cea mare
6. Echilibristul
7. Alungat şi orfan
8. „Măgarul” din Becchi
9. Studentul muncitor
10. Chelner la cafenea
11. Farmecul personalităţii sale
12. Un seminarist fericit
13. Prietenie sfântă
14. Şapte trepte

PARTEA A DOUA: OPERA

15. Primul steag

16. Oratoriul
17. Varza bună trebuie transplantată
18. O festă de maestru
19. Marchizul şi marchiza
20. Sub spânzurătoare
21. Mama vine la el
22. Primii în adăpost
23. Păzitor în furtună
24. Neobositul constructor
25. Grigio – Surul
26. Moartea albastră
27. Călăreţul roşu
28. Picnic cu vagabonzii şi bandiţii
29. Lumina de la stea
30. Un înger se întoarce la cer

PARTEA A TREIA: DESĂVÂRŞIREA

31. Audienţă la papa Pius al IX-lea

32. Percheziţii şi anchete
33. Fiecare cărămidă, o minune
34. Lupta pentru aprobare
35. Tu es Petrus!
36. Spre Patagonia
37. Tuturor totul!
38. O bucată de zahăr prea scumpă
39. Călătorie triumfală prin Franţa
40. Se înserează…
41. Fericita plecare acasă
 PREFAŢĂ

Rareori va găsi cineva în lume un loc pe care să-l viziteze cu atâta emoţie cu care vizitează sărăcăcioasa colibă de pe colina din Becchi, unde s-a
născut sfântul Ioan Bosco. O bucătărie înnegrită de fum, câteva cămăruţe cu nişte geamuri mici, un grajd şi o claie de fân! Acesta însă au fost
leagănul unei opere gigantice, care a cuprins tot pământul. În apropiere, şi astăzi mai străjuiesc cei doi copaci, între care copilul de 10 ani îşi întindea
frânghia, sub ale căror ramuri masa şubredă i-a slujit de prim amvon. Pe păşunile învecinate, el păştea vaca şi viţelul părinţilor săi; aici, printre
păstoraşi, şi-a început el apostolatul cu tineretul.
Câtva sute de metri mai departe, pe aceeaşi colină, se înalţă acum o construcţie măreaţă, în care sute de băieţi şi-au găsit un cămin (o locuinţă) şi
s-au specializat ca zeţari sau tipografi. Un contrast mai izbitor nici că se poate. Şi totuşi, casa aceasta era numai una dintre multele case unde
jumătate de milion de băieţi săraci şi-au găsit un adăpost. În toată Europa, America de Sud şi de Nord, în Asia, Africa şi Oceania; peste tot domneşte
aceeaşi evlavie, aceeaşi sârguinţă, aceeaşi voie bună, pe care viaţa şi opera sfântul Ioan Bosco le-a sădit în sufletele tinerilor.
Sărmanul ciobănaş din Becchi a devenit tatăl tineretului părăsit din întreaga lume, ziditorul măreţ care, încrezându-se numai în Providenţă, a
rămas până la sfârşitul vieţii un cerşetor şi un sărac sărman, şi totuşi, a clădit multe biserici, mănăstiri şi oratorii, el a fost fondatorul Societăţii
Sfântului Francisc de Sales şi a congregaţiei „Maria Hilf-Schwestwern”.
Prin el, Dumnezeu a făcut nenumărate opere de milă şi adevărate minuni de milostivire; toată viaţa sa, succesele sale, opera sa pot fi privite ca un
miracol unic şi copleşitor al bunătăţii divine.
Nu poţi fi indiferent: trebuie să-l iubeşti pe fidelul slujitor al lui Dumnezeu, prietenul tinerilor, pe sfântul care şi-a păstrat surâsul vesel în ciuda
tuturor greutăţilor, a grijilor şi suferinţelor ce le-a avut de înfruntat până la moarte.
Această carte a fost scrisă pentru ca şi în timpurile noastre grele de astăzi, timpuri de spaimă, căci viaţa ne este ameninţată, să ne încălzească
bunătatea sa senină.
Autorul
 Partea întâi: DRUMUL

Coroniţa Madonei

Au trecut deja două zile de la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, iar steagurile Madonei de pe turnul bisericii sfântul Andrei din
Castelnuovo d’Asti tot mai flutură spre cerul care se întinde, în culorile Mariei, alb şi albastru, peste binecuvântatele coline şi văi. Clopotele de
sărbătoare au amuţit; vântul plimbă de ici-acolo covoarele de flori strălucitoare, care au fost presărate pe parcursul marii procesiuni, pe drumul
glorioasei Fecioare şi a Fiului ei iubit. Cu resturile ghirlandelor mai stăruie încă ecoul bucuriei entuziaste, în ulmii şi castanii din piaţa bisericii, în
timp ce străzile şi uliţele orăşelului piemontez îşi reîncep viaţa obişnuită. Sărbătoarea nu se mai poate prelungi, pentru că e timpul recoltei; de
dimineaţa, căruţele încărcate se îndreaptă spre hambare.
– A fost o sărbătoare minunată în acest an, de ziua Madonei, exclamă cu mândrie micuţul ministrant, care-l ajută pe capelanul Don Giuseppe Festa
în sacristie. Clopotarul a transpirat teribil pe lângă clopotele sale, iar cel care foia la orgă de-abia reuşea să facă faţă registrelor nenumărate trase de
organist. Ei, da: şi crengile de pomi fructiferi pe care ţăranii le-au adus în biserică?!
– Tatăl meu a adus cel mai mare copac (a adus un copac întreg)… un trunchi uriaş împodobit cu panglici şi flori. Era cât pe ce să răstoarne un
înger din boltă, atât de mare era. De data aceasta, sigur Madona s-a bucurat.
– Nu sunt aşa de sigur, Beppo – spuse capelanul uscăţiv şi înalt, clătinând din cap. Uneori mi se pare că chiar în astfel de ocazii se ascunde
drăcuşorul nemernic al trufiei pământeşti, aşa că nici nu trebuie să te miri dacă mai cade câte vreun îngeraş smerit de la locul său.
– Don Giuseppe! – strigă puştiul indignat. Tata a voit să-i mulţumească Madonei pentru belşugul din câmpii şi vii.
– Bine, bine… Beppo! A fost foarte bine! Ei, hai, ajută-mă acum să strâng mantia cu stele a Sfintei Fecioare! Dar binişor, ca nu cumva mătasea să
se boţească.
Cu multă grijă şi respect, cei doi aşază mantia cea preţioasă într-un sertar al dulapului din sacristie. Pe urmă, preotul se ocupă de coroana şi de
sceptrul statuii, care a fost purtată în procesiune; el le lustruieşte cu migală, ca să nu rămână nici un firicel de praf pe podoabele sfinte.
Cineva bate la uşă. Intră un bărbat cu pasul apăsat, îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu pulpana albastră şi cu eşarfă cu floricele la gât. Simţindu-se
jenat şi în modul său stângaci, începe să-şi treacă pălăria dintr-o mână în alta.
– Iată-l pe Francesco Bosco! îl salută preotul prietenos. În plină zi de lucru, el e în haine de sărbătoare. N-aveţi destul de lucru cu strângerea
recoltei la Becchi?
– Ba da, Don Giuseppe, ba da – răspunse tânărul ţăran. Însă azi am venit să aduc în casa Domnului cel mai frumos fruct pe care el mi l-a dăruit în
vara aceasta. Soţia mi-a născut al treilea copil şi aş vrea să-l botez. Naşii aşteaptă deja în biserică.
– Al treilea copil! Sfântă Fecioară, asta-i o binecuvântare pentru casa lui Francesco! Trei băieţi sub un acoperiş creştin: ei strălucesc în faţa lui
Dumnezeu mai mult decât cele trei pietre preţioase din coroana Madonei. Îţi doresc din suflet noroc, Francesco!
 Grăbit, capelanul îşi şterge mâinile şi le întinde tatălui, strângându-i-le cu putere.
– Cum se simte mama, Francesco?
– Slavă Domnului, Don Giuseppe. Soţia mea este un pom bun, care-şi dă de bunăvoie fructele. Nu va mai dura mult şi iar se va apuca de lucru.
– Da, Margareta Occhiena din Capriglio! – spuse preotul cu glas tare. Ai făcut bine că ai ales-o pe ea, după ce Dumnezeu ţi-a luat-o atât de repede
în cer pe prima soţie. În tot Piemontul nu este o altă femeie mai vrednică. Ai acum de la ea deja doi copii.
– Da, acum doi ani pe Giuseppe, iar acum pe noul-născut, spuse radiind de fericire Francesco Bosco.
– Antonio, din prima căsătorie, este şi el un băiat bun, spuse preotul, punând coroniţa Maicii Domnului în cutia căptuşită cu catifea roşie. Îl
cunosc din şcoală. E harnic şi învaţă cu sârguinţă, chiar dacă îi vine greu. Desigur că nu va ajunge un savant, dar dacă vrea Dumnezeu, va fi un
creştin bun.
– Aşa sper – spuse în şoaptă Francesco Bosco.
– Aşa, şi acum hai în biserică, ca să-l facem pe noul născut copil al lui Dumnezeu.
Don Giuseppe îşi luă (reverenda şi) cota peste reverendă, îşi puse stola pentru botez, în timp ce Beppo aducea cele necesare pentru celebrarea
sfântului Botez. Aprinse în grabă înaintea altarului Madonei câteva lumânări şi alergă rapid sub turn, de unde vesti, trăgând clopotele, că un sufleţel
aşteaptă să coboare peste el roua harului dumnezeiesc. Apoi reveni la baptister, în faţa căruia s-a adunat mica comunitate creştină.
– Ce nume va primi copilul la Botez? Îi îtreabă preotul pe naşi.
– Ioan Melchior – răspunse solemn ţăranul Melchior Occhiena, fratele mamei, care împreună cu Magdalena Bosco sunt naşii copilului.
– Ioannes Melchior – repetă preotul în limba latină şi-i zâmbi tatălui – apostolul şi regele. Un nume nimerit pentru cel de-al treilea copil al tău, pe
care steaua credinţei tale îl aduce în casa Domnului, ca odinioară pe cei trei magi din răsărit în staulul din Betleem.
Reluându-şi înfăţişarea serioasă cerută de celebrarea sacramentului, preotul întrebă:
– Ioannes Melchior, ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?
– Credinţa! răspund naşii.
– Ce-ţi dă credinţa?
– Viaţa veşnică!
Când apa botezului curse pe fruntea nou-născutului, micuţul Giovanni scoase un strigăt clar de parcă ar fi intuit misterul, taina ce se petrecea în
sufletul său. Iar ministrantului, care privea lumânarea ce pâlpâia, i se părea că aude aripa îngerului păzitor care-şi ia drumul din ceruri pentru a-şi lua
în primire postul de păzitor şi îndrumător al micuţului.
– O… ce glas pătrunzător are acest Giovanni Melchior al tău, remarcă preotul, după terminarea celebrării botezului.
– Eh!… poate va avea nevoie de această voce cândva, pentru mai târziu. Cine ştie dacă nu va propovădui odată cuvântul Domnului!?
– Va deveni ţăran ca toţi Bosco! – spuse Antonio care a împlinit deja 12 ani; el îl însoţise pe fratele său vitreg în casa Domnului. Iar ţăranii îşi
folosesc vocea numai pentru a mâna boii şi oile.
– Poate odată îşi va folosi vocea şi pentru a mâna oiţele şi mieluşeii lui Dumnezeu, dacă cerul va voi aceasta – zâmbi preotul. În primul rând, îi
vei ajuta pe părinţii tăi şi pe îngerul său păzitor ca Giovanni să devină un bun creştin.
– Dar şi un bun cioban şi ţăran – spuse băiatul hotărât.
 Don Giuseppe îl conduse pe nou-născutului până la uşa bisericii; se mai uită un timp după ei, apoi se întoarse în sacristie, ca să înregistreze
importantul eveniment în cartea cetăţenilor lui Dumnezeu:
„La 17 august 1815, a fost botezat Ioannes Melchior, născut în comuna Murialdo, ca fiu al lui Francesco Bosco din Becchi şi al soţiei sale,
Margareta Occhiena”. Trecu apoi şi numele naşilor, aruncă cu nisip peste document, scutură pana de gâscă şi oftă: „Sfinte Dumnezeule, primeşte-l în
îndurarea ta pe acest copil!”
– Să scoatem acum steagurile din turn? Întrebă micuţul ministrant.
– Să le mai lăsăm puţin, fu de părere preotul, ca să-i mai fluture lui Giovanni steagurile Madonei; ele se pot vedea de departe de pe drumul lung
spre Becchi.
– Iar clopotul – spuse băiatul – se aude până la câţiva km depărtare; vrea să-i transmită lui Giovanni un rămas bun. Fără să aştepte răspunsul
preotului, ministrantul fugi spre clopote şi trase pentru „Angelus”; tonul vioi al clopotului îl conduse pe noul născut încă o bună bucată de drum.
Don Giuseppe mai aruncă o ultimă privire asupra coroniţei Madonei, împodobită cu trei pietre preţioase: un smarald verde, un zefir albastru şi un
rubin roşu aprins, apoi gândul îi zbură iar la cei trei băieţi ai lui Francesco Bosco.
Drumul spre Becchi – cătun mic în mijlocul pădurilor, al poienilor şi al viilor – înseamnă o oră bună de mers, dar convoiul celor care l-au dus pe
Giovanni la botez nu-şi îngăduie nici un popas până la sosirea la coliba sărăcăcioasă. Aici, toată suflarea îl salută pe noul copil al lui Dumnezeu:
cocoşul cântă din răsputeri, găinile cotcodăcesc, câinele Pombo sare lătrând zgomotos şi-l răstoarnă pe micul Giuseppe, care are abia doi ani; chiar şi
el „alerga” desculţ în întâmpinarea alaiului. Băieţelul nu-l vede pe fratele său mai mic. Tatăl îl saltă în sus, astfel ca să-l poată vedea pe ultimul
Bosco, care a adormit demult în braţele mătuşii sale. Nici strigătele de bucurie ale lui Beppo nu-l trezesc din visele sale cereşti.
Ţăranul îl ia acum pe micuţul creştin în braţele sale puternice, îl înalţă sus în faţa colibei, aşa cum un rege îi arată prinţului nou-născut regatul cu
toate splendorile sale. Din păcate, e un regat prea mic şi prea modest: o clădire lungă din nuiele, neterminată încă, cu câteva cămăruţe, şopron şi
grajd; toate sub acelaşi acoperiş de paie. Totuşi, ţăranul e mândru de această unică proprietate a sa, de căsuţa ridicată de el, de ogoare, de poieni şi
coline cu viţa-de-vie pe coastele lor. Prea mică e averea sa pentru a potoli foamea atâtor guri şi adeseori Francesco e nevoit să se tocmească zilier
pentru a asigura familiei sale cele necesare şi, eventual, să-şi mai cumpere un petic de pământ.
Cu nou-născutul în braţe, el urcă scara de lemn, intră în casă şi-l prezintă nevestei sale, care, sub îngrijirea mamei ei, stă culcată între perne; faţa
Margaretei radiază de fericire, privindu-l pe noul copil al lui Dumnezeu; ochii i se umplu de o lumină minunată când ia pruncul în braţe şi-l strânge
la inimă. Pe urmă, îi face Semnul Crucii pe frunte, cu mare veneraţie.
– Tu, micuţul meu Giovanni, îmi aduci binecuvântarea Madonei! îi şopteşte ea cu ardoare.
Când Francesco îi spune că preotul e de părere că copilul, cu vocea lui puternică, ar putea propovădui într-o zi cuvântul Domnului, ea răspunse:
„Mai întâi să-l asculte şi să-l urmeze. Îl vom hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu aşa cum îl hrănim şi cu pâine. Apoi, fie ceea ce voiesc Dumnezeu şi
Maica sfântă!”
– Aşa-i drept – aprobă şi bunica; ea se bucura de stima tuturor şi locuia în casa fiului ei.
Nici chiar într-o zi ca aceasta invitaţii nu pierd prea mult timp pentru a sărbători. Melchior Occhiena se întoarse grabnic la lucru, iar Magdalena –
naşa – îşi făcu de lucru prin casă, unde a preluat ocupaţiile zilnice ale lehuzei. Chiar şi Francesco îşi pune haina de sărbătoare în dulap şi, îndată după
modestul ospăţ pe care l-a oferit cu această ocazie, înjugă boii şi împreună cu fiul său, Antonio, a plecat la câmp pentru a strânge recolta. Nu-şi poate
îngădui nici un răgaz. Munceşte, dar gândurile sale zboară mereu la Prâslea al lui şi, în timp ce secera şi lega snopii, în inima sa înălţa spre cer o
rugăciune pentru mamă şi pentru copil.
Anul 1815 umplu hambarele tuturor cu roade aurii, însă anul următor a fost un an slab şi plin de lipsuri. A plouat mult până spre toamnă;
semănăturile se stricau pe câmp; spicele sterpe se înnegresc. Nici nu merită să fie treierate. Câmpul dă numai paie pentru vite, nu şi pâine pentru
oameni.
– O toamnă rea, spuse Francesco Bosco – după ce şi-a pus ultima căruţă cu roadele câmpului la adăpost. Nu ştiu absolut deloc ce va fi. Trebuie să
folosim foarte judicios tot ceea ce avem, ca să nu ne piară copiii de foame!
– Dumnezeu dă şi Dumnezeu ia, răspunse bunica, care era mereu cu gândul la cer. Facă-se voia Domnului. Să ne plecăm cu smerenie în faţa lui!
– Mama are dreptate! confirmă şi Margareta. Nu-ţi pierde curajul, Francesco. Sunt alţii care sunt mai săraci decât noi.
Nicicând nu s-au ridicat spre cer atâtea rugăciuni în satele piemonteze pentru pâinea cea de toate zilele ca în iarna următoare, care părea fără
capăt. Ţăranul Bosco fu constrâns să cheltuiască şi economiile sale strânse cu migală pentru petecul de pământ pe care voia să-l cumpere, pentru a-şi
scoate familia din mizerie. Din puţinul pe care-l avea, îi mai ajuta şi pe cei care băteau la poarta sa. Soţia sa, Margareta, îl ajuta în această faptă
caritativă, conştientă fiind că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună.
În sfârşit, a trecut şi iarna aceasta apăsătoare. Primăvara a venit cu strălucirea Paştelui. Dar iată că se arată un soare foarte puternic, foarte cald; el
era minunat pentru joaca celor doi prichindei ai lui Francesco Bosco; dar pentru semănături era un dezastru, pentru că ploaia mult aşteptată nu mai
venea. E deja mai şi n-a căzut nici un strop de ploaie; dacă nu se întâmplă o minune, se va pierde şi de data aceasta tot ceea ce s-a semănat cu atâta
trudă şi sudoare.
– Încă nu e nimic pierdut; totul se poate schimba în bine! – îşi încuraja Margareta soţul, când acesta se întorcea disperat de pe ogoare, împovărat
de griji. Tot trebuie să plouă odată. Bunul Dumnezeu nu ne va părăsi.
– Ei, dragii mei, eu am trecut prin timpuri şi mai grele – spunea bunica, cu rozariul în mână. Când treceau trupele lui Napoleon prin ţară şi ne
răpeau până şi ultima vită din grajd, iar pe bărbaţi îi îmbrăca cu hainele lor străine, tot Piemontul s-a schimbat într-un pustiu de plâns; până şi
clopotele bisericilor le topeau ca să facă tunuri. Într-adevăr, atunci eram săraci; lipsurile erau mult mai mari decât acum, şi totuşi, bunul Dumnezeu
ne-a ajutat. Cum să nu avem încredere în El?
– Într-adevăr, îşi aminteşte şi Margareta – atunci a fost foarte greu. Aveam 12 ani. Totuşi, îmi aduc aminte aşa de bine de parcă ieri s-ar fi petrecut
toate acestea. Pe ogoarele noastre din Capriglio intrase un escadron uriaş; caii voiau să se înfrupte din grâul nostru. Am luat o furcă şi i-am gonit,
pentru că roadele ne trebuiau nouă, ca să nu murim de foame.
Francesco îşi lăsă mâna obosită pe braţul soţiei sale:
– Ce m-aş face dacă nu te-aş avea pe tine? – zâmbi el, în ciuda zbuciumului lăuntric care-l zguduia. Răul l-ai îndepărtat nu numai de pe ogorul
nostru, ci şi de pe toată averea mea. Cu muncă şi rugăciune, iar la nevoie şi cu furca. Eşti, într-adevăr, o femeie puternică din Biblie, despre care
regele Solomon spune că este atât de greu de găsit.
– Prostii! Fac ceea ce pot şi ceea ce-mi cere datoria creştină – se scuză soţia de această laudă. Dacă noi facem ceea ce putem, şi Dumnezeu ne va
ajuta. Aceasta este credinţa mea tare, oricât de mult s-ar întuneca cerul.
Vai, curând se va întuneca şi mai tare! Încercarea cerească încă nu s-a terminat.
 Într-o seară, Francesco Bosco se întoarse acasă de la câmp obosit, şi totuşi, s-a mai dus la pivniţa cu vin a unei moşii învecinate, unde era angajat
ca ziler, fără a-şi dea seama că răcoarea primăvăratecă a serii îi poate face rău. În noaptea următoare îl apucă o febră teribilă, semn al unei pneumonii
periculoase. Margareta veghea la patul său, fără a închide vreun ochi. În a patra zi, vajnicul Francesco era slăbit total. Antonio a plecat la Murialdo
pentru a aduce un preot care să-i administreze tatălui său ultimele sacramente. Resemnat, bolnavul se încredinţă voinţei lui Dumnezeu. Imediat după
ieşirea preotului, el îi făcu semn soţiei sale să se apropie şi îi şopti cu respiraţia întretăiată:
– Mă duc la Dumnezeu, Margareta, şi te las singură cu copiii. Mi-ai fost întotdeauna o tovarăşă credincioasă. Îţi mulţumesc pentru toată iubirea pe
care mi-ai dăruit-o. Margareta, ai grijă de băieţi şi vezi să meargă pe drumul cel bun!…
– Fii fără grijă, Francesco! – îl consolează ea. Dumnezeu mă va ajuta.
Bolnavul tăcu puţin, apoi spuse cu greu, luptându-se mereu cu respiraţia, care îi era tot mai grea şi neputincioasă:
– Să fii o mamă bun şi pentru Antonio al meu. Nu e un băiat rău, dar ştiu că n-o să-ţi fie uşor. Lui îi trebuie o mână tare şi multă, multă bunătate.
– Am să ţin la el ca la propria mea viaţă! – promise ea emoţionată.
– Giuseppe va fi mai uşor de mânuit decât el, suspină Francesco; el e blând şi prietenos; dar să ai grijă şi de Giovanni, dragă mamă. El, deşi e încă
mic, are cel mai mult foc şi viaţă în trânsul.
– Tu ştii, Francesco, că am grijă de el, pentru că, dacă nu-i ţinut în frâu, poate deveni de nestăpânit. Micuţul îmi face mai multe griji decât ceilalţi
doi împreună!
– Am să-l cresc după voia şi porunca lui Dumnezeu – promise din tot sufletul tânăra mamă. Dar acum nu mai vorbi, trebuie să te odihneşti.
Se păru că muribundul era gata să amuţească pe veci. Privirea sa a devenit deosebit de depărtată şi de străină, astfel de parcă ar vedea cele cereşti,
de care, fiind cucerit, se îndepărtează de cele lumeşti. Cu buzele uscate, mai şopteşte ceva abia perceptibil:
– Poate cel mai mic îţi va fi o binecuvântare: e aplecat atât spre vagabondaj, cât şi spre sfinţenie.
În noaptea următoare, Dumnezeu a luat sufletul slujitorului său credincios în Împărăţia sa veşnică. Margareta îi închide ochii. Antonio stă fără
lacrimi lângă patul tatălui său. În felul lui liniştit şi puţin misterios, nu găseşte nici un cuvânt de durere, şi totuşi, este zdrobit în adâncul sufletului
său. Giuseppe, numai de patru ani, nu pricepe ce se petrece cu tatăl său şi se uită neajutorat spre mama sa. Micuţul Giovanni priveşte din braţele
mamei sale şi nu înţelege ce are tata: de ce nu se mai uită la el ca altădată? Margareta îl strânge la piept şi-i spune:
– De acum nu mai ai tată, micuţul meu Giovanni!
Mezinul, numai de 2 ani, nu pricepe ce înseamnă aceasta: tata stă întins şi doarme. Acuşi va deschide ochii şi-i va zâmbi. Când mama vrea să-l
culce, el protestează dând din mâini şi din picioare.
– Vino, copilaşul meu! Tu nu mai ai tată – îi spuse mama cu glasul înecat de durere, şi-l duse în altă parte.
Până la adânci bătrâneţe, Giovanni Bosco nu va mai uita acest cuvânt. El răsuna în sufletul său şi atunci când el (singur) însuşi se îngrijea cu milă
şi blândeţe de băieţii fără tată.
Mult timp copilul nu-şi găseşte somnul şi se uită în noaptea neagră şi fără stele din faţa geamului său.
 Nuiaua

Prin ţară, în toată libertatea, se plimbă mizeria, împreună cu cumătra ei, grija, şi cu copiii ei scârboşi: foamea şi boala, trăgând după sine un cârd
mare de cerşetori şi de vagabonzi. Şi în coliba lui Bosco se simte timpul acesta amarnic, şi încă destul de tare. Mama Margareta adeseori nici nu mai
ştie de unde să scoată cele strict necesare, pentru ca soacra bolnavă şi copiii să nu sufere de foame şi mizerie. Dar pentru o mămăligă şi un terci de
ovăz tot mai este, iar de un pahar de lapte dimineaţa se îngrijeşte văcuţa din grajd.
Oricât e de săracă, femeia milostivă nu goneşte pe nimeni de la poarta ei, fie că cere hrană sau adăpost. Din iubire faţă de Dumnezeu, primeşte
chiar cea mai mizerabilă fiinţă, deşi ea este o haimana sau un dezertor, un şmecher urmărit de jandarmi. Femeia nu întreabă prea mult de unde vine şi
încotro se duce, pentru că vede în fiecare care-i cere ceva un frate nenorocit, căruia îi acordă adăpost şi o saltea de paie, împărţindu-şi cu el propria
sărăcie. Pentru ea, orice oaspete e sfânt, chiar dacă e cel mai netrebnic existent sub soare; la ea se bucură şi acesta de un adăpost şi mâncare. De
multe ori a apărat câte un condamnat din mâinile jandarmilor. Atunci ea îi serveşte pe urmăritori cu un pahar de vin, timp în care cel hăituit are timp
să dispară.
– Zău, Margareta, l-ai dus frumos de nas pe jandarm – îi spuse odată vecinul Filip. Totuşi, se poate ca vreodată să se termine rău pentru tine şi
cred că n-ar trebui să primeşti pe orice nemernic în casă.
– Prostii! murmură ţăranca. Şi cel mai nemernic om este fiul unei mame şi o creatură a lui Dumnezeu şi oricine s-ar ascunde sub acoperişul meu
n-am să-l dau pe mâna călăului, orice ar fi.
– Bine, bine, dar tare mi-e teamă să nu-ţi faci rău – replică vecinul dând din cap dezaprobator.
– N-or să mă închidă pentru că le scap şi eu un sărman hăituit.
– Ar trebui totuşi să te mai uiţi pe cine primeşti în casă. Nu merită toţi bunătatea ta.
– Şi Dumnezeu acordă un loc celui mai mare păcătos sub soarele său, de ce să nu fac şi eu la fel? Mă gândesc că un astfel de om a trecut prin
multe greutăţi, până ce a ajuns să cadă aşa de rău.
– Dar ţie abia îţi ajunge ceea ce ai pentru copiii tăi.
– Nimeni nu s-a prăpădit vreodată pentru că a făcut o mică binefacere; şi Dumnezeu nu va permite ca fiii mei să flămânzească, pentru că i-am dat
unui flămând o bucată de pâine.
– Cu tine nu se poate discuta – se resemnă ţăranul Filip. Tu imediat apelezi la Dumnezeu şi la Sfânta Evanghelie, contra cărora, în calitate de
creştin, n-ai voie să spui nimic.
Însă Margareta nu se mulţumeşte numai să facă un bine pământesc. Ea vede la musafirii ei nu numai stomacul gol, ghiorăind de foame, ci şi bietul
lor suflet rătăcit; aşa se face că, de multe ori, câte un vagabond care se sătura la casa ei trebuia să asculte şi o dojană aspră, care nu răsuna
întotdeauna plăcut, nici gingaş, şi, înainte de a-i oferi adăpost, el trebuia să recite împreună cu toată familia Rozariul, indiferent că voia sau nu.
Înainte de a le da drumul le coase hainele, aşa cum poate, ca să nu fie nici ei aşa de prăpădiţi pe frumosul pământ al Domnului. E drept că uneori le
dă mai mult decât îşi poate permite şi că mai sunt zile în care nu mai are nici o felie de pâine sau mămăligă în casă, dar se descurcă. Se vede că
bunătatea lui Dumnezeu o conduce pe această femeie miloasă, iar copiii ei se dezvoltă minunat, cu toată sărăcia şi lipsa.
Sărăcie? Băieţii Bosco s-ar fi mirat dacă cineva le-ar fi spus că sunt săraci; ei au ce le trebuie: o saltea de paie pentru noapte, mămăliga pe masă, o
haină pentru duminică şi foc în sobă. Mai ales micul Giovanni creşte şi o duce bine şi e mai fericit decât un prinţ. Există oare pe pământ un loc mai
frumos decât cătunul Becchi? Casa părintească se ridică pe temeliile trainice, aşezate pe vârful colinei, de pe care se pot vedea minunăţiile
pământului: păduri, poieni, vii, munţi şi văi pline de soare şi de lumină, flori şi animale, fluturi şi albine. În zilele senine se pot vedea chiar şi munţii
uriaşi ce scânteiază în soarele dimineţii, iar noaptea se dezvăluie un cer minunat, cu stele ce sclipesc deasupra lumii şi a somnului ei. Nimeni nu
tălmăceşte mai bine lumea şi viaţa decât mama. Ea deseori îl ia pe Prâslea al ei de mână şi-i arată toate frumuseţile de pe cer şi de pe pământ,
spunându-i:
– Uite, micuţul meu Giovanni, toate astea le-a făcut Dumnezeu. Cât de nmult trebuie să-l iubim, pentru că ni le oferă pe toate! Şi gândeşte-te ce
frumos trebuie să fie acolo, în Împărăţia sa, dacă deja aici, pe pământ, este atâta splendoare şi măreţie!
Într-adevăr, Margareta e o femeie neînvăţată; nu ştie nici să scrie, nici să citească, în schimb, cunoaşte pe de rost catehismul, iar din Sfânta
Scriptură şi din vieţile sfinţilor, întâmplări minunate. Astfel, seara, în timp ce toarce, se străduieşte să reverse şi în sufletul copiilor ei din aceste
comori ale inimii sale. Dumnezeu este centrul, călăuza negreşelnică, steaua conducătoare a vieţii ei necăjite, şi toate acestea trebuie să fie şi pentru
copiii ei.
– Dumnezeu vă vede, le atrage ea atenţia mereu.
Margareta pe toate i le oferă lui Dumnezeu, fie că sunt bune sau rele; dacă ogoarele îi dau rod îmbelşugat, ea îl preamăreşte pe Creator. Dacă
grindina îi strică viţa-de-vie atunci ea spune: „Să ne plecăm în faţa voinţei lui Dumnezeu. El ştie de ce ne încearcă”. Neobosită, munceşte din zori
până seara târziu. Se scoală la primul cântat al cocoşului; lucrează prin casă, prin curte, prin grajd, pe ogoare. De la moartea soţului ei, ea duce cu
răbdare o dulce povară. La semănat şi la recoltat, zilierii abia pot ţine pasul cu dânsa. Antonio îi este de mare ajutor. Băiatul îşi dă seama că trebuie
să-l înlocuiască pe tata; lucrează, mândru în sinea sa, de rolul lui de „bărbat al casei”, liniştit şi tăcut, ca un adevărat ţăran piemontez.
Dar nici cei mici nu au voie să trândăvească. Giovanni, deşi are abia 4 ani, nu stă degeaba: dă găinilor de mâncare, destramă cânepa, mătură prin
casă, aduce lemne pentru foc şi o ajută pe bunicuţa lui bolnavă, când mama e la câmp. Numai după ce a terminat treaba, se poate juca. Şi atunci să
vezi cum zburdă băieţelul cu şpiţul Pombo prin curte; sare şi aleargă cu copiii vecinilor, iar când face vreo glumă sau îi reuşeşte vreo păcăleală pe
seama celorlalţi, chiuie de bucurie. În asemenea clipe, niciodată nu-i este prea frig sau prea cald: vântul nu mai bate, iarna nu-i prea geroasă, totul e
minunat! După ce şi-a terminat munca, Giovanni iese afară şi ştie să stoarcă râsete chiar şi celei mai ponosite zile.
Nu întotdeauna aceste jocuri se termină cu bine; deseori, piciul se întoarce acasă cu câte un cucui sau cu pantalonii rupţi. Şi atunci… urmează şi
papara!… Mama, cu o privire severă, îi face semn să aducă nuiaua de pe cămin.
– Du-te şi adu-mi-o! îi zice ea poruncitor.
– Nuiaua, mamă? – întreabă el şovăielnic. Ce vrei să faci cu ea?
– Ad-o şi ai să vezi!
– Doar n-ai de gând s-o faci să-mi joace pe spinare!
– Ba da, dacă faci asemenea pozne.
 – O, mamă, n-o să mai fac.
Dar rugămintea nu ajută la nimic. Nuiaua trebuie adusă şi trebuie să joace pe spinarea poznaşului.
Odată, după ce mama plecase la piaţă cu nişte unt şi ouă la Castelnuovo, Giovanni n-a pierdut nici o clipă. Începu să scotocească cu sârg prin
toată casa. Voia să ştie ce poate descoperi nou prin casă, prin unghere. Se cocoaţă pe un scaun şi începe a cotrobăi sus, pe dulapul mare de stejar, să
vadă ce mai este ascuns pe acolo. Ah, nenorocire: atinge un urcior plin cu ulei, care, căzând, se face ţăndări: „Bucluc!… Asta-mi mai trebuia!… Ce-o
să-mi facă mama?”. Între timp, Giuseppe, atras de zgomotul produs, apare în odaie.
– Ce prostie ai mai făcut, obrăznicătură? – se sufocă el de indignare.
– A căzut urciorul ăsta nenorocit! bombăni micul buclucaş.
– Doar n-o fi căzut singur!
– Nu, nu, nu singur! Ce mă fac, Beppo?
– Mai întâi să strângem cioburile – zise el, şi apoi, înţelegător îşi ajută fratele mai mic.
– Să nu-i spui nimic mamei! – îl sfătuieşte el milos. Poate nu va observa lipsa urciorului sau poate va crede că l-a răsturnat pisica.
Giovanni îl priveşte lung pe fratele său mai mare şi suspină:
– Mama observă totul. Iar pisica e nevinovată. Eu merit bătaia, nu ea.
– Atunci fă ce vrei, dar să ştii că eu n-aş voi să fiu în pielea ta.
Foarte necăjit, Giovanni iese din casă; taie cu cuţitul o nuia din crâng, o cojeşte şi o crestează în mai multe locuri. Ici şi colo, scobitura e atât de
adâncă, încât varga s-ar rupe la prima lovitură. Seara iese în întâmpinarea mamei, cu nuia ascunsă la spate.
– Ei, mamă, cum a fost la târg? – întreabă el nevinovat, când mama lui începe să urce colina.
– Destul de bine, micuţul meu. Dar tu ce faci? Ai fost cuminte?
Fără să scoată un cuvânt, poznaşul scoate cu regret nuiaua de la spate şi o întinde mamei sale.
– Ai făcut vreo poznă?
– Da, şi de data aceasta merit o pedeapsă mare.
– Dar ce-ai făcut? – întreabă mama. Giovanni, mâhnit, îşi mărturiseşte greşeala.
– Am adus şi o vargă, adăugă el deprimat. Mi-am zis că cu cât o să mă baţi mai repede, cu atât totul se va termina mai repede.
– Un urcior de ulei nu e un lucru prea mic, neînsemnat, suspină ţăranca. Dar pentru că ţi-ai mărturisit benevol şi imediat greşeala, şi-ţi pare rău, de
data aceasta nu te voi mai pedepsi. Pe viitor, însă, să fii mai atent.
– Tu eşti cea mai bună şi scumpă mamă de pe pământ! – jubilează puştiul. Dar nu ţi se pare că îngerul meu păzitor trebuia să mă supravegheze cu
mai multă atenţie?
– Asta mai lipseşte: să dai vina pe îngerul tău păzitor! – râde înveselită mama. El are şi aşa destule de lucru, dacă vrea să te păzească de rele.
Gândeşte-te mai mult la el, atunci se va gândi şi el mai mult la tine.
Margareta îşi obişnui copiii de mici ca să se ferească şi de cel mai mic păcat, ca de foc, să-l privească şi să-l urască mult, ca pe o ofensă adusă lui
Dumnezeu. Astfel, aceşti copii poartă în sufletul lor frica de Dumnezeu. Desigur că nici ei nu sunt îngeri. Giuseppe este cel mai uşor de îndrumat, pe
când Giovanni trebuie dojenit din când în când. Deseori se înfurie când ceva nu-i este pe plan şi, uneori, mofturos, se încăpăţânează când vede că
este trecut cu vederea.
Într-o zi, Giovanni intră vijelios în casă, înfierbântat de soare, de joacă şi de zbenguială, însoţit de fratele său, Beppo, şi-i cere mamei sale un
pahar cu apă. Pentru că mama îi întinde paharul cu apă mai întâi lui Beppo. Giovanni se simte umilit şi se ascunde îmbufnat într-un colţ. Fără să-i
spună vreun cuvânt, mama aşază paharul la loc. Un timp, băiatul se încăpăţânează în îmbufnarea sa, dar până la urmă setea îi dă ghes:
– Mamă! – o roagă el sfios.
– Ce s-aude?
– Nu-mi dai nimic de băut?
– Am crezut că nu ţi-e sete.
– Mamă, iartă-mă!
– Aşa e bine! Acum primi şi el apă de băut, apoi, sărind şi râzând, o zbughi afară. Nu poţi să te superi pe micul ştrengar, totuşi mama nu-i trece cu
vederea nici o abatere, oricât de mică ar fi.
Dar cele mai multe greutăţi le face Antonio. Flăcăul, care trebuie să muncească zi de zi din greu, nu admite joaca copilărească a fraţilor săi vitregi.
Mereu este obsedat de gândul că mama nu-l iubeşte ca pe propriul ei sânge. Sărmanul băiat se împotmoleşte tot mai mult în mlaştina acestor gânduri
chinuitoare şi, uneori, când zburdălnicia fraţilor săi vitregi îl supără, se ajunge la scene neplăcute.
Într-o seară, după o asemenea gâlceavă, în timpul rugăciunii de seară, mama se opri în mijlocul rugăciunii şi-i spuse lui Antonio:
– Omite aceste cuvinte din rugăciune, Antonio!
– De ce? întreabă Antonio surprins. Şi cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre…” e tot din rugăciune.
– Totuşi, tu să nu le spui.
– Dar ce să spun atunci?
– Orice vrei, numai aceste cuvinte nu!
– Şi mai frumos! Dar de ce?
– Mai întrebi? Eşti atât de neînţelegător cu fraţii tăi. Cum poţi să-l mai rogi pe Dumnezeu să te ierte, când tu nu poţi ierta nici măcar ceea ce ei îţi
fac din nesocotinţă copilărească?
După ultimul „Amin”, băieţii mai mici au zbughit-o repede la culcare. Antonio, în schimb, a rămas pe laviţă, gânditor.
– Nu te duci la culcare?! întrebă mama. Ce ai?
Flăcăul îşi frământă mâinile de-i trosneau. În sufletul său se ducea o luptă teribilă, dar nu poate spune ceea ce îl chinuia. În cele din urmă, întrebă
aspru:
– Spune, mamă, tu mă iubeşti?
– Cum poţi să întrebi aşa ceva? răspunse ţăranca surprinsă. Desigur că te iubesc. Doar eşti băiatul cel mai mare al soţului meu.
– Dar pe cei mai mici îi iubeşti mai mult decât pe mine!
– Nicidecum, Antonio. Pentru inima mea, toţi sunteţi la fel de scumpi. Pentru mine, toţi sunteţi egali.
– Iartă-mă, mamă, că am fost rău! – regretă Antonio, înăbuşindu-şi plânsul. Apoi se duse şi el la culcare după fraţii săi.
 *

De la vârsta de 7 ani, Giovanni umblă cu vaca, viţelul şi cu băţul de cioban în mână la păşune. Ce frumos e sub cerul liber! Împreună cu
ciobănaşii din vecini, micul Bosco se joacă după pofta inimii pe iarba verde şi tot timpul e cel mai voios şi mai întreprinzător.
Nici un pârâu nu este prea lat ca să nu-l sară, nici un copac prea înalt ca să nu chiuie din vârful său sau să nu cotrobăiască prin cuiburile
păsărelelor. Totuşi, odată, vitejia l-a costat scump. Giovanni şi-a pierdut echilibrul; a încercat în zadar să se agaţe de vreo creangă şi a căzut. Nu şi-a
rupt nici un os, dar căzătura a fost atât de violentă, încât i se făcu foarte rău.
– Mi-e rău – îi spuse el fratelui său, Giuseppe, care a fost primul pe care l-a întâlnit acasă. Mă doare foarte tare tot trupul.
– Doamne, dar ce ai? De ce eşti atât de palid?
– Am căzut dintr-un copac, Beppo, dar să nu-i spui mamei – gemu obraznicul. Mă voi culca în pat.
Giuseppe o alarmează pe mama sa, care lucra în vie, dar tăinui, din tovărăşie frăţească, motivul durerilor lui Giovanni. Mama Margareta încercă
să se îngrijească de el, aşa cum ştia mai bine. Dar văzând că toate nu folosesc la nimic, îl chemă pe medic. Doctorul e şi el încurcat, pentru că nici el
nu află adevărul. Abia la a doua vizită, băiatul îi mărturisi totul.
– De ce nu mi-ai spus de la început? – îi reproşă medicul.
– Vai, domnule doctor, era mama de faţă. Mi-a fost frică, pentru că mă va pedepsi cu asprime.
– Mi se pare că eşti destul de pedepsit pentru nechibzuinţa ta – mârâi doctorul. Poate să dureze mult până o să te faci bine.
Într-adevăr, lui Giovanni i-au trebuit trei luni până să se vindece. Apoi şi-a reluat păstoritul, ocazie cu care a fost primit cu mare entuziasm de
tovarăşii săi de joacă. Mult le mai lipsise vijeliosul şi năstruşnicul Giovanni. Nimeni nu e aşa de avântat şi de îndrăzneţ ca el, nimeni nu e aşa de
dibaci la tot felul de nebunii, dar nici unul dintre copii nu are o inimă atât de bună ca aceea a micuţului Bosco. Printre tovarăşii săi de joacă se afla şi
Secondo Matta, un băieţel sărman şi slab, orfan de ambii părinţi. Pentru a trăi, s-a angajat ca cioban pentru un ţăran. Nu o duce cu mult mai bine
decât fiul risipitor la casa stăpânului său zgârcit: primeşte numai o bucăţică de pâine neagră când merge la păşune.
Giovanni observă cu ce ochi flămânzi îl priveşte Secondo, când despachetează pâinea albă pe care i-o pune mama lui în traistă. Tare ar vrea să-i
facă un bine, dar ştie deja de la această vârstă că şi a face bine poate să jignească. Aşa se face că, într-o dimineaţă, îi spuse tovarăşului său:
– Secundo, vrei să-mi faci o plăcere?
– Cu dragă inimă, Giovanni.
– Hai să schimbăm pâinea noastră.
– Dar de ce? îl întrebă Secondo mirat. A ta, desigur, e mai bună. Dar dacă vrei tu…
Schimbul s-a făcut şi bietului orfan pâinea albă a lui Giovanni i se pare cozonac, nu alta. După ultima îmbucătură, el spuse:
– Giovanni, ori eşti bleg… ori…
– Ori ce?
– Ori eşti bun!
– Prostii! Tu nu ştii ce plictiseală e să mănânci în fiecare zi pâine albă – mormăi binefăcătorul ascuns.
– Ce gusturi caraghioase ai! Dar mie îmi convine – râse Secondo.
 De atunci, ei şi-au schimbat întotdeauna pâinea.
Inima lui Giovanni nu e numai bună, ci şi vitează. E o zi aurie de toamnă din anul 1823, când pe colinele din Piemont e în toi culesul viilor.
Margareta, împreună cu Prâslea al ei, este la Capriglio, pentru a-şi ajuta părinţii bătrâni şi neputincioşi la culesul viilor. Au lucrat din zori până-n
amurg, iar acum stau împreună cu câţiva vecini într-o odaie luminată numai de un opaiţ, care dă o lumină slabă. Cineva începe să spună poveşti
despre stafii şi duhuri, iar cizmarul Marsano spune o poveste atât de înspăimântătoare, încât femeile şi fetele abia îndrăznesc să mai răsufle. În cele
din urmă, un râs senin de băiat îl întrerupse pe povestitor.
– Acestea toate sunt prostii! – strigă micuţul Giovanni. Nu există stafii care să alerge cu capul sub braţ.
– Tu ştii cam prea multe, obraznicule – mârâi cizmarul supărat.
– Poate să fie într-adevăr o prostie cu stafiile astea, râde bunicul Occhiena, trăgând încet din pipă. Dar sună înfricoşător, şi totuşi, îţi face plăcere.
– Tu eşti mai necredincios decât sfântul Toma – mârâi cizmarul. Numai să ai grijă să nu te ia stafiile de guler.
În acel moment, se auziră nişte trosnituri şi tărăboi în pod; toţi tresar; palizi, se uită unul la altul. Scurtă vreme e linişte, apoi iar încep să se audă
zgomote în pod, care îţi îngheaţă sângele în vine.
– Toate spiritele bune îl laudă pe Dumnezeu! – gemu bunica şi-şi făcu cruce.
– Iată – zise cizmarul răguşit – stafiile se anunţă.
– Hai să mergem până sus, să vedem ce-i acolo, propuse Giovanni.
– Nici pentru o mie de scuzi, scânceşte o vecină. În cele din urmă, îşi iau inima în dinţi şi, cu două lumânări luate de la altarul casei, urcă în pod.
Bărbaţii s-au înarmat în grabă cu ciomege.
– Tu mai bine rămâi jos – îşi sfătuieşte mama Margareta fiul.
Dar puştiul o ia înaintea tuturor, deschide uşa podului şi intră fără frică, în timp ce ceilalţi, speriaţi, rămân în urmă. Acum, însă, începe din nou
gălăgia şi lumea priveşte cu ochii plini de spaimă la sita cea mare de grâu care se mişcă, fără ca să fie mânuită de o mână vizibilă.
– Ăsta-i un joc drăcesc! Mârâi cizmarul, palid ca ceara lumânării pe care o ţinea în mână. Dar băiatul este deja lângă sita cu pricina şi o apucă
inimos.
– Nu pune mâna pe ea, răcneşte îngrozită o vecină. E fermecată. Giovanni, însă, ridică sita şi apucă o găină care se zbătea să scape din strânsoare.
– Asta-i marea vrăjitoare! râse el cu poftă. A căutat şi ea nişte grăunţe şi a intrat sub sită.
Încordarea se destramă în puternice hohote de râs. Toţi râd uşuraţi, numai cizmarul declară sentenţios:
– Ar fi putut să fie o stafie!
– Încă n-am auzit de stafii care să se ouă, răspunse vesel băiatul.
– Cum de nu ţi-a fost frică, Giovanni? – îl întrebă mama Margareta, mai târziu, pe fiul ei.
– Dar nu ne-ai învăţat dumneata că trebuie să ne fie frică numai de Dumnezeu şi de păcat? – răspunse copilul, privind-o cu ochii săi căprui şi
frumoşi.
 Un vis ciudat

Dis-de-dimineaţă, Giovanni, care acum are nouă ani, pleacă de acasă. E deja în toiul iernii. Vântul rece suflă peste pământul îngheţat, acoperit de
zăpadă; numai stelele pâlpâie ca în basme, luminând drumul peste ogoare şi coline; crengile copacilor strălucesc tainic şi ele.
Băiatul se opinteşte voiniceşte, cu ghiozdanul în spate, împotriva crivăţului care suflă furios. Pombo ar vrea şi el să pornească la drum, dar i se
strigă cu hotărâre să se întoarcă acasă.
Din ziua de 1 noiembrie 1824, Giovanni în fiecare dimineaţă face acest drum până la Capriglio, unde urmează şcoala parohială, fie că plouă cu
găleata, fie că ninge sau e ger. Nimic nu-l poate reţine acasă pe viteazul şcolar atât de dornic de învăţătură. Nici măcar faptul că drumul durează
peste o oră nu-l împiedică.
Numai după o luptă îndârjită, a reuşit să se înscrie la şcoală. La început, fratele său, Antonio, nici n-a voit să audă de aşa ceva. „De ce trebuie să
înveţe puştiul?”- mârâia el. Să pună mâna pe hârleţ şi să muncească pe ogor”. A fost necesară intervenţia energică a mamei, care să-l determine pe
Antonio să accepte ca fratele său mai mic să urmeze cursurile măcar în timpul iernii.
Îngheţat, dar cu obrajii îmbujoraţi şi cu capul limpede, Giovanni ajunge, în sfârşit, în Capriglio şi-şi ocupă locul în clasa încălzită. Parohul, Don
Giuseppe Lacaua, îl are pe băiat la inimă, pentru că mătuşa lui îi conduce gospodăria, pentru că nici unul dintre băieţii lui nu este aşa de sârguincios,
nici unul nu este aşa de conştiincios şi nu-şi face temele cu atâta grijă cum şi le face Giovanni. Altfel se petrec lucrurile cu colegii săi de clasă. Ei
sunt mult mai avansaţi la învăţătură, şi-l lasă, orgolioşi să simtă deplin această superioritate a lor. Acasă, Giovanni vorbea limba piemonteză, un
dialect care se aseamănă mult cu limba franceză. La început, abia înţelegea italiana şi, de aceea, se exprima în cuvinte uneori nepotrivite. Atunci, în
clasă izbucneau batjocuri: toţi râd de ţărănoiul care e atât de neştiutor.
Şi acest lucru nu e deloc uşor de suportat; aşa se explică faptul că, uneori, pe tânărul din Becchi îl năpădeşte mânia, atunci când colegii săi se
întrec cu gluma şi, în pauze, adeseori, se încing adevărate lupte, în care voinicul şi sprintenul fecior de ţăran ştie să se facă respectat. La întoarcerea
în clasă, mulţi dintre ei, „deştepţi, avansaţi”, îşi şterg sângele de pe la nas, dar probabil că mândria le depăşeşte setea de răzbunare din moment ce nu-
i spun nimic preotului despre provenienţa cucuielor şi a zgârâieturilor.
Astăzi, orele încep cu religia. Don Giuseppe este un preot blând şi bun; de aceea, blândeţea este tema sa favorită. În dimineaţa aceasta el vorbeşte
despre sfântul Tarciziu, acest tânăr curajos care l-a dus pe Isus pe uliţele Romei şi s-a lăsat ucis fără să se apere în faţa agresorilor.
– Dar voi ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul lui, dragi copii? Aţi fi primit şi voi loviturile tot cu atâta răbdare? Ei, Andrei, tu ce zici?
– Bineînţeles că i-aş fi lăsat să mă omoare pentru Isus, se laudă Andrei, băiatul croitorului din sat.
– Dar tu, Filip?
– Eu aş fi avut grijă să nu cad în mâinile păgânilor. Aş fi făcut un ocoliş şi n-aş fi păţit nimic. În acest mod, Filip s-a eschivat cu şiretenie de a da
un răspuns clar acestei întrebări.
– Dar tu, Giovanni?
Tânărul Bosco răsuflă din greu şi spuse hotărât:
 – Eu m-aş fi apărat. Pe doi sau trei dintre agresori cred că i-aş fi pus la pământ, iar ceilalţi ar fi fugit.
Don Giuseppe se uită cu tristeţe la tânărul fiu de ţăran din Becchi, îşi şterge ochelarii şi spune:
– Dar asta ai fi făcut tu, Giovanni, deşi îl aveai pe Isus sub haină?
– La asta nu m-am gândit acum! recunoscu tânărul stingherit. Dar nu cred că Isus mi-ar fi luat-o în nume de rău, dacă m-aş fi apărat. În nici un
caz, n-aş fi permis să-mi fie răpite sfintele daruri.
Toată clasa izbucneşte în râs din cauza mâniei băiatului. Preotul dă dezaprobator din cap:
– Dar, Giovanni, nu cunoşti cuvântul Sfintei Scripturi: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul stâng, întinde-i-l şi pe cel drept”?
– Îl cunosc, dar e teribil de greu de urmat!
– Trebuie, totuşi, dragul meu, să te străduieşti să înveţi şi acest cuvânt. Blândeţea este podoaba cea mai de preţ a creştinului; fără ea, nu poţi fi un
adevărat ucenic al lui Isus care spune: „Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!”
Ruşinat, Giovanni şi-a plecat capul gânditor. Blândeţea este într-adevăr cea mai grea virtute; în taina sufletului său, s-a decis să o practice şi el,
căci vrea să fie un adevărat creştin; şi dacă blândeţea este absolut necesară, trebuie învăţată, deprinsă.
În pauză, băieţii au jucat scena martiriului, despre care le vorbise preotul.
– Tu eşti Tarciziu, Giovanni, iar noi te batem! hotărăsc ştrengarii unanim. Dar nu ai voie să te aperi. Vii dinspre poarta bisericii încoace; sub haine
duci Sfânta Taină… şi nu ai voie să-ţi dezlănţuieşti pumnii!
– Ei bine, se supune Giovanni.
Când trece prin curtea şcolii, toţi golanii năvălesc peste el, numindu-l cap de măgar şi umflându-l în bătaie. Giovanni se propteşte cu pas greu de
ţăran împotriva bandei de bătăuşi gălăgioşi. Când, însă, un coleg îi pune o piedică, gata, s-a terminat cu blândeţea. Uitându-şi complet rolul de
martir, dă din mâini şi din picioare, până ce băieţii „păgâni” renunţă la luptă.
– Asta e contra înţelegerii! Urlă Andrei, ştergându-şi nasul de sânge. Trebuia să te laşi omorât de noi fără să te aperi.
– Da, aşa trebuia! încuviinţă şi Filip, ţinându-se cât mai departe posibil de pumnii tari ai fiului de ţăran; tu eşti un bătăuş, nicidecum un sfânt!
Desigur că şi Giovanni are semnele vijeliei luptei: are un ochi vânăt, iar haina sa are o ruptură serioasă.
Cum era de aşteptat, la vederea acestor rezultate, deloc de dorit, faţa mamei devine foarte severă:
– Iar te-ai bătut cu netrebnicii ăia din Capriglio? întrebă ea supărată.
– Astea sunt aşa… treburi de-ale băieţilor, se scuză puştiul. Asta n-are importanţă.
– Şi ruptura de la haina ta, tot n-are importanţă?
– Îmi pare rău, mamă! Dar vreau să-ţi explic cum s-a petrecut totul. Puştiul recunoscu deschis că, deşi era hotărât, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi
că probabil nu e făcut pentru martiriu.
– Cu martiriul nu te joci! îi spuse mama. A fost o prostie din partea ta că ai acceptat.
– Aşa zic şi eu! mormăi Antonio. Din tot studiul acesta nu iese nimic bun. De atâtea ori am spus-o… Dar faptul că ţi-ai folosit pumnii nu e rău
deloc. Dacă am să văd vreodată că te laşi bătut de alţii fără să te aperi, îţi mai trag şi eu o mamă de bătaie.
– Ce să fac? o întrebă disperat Giovanni pe mama sa.
– Evită şi tu pe cât poţi orice gâlceavă!
 – Dar dacă nu pot, atunci ce trebuie să fac?
– Ei, atunci de aperi!
– Şi ce e cu porunca de a-ţi întinde şi obrazul drept aceluia care te-a lovit peste obrazul stâng, mamă?
– Nu e aşa de greu de înţeles asta: uneori, trebuie să suporţi şi o nedreptate. Dar nu cred că Dumnezeu vrea ca un băieţel ca tine să se lase bătut de
colegii săi, fără să se apere. Asta-i părerea mea, dar poţi să-l întrebi şi pe preotul vostru, să vezi el ce zice.
Seara, mama îi coase haina ruptă. Însă ochiul stâng al băiatului s-a cam umflat şi s-a învineţit; aceasta îl întristează puţin şi-i fură chiar somnul.
Totuşi, nu vânătaia e cea care-i răpeşte dulcea odihnă a somnului, ci modul de comportare pentru viitor. El îşi pune cu cea mai mare seriozitate
întrebarea: „Poate oare cineva la 9 ani să trăiască conform Evangheliei?” Caută răspunsul cu ardoare, dar întârzie să şi-l formuleze; după câteva
gânduri, în sfârşit, obosit, pleoapele ostenite cad închizându-i ochii, păstrându-i totuşi în adâncuri dorinţa de a şti răspunsul adevărat şi bun.
În acea noapte, el avu un vis ciudat. El era într-un loc viran, în mijlocul unei cete de băieţi, care în timpul jocului nemaiînţelegându-se, se încaieră
şi blestemă urât. Lui Bosco, înjurăturile sunt de nesuportat. Aşa că nu se gândeşte mult, ci se aruncă asemenea unui tigru între băieţi, pentru a-i face
să înceteze, lovindu-i cu pumnii săi puternici. Deodată, însă, în faţă îi răsare un bărbat cu faţa luminoasă, datorită unei străluciri lăuntrice, purtând pe
trupul său o mantie strălucitoare. Se apropie de tânărul vijelios, îi pune mâna pe umăr şi, rămas uimit şi mut de uimire, îi spune:
– Nu cu pumnii, dragul meu Giovanni. Trebuie să încerci prin blândeţe şi bunătate să-ţi faci din aceşti băieţi adevăraţi prieteni. Stai printre ei şi
spune-le cât e de urât păcatul şi ce valoare nepusă are virtutea!
– Eu, un biet băiat neştiutor, fiu de ţăran, să-i învăţ? întreabă Giovanni încurcat. Cum pot face eu asta?
– Trebuie ca, ascultând şi studiind cu sârguinţă, să faci posibil ceea ce acum ţi se pare imposibil!
– Cine sunteţi dumneavoastră, de-mi porunciţi astfel de lucruri?
– Eu sunt Fiul acelei femei pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi.
– Spuneţi-mi numele dumneavoastră! îl imploră băiatul care încă nu pricepe.
– Asta o vei întreba pe mama mea! fu răspunsul tainic. Ea să fie învăţătoarea ta!
În acelaşi moment, apare o femeie strălucitoare, îmbrăcată cu o mantie cu stele. Dânsa ia copilul încurcat de mână şi-i spune:
– Vino să vezi!
Acum, în locul tovarăşilor săi de joacă, el vede o mulţime de animale sălbatice: lupi, tigri, leoparzi şi urşi. „Acesta va fi ogorul tău” – îi explică
doamna cea frumoasă. „Aici trebuie să munceşti. Să devii umil, curajos şi tare! Ceea ce vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale, să faci şi tu cu
copiii mei!” Şi ce minune! Sub mâna mamei cereşti, bestiile se transformă în mieluşei, care vin şi se culcă încrezători la picioarele ei.
– Nu înţeleg toate acestea! oftează băiatul în somn.
– La timpul potrivit, vei înţelege totul! răspunde femeia frumoasă şi-i pune mâna pe frunte, binecuvântându-l.
Scăldat în sudoare, Giovanni tresare din vis. Îi trebuie mult timp până să-şi dea seama că este în camera sa, pe aceeaşi saltea de paie. Stelele
lucesc neobosite prin micul geam. Lângă el doarme Giuseppe, de partea cealaltă doarme Antonio, care sforăie ca în orice noapte. Încurcat, băiatul îşi
trece mâna peste fruntea înfierbântată. Aşa de real a fost visul, încât şi acum îl dor pumnii şi tot trupul, din cauza loviturilor date şi încasate.
Dimineaţa, la micul dejun, îşi povesti ciudatul vis.
– Ai să te faci cioban la oi, presupune Giuseppe. Atunci nu-i de mirare că visezi miei.
 – Poate te faci căpetenie de tâlhari! mormăi Antonio.
– Cine ştie, poate o să devii vreodată preot, spuse mama, gândindu-se la cuvântul rostit de Don Giuseppe la botezul său.
Bunica, însă, pune capăt discuţiei:
– Ce sunt visele? Nu trebuie să te potriveşti lor!
– Dar şi Iosif din Egipt a avut vise care i s-au împlinit, spuse Giovanni.
– E timpul să te duci la şcoală! îl îndeamnă mama Margareta.
Din acel moment, firea copilului de nouă ani s-a schimbat treptat. Nu se transformă total într-o singură zi, dar se străduieşte să-şi stăpânească
mândria, mânia şi să se poarte cu blândeţe cu colegii săi. El simte tot mai mult că Dumnezeu l-a ales să-i fie un mic apostol printre cei de vârsta lui.
Rămâne acelaşi băiat vioi şi întreprinzător ca şi altădată, dar uneori se retrage în taină cu câte un coleg şi caută cu toată seriozitatea să-l convingă ca,
pe viitor, să nu mai înjure, să nu mintă, să nu fure şi, spre marea lui uimire, observă ce putere minunată îi este dată. Curând, nimeni nu mai
îndrăzneşte să rostească vreun cuvânt urât, sau să facă ceva rău în apropierea lui Giovanni. Privirea lui senină şi serioasă e atât de convingătoare,
încât dojana, pornită dintr-o inimă curată, adresată chiar numai cu privirea, îl dă de ruşine pe cel vinovat, care îşi coboară privirea în pământ în faţa
unei lumini strălucitoare, lucru pe care nu reuşeşte să-l facă miopul Don Giuseppe. Mica societate se comportă din ce în ce mai civilizat şi în sinea
sa, preotul bănuieşte cui i se datorează această schimbare.
Iarna a trecut repede; sosirea neaşteptat de timpurie a primăverii făcu ca Giovanni să lucreze de zor cu fraţii săi la pregătirea ogoarelor, după care
apoi şi-a reluat viaţa sa de păstoraş. Dar acum parcă nici nu mai vrea să ştie de joacă sau de glumă. Pentru a nu uita cele învăţate, îşi ia cărţile şi
caietele cu el, se aşază pe o buturugă şi învaţă serios.
– Ei, Giovanni! îl strigă Secondo Matta, ce-i cu tine? Lasă cărţile alea tâmpite şi hai la joacă cu noi!
– Ai devenit un băiat plicticos, completă şi Giovanni Filipello. Hai să vedem care dintre noi ajunge primul dincolo de plop!
– Alergaţi voi. Eu între timp mă voi îngriji de vacile voastre.
– Fără tine, nimic nu merge, totul e fără haz, strigă spătosul Henrico. Auzi, ori te joci cu noi, ori ai de-a face cu mine!
– Faceţi ceea ce vreţi, dar, vă rog, lăsaţi-mă să învăţ.
– Dacă nu vrei astfel, o să te silim!
Şleahta se aruncă asupra lui, îi smulge cărţile din mâini şi-l loveşte cu pumnii. De data aceasta, Giovanni nu se apără. Amintindu-şi de visul avut,
el suportă cu răbdare bătăi şi lovituri şi când, în fine, copiii dau înapoi gâfâind, Giovanni îşi ia liniştit cărţile şi continuă să înveţe. Un timp oarecare,
băieţii se zbenguie în poiană, dar fără tânărul Bosco nu merge. Aşa că iar vin la el; Enrico strigă ameninţător:
– Ei, cum e? Te joci cu noi sau îţi mai tragem o bătaie?
Giovanni a pus cartea jos, s-a uitat la copii cu ochii săi adânci, închişi şi stranii, şi le-a spus:
– Bateţi-mă! Dar cu voi nu pot să mă joc. Vreau să învăţ, ca să devin preot.
Băieţii holbară ochii la el.
– Preot? întrebă micul Filipello încurcat. Adevărat?
– Da, sunt foarte hotărât şi poate am să ascult vreodată şi spovezile voastre.
 Ceata nemiloasă îl priveşte mirată; copiilor li se pare ceva curios. Cu imaginaţia lor, ei îl văd deja pe Giovanni cu stola violetă la gât, iar fiecare
dintre ei stând în genunchi la picioarele lui.
– Nu m-ar mira niciodată dacă Giovanni va fi preot într-o zi, zise Secondo în sfârşit. El e cu totul altfel decât noi.
– Interesant! Ce citeşti acolo? întrebă Enrico, după o perioadă de tăcere penibilă.
– O, e o carte frumoasă, pe care mi-a împrumutat-o preotul din Capriglio, răspunse Giovanni. Aşa că pe viitor vă rog să umblaţi mai atent cu ea.
N-aş vrea să se strice.
– Ne citeşti şi nouă ceva din ea? întrebă Filipello.
– Cu plăcere, dacă vreţi să ascultaţi!
Visul său minunat se îndeplineşte acum pas cu pas. Băieţandrii, care mai adineaori îl bătuseră, stau acum la picioarele lui, blânzi ca nişte mieluşei,
ascultându-l pe Giovanni care le povesteşte din cartea „Viaţa sfântului Laurenţiu”. Lectura făcută de Giovanni e atât de emoţionantă, încât băieţii
ascultă cu gura căscată şi primesc cu resemnare morala formulată în final, morală ce recomanda virtutea blândeţii. Când, în sfârşit, se aşterne tăcerea,
băieţii se feresc să se privească reciproc, pentru că fiecăruia îi este ruşine de fapta săvârşită şi de propria înduioşare (dezarmare în faţa calmului lui
Bosco).
– Ascultă, Giovanni, spuse în cele din urmă Enrico. Noi te-am bătut mai înainte. Ne pare rău. Pe viitor, nu te vom mai deranja de la lecţii.
– Vom avea grijă şi de vaca şi viţelul tău, ca să poţi citi nestingherit – promite Giovanni Filipello.
– Dar după ce studiezi îndeajuns, te joci cu noi? Se roagă Secondo. Fără tine, joaca n-are nici un haz.
– Desigur şi cu dragă inimă, spuse micul Bosco.
După-amiază, Giovanni redevine vechiul tovarăş de joacă, înflăcărat, vioi, prezent cu toată fiinţa sa. A şi născocit ceva nou. A întins o frânghie
între doi copaci, iar acum încearcă să stea pe ea şi să facă balans. E foarte greu să-ţi menţii echilibrul; la început aluneca, dar inimosul băiat nu se
lasă şi, în cele din urmă, se plimbă sigur pe frânghia jucăuşă. Ceilalţi băieţi caută să-l imite, dar cad, încearcă din nou, şi apoi abandonează
încercarea.
– De ce faci asta? Vrei să devii scamator, dansator pe sârmă?
– Nu, dar de tot ceea ce înveţi acum te vei putea folosi mai târziu, şi în plus e şi ceva hazliu.
Însă Giovanni nu şi-a divulgat adevărata intenţie. În Murialdo a văzut, nu demult, un echilibrist care, imediat după slujbă (Sfânta Liturghie), cu
astfel de acrobaţii, atrăsese un puhoi de oameni. Ei, – se gândea el atunci – el nu are decât prin arta sa această putere asupra oamenilor. Ce n-aş da să
fiu şi eu ca el!…
În fiecare zi, exersează pe frânghie noi acrobaţii: balansează cu toiagul de cioban, îşi învârte pălăria pe nas, ori aruncă cu dibăcie în sus trei-patru
pietricele, făcând tot felul de jocuri de buzunar, în care exactitatea şi iuţeala înlocuiesc magia neagră. Tovarăşii săi de joacă fac ochii cât cepele când
văd cum scoate un ou din pălăria goală sau câteva monede din nas. Micul Bosco devine chiar înfricoşător, dar toţi râd în gura mare când el le explică
trucurile.
– Ai putea să le faci la iarmaroc! strigă Giovanni Filipello înflăcărat. Atunci eu merg cu farfuria pentru tine.
– Poate o voi face într-o zi, spuse scamatorul, gânditor.
 Clipa cea mare

Într-o zi de ianuarie din anul 1826, mama Margareta, cu coşul de piaţă pe braţ, bate la uşa parohiei din Castelnuovo.
– Ei, Margareta Bosco! Ce se aude? o întrebă protopopul Sismondo, ridicându-şi ochii de pe masa sa de lucru, la care îşi pregăteşte predica pentru
duminică. Doamne, dar eşti pe jumătate îngheţată. Mă mir cum de stai atâtea ore în şir, pe frigul ăsta, în piaţă. Vreau să cer să ţi se facă un ceai
fierbinte.
– Nu vă deranjaţi, părinte, spuse ţăranca. Noi, cei de la ţară, suntem învăţaţi cu vremea aspră.
– Dar, de fapt, ce te aduce la mine?
– Aş vrea să-l înscriu pe Giovanni al meu la catehism, pentru prima sfântă Împărtăşanie.
– Giovanni? Câţi ani are?
– Zece ani şi jumătate.
– Zece ani ai spus? Atunci este încă prea mic. Trebuie să mai aştepte doi-trei ani.
– Vă rog frumos, Don Sismondo, permiteţi-i să vină; el a întrecut de mult timp anii săi: e cuminte, deştept, înţelegători, are o memorie bună şi ştie
să citească şi să scrie.
– Ei, asta-i – mormăi preotul. La vârsta asta copiii n-au în cap decât jocuri şi prostii, nimic altceva. Ce pricepe un puşti de 10 ani despre sfânta
Euharistie? Nu, mamă dragă, din asta nu iese nimic.
Dar femeia nu se dă aşa uşor bătută.
– Vă rog, ascultaţi-mă, părinte! V-am spus că Giovanni e cu mult înaintea celor de o vârstă cu el. E deosebit de vioi; asta i-ar putea fi în viitor fie
spre bine, fie spre rău. De aceea, acum el are nevoie, tocmai în aceşti ani hotărâtori, de un sprijin, mai ales că nu mai are nici tată. Şi ce credeţi că aş
putea dori eu mai mult de la el, decât să-l primească în inima lui pe Mântuitorul?
– Bine, dar e cu totul împotriva obiceiului. Unde ai mai văzut tu la Împărtăşanie copii de vârsta lui? zise parohul cu un ton serios.
– Mântuitorul nostru a spus: „Lăsaţi-i pe copii să vină la mine şi nu-i opriţi!” Eu cred că va fi cu atât mai bine, cu cât copiii şi-l vor face mai
repede, mai degrabă, tovarăş de viaţă pe Domnul. Giovanni al meu doreşte foarte mult pâinea cerească. Vă rog să-l admiteţi!
– Voi, oamenii din Becchi, sunteţi tare încăpăţânaţi şi credeţi că ştiţi totul mai bine decât preotul şi episcopul. Dar pentru numele lui Dumnezeu,
să vină băieţaşul, ca să-l văd.
În ziua următoare, Giovanni se prezentă la parohie.
– Ia să te văd! spuse decanul. Privirea lui devine duioasă şi nostalgică la vederea feţei îmbujorate de frig a băieţaşului cu părul creţ de culoare
închisă, cu ochii limpezi, pătrunzători şi atât de încrezători în căutarea lor.
– Ai de-abia 10 ani? De necrezut! Ei, şi vrei să vii în anul acesta la masa Domnului?
– Da, sfinţia voastră, asta este dorinţa mea cea mai fierbinte, recunoscu băiatul.
– De ce? întrebă preotul.
 – De ce, don Sismondo? Băiatul se uită foarte mirat la preot.
– Te gândeşti la o haină nouă, speri că mama îţi va face cadou un ceas de buzunar nou? Hai, spune cinstit!
– Cum puteţi crede aşa ceva despre mine? exclamă Giovanni indignat. Haina mea de sărbătoare este încă destul de bună şi ceas nu are nimeni din
casa noastră. Noi ne orientăm după soare şi după cântatul cocoşului.
– Atunci, spune-mi, de ce vrei să te împărtăşeşti acum?
– Pentru că-l iubesc pe Mântuitorul! răspunse tânărul cu vocea fermă.
– Acesta-i răspunsul cel mai bun pe care puteai să-l dai, răspunse preotul zâmbind înduioşat. Ei, bine, am să încerc cu tine. Peste două săptămâni,
începem învăţătura catehismului.
– Mulţumesc, Don Sismondo, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! strigă Giovanni cu înfocare şi sărută mâna preotului.
De două ori pe săptămână, băiatul străbate drumul lung până la Castelnuovo şi urmăreşte cu atâta atenţie şi silinţă lecţiile, încât decanul îl
desemnează ca şef al promoţiei de băieţi şi de fete, care sunt cu 2-3 ani mai mari decât el. Giovanni nu rămâne dator cu nici un răspuns, când preotul
îl ascultă la catehism; Giovanni are grijă şi de colegii săi, cărora le este „şef”, după cum a stabilit preotul, ca să se pregătească bine. Cu jumătate de
oră înainte de a veni preotul, îi adună pe toţi în jurul său şi nu se lasă până ce şi cel mai slab dintre ei ştie să răspundă la întrebările din catehism. Cu
Secondo Matta, care nu ştie nici o buchie de carte, toceşte răspunsurile cât timp fac împreună drumul lung până la parohie; el îi explică şi repetă cu
atâta răbdare cele predate de preot la ultima oră, încât, deşi bietul băiat pricepe greu, în cele din urmă, ştie şi el şi înţelege totul.
– Mi se pare că tu te-ai născut într-adevăr ca să te faci preot, Giovanni, îi zise orfanul clarvăzător. Tu îmi explici mult mai clar decât Don
Sismondo. Nu pricep însă cum de poţi reţine toate acestea. Doar eşti cu doi ani mai mic decât mine.
– Nu vorbi prostii! mormăi micul Bosco. Mai bine spune-mi cu ce cuvinte a promis Mântuitorul Preasfântul Sacrament al altarului!
– Întrebarea asta doar nu trebuie să o ştiu pentru astăzi, oftă păstoraşul. În afară de aceasta, este şi cea mai grea întrebare din tot catehismul.
– Da, dar trebuie să ştii răspunsul. Hai, Secondo, începe!
Giovanni nu cunoaşte milă până când textul sfânt nu s-a întipărit bine în capul greoi al tovarăşului său. Niciodată n-a avut Don Sismondo copii
pentru Întâia Împărtăşanie atât de silitori şi atât de pregătiţi; în sine îşi spune deseori că aceasta se datorează tânărului său „şef”.
În cursul acestor săptămâni, Giovanni îşi găseşte un povăţuitor şi un sprijinitor de nădejde în mama sa. Cu sfântă seriozitate, ea îl instruieşte,
arătându-i însemnătatea momentului în care sufletul său va deveni un tabernacol al lui Dumnezeu. În ziua primei sale sfinte spovezi, ea se ocupă mai
mult de el, spunându-i stăruitor:
– Giovanni, Dumnezeu are un mare dar pentru tine. Ai grijă să te pregăteşti să-l primeşti cum se cuvine. Să te spovedeşti cu evlavie şi să nu
tăinuieşti nimic. Spune totul, căieşte-te de toate şi promite-i lui Dumnezeu că te vei îndrepta!
– Da, mamă! promite băiatul din adâncul inimii.
Astăzi, lui Giovanni drumul i se pare mai lung şi mai greu, căci ar vrea să se gândească la sufletul său, iar Secondo Matta are chef de vorbă…
– Taci şi cercetează-ţi păcatele! îl îndeamnă el.
– Tu poţi să asculţi păcatele mele! propune Secondo.
– Nu, asta-l priveşte pe preot! Acum taci şi gândeşte-te bine.
 Giovanni se luptă din răsputeri ca să nu uite nimic, pentru că are o condică mare cu tot felul de nelegiuiri copilăreşti, pe care trebuie să le
recunoască. Cât timp stă în genunchi în faţa decanului, simte că inima îi bate până-n gât; şi-a închis bine ochii şi apoi a recunoscut totul:
încăpăţânarea sa, mânia şi neastâmpărul său, încăierările sale cu fraţii şi cu tovarăşii, mândria sa tainică la reuşita unor scamatorii. Nu tăinuieşte nici
faptul că a distrus cuiburile de păsărele, nici că s-a jucat prea zburdalnic cu şpiţul Pombo. Toate acestea, şi încă multe altele, le spune cu atâta părere
de rău, încât preotul care-l asculta se înduioşă.
– Asta-i tot? întrebă Don Sismondo, când băiatul, oftând, îşi isprăveşte spovada.
– Cred că da, părinte. Dar dacă aş fi uitat ceva…
– Atunci bunul Dumnezeu le ştie şi te iartă. Acum îţi cunoşti greşelile. Pe viitor, fereşte-te şi de cel mai mic păcat, ca să-l poţi primi pe Isus cu
vrednicie în inima ta. Dumnezeu te-a binecuvântat cu multe calităţi; foloseşte-le bine şi Dumnezeu te va ocroti mereu cu mâna sa. Ca pocăinţă
rosteşte o dată Rozariul cu misterele de durere. Apoi preotul îşi ridică mâna pentru dezlegare.
Fericit ca în acea zi, Giovanni n-a fost niciodată. Astfel, când a ajuns acasă, toată lumea i s-a părut schimbată, de parcă o putere tainică ar fi vrăjit
poienile, pomii, cerul şi pământul. Totul are o strălucire minunată; din fiecare tufiş răzbate o lumină, iar păsărelele niciodată n-au cântat aşa de
frumos ca acum, în această zi de primăvară. Şi totuşi, toate sunt ca mai înainte, numai că inima binecuvântată de Dumnezeu farmecă lumea.
În sfârşit, se ivesc zorile mult doritei dimineţi pascale, în care Giovanni se întâlneşte, în Preasfântul Sacrament, cu Mântuitorul. De bucurie, toată
noaptea n-a închis un ochi. De-ar cânta odată cocoşul; când mama Margareta a venit să-l scoale, Giovanni era de mult la fântâna unde mergea să se
spele. Toată familia a mers împreună la casa Domnului, dar mama Margareta, cu Prâslea al ei, înaintea tuturor, recită Rozariul şi caută să-l sustragă
pe băiat şi de la cea mai mică neatenţie. În biserică, îngenunche lângă el şi făcură împreună rugăciunile de pregătire. În fine, vine şi clipa mult dorită.
Tabernacolul se deschide, preotul ridică Sfânta Ostie din potirul de aur şi iată că Mântuitorul este musafirul sufletului băiatului, care-L iubeşte cu
toată ardoarea.
La întoarcere, nici mama, nici fiul nu scot nici un cuvânt. Ce-ar putea spune oamenii când vorbeşte Dumnezeu? De-abia când ajung acasă, mama
ia mâinile băiatului între mâinile ei şi-i spune:
– Copilul meu, această zi este o zi mare pentru tine. Dumnezeu a pus stăpânire pe sufletul tău, sunt convinsă de aceasta. Promite-i Mântuitorului
că vei face tot ceea ce-ţi stă în putere, ca să rămâi până la sfârşitul vieţii tale bun şi cuminte. De acum înainte, să mergi des la masa Domnului, dar
fereşte-te să te împărtăşeşti nevrednic. Să fii întotdeauna sincer la spovadă, să fii ascultător, să mergi cu drag la orele de religie şi la predică. Şi încă
ceva! Să fugi, de dragul Mântuitorului, de cei care vorbesc urât, ca de ciumă!
– Da, mamă! promite băiatul, uitându-se tăcut la mama sa.
– Mai ai ceva pe inimă, copilul meu? întrebă ea.
– Mamă, aş vrea să mă fac preot, exclamă băiatul cu ardoare. Isus mi-a spus azi că m-a chemat pentru aceasta.
Mama cunoaşte de mult această dorinţă a fiului ei, totuşi, aproape se sperie la auzul acestei confidenţe.
– Preot? îngână ea, şi inima îi bate tare. Asta se spune repede. Dar de ce vrei să devii preot? Te-ai gândit vreodată?
– Da, mamă. Când voi fi preot, îi voi aduna pe copii în jurul meu, ca să-i cresc pentru Dumnezeu.
Niciodată femeia nu l-a mai auzit pe micuţul ei vorbind astfel. I se părea că cel care spune aceste lucruri nu este fiul ei, ci că altcineva vorbeşte cu
gura lui; ea îşi dă seama că aceste cuvinte dezvăluie voinţa lui Dumnezeu. Tăcută, mama pune mâna ei muncită pe fruntea lui şi-l binecuvântează.
 Echilibristul

De la un timp încoace, în cătunul Becchi se petrec lucruri ciudate. Într-o duminică după-amiază, Secondo Matta alergă prin sat, vestind tuturor:
„Veniţi astăzi după-amiază la ora patru în curtea Margaretei Bosco. Veniţi cu toţii. Giovanni dă o reprezentaţie de artist şi scamator”.
– Micul Bosco? râdea vecina Caterina Agagliati. Hei, nu mă înnebuni!
– Nu, desigur că nu. Trebuie să veniţi. Veţi vedea adevărate minuni.
– Ei, asta-i! zise săteanca. Trebuie să văd şi eu.
Secondo a şi dispărut, ca să-i înştiinţeze pe toţi cei din Becchi. După-amiază, toţi vin la curtea Margaretei Bosco. Râzând şi pălăvrăgind cu toţii,
tineri şi bătrâni, aşteaptă începutul reprezentaţiei. Ce-o fi scornit Giovanni? Desigur, iar una dintre multele lui năzbâtii, despre care se vorbeşte atâta.
Dar o reprezentaţie? Oare micul Bosco a fost la scamatori?
În sfârşit, cel mult aşteptat apare şi-i conduce pe toţi într-un loc la poalele colinei. Aici, între un păr şi un cireş, sus, deasupra capetelor oamenilor,
este legată o frânghie. Dedesubt, este o masă cu tot felul de lucruri misterioase, despre care nimeni nu ştie la ce ar folosi. Exact la ora patru, Secondo
Matta bate cu băţul într-o tigaie.
– Atenţie, atenţie! Îl vedeţi acum pe vestitul scamator Boschini! anunţă el, după cum, cu multă greutate, Giovanni l-a învăţat să spună. După
multe răvaşe…
– Oraşe, deşteptule! îi suflă Giovanni.
– După multe oraşe din lume, el vizitează şi localitatea Becchi, ca să dea o probă a măiestriei sale. Rugăm onorata asistenţă să-i dea atenţia
cuvenită.
Asta a fost o muncă grea, şi Secondo, uşurat, îşi şterge sudoarea de pe frunte, după ce a terminat cu succes prezentarea. Acum apare Giovanni: pe
cap are o pălărie ascuţită de hârtie şi e îmbrăcat cu o mantie presărată cu tot felul de semne pestriţe. Solemn, el se îndreaptă spre masa fermecată şi
spune:
– Vă mulţumesc că aţi venit. Sper că n-am să vă dezamăgesc!
După aceste cuvinte, începe reprezentaţia. O scamatorie după alta, fiecare mai năstruşnică decât cealaltă. Micul vrăjitor înghite monede, le scoate
în faţa spectatorilor din gură şi din nas. Dintr-un ou, el face două, trei sau mai multe, scoate din pălăria goală un iepuraş alb. După aceasta, taie, în
faţa tuturor, o găină, îi arată capul detaşat de trup şi, după un hocus-pocus, o lasă să zboare vie de pe masă.
 Apoi, Giovanni se prezintă ca jongler, balansează pălăria pe nas, pe bărbie, aruncă o jumătate de duzină de mingi prin aer, face acelaşi lucru cu
farfurii şi sticle. Toate acestea merg atât de repede şi sunt mânuite cu atâta dibăcie, încât spectatorilor nu le vine să-şi creadă ochilor şi izbucnesc în
aplauze răsunătoare.
– Domnilor, asta a fost prima parte a reprezentaţiei, strigă micul vrăjitor. Peste jumătate de oră, va începe partea a doua. În pauză, trebuie să
ascultaţi o predică.
– O predică? râd unii nedumeriţi. De ce să ascultăm o predică?
– Pentru că mulţi dintre voi au adormit la predică.
– Ia să vedem dacă acest „ştie tot” poate să şi predice! zise ţăranul Filipello, şi-şi scutură pipa, pentru că nu se cade să fumezi în timpul unei
predici.
– Nu, nu vrem să ascultăm o predică, murmurară câţiva tineri.
– Bine, plecaţi. Dar atunci partea a doua a reprezentaţiei nu o veţi mai vedea. Acesta este pământul şi proprietatea mamei mele şi vă interzic să
mai reveniţi, dacă nu vreţi să ascultaţi predica.
Parohul din Murialdo trecu printr-o mică plimbare şi prin Becchi; s-a mirat mult văzând atâta mulţim e de oameni în curtea Margaretei Bosco.
Rămâne de-a dreptul uluit când îşi aude predica de duminică repetată cuvânt cu cuvânt de micul Giovanni; până şi gesturile, şi expresia feţei,
ştrengarul le-a reţinut. În plus, tânăra voce a băiatului este mult mai vioaie şi mai pătrunzătoare şi, în gând, parohul trebuie să recunoască faptul că
oamenii, azi-dimineaţă, nu l-au ascultat cu aceeaşi atenţie.
După ce a rostit şi ultimul cuvânt, „Amin”, sătenii mai tac mult timp uluiţi.
– Într-adevăr, toată predica a ştiut-o pe de rost, spune Filipello, şi-şi aprinde iarăşi luleaua. Iată-l şi pe părintele din Murialdo. Ei, ce ziceţi, părinte.
Micuţul Bosco nu e un băiat fără pereche?
– Da, aşa ceva încă nu am auzit, răspunse parohul: apoi luă o priză de tabac şi-şi suflă cu putere nasul în batista sa roşie. Acest băieţaş poate
ajunge cineva.
– Aşa zic şi eu, sfinţia voastră! confirmă vecina Agagliati cu convingere. Iată că pune o lume întreagă în mişcare cu scamatoriile lui. Trebuia să-l
vedeţi ce la scamatorii ne-a făcut! Un adevărat vrăjitor.
– Băiatul acesta a lucrat extraordinar, spuse şi ţăranul Filipello. Dar fiţi atent, acum începe partea a doua a programului.
Giovanni s-a cam fâstâcit când l-a văzut pe preot între spectatori şi era cât pe ce să se împotmolească de spaimă. Dar după o clipă, îşi revine şi-şi
continuă programul.
Acum micul predicator se transformă în acrobat. Iute ca o nevăstuică, face roata, se plimbă pe mâini, se suie cu capul în jos pe scaun, pe masă şi
sare cu o tumbă peste ea. Acum urmează numărul principal: ca o pisică, se caţără pe părul de la poalele colinei, sare pe frânghie, aleargă pe ea, fără
bară de echilibru, înainte şi înapoi, atârnă de sârmă cu un singur picior jos, apoi revine în poziţia iniţială; face apoi un salt mortal, aterizând pe
pământ. „Acesta este sfârşitul reprezentaţiei de astăzi”, strigă el fără să răsufle. „Dacă reprezentaţia a plăcut onoratului (spectator) public, atunci vă
rog să-mi daţi recompensa. (Unii au şi dus mâna la buzunare, dar Giovanni le cere altceva). Nu, lăsaţi punga cu bani. Nu o scoateţi!” continuă el.
„Vreau doar ca răsplată să recităm împreună Rozariul pentru alinarea sufletelor din Purgator”. Şi, cu vocea sa cristalină, Giovanni începu Crezul.
Nimeni nu s-a clintit din loc până ce nu s-a terminat şi ultimul „Ave”. Încheierea s-a făcut cu un cântec de seară.
 Râzând şi pălăvrăgind, oamenii pornesc spre casele lor. Preotul pleacă şi el gânditor spre Murialdo. El îşi zice în sine: „Bosco acesta este un
băieţel grozav. Dumnezeu l-a înzestrat cu multe daruri sufleteşti şi trupeşti. Poate va deveni odată preot. N-ar fi rău! Dar poate că atunci nu va mai
sta în mâini când se va sui pe amvon, înainte de a predica”, râse în sine bătrânul duhovnic.
Pentru Giovanni, însă, reprezentaţia are şi o parte tristă. Fratele său Antonio, ascuns într-un tufiş, a urmărit totul, iar acum i-a dat câteva palme
usturătoare şi-i strigă mânios:
– Te-ai purtat ca un smintit. Îţi arăt eu ţie să o faci pe măscăriciul în faţa oamenilor.
Noroc că s-a apropiat mama de ei, căci Giovanni îşi pierduse iar stăpânirea de sine şi era gata să sară la gâtul fratelui său. Cu câteva vorbe
energice, ea pune capăt discuţiei, lămurindu-l pe cel mai mare că Giovanni a avut cea mai bună intenţie cu reprezentaţia sa şi că şi preotului i-a
plăcut.
– Tu întotdeauna îl aperi pe nemernicul acesta! strigă el. De unde are banii cu care şi-a cumpărat fleacurile cu care-şi face vrăjile sale? E clar că tu
i-ai dat. Eu muncesc din greu ca un rob şi pentru acest pezevenghi se aruncă banii în van.
– Nu, Antonio! El şi-a câştigat singur fiecare ban. Cum de-ţi poţi permite să mă acuzi de asta? El singur a cules ciuperci, a împletit pălării şi
coşuri şi a ajutat ţăranii la vânarea cârtiţelor şi a şerpilor. Atât! Şi acum, nici un cuvânt despre asta! Daţi-vă mâna şi împăcaţi-vă!
Giovanni, şovăind, îi întinde fratelui său mâna, dar acesta îi întoarce spatele şi pleacă bombănind.
– Iartă-l, Giovanni! oftă mama întristată. Şi să nu mai faci nici o asemenea reprezentaţie.
– N-am voit să fac nimic rău, plânge Giovanni în hohote. E mai bine ca oamenii să aibă o plăcere nevinovată, să se roage şi să cânte, să asculte
cuvântul lui Dumnezeu, decât să umble prin bodegi.
– Aici s-ar părea că ai dreptate. Dar, mai înainte de toate, vreau să am pace în casa mea. Cu Antonio nu mă pot înţelege. Nu ştiu ce are cu mine;
întotdeauna este împotriva mea. Cu el nimeni nu se poate înţelege.
– Am să mai vorbesc eu cu el, dar gândeşte-te că e cu 12 ani mai mare decât tine. Trebuie să te supui voinţei lui.
Într-adevăr, sărmana văduvă are o cruce grea de dus în persoana băiatului mai mare. Deşi e cel mai harnic şi mai muncitor din tot satul, de la
moartea tatălui său încoace, are o atitudine posacă şi mereu nemulţumită, iar din cauza fraţilor mai mici, veşnic este ceartă în casă.
– Doamne, întoarce totul spre bine! se roagă mama Margareta în tăcere.
În toamna aceluiaşi an, în care Giovanni a primit pentru prima dată sfânta Împărtăşanie, la Buttigliera, cam la trei sferturi de oră distanţă de
Becchi, un călugăr predicator ţine exerciţii spirituale, pe care Giovanni le frecventează regulat. Într-o seară, pe când se întorcea de la biserică, se
apropie de el bătrânul capelan de Murialdo, Giuseppe Calosso.
– Ei, micuţule, de unde vii? îl întrebă el prietenos.
– De la Buttigliera.
– Ai fost şi tu la predică?
– Desigur, părinte.
– Ai înţeles ceva?
– Da, totul!
– Hm!… Hm!… Ia să vedem. Oare nu te lauzi degeaba? Dacă îmi repeţi patru propoziţii din predică, îţi dau patru solzi.
 – Patru propoziţii din predica întâi sau din a doua?
– Cum vrei. Îţi mai aminteşti despre ce a vorbit părintele la predică?
– Spunea că nu trebuie să amânăm niciodată îndreptarea noastră.
– Ei, şi ce zicea el despre aceasta?
– Predica are trei părţi. Pe care vreţi să v-o repet?
– Alege-o pe cea pe care vrei tu!
– Bine? Atunci o să vi le spun pe toate trei.
Şi, fără a sta mult pe gânduri, Giovanni redă cuvânt cu cuvânt întreaga predică, avântându-se în acelaşi timp cu o înfocare deosebită mai ales în
acea parte în care misionarul a arătat cum îşi va regăsi un suflet condamnat trupul său. Preotul îl ascultă din ce în ce mai uimit. Când tânărul termină,
preotul îi spuse:
– Dumnezeu ţi-a dat o memorie fantastică, copilul meu! N-am auzit în viaţa mea aşa ceva. Cum te cheamă?
– Giovanni Bosco. Tata a murit când eram mic de tot.
– Frecventezi vreo şcoală?
– Am învăţat să scriu şi să citesc.
– Cunoşti gramatica?
– Nu ştiu ce este asta.
– N-ai vrea să studiezi?
– Cum să nu? Doresc din toată inima.
– Şi atunci, de ce nu o faci?
– Fratele meu mai mare, Antonio, nu vrea. El spune că prin studiu se pierde timpul. El vrea ca şi eu să lucrez la câmp. Ah, dacă aş putea urma
vreo şcoală!…
– Şi de ce ai vrea să înveţi?
– Aş vrea să devin preot.
– Preot? Dar de ce?
– Ca să-i pot duce pe semenii mei la Dumnezeu! Ei nu sunt răi, dar nu are cine să se ocupe de ei.
– Ascultă, copile! Spune-i mamei tale să vină duminică seara pe la mine, ca să vorbesc cu ea despre aceasta.
Radiind de fericire, Giovanni îi povesti mamei sale convorbirea avută cu preotul şi în duminica următoare amândoi s-au dus la parohie.
– Ştiţi că fiul dumneavoastră are o memorie formidabilă? întrebă Don Calosso. Trebuie lăsat să înveţe.
– Vai, părinte, răspunse mama îndurerată, pentru mine asta ar fi cea mai mare bucurie, dar fiul meu Antonio nici nu vrea să audă de asta. Iar eu nu
pot suporta cearta în casă.
– N-are a face! – replică capelanul. Antonio e un ţăran şi o să înţeleagă că nu se seamănă sfecla într-un loc în care creşte cel mai bun grâu. Vino
mâine la mine, băiatul meu. Am să te învăţ eu şi n-are să te coste nici un ban.
Deşi cea mai mare parte a muncii câmpului e deja făcută, Antonio se înfurie teribil când mama îi spuse despre propunerea preotului.
 – Din asta nu iese nimic. Eu nu-s de acord! De când îi trebuie unui ţăran latina ca să vorbească cu vitele? Şi Giovanni nu va fi niciodată decât
ţăran. Şi cu asta, basta!
– Asta nu depinde de voinţa ta, ci de voinţa lui Dumnezeu, răspunse mama cu seriozitate.
– Aici eu sunt bărbat în casă! strigă tânărul tot mai iritat. Spune ce vrei. Aici eu comand!
– Nu, aici comand eu! răspunse mama foarte severă şi hotărâtă. Aşa rămâne: Giovanni va lua lecţii la Don Calosso. Îi mai rămâne timp destul şi
pentru munca câmpului.
Mânios, Antonio bătu cu pumnul în masa de stejar, iar sub privirea ucigătoare a mamei sale, părăsi camera, trântind uşa după sine.
În fiecare dimineaţă, Giovanni se ducea la Murialdo unde învăţa sârguincios limba latină. Inteligenţa şi memoria sa excepţională îl ajutau foarte
mult. Iarna i se părea minunată; dar odată cu trecerea ei şi sosirea primăverii, Antonio reuşeşte să-l ţină din zori până în seară pe câmp. Trist,
Giovanni se supune, dar orice clipă liberă o foloseşte pentru învăţat. Antonio se înfurie chiar şi numai la vederea gramaticii latine:
– Uită-te la mine! Eu m-am făcut mare şi tare şi fără latină!
Aici, şi cel mic îşi pierdu răbdarea:
– Tu spui prostii! exclamă el.
– Cum aşa?
– Măgarul nostru e şi mai tare decât tine, deşi n-a fost niciodată la vreo şcoală. Vrei să te compari cu el?
– Obraznicule! Asta ţi-o voi plăti, urlă Antonio, spumegând de mânie, în timp ce Giovanni căută să o şteargă cât mai repede din raza acţiunii
pumnilor fratelui său. Din acel moment, zilnic în casă este ceartă. Oricât de harnic ar fi Giovanni la câmp, el nu reuşeşte să-şi mai mulţumească
fratele, care găseşte mereu motive şi iar motive pentru care să-l mustre şi să-l sâcâie. De aceea, îl strigă des cu numele de „signorino” (domnişorule),
„studentello” (studenţelule), „doctorino” (doctoraşule). Se pare că pacea din casă e compromisă pentru totdeauna. Mama Margareta nu mai ştie ce să
facă. Antonio este deja un bărbat, pe care nu-l mai poţi conduce ca pe un băieţel. După multe nopţi nedormite, mama ia o hotărâre grea. Într-o
dimineaţă de februarie a anului 1828, îl luă deoparte pe Giovanni şi-i spuse:
– Aşa nu mai merge la noi! O casă unde nu este pace n-are binecuvântarea lui Dumnezeu. Tu ai aproape 13 ani; pot vorbi cu tine ca şi cu un
bărbat, nu-i aşa?
– Desigur, mamă!
– Vezi tu, m-am gândit mult şi cred că cel mai bine ar fi ca tu să mergi de acasă pentru un timp oarecare. Poate că între timp Antonio se va
răzgândi.
– Mă trimiţi de acasă, mamă? Dar unde să mă duc? întrebă băiatul copleşit.
– Du-te la cunoştinţa noastră din Murialdo şi caută-ţi acolo ceva de lucru. Ai să găseşti tu ceva. Mă doare inima, dar nu pot să-ţi dau mai multe pe
drum. Isus şi Sfânta Fecioară, însă, să te ocrotească!
Trist, Giovanni îşi plecă capul şi spuse încet:
– Cum vrei tu, mamă! Poate e cel mai bine aşa.
 Alungat şi orfan

Câteva zile mai târziu, Giovanni părăsi casa părintească. Era o dimineaţă de iarnă, foarte geroasă. Cu o legăturică în care avea câteva rufe şi ceva
pâine, brânză şi cărţile sale iubite, agăţată în umăr, Giovanni umbla prin zăpadă şi gheaţă. Furios, vântul îi şfichiui obrajii, căutând să-i smulgă haina
subţire, căutând parcă să-l alunge înapoi acasă la căldură.
S-a despărţit cu greu şi cu durere de casă, de mama, de Giuseppe, de bunica lui bătrână, aproape surdă, care abia a înţeles despre ce este vorba.
Tânărul drumeţ are inima frântă de durere, dar se opinteşte scrâşnind din dinţi împotriva zăpezii şi merge voiniceşte înainte.
După două ore, ajunse în Murialdo, un sat aflat pe drumul ce duce la Chieri, şi merse la casa cunoştinţei pe care i-o indicase mama. Îşi scutură cu
grijă zăpada de pe el şi intră.
– Uite, uite ce om de zăpadă vine, spuse ţăranca, uitându-se la el. Ia te uită, acesta-i băiatul Margaretei Bosco. Ce vânt de aduce pe la noi?
– Mă trimite mama. Vă transmite salutări, răspunse băiatul. Ea întreabă dacă n-aţi vrea să mă luaţi în serviciu.
– Să te luăm în serviciu? se miră femeia, ştergându-şi mâinile de şorţ. Să te luăm în serviciu? Cum să înţeleg asta? Acasă nu mai au nevoie de
tine?
– E de dragul păcii, răspunse Giovanni şi povesti de ce l-a trimis mama de acasă.
– Sfântă Fecioară! Ce suferinţă e asta! oftează femeia. Da, într-adevăr, Antonio e un bădăran; îmi închipui că nu te poţi împăca cu el. Dar în
serviciu nu te pot lua. Acum, în toiul iernii, nu te pot lua, căci nu este de lucru. Trebuie să cauţi în altă parte.
– Da, atunci trebuie să plec, spuse băiatul pălind.
– Ei, chiar aşa mare grabă nu este. Mai întâi o să mănânci cu noi o supă, care te va încălzi puţin.
Giovanni sorbi câteva înghiţituri de supă, apoi gândurile îl furară şi uită şi de mâncarea altădată atât de ademenitoare. Ce să facă acum?
După-masă îşi ia rămas bun şi porneşte nici el neştiind unde. Zăpada scrâşneşte sub picioarele sale. Ciorile, croncănind, zboară peste câmpiile
îngheţate. Ici-acolo se înalţă din câte un cămin un fum subţire în aerul geros, dar la fiecare poartă la care bate, lui Giovanni i se închide poarta în nas,
pentru că nimeni nu are loc pentru un mâncău nefolositor. După-amiază târziu, ajunge într-un sat izolat: „Moncucco” citeşte el pe indicator.
Moncucco? Dar aici stă familia Moglia, despre care povestea mama adeseori. Curând ajunge la poarta gospodăriei şi intră sfios. Primul cu care se
întâlneşte în curte este bătrânul şi morocănosul Giuseppe Moglia, unchiul proprietarului.
– Ce cauţi aici? îl întrebă el neprietenos.
– Caut de lucru.
– Lucru? Frumos, atunci lucrează. La revedere!
Bătrânul se întoarse şi-l lăsă pe bietul băiat, care era mort de oboseală şi de frig, fără să-l ia în seamă. O clipă, Giovanni şovăi, apoi se decise şi
trecu prin poartă spre aria de treierat. Aici e adunată toată familia şi lucrează de zor, tăind nuiele de salcie pentru vie.
– Ei, ce te aduce pe aici, băiatule? îl întrebă ţăranul pe cel nou venit, fixându-l.
– Eu sunt Giovanni Bosco şi îl caut pe Luigi Moglia.
 – Eu sunt. Ce vrei de la mine?
– Mama mă trimite să caut de lucru la dumneavoastră.
– Cine-i mama ta şi de ce te-a trimis de acasă?
– Mama mea este Margareta Bosco. Apoi, Giovanni povesti din nou motivul plecării sale de acasă.
– Sărmanul băiat! spuse Luigi Moglia milos. Da, pe mama ta o cunosc. E o femeie cumsecade. Dar acum, în toiul iernii, nu am de lucru. Du-te
acasă. Primăvara poţi să vii, atunci este suficient de lucru.
– Nu pot să mă întorc! suspină băiatul şi de teamă i se umbriră ochii. Mă aşez aici jos şi nu mai plec.
– Lasă-l măcar câteva zile aici, îşi îndemnă femeia bărbatul. Doar vezi că e sleit de oboseală şi de frig. Pe urmă o să mai vedem.
– Lăsaţi-mă aici! spuse băiatul. Nu cer simbrie şi am să muncesc toată ziua. Vă rog nu mă goniţi!
– Nu se poate! mormăi ţăranul. Vezi-ţi de drum, e târziu!
– Fie-ţi milă de copil, îl rugă iarăşi femeia.
Giovanni se aşeză şi începu să lucreze la nuiele, fără nici o aprobare. Ţăranul, în tăcere, se uită la mâinile dibace ale băiatului, dar tot nu se poate
hotărî încă. În cele din urmă, Tereza, nepoata de 15 ani a lui Moglia, căreia îi pare rău de băiat, spune cu glas tare:
– Băiatul ar putea să se îngrijească de vitele de care m-am îngrijit eu până acum. Eu sunt voinică şi mare şi pot să fac munca câmpului.
– Din partea mea, fie, mormăi ţăranul.
Treaba s-a făcut. Giovanni rămâne argat la gospodărie. Foarte curând, Luigi Moglia îşi dă seama că şi-a găsit în acest tânăr un ajutor de mare preţ.
De dimineaţa până seara, băiatul lucrează ca un omul matur în grajd, la câmp şi în vie, şi e atât de vesel la lucru, încât şi ceilalţi, vrând-nevrând, se
molipsesc. S-ar putea spune că în tot ceea ce face el este o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Toamna, nicăieri nu găseşti struguri aşa de plini şi
de frumoşi, abia se mai ţin pe butucii legaţi de Giovanni, iar vitele se dezvoltă minunat sub îngrijirea sa. Parcă odată cu el a intrat norocul şi soarele
în cămăruţele vechii case. Gospodarii se înalţă şi ei sufleteşte, văzând adânca evlavie a argatului lor. În fiecare dimineaţă, el îngenunchează liniştit
într-un colţ şi-şi face rugăciunea. Când trag clopotele pentru „Angelus”, el îşi întrerupe pentru câteva clipe munca, pentru a o saluta pe Sfânta
Fecioară. Duminica participă la prima Sfântă Liturghie şi primeşte cu o reculegere uimitoare preasfântul Sacrament. Aşa se face că toţi cei din
gospodărie îl iubesc pe băiat, iar Luigi Moglia, cu bucurie, îi oferă băiatului 15 lire, bani de buzunar, o adevărată comoară pentru bietul Giovanni.
Mai apoi, Luigi îi dublează salariul.
Singurul cu care nu prea se împacă Giovanni este bătrânul Giuseppe. Într-o seară, Giuseppe îl găseşte în genunchi pe o scară, spunându-şi
„Angelus”, şi îi mârâie supărat:
– Ia te uită! Noi muncim din greu de dimineaţă până-n seară şi domnişorul are timp să se roage!
Tânărul nu se lăsă deloc deranjat în rugăciunea sa, dar după ce a terminat-o, a coborât repede scara şi a spus:
– Ştiţi bine că eu nu mă cruţ la muncă. Dar fără binecuvântarea lui Dumnezeu, nimic nu-ţi merge din plin. Când te rogi, semeni două grăunţe şi
culegi patru spice; dar dacă nu o faci, semeni patru grăunţe şi culegi două spice. Ce v-ar fi costat dacă aţi fi pus puţin jos hârleţul şi aţi fi recitat şi
dumneavoastră „Angelus”? Madona, desigur, v-ar fi răsplătit!
– Mii de trăsnete! bombăni bătrânul. Trebuie să mă înveţe pe mine, la anii mei, un flăcăiaş? Mi se pare că de acum înainte nu mă mai pot aşeza la
masă până ce nu voi spune „Angelus”.
 Din acel moment, moşul nu a mai uitat niciodată de Giovanni. Cea mai mare bucurie pentru Giovanni sunt duminicile, când poate să-i strângă pe
copiii din gospodăriile vecine în jurul său, să se joace, să cânte şi să râdă cu ei, să le spună povestioare interesante, să le explice catehismul sau să le
ţină o predică, cocoţat pe o căpiţă mai mare de fân.
Aşa îl găseşte într-o zi Don Francesco Cottino, preotul satului. El stătu şi-l privi un timp pe tânărul apostol, fiind profund înduioşat. Cum se face
că aceşti tineri, copii pe care el însuşi abia reuşeşte să-i astâmpere puţin, îl ascultă cu atâta interes? Băiatul este într-adevăr un meşter în meseria sa,
meserie care este, de fapt, a unui învăţător şi a unui preot.
– Bosco Giovanni, faci o treabă minunată, îl lăudă el după ce micii ascultători s-au risipit. Dacă vrei, îţi pun la dispoziţie o sală de clasă pentru
orele tale cu copiii.
– Primesc cu bucurie, radie de bucurie Giovanni. De fapt, copiii nu intră cu bucurie într-o clasă care miroase a cretă şi burete, însă pe tânărul lor
conducător din Moncucco l-ar fi urmat oriunde i-ar fi dus, cu toată încrederea. Ei se simt mulţumiţi, oriunde i-ar fi dus Giovanni; dacă el ar fi rămas
cu ei, le era suficient.
Don Cottino asculta câteodată din camera sa, cu multă plăcere, râsetele, chiuiturile şi cântecele pline de farmec şi de voioşie, urmate apoi de o
tăcere sacră, adâncă.
– Iată pe cineva care poate pune stăpânire pe inimi, îi spuse el într-o zi unui confrate care-l vizitase; e păcat că un copil aşa de înzestrat de
Dumnezeu n-are un loc mai bun decât grajdul de vaci al lui Moglia. Băiatul acesta ar putea fi un preot minunat.
– Să sperăm că nu va ajunge un politician care să îmbuibe capul oamenilor cu tot felul de nerozii, fu de părere confratele. În ţară există destui
educatori de acest fel ai poporului. Băiatul ar trebui călăuzit.
– Desigur că trebuie călăuzit, fu de părere şi Don Cottino, şi în aceeaşi seară îl luă pe Giovanni în camera sa şi află de la el marea dorinţă a inimii
sale.
– Aşadar, vrei să te faci preot? Spuse el mişcat. Dar e clar că, dacă rămâi alături de vacile tale, niciodată nu-ţi vei atinge scopul. Ai învăţat măcar
puţin limba latină?
– Da, la Murialdo! Don Calosso din Murialdo m-a învăţat. Am şi gramatica cu mine, dar îmi rămâne foarte puţin timp ca să-mi vâr nasul în carte.
– Şi totuşi, nu renunţi la ţelul tău?
– Cum să renunţ dacă e dorinţa mea cea mai vie? Dumnezeu îmi va călăuzi paşii şi peste o mie de drumuri întortocheate.
– Aşa-i bine, fiul meu! Să nu-ţi pierzi încrederea. Dacă vrei, pot să-ţi predau şi eu câteva lecţii, deşi nu sunt prea priceput la gramatică. Vrei?
– Din toată inima, Don Cottino!
– Să vii atunci la mine, ori de câte ori ai timp!
– Oh! Nu-mi rămâne prea mult timp pentru studiu. Doar iarna, după ce s-au făcut lucrurile cele mai importante. Giovanni se ducea câteodată seara
la parohie şi cei doi se strecurau împreună prin jungla gramaticii limbii latine.
Într-o zi, Luigi Moglia, văzându-l pe Giovanni aplecat deasupra cărţii de latină, l-a întrebat:
– Spune, Giovanni, de ce stai mereu cu nasul prin cărţi?
– Fiindcă trebuie să mă fac preot, răspunse băiatul, fără ezitare.
Ţăranii îl privesc uluiţi pe flăcău.
 – Preot? spuse ţăranul. Doamne, oare nu ştii că pentru aceasta îţi trebuie zeci de lire? Cum vrei să aduni o asemenea sumă?
Unchiul Giuseppe, care stătea lângă sobă şi trăgea din pipă, râse batjocoritor:
– Aşadar, vrei să devii un Don Bosco! Ei, poate o să ajungi un Don Boc (boc = prostănac, în limbajul piemontez). Toţi râd de această glumă.
Numai gospodina e de părere că nu se cuvine o asemenea glumă când e vorba de lucruri atât de importante. Giovanni se adânci din nou în gramatica
sa şi spuse scurt:
– O să vedeţi!
Cu toată încrederea mare pe care o avea în Dumnezeu, uneori Giovanni era gata-gata să-şi piardă speranţa, atât de fără perspectivă părea să fie
drumul său spre sanctuar. Însă atunci când intră în camera sa pentru a se odihni, neputând dormi, el îşi adună din nou puteri şi curaj prin rugăciune şi
în fiecare duminică îi mărturiseşte lui Isus din tabernacol dorinţa inimii sale.
De acasă are puţine veşti. Uneori îl vizitează mama şi-l pune la curent cu toate noutăţile din Becchi. Giovanni nu se mai satură vorbindu-i de
câmpiile, viile, grajdul şi toate de acolo.
– Ei, e ca de obicei, răspunse mama Margareta. În rest nu mai e nimic de povestit, dar, cel puţin, avem linişte în casă.
– Antonio este şi acum supărat pe mine? întrebă băiatul necăjit.
– Ei, el nu vorbeşte nimic despre tine, însă oricum e mai bine să mai rămâi aici.
– Da, mamă! E cel mai bun lucru! oftă Giovanni.
În timpul absenţei sale, moare bătrâna sa bunică, care în ultimul timp a trăit mai mult cu gândul la viaţa de dincolo decât cu gândul la pământ.
Bietul exilat, iar şi-a pierdut încă o parte din patrie.
E una dintre ultimele zile ale lunii decembrie a anului 1829. Timpul este blând în această iarnă şi, ca în fiecare dimineaţă, Giovanni se duce cu
vitele la păşune. Îşi simte inima împovărată când se gândeşte că a mai trecut un an, fără ca el să fi înaintat măcar un pas spre ţelul său. Cu aceste
gânduri triste şi chinuitoare în suflet, băiatul păşeşte încet. Deodată, se auzi strigat pe nume; privi înapoi şi mirat îl văzu pe negustorul de vite
Michele Occhiena, fratele mamei sale, care era acum în drum spre Chieri.
– Ei, micuţule, cum e la Moglia? Îţi place?
– E destul de bine, unchiule!
– Eşti mulţumit? reluă el.
– Da, însă…
– Însă…?
– Dumneata ştii că eu vreau să studiez, dar iată că timpul trece iar eu stau mereu pe loc.
– Ei, hai, hai, nu-ţi pierde curajul! îl îmbărbătă el. Găsim noi o soluţie. Aici, desigur, n-ai să ajungi la nimic.
– Dar atunci ce să fac? întrebă Giovanni deznădăjduit.
– Du-te iarăşi acasă. Spune-i mamei tale că am să trec în curând pe la Becchi, ca să vorbesc cu ea despre această problemă.
– Dar mama o să mă certe dacă mă întorc acasă.
– Lasă asta în seama mea. Am să aranjez eu totul. Tu fă ceea ce ţi-am spus.
– Şi Antonio? întrebă Giovanni şovăitor.
 – O să-i vină şi lui mintea la cap!
– Bine, unchiule. Atunci am să-ţi urmez sfatul, se hotărî băiatul.
A doua zi dimineaţa, Giovanni îşi luă rămas bun de la gospodari. Zadarnic a mai încercat Luigi Moglia să-l mai reţină, oferindu-i chiar un salariu
anual de 50 de lire; iar când şi-a dat seama că totul e în zadar, a spus:
– Nu ne pare deloc bine că pleci. În aceşti doi ani ne-ai ajutat atât de mult; ne-ai fost ca un fiu drag. N-o să te uităm. În tot cazul, îţi dorim
binecuvântarea lui Dumnezeu pe viitor.
– Mulţumesc, stăpâne, spuse Giovanni mişcat.
Şi celorlalţi membri ai familiei le-a venit greu să se despartă de Giovanni. Gospodina a vărsat chiar câteva lacrimi, în timp ce-i pregăti câteva
merinde pentru drum; însuşi unchiul Giuseppe îşi ascunse cu greu emoţia şi mârâie:
– Nu ştiu ce-i cu pipa asta, zău! Mă mănâncă ochii.
Mama Margareta scoase un strigăt de bucurie când îşi văzu băiatul păşindu-i iarăşi pragul casei, dar apoi, gândindu-se, l-a întrebat cu severitate:
– De ce ai fugit de la Moglia?
– Unchiul Michele mi-a poruncit să o fac. El va veni mâine, ca să stea de vorbă cu dumneata.
– Numai de ar merge bine toate! oftă văduva necăjită.
Şi Giuseppe îl salută pe fratele său din suflet. Numai Antonio îi spuse în bătaie de joc:
– Iată-l din nou pe studenţelul nostru. Te-ai răzgândit, sau vrei iarăşi să-ţi pierzi vremea cu cărţile tale? Vii acum, într-un timp mort (când nu se
lucrează la câmp)?
– Unchiul Michele vrea să vorbească şi cu tine, răspunse Giovanni.
– Despre asta n-avem ce discuta. Rămâi ţăran, şi cu asta, basta! bolborosi fratele.
Din fericire, a doua zi veni unchiul Michele care se sfătui mult timp cu sora sa.
– Ştiu că-mi vrei binele! oftă Margareta. Dar nu-i bine ca Giovanni să rămână aici. Îl cunoşti prea bine pe Antonio.
– Cel mai bine ar fi să împărţiţi gospodăria şi Antonio să se gospodărească singur. Atunci, toată cearta s-ar termina. În ultimul timp aţi cumpărat o
bună bucată de pământ, şi la urma urmei, dacă veţi duce lipsă, mai trăiesc şi eu…
– Asta ar fi de minune, dar totul trebuie chibzuit bine.
– Exact! răspunse negustorul. În afară de aceasta, ar fi bine dacă Giovanni îl va vizita pe Don Calosso la Murialdo. El îl va sfătui cel mai bine.
Bătrânul preot îl strânse în braţe pe elevul său, de care fusese despărţit doi ani de zile
– Slavă Domnului că eşti iar aici, spuse el drăgăstos. M-am gândit deseori la tine. Şi acum vreau să reîncepem studiul. Cel mai bun lucru ar fi să
te muţi cu totul la mine.
– Vreţi chiar să mă primiţi? întrebă Giovanni cu inima încleştată.
– Desigur. Aşa cred că ar fi cel mai bine.
Băiatul se învoi cu mare bucurie, iar mama sa fu de acord. Giovanni îşi pregăti câteva lucruri şi plecă la Murialdo, la parohie. Urmă un timp
fericit. Don Calosso îl iubeşte pe tânărul de 15 ani ca un tată; îl ajută cât poate la studii şi-i îmbogăţeşte cunoştinţele generale, îl formează cu
bunătate şi-i formează caracterul, înţelege caracterul plin de vioiciune şi de viaţă; când e cazul, îi înfrânează temperamentul neastâmpărat, îl educă
pentru o evlavie adâncă şi bărbătească.
Giovanni îşi iubeşte tatăl spiritual din toată inima şi se străduieşte din răsputeri să-i răsplătească bunătatea. El o scuteşte de orice muncă brută şi
pe menajera Roza: crapă lemne, aduce apă, curăţă zarzavatul şi face chiar şi mâncare atunci când servitoarea este bolnavă.
Din când în când, Don Calosso vorbeşte cu elevul său şi despre gâlceava din lumea mare. Sunt timpuri grele, agitate. În iulie 1830 se prăbuşeşte
monarhia franceză. Regele Carol al X-lea este gonit din ţară. Louis Philippe de Orleans este proclamat rege burghez prin harul lui Dumnezeu şi
voinţa naţională. Valurile revoltei ajung şi-n Italia. Pretutindeni se răspândesc asociaţii secrete care aţâţă focul ce s-a întins şi mocneşte peste tot;
uneori, izbucneşte şi arde cu flăcări înspăimântătoare. Aceste asociaţii îşi pun nume ciudate: carbonari şi calderari, preschimbate apoi amândouă în
mişcarea „Giovana Italia = Italia tânără”, mişcare care e opera avocatului genovez Giuseppe Mazzini, care-şi formează planurile naţionaliste într-o
nouă religie, aşa-numita „Terza-Roma = a treia Romă”, spunând că după Roma împăraţilor romani şi a papilor trebuie să se instaureze a treia Romă,
care va deveni punctul central al Italiei unite şi al unei lumi mai fericite.
Şi în statul bisericesc, situaţia este destul de periculoasă; în toate colţurile clocoteşte ceva. Sub conducerea lui Napoleon şi a fratelui său, Louis,
precum şi a unor ofiţeri, proletarii caută să pună stăpânire pe Roma. „Italia, Roma, Libertatea!” se aude pe străzile oraşului. Deseori, Don Calosso
când citeşte astfel de veşti, furios, aruncă ziarul la coş:
– Asta e sămânţa diavolului, a francmasonilor şi a „educatorilor”! bombănea el turbat. Pentru huliganii ăştia ateişti, nu mai este nimic sfânt!
– Ce sunt ateiştii? întrebă Giovanni, care încă nu auzise niciodată acest cuvânt.
– Ăştia sunt oameni care, în trufia lor diabolică (e vorba de cei din Italia), îl neagă pe Dumnezeu şi ar voi să se cocoaţe ei înşişi pe tronul său.
– Există, într-adevăr, oameni care nu cred în Dumnezeu? întrebă băiatul din Becchi îngrozit.
– Din păcate, da, şi sunt mai mulţi decât credem noi. Dacă vor pune mâna pe putere, vor instaura în lume dezordinea, haosul.
– Biserica nu poate fi distrusă. Dumnezeu însuşi a clădit-o pe stâncă.
– Da, ai dreptate, încuviinţă preotul. Dar nu scrie nicăieri că nu poate fi distrusă în Italia. Dumnezeu să se îndure de toată creştinătatea!
Pentru băiatul care a crescut în strâmtoarea unui cătun singuratic, aici, în cămăruţa de studiu de la Murialdo, orizonturile lumii capătă dimensiuni
considerabile. Giovanni citeşte cu hărnicie tot ceea ce îi dă Don Calosso: studiază istoria patriei sale, a regatului Sardinia-Piemont, a Italiei şi a altor
popoare, a sfintei Biserici. Adeseori, el e încă treaz când părintele său spiritual este deja adormit de mult timp. Doar bătrâna Roza, care uneori îşi mai
face în bucătărie un ceai, pune capăt studiului nocturn.
– Du-te la culcare, Giovanni, ordonă ea în felul ei energic. Eşti încă tânăr şi ai nevoie de somn.
– Ah, Roza, mama spune că cu somnul se pierde jumătate din viaţă. Eu, însă, dorm atât de profund, încât îmi ajung doar câteva ore.
– Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru somnul tău sănătos, oftă servitoarea; când vei fi bătrân ca mine, ai să-l preţuieşti cu adevărat.
– Niciodată n-am să dorm mult! o asigură Giovanni hotărât. Viaţa e prea scurtă pentru a fi pierdută în pat; eu am multe, multe de făcut!
– Mâine va trebui să-mi spargi câteva lemne. Altfel, nu putem face mâncare.
– Ce vom avea mâine?
– Castagnaccio!
– Ura! Asta-i mâncarea mea preferată! se bucură flăcăul. S-o facem împreună?
 – Nu, nu, nu. Tu pui prea multă untură. Acum, însă, hai la somn. Altfel, mâine vei adormi când vei ministra.
– Nici o grijă, Roza! Suspinând, Giovanni închise „Reali di Francia”, pe care a citit-o îmbujorat, apoi se duse în camera sa şi i se încredinţă lui
Dumnezeu în acea noapte.
Nici în casa părintească Giovanni nu s-a simţit atât de bine ca în parohia de la Murialdo. În sfârşit, se vede şi el pe drumul sigur, care-l va duce la
victorie. Don Calosso îi spune adeseori:
– Nu te îngriji pentru viitor! Atâta timp cât trăiesc eu, am să te ajut, şi, dacă Dumnezeu mă va chema la el, nici atunci nu-ţi va lipsi nimic. Voi lua
măsuri din timp.
– Nu vorbiţi de moarte! exclamă Giovanni rugător.
– Nimeni nu cunoaşte ziua şi ora, suspină preotul. Sunt un om în vârstă. Timpul vieţii mele va trece în curând, dar voi muri fericit, ştiind că vei sta
odată la altar.
Vai, omul bun este mai aproape de porţile veşniciei decât s-a gândit.
Într-o sâmbătă după-amiază, Giovanni s-a dus la Becchi ca să-i mai vadă pe ai săi. Mama, între timp, a împărţit averea. La puţin timp, Antonio s-a
şi căsătorit, muncind şi agonisind acum numai pentru el, în timp ce ea cu Giuseppe lucrează partea de teren rămasă pentru ei.
În sfârşit, din nou e pace-n casă. Când Giovanni se întoarse a doua dimineaţă de la Liturghia din Castelnuovo, găsi un trimis de la Murialdo, care-i
comunică în pripă că Don Calosso s-a îmbolnăvit foarte rău şi că doreşte să-l vadă.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânărul speriat. Ieri i-a fost foarte bine.
– Astă-noapte a făcut o congestie cerebrală. Cred că e aproape de sfârşit. Grăbeşte-te, altfel va fi prea târziu.
Niciodată Giovanni n-a parcurs drumul de la Becchi la Murialdo ca acum. El nu poate înţelege că părintele său spiritual trebuie să-l părăsească şi,
de aceea, spune neîncetat: „Doamne, nu-l lăsa să moară! Sfântă Fecioară, apără-l!”. În parohie, Roza îl duce plângând la patul preotului. Îl găseşte
horcăind şi complet neajutorat între pernele sale. Muribundul se uită intens la elevul său; ar vrea să-i spună ceva, însă limba ţeapănă nu-l mai ascultă.
Zdrobit, Giovanni se aruncă în genunchi şi plânge cu hohote:
– Nu mă lăsaţi singur, Don Calosso! Nu mă lăsaţi singur!
Obosit, preotul îşi ridică mâna tremurândă. Greu îşi duse mâna sub pernă, de unde scoase o cheie.
– Ce să fac cu ea? întrebă băiatul nedumerit.
– Este cheiţa de la casa cu bani, spuse servitoarea plângând. Desigur că vrea să-ţi lase ţie ceea ce păstrează în ea.
Muribundul afirmă dând din cap, dar nu reuşeşte să scoată nici un cuvânt, oricât s-ar căzni. Câteva clipe după aceea, inima sa bate pentru ultima
dată. În durerea sa sălbatică, Giovanni se aruncă peste mort. Cheia îi cade din mână şi se rostogoleşte pe jos. La ce bun banii lumii, când pentru a
doua oară, în scurta sa viaţă, Giovanni îşi pierde tatăl?
Când sosesc rudele defunctului, Roza le pune la curent cu ultima dorinţă a preotului.
– Bine! Tot ceea ce este în ea să-i aparţină lui Giovanni! spuse unul dintre nepoţi. Ultima dorinţă a unchiului nostru este sfântă! Însă să deschidem
casa de bani.
În faţa lor ies la iveală 6000 de lire. Însă tânărul Bosco refuză cu înverşunare să primească ceva.
 – Ia banii, căci sunt ai tăi, îl îndemnă nepotul preotului mort; nepot care e un viticultor cinstit din satul învecinat. Te vor ajuta să-ţi termini
studiile.
– Nu, nu, se îndârji Giovanni. N-a fost deloc clar ceea ce a voit să spună Don Calosso înainte de a muri.
Orice cuvânt e zadarnic.
– Atunci, caută-ţi măcar din celelalte lucruri care-ţi plac, spuse nepotul.
Giovanni se hotărî să ia cărţile de care are nevoie; ele îi sunt nespus de preţioase.
Cu sufletul zdrobit, el se întoarce acasă. Când îi spune mamei ce s-a petrecut în casa mortului, ea îi spune:
– Ai făcut bine că nu ai luat banii. Rudele mortului nu-s bogate şi ar fi avut şi ele nevoie de bani. Era posibil ca vreunul dintre ei să te
duşmănească. Oricum, Dumnezeu te va conduce la ţel.
– Dar acum ce să fac? întrebă tânărul disperat.
– Cel mai bun lucru e să frecventezi şcoala de latină din Castelnuovo, răspunse mama după un scurt timp de gândire. Du-te şi înscrie-te!
 „Măgarul” din Becchi

De două ori pe zi, Giovanni face drumul lung de la Becchi la Castelnuovo pe jos. Umblă desculţ prin zăpadă, gheaţă, noroi; îşi duce încălţămintea
pe spate, atârnată de o curea, ca să o cruţe, trebuie să pornească dis-de-dimineaţă, ca să nu întârzie.
Ce râsete izbucnesc când intră în clasă!
– Uitaţi-vă la ăsta! chicotesc băieţii. Şi-a luat haina de la talcioc şi pantalonii de la haine vechi!
– Dar şi ghetele! Uitaţi-vă la ele! Mai mult cuie decât piele şi talpă.
– Ptiu!… Asta miroase a grajd! Ai curăţat grajdul azi-dimineaţă? Nu vreau ca ăsta să stea lângă mine!
– Nici lângă mine, nici lângă mine!
Enrico Sarto, un băieţel pistruiat, proptit în faţa lui, îi zise obraznic:
– Bă, dar, de fapt, ce vrei tu aici? Să studiezi? O să-ţi crească barbă albă până ce vei trece clasele.
Bietul Giovanni rămâne perplex în faţa acestor manifestări ostile. Sângele i se suie la cap, pumnii i se încleştează, dar se stăpâneşte şi spune
liniştit:
– Şi eu plătesc taxele şcolare ca şi voi. De aceea, va trebui să vă resemnaţi cu mine. Şi cui nu-i place…
– Atunci ce?…
– Atunci îl învăţ eu minte!
– Hai şi stai lângă mine, strigă Leonardo Turco, cel mai blajin din clasă. Aici mai este un loc liber.
– Mulţumesc! se înclină Giovanni şi-şi vârî cu greu picioarele lungi sub banca strâmtă.
În sfârşit, apare Don Moglia, profesorul de latină, şi băieţii trec la locurile lor. Don Moglia e un domn supărăcios, care suferă de ficat şi, din
această cauză, adeseori pe faţa sa se citeşte o proastă dispoziţie molipsitoare. Necăjit, îşi priveşte prin ochelarii cu rama de nichel noul elev şi-l
întreabă:
– Cum te cheamă?
– Giovanni Bosco, răspunse cel întrebat, ridicându-se cu greu din banca sa strâmtă.
– Pari a fi anchilozat, mârâi profesorul. Altădată să te ridici mai prompt când te strig!
– Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor. Banca este cam strâmtă.
– Aşa se întâmplă când un ţăran ca tine începe să studieze la vârsta ta.
– Dar am mai învăţat latina; m-a ajutat Don Calosso din Murialdo.
– Ce-a putut să te înveţe un preot de ţară? Mârâi cu dispreţ don Moglia. Ia să vedem! Declină cuvântul „lapte”! Cred că la produsul vacii trebuie
să te pricepi.
Giovanni ştia asta ca prin vis, însă primirea neprietenoasă l-a zăpăcit, astfel încât a făcut o greşeală mare:
– Lac, lactis, lactii, lactem, lac, lacte, declină el.
 – Asta-i bună! sări profesorul în sus. Acest măgar nici măcar nu ştie că acest substantiv e de genul neutru şi că face acuzativul ca nominativul. De
unde eşti?
– Din Becchi, domnule profesor!
– Aşa, din satul vacilor Becchi! Cunosc, cunosc. Acolo, oamenii dorm cu vitele sub acelaşi acoperiş. De aceea, nu mă mir că eşti un aşa cap sec.
Desigur tu, ca măgar din Becchi, vei rămâne la cursul inferior. Nu-mi convine că trebuie să mă ocup de unul cu picioroange ca tine.
Supărat foc, profesorul îşi curăţă lentilele ochelarilor.
– Din Becchi! Parcă dintr-un cătun ca acesta poate ieşi ceva bun! Stai jos, măgar din Becchi!
Complet zăpăcit, Giovanni se aşează în bancă. Asta-i o primire frumoasă! Doamne, cum va merge mai înainte?
Nu-i rămâne altceva de făcut decât să înceapă iarăşi cu cei mici, deşi Don Calosso a tradus deja cu el câteva capitole din „De bello galico” a lui
Caesar. Giovanni e foarte agasat. De aceea, nu-i de mirare că nu este prea atent şi uneori se încurcă când este întrebat. Zăpăceala lui îi dă un nou
prilej profesorului de a jubila de prostia lui, şi toată clasa izbucneşte într-un râs batjocoritor.
– Dar ce ai? îl întrebă Leonardo Turco în pauză pe colegul său de bancă.
– Nu ştiu nici eu! bombăni Giovanni necăjit. Profesorul m-a întors pe dos cu batjocura lui.
– N-o lua în serios! râse Leonardo. Toţi tocilarii sunt la fel şi desigur că pe Don Moglia ficatul îl supără astăzi în mod deosebit. Atunci nu mai
poate suporta şi caută un paratrăsnet pentru mânia sa.
– E chiar bolnav? întrebă Giovanni. Atunci…
– Nu-i nimic; eu te voi ajuta cu plăcere. Vino la noi şi vom face lecţiile împreună. La noi e foarte plăcut.
– Îţi mulţumesc, Leonardo! Dar pentru asta nu-mi rămâne timp; la prânz şi seara trebuie să merg acasă.
În această zi Don Moglia îl măsoară pe Giovanni din tălpi până-n creştetul capului. Putea Giovanni să ridice cât mai sus mâna pentru a răspunde.
Nu i s-a dat nici un fel de importanţă. Profesorul nu l-a pus niciodată să răspundă.
Giovanni avu totuşi o satisfacţie. După ore, micul Sarto veni la el şi-i spuse:
– Măi Giovanni, a fost drăguţ din partea ta că nu m-ai dat de gol. De fapt, eşti un băiat bun (gigi).
Şi-n săptămânile următoare, Don Moglia rămăsese statornic în părerea sa preconcepută şi nu voi deloc să recunoască faptul că tânărul Bosco i-a
întrecut mult pe colegii săi nu numai la limba latină, ci şi la celelalte obiecte. Colegii observară cu atât mai mult acest lucru. Acum ei se bucură dacă
Giovanni, înaintea orelor, le dă caietele de teme, ca să-şi poată corecta greşelile, şi Leonardo Turco ştie acum foarte bine că băiatul din Becchi nu
mai are nevoie de ajutorul său.
Desigur, Giovanni stă adeseori până noaptea târziu asupra caietelor şi cărţilor, pentru că se întoarce târziu acasă, şi adeseori mama îşi primeşte fiul
cu îngrijorare, căci faţa lui se subţiază tot mai mult, iar el devine tot mai slab.
– N-are să fie prea scump? întrebă Giovanni şovăind.
– Ei, lasă asta! Aranjăm noi cumva! Aşa nu mai merge!
Giovanni îşi găseşte o cameră la un croitor de treabă, numit Roberto, care-l primeşte în gazdă pentru grâu şi vin. De fapt, are numai o cameră
mică, dar el se simte bine la aceşti oameni buni.
 În timpul său liber, se aşază lângă meşter, la masa lui de lucru, şi în curând mâinile lui învârtesc cu dibăcie acul şi aţa: coase şi tiveşte, croieşte
stofa pentru sacouri şi pantaloni.
– Pune latina în cui şi fă-te croitor, îl sfătui meşterul. Aşa îţi câştigi cinstit pâinea şi nu vei mai avea de-a face cu acritura asta de Don Moglia.
– Nu, croitor nu mă fac, răspunse tânărul Bosco hotărât. Dar cine ştie dacă nu-mi va fi de folos mai târziu ceea ce învăţ la dumneavoastră?…
Meşterul Roberto nu e numai un cavaler al acului, ci şi un destoinic muzicant. El cântă la ţambal şi vioară şi e un om de bază în corul bisericii. E
foarte încântat de vocea ucenicului său şi adeseori cântă împreună pe două voci la maşina de cusut. Meşterul nu se lasă până ce nu-l introduce şi pe
Giovanni în cor. Îl învaţă să cânte la ţambal şi vioară. În curând, Giovanni e un priceput mânuitor al acestor instrumente. Câteodată, îl înlocuieşte şi
pe organist, şi nu se supără nimeni, cu excepţia celui care foieşte, pe care-l trec toate transpiraţiile, pentru că lui Giovanni îi place să folosească cât
mai multe registre. Lumea în biserică şopteşte: „Azi iar cântă la orgă studentul de latină, care stă la meşterul Roberto. El o lasă să răsune de parcă ar
voi să trezească morţii”!
Într-o zi în casa croitorului veni făurarul Evano, pentru a-şi repara haina de mare ţinută.
– Ei, ce se aude la voi? zâmbeşte el când îi aude pe cei doi cântând. În atelierul meu, singura muzică sunt ciocanul şi nicovala, şi de când mi-a
fugit calfa, la mine este destul de pustiu. Mi-ar trebui şi mie, meştere Roberto, un ajutor destoinic ca al tău!
– Din păcate, nu vrea să devină croitor, deşi n-am avut niciodată un ajutor atât de bun. Frecventează cursurile de latină.
– Cu tot respectul! Dar dacă băiatul ar vrea să schimbe meseria, aş avea nevoie de o calfă. Şi aşa la voi e timpul castraveţilor acri.
Giovanni se uită întrebător la gazda sa.
– Dacă doreşti, dădu el din umeri…
– Tot ceea ce înveţi în viaţă îţi poate fi de folos! îl asigură studentul.
– E foarte adevărat! răspunse făurarul. Atunci, vino la mine când ai timp.
Aşa se face că tânărul Bosco învaţă şi meseria sfântului Eligiu şi, în curând, se descurca cu ciocanul şi pila aşa cum se descurca cu acul şi aţa.
Cu colegii se înţelege acum excelent; şi-a câştigat de mult timp stima lor şi, pentru că nu le strică joaca şi e un coleg vesel, fiecare îi caută
prietenia.
Uneori, în atelierul fierăriei se strecoară câte un ştrengar şi se simte foarte fericit dacă poate să tragă foalele la focul fierăriei, în timp ce Giovanni,
punând mâna pe ciocan, îl lasă să răsune vesel în atelier.
Într-o zi, tânărul Bosco a mers cu colegii săi la o serbare populară la Montafia, o localitate învecinată. Aici, printre altele, s-a ridicat un stâlp al
cărui vârf era încununat cu o coroană de cârnaţi, cu baticuri şi chiar cu o pungă de bani; toţi erau ademeniţi de acest stâlp. Băieţii încearcă în zadar să
ajungă până sus. Unul câte unul alunecă, în râsetele zgomotoase ale spectatorilor, la pământ; cel mai bun a ajuns abia până la jumătatea stâlpului.
– Încearcă şi tu o dată! îl îndeamnă Leonardo Turco pe colegul său de bancă. Tu reuşeşti sigur.
– Aş putea să încerc şi eu? întrebă Giovanni.
– Ei, voi, nepricepuţilor, lăsaţi-l pe acesta! strigă Enrico Sarto către băieţi.
– Acum alunecă jos! strigau băieţii satului cu bucurie răutăcioasă.
 Dar nu, Giovanni se odihneşte puţin şi apoi mai urcă câţiva metri. Stâlpul începe să se balanseze tot mai tare, dar studentul de latină nu se lasă
până ce nu ajunge în vârf. Spre admiraţia tuturor, sus desface un steag, după care îşi ia punga cu bani, un salam şi o batistă şi coboară încet. Băieţii,
care ar fi voit ca şi el să dea greş, îl copleşesc acum cu tot felul de laude, îl ridică pe umeri şi-l duc triumfător prin piaţă.
Giovanni este un adevărat rege al băieţilor şi printre studenţii de latină din Castelnuovo.
Câteva săptămâni după aceea, mai avu încă o dată prilejul să-şi manifeste capacitatea. Era într-o duminică dimineaţa, o zi splendidă de primăvară;
parohul din Castelnuovo e gata să-şi ia casula şi se îndreaptă spre amvon, când deodată se aud sunete de fanfară.
– „Popor călător”, îşi şoptesc băieţii unul către altul şi se furişează din biserică. Tot mai mulţi oameni ies din biserică: bărbaţi, femei, copii. În cele
din urmă, parohul nu vede în faţa sa decât câteva bătrâne şi cizmarul surd, care stă la picioarele amvonului.
– Să vedem ce se întâmplă, spun coriştii şi coboară şi ei.
– Fir-ar să fie! O şleahtă de comedianţi să deranjeze o sfântă slujbă?! se necăji meşterul Roberto, şi-şi luă şi ucenicul cu el.
Încă o dată răsună fanfara. Unul dintre drumeţi anunţă că începe o reprezentaţie senzaţională. La început va dansa el însuşi pe o sfoară întinsă
între cei mai înalţi castani din piaţa bisericii. Plină de nerăbdare, lumea face cerc. Însă flăcăul din Becchi îşi face loc şi strigă:
– Asta-i artă? Să te joci pe sfoară? Asta o ştie orice şcolar.
– Te pomeneşti că şi tu ştii să dansezi pe funie? întrebă batjocoritor scamatorul.
– De ce nu? Ascultaţi propunerea mea. Eu dau un soldo dacă nu reuşesc.
– Şi tu primeşti de la mine zece dacă reuşeşti. N-am nimic împotrivă, dacă ţii neapărat să-ţi rupi o mână sau un picior.
– Nu, domnule, nu vreau bani. Dacă alerg o dată pe funie înainte şi înapoi, vă luaţi catrafusele şi o ştergeţi imediat.
– De acord. Pariez!
– Ai înnebunit, băiete, strigă croitorul şi căută să-l reţină pe tânăr.
– Ai să-ţi rupi gâtul. Nu te băga! îl roagă şi Leonardo Turco îngrijorat.
Giovanni, însă, se descalţă, se suie ca o pisică între ramuri şi se aşeză pe funie.
– Coboară! A fost doar o glumă! strigă scamatorul.
Giovanni n-a mai exersat de mult timp, dar ştie că e vorba de o cauză sfântă, are încredere în îngerul său păzitor; el aleargă pe frânghie mai întâi
cu paşi mărunţi şi pipăitori, iar apoi ţopăie şi dansează.
Deodată se auzi un strigăt! Se pare că dansatorul îndrăzneţ se poticneşte şi e gata să cadă, dar în momentul următor, atârnă cu genunchii de
frânghie, se învârteşte, se ridică iar râzând, mai face câteva figuri şi sare apoi cu un salt sigur de pe frânghie.
O clipă, mulţimea stă înmărmurită de uimire, după aceea, însă, răsună nişte aplauze, cum nu s-au mai auzit în acea piaţă. Giovanni se smuceşte
din mijlocul colegilor săi, care îl înconjoară cu entuziasm, se încalţă şi se îndreaptă spre comedianţii uluiţi.
– Am câştigat pariul?
– Da, sigur că da! bombăni directorul. Eşti un adevărat scamator. Dacă ai vrea să intri în trupa noastră, să ştii că mai avem un loc în căruţă. Şi
acum, domnilor, spuse directorul, după această introducere începe reprezentaţia principală.
– Nici vorbă! strigă Giovanni. Aţi promis că vă veţi lua tălpăşiţa dacă voi dansa pe frânghie. Acum, plecaţi! Iar dumneavoastră, oameni buni,
veniţi cu mine în biserică; părintele paroh a aşteptat destul de mult.
 Râzând, poporul îl urmează pe curajosul băiat în biserică, unde parohul poate să înceapă predica.
Mult timp s-a vorbit în oraş despre această ispravă îndrăzneaţă. Şi Don Moglia află despre aceasta, însă ea îi slujeşte ca un prilej în plus pentru a-l
batjocori pe „măgarul din Becchi”, numindu-l acum şi comediant, scamator…
– De ce n-ai plecat cu ţiganii? întrebă el. De data asta, neîndreptăţitul îşi găseşte apărători hotărâţi.
– A făcut-o numai ca să-i readucă pe oameni în biserică! strigă Leonardo Turco. Şi a reuşit. Scamatorii au trebuit să plece.
Toată clasa îl susţine, şi aşa de mare-i nemulţumirea faţă de nedreptatea care i se face lui Giovanni, încât Don Moglia are destulă bătaie de cap
până reuşeşte să potolească revolta.
– Se vede că acest dansator pe frânghie şi „măgar din Becchi” are o influenţă dezastruoasă asupra voastră! strigă el mânios. Şi acum, scoateţi
caietele. Cursul inferior traduce lecţia 12 din manualul de limbă latină, iar cursul superior, lecţia a 34-a.
Atunci, Giovanni, spre marea uimire a profesorului, ridică degetele.
– Ce vrea scamatorul? bombăni profesorul.
– Vă rog, Don Moglia, daţi-mi voie să traduc lecţia 34.
– Dar ce te-a apucat? Se răsti profesorul la el. Vrei să traduci lecţia din cursul superior? Cap sec ce eşti! Du-te acasă şi caută ciuperci şi cuiburi de
păsărele sau dansează pe frânghie, dacă-ţi face plăcere! Limba lui Cicero, însă, nu o vei înţelege niciodată!
– Lăsaţi-mă, totuşi să încerc! se roagă Giovanni, şi colegii săi îl susţin cu strigăte zgomotoase.
– Fă ceea ce vrei! De tine nu mă mai ocup. Giovanni, hotărât, ia loc printre cei mai mari şi o oră mai târziu el predă primul lucrarea.
– Ce să fac cu această fiţuică? întrebă profesorul, sufocându-se de mânie. Doar nu o să mă uit la ceea ce ai cârpăcit tu pe-aici!
– Vă rog, subliniaţi-mi greşelile.
Obrajii lui Don Moglia se înroşesc de mânie.
– Ţi-am spus doar că nu vreau să mă uit la mâzgâleala ta. Tu vii din Becchi şi voi, ţăranii, nu aveţi minte destulă pentru lucrările mari pe care le
facem aici.
– Uitaţi-vă, totuşi, la această lucrare! strigară toţi în cor.
– Mă voi uita, numai ca să-ţi arăt ce măgar eşti!
Ochii profesorului devin tot mai mari, privind la lucrarea lui Giovanni. Nu a descoperit nici o greşeală. În cele din urmă, lasă jos caietul şi spune:
– Asta-i cea mai mare obrăznicie care mi s-a întâmplat vreodată! Ai copiat de la vecinul tău de bancă, e clar: res aperta est – Piei din ochii mei
escrocule, înşelătorule!
Dar acum se revoltă toată clasa. Vecinul de bancă al lui Giovanni sare în sus şi îi spune profesorului, întinzându-i caietul:
– Uitaţi-vă şi la lucrarea mea; atunci se va dovedi dacă Giovanni a copiat sau nu!
– Ei, dacă nu a copiat de la tine, atunci a făcut-o de la cel din faţa lui!
Dar acesta, din nefericire, este ultimul din clasă şi este cu atât mai de necrezut că el a făcut o lucrare fără greşeală:
– Eu am vreo douăsprezece greşeli grase, recunoscu el.
– E totuna cum a făcut-o. Cert e că nicidecum n-a crescut aşa ceva pe gunoiul din grajdul său. „Impossibile not potest esse”. Ceea ce este
imposibil, nu poate fi.
 Giovanni, după ore, plecă acasă foarte supărat. A vrut să-i arate profesorului că locul său demult nu mai este în cursul inferior şi iată cu ce s-a
ales.
La masă, când îi povesteşte meşterului Roberto necazul său, acesta îi răspunde:
– Pune toată latina în cui şi fă-te croitor! Ţi-am oferit şansa aceasta de mai multe ori!
– Nu, meştere! exclamă tânărul. Voi rezista oricât de nedrept ar fi profesorul cu mine.
Vai, cât de mult ar fi dorit să stea de vorbă cu cineva care să-l înţeleagă şi pe el, dar protopopul din Castelnuovo abia îi răspunde la salut. Părintele
pare aşa de inaccesibil, încât sărmanul băiat nici nu îndrăzneşte să-i vorbească. Mereu se gândeşte la Don Calosso. „Ah, dacă ar trăi el, cu siguranţă,
l-ar ajuta!”
Giovanni îşi petrecu sfârşitul săptămânii la Becchi şi-i spuse mamei sale tot ceea ce îl doare.
– Da, asta este foarte adevărat. Preoţii sunt atât de ocupaţi, încât n-au timp să se ocupe şi de voi, suspină ea.
– Ce l-ar costa însă pe protopop dacă mi-ar da câteva minute?
– Dar ce vrei de la el?
– Ah, măcar ar putea să mă asculte şi să-mi spună ceva care mi-ar uşura inima.
– Probabil că are destule necazuri cu cei mari.
– Şi noi, tinerii, nu suntem tot din turma lui? Dacă voi fi preot, voi strânge tineretul în jurul meu şi lui îi voi consacra tot timpul meu.
Din fericire, se apropie vacanţa mare. Acasă, la câmp, Giovanni se reface bine după oboseala din timpul anului şcolar. Munceşte cu râvnă, alături
de fratele său, Giuseppe, la recoltat. În luna octombrie a lucrat la moşierul Turco, tatăl colegului său de bancă, la culesul viei. Signor Turco e un om
înţelept şi-i place de băiatul deştept şi iscusit din Becchi, care îl influenţează în bine pe fiul său. De aceea, îi părea rău văzându-l necăjit.
– Ei, ce-i cu tine astăzi? întrebă el îngrijorat.
– Vai, Signor! Oftă Giovanni. Nu progresez la şcoală aşa cum ar trebui. Ţelul meu este atât de îndepărtat. Uneori mi se pare că nu-l voi ajunge
niciodată!
– Leonardo mi-a povestit cât de nedrept se poartă profesorul de latină, Don Moglia; e un om ciudat şi bolnav, de aceea, trebuie scuzat. Dar ai curaj
şi nădăjduieşte în Sfânta Fecioară!
– Asta o fac din toată inima, dar, vedeţi, mama mea e săracă şi-i imposibil să mă ţină atâţia ani la şcoală.
– Asta se va aranja, spuse Signor Turco mângâindu-l.
A doua zi, Signor Turco rămase foarte surprins, când îşi găsi musafirul cântând şi muncind plin de voioşie.
– Azi arăţi altfel, îi spuse el mirat. Aşa-mi place!
Giovanni răstoarnă coşul cu struguri în cadă şi spune:
– Am avut azi-noapte un vis care m-a făcut foarte fericit.
– Şi ce ai visat?
– Am văzut-o pe Madona. Trecea în mijlocul unei turme uriaşe, când s-a apropiat foarte mult de mine şi mi-a spus: „Giovanni, vezi turma asta?
Tu vei fi păstorul ei. Ţi-o încredinţez ţie” „Dar, unde să găsesc o păşune pentru atâtea animale”, am întrebat-o eu încurcat. Şi ea mi-a răspuns: „Nu te
teme, eu voi fi mereu alături de tine”, şi cu asta a dispărut.
 – Un vis într-adevăr frumos, răspunse moşierul. Dar numai un vis! Ce sunt visele?
– Nu, nu, Signor Turco, strigă băiatul entuziast. Acum ştiu că voi deveni preot şi voi strânge în jurul meu mulţi tineri pentru a-i duce pe drumul
cel bun.
– Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu, răspunse viticultorul. Cred, într-adevăr, că Dumnezeu te-a creat pentru o misiune specială.
Cu câteva zile înainte de ziua tuturor sfinţilor, la începutul noului an şcolar, mama Margareta îi spune lui Giovanni:
– Giovanni, eu m-am răzgândit. Cred că nu-i bine să te mai întorci la Castelnuovo. Du-te mai bine la Chieri, la gimnaziu. Aşa m-a sfătuit Signor
Turco.
– Mă duc cu plăcere, mamă! Dar acolo cheltuielile sunt mai mari…
– Signor Turco mi-a dat o sumă frumoasă pentru asta. Trebuie să vedem cum strângem restul.
– Poate reuşesc să contribui şi eu, spuse Giovanni misterios.
În zilele următoare, Giovanni făcu rost de un măgar, îl încărcă cu doi saci goi şi se duse prin Becchi şi Murialdo din casă în casă. Îşi descrise cu
sinceritate situaţia grea în care se află şi-i rugă pe oameni să-i acorde ajutorul lor preţios pentru studiile sale. Ici-acolo i se mai închidea uşa, dar pe
cei mai mulţi îi lovea mila şi nevoia bietului student cerşetor. Unul îi dă unt şi brânză, altul, slănină afumată, al treilea, o măsură de grâu. Când
ajunse acasă, ambii saci erau plini cu vârf. Făcu la fel şi la Castelnuovo, unde-şi căuta cunoştinţele. Fierarul Evano îi dădu câteva monede sclipitoare
de argint; drept plată întârziată, meşterul Roberto, spre marea sa bucurie, îl răsplăti şi mai bogat, ba îi oferi şi o vioară veche.
– Gândeşte-te la mine, când ai să cânţi la ea, îi spuse el prietenos. Ai să-mi lipseşti mult.
Când protopopul, pe care Giovanni l-a crezut aşa de inaccesibil, a auzit de faptul că Giovanni cerşeşte ajutor, el însuşi se apucă de căutat ajutoare
şi-i aduse mamei Bosco o sumă frumoasă.
Aşa se face că Giovanni începu noul an şcolar la Chieri, unde, între timp mama Margareta i-a închiriat o cămăruţă modestă la o văduvă
cumsecade numită Lucia Matta.
Acontul pentru pensiune era o majă dublă de grâu şi doisprezece litri de mei, îl duce cu căruţa vecinului Filipello. Ţăranul e însoţit de tânărul
student şi de fiul său, Giovanni. În inima lui e tare fericit şi mândru să facă acest lucru. Toţi pornesc plini de voie bună în zorii zilei de 3 noiembrie
1831.
– Ai să devii paroh în curând, îşi dădu părerea fostul lui coleg de joacă. Tu cunoşti de pe acum atâtea.
– Nu, nu vreau să devin paroh, răspunse tânărul Bosco gânditor. Nu vreau decât să fiu preot, un preot fără titlu şi fără venituri. Atunci am să
dăruiesc toată munca mea tineretului.
– Aşadar, mai ai o muncă grea înaintea ta, suspină prietenul.
După câteva ore de drum, din depărtare se văd turlele oraşului Chieri.
 Studentul muncitor

În casa Donnei Matta, Giovanni găseşte un cămin plăcut şi se simte bine încă din prima zi. Din cămăruţa sa, are o privelişte splendidă asupra
oraşului însemnat cu mărturiile de piatră ale unei epoci glorioase.
– Ce minunat este acest oraş!, îi spuse într-o zi Giovanni lui Claudiu, fiul gazdei sale, privind amândoi pe fereastră. Niciodată n-am văzut un oraş
aşa de frumos.
– Asta numeşti tu frumos? râse băiatul, care era mai mic cu doi ani. Chieri nu e decât un cuib somnoros şi plicticos. Ar trebui să vezi odată oraşul
Torino, unde am stat noi atunci când trăia tata. Atunci ai vedea, atunci ţi s-ar deschide ochii! Ar trebui să vezi Piaţa Carlo şi Piaţa Castallo, fântânile
arteziene, palatele şi catedrala de marmură albă, lumea elegantă de pe Via Roma, caleştile splendide ale nobilimii, Palatul Regal, Palatul Madame,
teatrele! Atunci te-ai minuna şi ai înţelege că nu în acest Chieri colţuros şi demodat mă voi simţi vreodată bine.
– Torino trebuie să fie un oraş minunat, spuse tânărul Bosco. Nu l-am văzut niciodată, dar Chieri mi s-a lipit de inimă, şi ştii de ce?
– Nu-mi pot închipui.
– Pentru că Dumnezeu aici şi-a făcut atâtea lăcaşuri. El locuieşte vis-á-vis în splendidul dom gotic, în aceste biserici multe şi în mănăstiri, la
dominicani, la iezuiţi, la oratorieni, la clarise şi la franciscani, şi eu sunt de părere că acolo unde sunt atâtea tabernacole, trebuie să fie binecuvântat şi
fericit oraşul acela.
– Da, Chieri este un oraş al monahilor. Ai dreptate! Dar, de fapt, mie nu-mi place asta. Mereu ai conştiinţa încărcată când întâlneşti atâţia preoţi,
călugări, maici şi rase călugăreşti. Dar şi tu eşti foarte evlavios. Pentru mine asta e ceva plicticos şi eu credeam că mereu un băiat evlavios trebuie să
fie un băiat posac, o acritură. Dar tu eşti altfel. Tu râzi şi cânţi toată ziua din gură sau la vioară. Şi ceilalţi băieţi din clasă spun că tu eşti cel mai vesel
dintre noi. Cum vine asta? Doar vii din cel mai oropsit cuib de pe pământ şi mama ta este o ţărancă săracă.
– Ţăranca săracă m-a învăţat să mă tem de Dumnezeu şi să-mi păstrez pacea sufletului. Cum să nu fiu vesel?
– Ţie totul îţi face plăcere, chiar şi învăţătura şi gramatica, ceea ce mie mi-e de nesuferit. Gramatica e culmea plictiselii.
– Vezi domul de peste drum, Claudiu?
– Bineînţeles, că doar nu-s orb.
– Ce crezi, cât de adâncă îi este temelia? Patru, opt sau zece metri?
– În tot cazul, s-a săpat în pământ atât până s-a crezut că clădirea o să aibă o temelie solidă.
– Ei, vezi tu, aici constructorii au voit să ridice o clădire maiestoasă; ei visau la jocul vesel al turlelor, vedeau deja fiale de coloane zvelte şi
geamuri pestriţe şi luminoase, marmură şi aur, dar mai întâi tot a trebuit să coboare în adânc pentru a-i pune întregului edificiu o bază solidă.
– De ce-mi povesteşti toate acestea?
– Pentru că la fel este şi cu gramatica. Ea este fundamentul pentru clădirea ulterioară a culturii spirituale: fără ea, totul se clatină, peste tot se arată
crăpături şi, în cele din urmă, totul se prăbuşeşte. Nu, Claudiu, fără această muncă solidă în clasele inferioare, când toceşti gramatica, nu se poate
face nimic mai târziu şi nu-ţi vei atinge ţelul. În final, dacă nu, trebuie să-ţi strângi lucrurile şi să înveţi o meserie, dacă nu va fi prea târziu şi asta.
 – Dar eu aş vrea să mă fac farmacist, şi nu croitor sau cizmar.
– Bine, atunci pune-te cu burta pe carte şi toceşte gramatica. În ultima oră n-ai ştiut mai nimic. Dacă continui aşa, cred că-ţi dai seama că nu treci
clasa.
Claudiu îşi plecă capul ruşinat, apoi spuse:
– Singur nu o voi face niciodată!
– Dacă vrei, te ajut cu plăcere. Trebuie numai să vrei. Crezi că mie îmi place tare mult să tocesc gramatica? Şi mie mi-ar plăcea mai mult să
hoinăresc prin păduri, decât să stau aplecat asupra cărţilor. Dar ştiu că e un lucru absolut necesar, dacă vreau să-mi ating ţelul şi, de aceea, studiez,
oricât de ademenitoare ar fi pădurea sau zăpada de pe munţi.
– Oh! De tine se lipeşte totul şi ce ai învăţat o dată nu mai uiţi. Dar eu!…
– Şi tu ai să reuşeşti! Atunci, rămâne aşa, o să învăţăm împreună.
– De acord. Ştii că şi mama îmi predică asta zilnic, şi o ştiu pe de rost, dar îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă. Aşa cum o spui tu, nu ştiu
de ce, dar sună altfel.
De acum încolo, ei învaţă împreună şi, în curând, şi Claudiu dă rezultate bune. Acum când face progrese, munca îi este aproape o plăcere şi
Donna Matta este fericită de influenţa bună a chiriaşului asupra fiului ei şi, în cele din urmă, îl scuteşte de plata pentru chirie şi masă.
Giovanni însuşi face la şcoală progrese uimitoare; deja după două luni, trece de la clasa pregătitoare la prima treaptă a gimnaziului, după alte două
luni, în a doua treaptă.
Acum ajunge la profesorul Cima, un domn foarte sever. Acesta se uită mirat la adolescentul de 16 ani, care apare la mijlocul anului şcolar în clasa
sa, şi-i spune:
– Chiar aşa de mare şi tare eşti? Tu ori eşti un prostănac, ori un geniu.
– Luaţi din amândouă câte jumătate, şi atunci se potriveşte. În tot cazul, vreau să-mi fac datoria.
– Într-adevăr, ăsta-i un răspuns bun, zâmbi profesorul.
Dar profesorul avea să vadă ceea ce n-a mai întâlnit niciodată şi nicăieri.
Două luni de zile Giovanni frecventă cursurile clasei a doua din gimnaziu, când, într-o dimineaţă, observă cu spaimă că şi-a uitat cartea acasă.
Cum de-a putut păţi aşa ceva? De cu seară, el şi-a pregătit cu atenţie capitolul următor despre regele Spartei, Agesilaos, din cartea „Cornelius
Napos”, dar acum problema e că şi-a uitat acasă cartea. Ca profesorul să nu observe, Giovanni deschise gramatica lui Donatus şi se făcea că
urmăreşte zelos textul. Cu coada ochiului, vecinul său, Ionas, un evreu foarte deştept, se uită la el şi aştepta să vadă ce o să se întâmple dacă
profesorul îl va pune pe Giovanni să citească. Şi băieţii din faţă şi cei din spate observă aceasta şi încep să chicotească. Atunci, profesorul Cima îl
invită pe Giovanni să citească aliniatul următor, să-l traducă şi să explice construcţiile gramaticale.
Giovanni sare în sus cu Donatus, spune fără să se poticnească textul latin, traduce bucata cursiv şi explică cu iscusinţă construcţia, coordonarea cu
toate participiile, gerunziile şi infinitivele.
– Excelent, îl lăudă profesorul, însă când Giovanni se aşeză, toată clasa aplaudă.
– Ce-i vacarmul acesta?! strigă Don Cima enervat şi se ridică vijelios de la catedră, supărat de această lipsă de disciplină. De ce ai stârnit această
gălăgie nelalocul ei, Ionas?
 – Giovanni Bosco n-are nici un „Nepos”! El a recitat lecţia pe de rost.
– Arată-mi cartea ta, elev Bosco, ordonă profesorul.
Ruşinat, Giovanni îi arată gramatica latină de Donatus.
– Mi-am lăsat, din nenorocire, cartea acasă, spuse elevul.
– Şi ai spus toată bucata pe de rost? întrebă profesorul perplex.
– Da, am învăţat-o acasă.
– Miraculum! Miraculum ! spuse Don Cima, dând din cap buimăcit. Ai o memorie fenomenală. Ei bine, îţi iert greşeala, dar ai grijă să faci o
lucrare bună cu memoria ta.
– I-ai plăcut mult lui Don Cima, Giovanni, îi spuse Ionas, după orele de curs.
– Mi-ar fi plăcut mai mult dacă v-aţi fi lăsat păgubaşi cu aplauzele, bombăni tânărul Bosco. Atunci, Don Cima n-ar fi observat nimic.
– Asta-i bună! Pentru el, acum eşti un „miraculum” şi va pomeni, desigur, întregului colegiu profesoral despre memoria ta nemaipomenită.
– Asta-mi mai trebuie ! suspină Giovanni.
– Fii fără nici o grijă, toată clasa e mândră de tine, şi profesorii la fel.
Claudiu Matta are dreptate: ştiinţa se lipeşte din zbor de tânărul Bosco. El înţelege uşor şi repede şi ce a învăţat o dată nu mai uită toată viaţa.
Conducerea gimnaziului îl scuteşte în curând de taxele şcolare pentru meritele sale la învăţătură şi Giovanni este fericit că poate să-şi scutească
mama de o grijă în plus.
Un singur lucru nu-l are tânărul Bosco: munca fizică. Viaţa sedentară nu-i prieşte deloc şi tare ar voi să-şi folosească puterile crescânde la ceva.
Se hotărăşte repede şi-l roagă pe un dulgher să-l înveţe meseria sa. În orele libere, Giovanni învaţă să mânuiască rindeaua şi ferestrăul, scobeşte şi
lipeşte, sculptează şi frezează. După câteva luni, poate ţine locul unei calfe destoinice în atelierul meşterului.
După aceasta, se aşază iar la scăunelul de cizmar şi îşi coase şi pingeleşte ghetele, şi aşa de iscusit umblă cu acul şi cu sârma gudronată, încât
ucenicul sfântului Crispin le povesteşte tuturor clienţilor că n-a avut niciodată un ucenic atât de descurcăreţ ca acest elev.
În acest fel, Giovanni nu lasă nici un moment nefolosit; acum cunoaşte aproape toate meseriile. Cine ştie la ce-i vor folosi mai târziu!
Sângele în primăvara vieţii sale clocoteşte mai mult ca până acum în fiinţa lui. Nici el nu e scutit de ispitele care, pe mulţi de vârsta lui, îi duce la
pierzanie. Nu lipsesc nici exemplele rele, aici, la gimnaziul din Chieri. Dar dacă altora furtuna vieţii le devine fatală, Giovanni struneşte cu puterea
voinţei răzvrătirea sângelui, şi transformă patima, pornirea pătimaşă a sângelui în putere disciplinată.
Un ajutor minunat în această perioadă îi este munca fizică şi intelectuală, obiceiul său de a nu pierde nici o clipă şi, mai presus de toate,
rugăciunea sa statornică. Toate zilele sale încep cu sfânta Liturghie; gândul la Dumnezeu îl conduce în orice clipă şi nu trece nici o seară în care să
nu încredinţeze curăţia sufletului său în paza Maicii Domnului.
Un sprijin preţios îi este şi pr. Moloria, profesor de teologie şi canonic al bisericii colegiului; pe acesta, Giovanni şi-l alege ca director spiritual.
Lui îi deschide sufletul şi îi arată ispitele şi greutăţile vieţii sale, îndoielile şi necesităţile, şi mereu primeşte de la preotul experimentat un cuvânt bun,
care îi arată drumul şi-l încurajează, îl întăreşte, îl linişteşte, îl mângâie, îl îndeamnă la o râvnă şi mai mare, şi-l apără de excese nechibzuite. Puterea
cea mai mare i-o dă pâinea celor tari, pe care o primeşte în fiecare duminică la mama Domnului cu reculegere şi profund respect. De la tabernacol
curge izvorul harului, care face să înflorească primăvara anilor săi, cu toate furtunile, într-o frumuseţe neatinsă, neîntinată.
 Un leneş niciodată nu are timp, pentru că în timpul său de melc nu termină niciodată nimic, pe când cel vrednic are mereu timp. Ziua lui Giovanni
pare să aibă o mie de ore. Pe lângă munca sa pentru studiu, atâtor meditaţii pe care le oferă altora, pe lângă munci cu rindeaua şi cizmăria, el mai
găseşte timp pentru o joacă plăcută, plimbări lungi cu colegii însufleţiţi de aceleaşi sentimente, ba chiar pentru câte o şotie. Şi la Chieri el este regele
băieţilor, care-i atrage pe toţi de seama lui cu o putere magică şi, cu felul său vesel, cu firea sa amabilă, ştie să-i ţină în mrejele sale.
În unele zile se întâlneşte cu câţiva colegi tineri, lângă podul din faţa oraşului, merge cu ei, cântând şi glumind, într-o poiană oarecare, unde
zburdă după voia inimii şi-şi încearcă puterile în lupte sportive. Aici tinerii se caţără, se luptă, sar, aleargă şi întotdeauna zveltul şi puternicul fiu de
ţăran îi întrece pe toţi. Tinerii, împrospătaţi la trup şi la suflet, se întorc acasă în astfel de zile cu mintea limpede şi inima voioasă, care le uşurează
mult munca.
În cele din urmă, Giovanni fondează „Asociaţia voioşilor”; el însuşi concepe statutele care în primele paragrafe spun:
„Orice membru trebuie să evite orice vorbă şi faptă care nu este demnă de un creştin bun;
Fiecare membru trebuie să-şi îndeplinească conştiincios datoriile atât la şcoală, cât şi în viaţa religioasă.”
Nu, asociaţia nu e un legământ de amuzament, ci o asociaţie de oameni tineri, care îşi cunosc ţelul şi tind spre el cu multă râvnă şi seriozitate.
Desigur că sunt şi tineri care strâmbă din nas; când e vorba de această asociaţie, o numesc „club al arivismului” sau „societate de agheasmă”, pentru
că ei îşi petrec mai bine viaţa prin taverne sau în aventuri periculoase. Dar tot mai mulţi tineri intră în această asociaţie şi spre bucuria Donnei Matta,
intră şi fiul ei, Claudiu, care, sub conducerea lui Giovanni, se dezvoltă splendid.
La vârsta la care tinerii caută prea puţin să aplaneze conflictele cu armele spirituale, nu cu pumnii, cei potrivnici le propun membrilor asociaţiei
concepţiile lor despre viaţă prin bătaie. De voinicul Giovanni nu îndrăznesc să se apropie şi nici de prietenii săi mai mici sau mai slabi.
Într-o zi, Bosco sosi tocmai într-o clipă în care nişte vlăjgani tăbărau asupra unuia dintre prietenii săi cei mai tineri, Luigi Comollo, un băieţel
plăpând şi bolnăvicios, care se lăsa bătut fără să se apere. Atunci, Giovanni, sări între ei, îi smuci şi le strigă cu o mânie clocotitoare:
– Ascultaţi ! Cine îndrăzneşte pe viitor să se atingă chiar cu un deget de Luigi, are de-a face cu mine.
– Hei, ia uitaţi-vă la voinicul şi lăudărosul acesta! strigă batjocoritor Emilios, căpetenia bandei. Putem să-ţi dăm şi noi o lecţie, bigotule !
Bizuindu-se pe numărul lor mare, bătăuşii îl înconjoară pe Giovanni, însă el nu stă mult pe gânduri, îl apucă de picioare pe Emilio şi, ridicându-l
cu o smucitură, începu să-l învârtă în jurul său ca pe o scândură. Patru-cinci bătăuşi cad la pământ, restul fug care încotro apucă. Dar, ghinion!
Tocmai atunci trece pe acolo un profesor. Îngrozit, priveşte vârtejul de braţe, picioare şi trupuri şi, mânios, se aruncă între ei pentru a cere lămuriri.
Când Ionas îi explică cum stau lucrurile, profesorul spuse:
– E drept, Giovanni, că ai apărat un coleg mai slab, dar isprava ta trebuie să mi-o arăţi şi mie.
– Nu cu mine, strigă Emilio speriat.
De aceea, a slujit altul ca experiment. Giovanni îl apucă de picioare şi-l învârteşte cu iuţeală în jurul său. În viaţa sa, profesorul n-a mai văzut aşa
ceva şi e atât de uimit, încât mai că uită să-l pedepsească pe delincvent.
După aceea, Luigi Comollo îi spuse salvatorului său:
– Nesăbuinţa ta mă înspăimântă, Giovanni. Nu trebuia să faci asta!
– Să stau şi să mă uit cum te bate banda asta brutală?
– Asta mi-ar fi plăcut mai mult, răspunse Luigi. Dumnezeu vrea ca noi să facem bine celor care se poartă rău cu noi!
Giovanni nu ştie ce să-i răspundă. Clătinând din cap, se uită buimăcit după băiat, pe care, datorită firii sale liniştite, l-a îndrăgit şi mai mult.
– Cred că micuţul Luigi e un sfânt, spuse Giovanni gânditor.
 Chelner la cafenea

Au trecut doi ani şi iar a venit vacanţa mare; Giovanni se întoarce voios la Becchi. Ca întotdeauna, o ajută pe mama sa şi pe fratele său la recoltat,
după care urmează un eveniment deosebit. Giuseppe Bosco se căsătoreşte şi aduce acasă o fată bună, care o respectă din inimă pe mama lui şi-i stă
mereu în ajutor. Ca dar de nuntă, Giovanni le oferă o masă splendidă din lemn de nuc, pe care a făcut-o singur la Chieri.
– Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie mereu pe această masă – spuse el din suflet – şi norocul să fie pururi cu voi. Le meriţi din plin, Giuseppe.
– Îţi mulţumesc, Giovanni, îi spuse tânărul însurăţel bucuros. Cine ar fi crezut că eşti în stare să faci aşa ceva? În tot cazul, ai să fii întotdeauna
binevenit la masa noastră.
În vacanţa mare, Giovanni face cunoştinţă cu parohul din Castelnuovo, Don Dassano; şi preotul care altădată i se părea inaccesibil (este vorba de
decanul din Castelnuovo), acum, dimpotrivă, îi apare nobil şi binevoitor. Preotul îl preţuieşte mult pe tânărul zelos şi evlavios din Becchi, pe care-l
invită deseori în casa sa lăsându-l pe seama capelanului său, un preot foarte cult, ca să-l ajute în studiile sale.
Ca mulţumire, Giovanni se îngrijeşte de calul preotului, pe care-l hrăneşte, îl ţesală şi uneori îl şi călăreşte, galopând peste câmpii. În cele din
urmă, devine un adevărat călăreţ „de artă”: merge pe spatele calului în picioare, face un salt şi sare în sus sau în jos în plină fuga calului. Odată era
cât pe ce să-şi frângă gâtul la aceste acrobaţii. În plin galop, roibul se sperie de un stol de păsări ieşit dintr-un tufiş, se ridică în două picioare şi-l
azvârli pe călăreţ cu putere.
Din fericire, scapă fără oase rupte şi scamatorul are un motiv în plus ca să-i mulţumească iarăşi grijuliului său înger păzitor.
O deziluzie mare îl aştepta când se întoarse la Chieri: Donna Matta se mută cu fiul ei, Claudiu, la Torino. Aşa că tânărul student, cu inima frântă,
trebuie să-şi caute o nouă locuinţă. După multă căutare, el găseşte o cameră la cârciumarul Giuseppe Pianta.
– Îţi dau casă şi masă dacă mă ajuţi în gospodărie, spuse cârciumarul, privindu-l cu plăcere pe tânărul voinic şi destoinic. Tocmai îmi trebuie un
chelner.
Camera pe care i-o oferă nu-i decât o magherniţă nenorocită, un beci sub scară, fără lumină, un adevărat cavou. În afară de un scaun şi un pat, nu
mai e loc pentru nimic altceva, dar e bine că are puţină căldură de la cuptorul din peretele din spatele încăperii.
Temele, Giovanni şi le face în cârciumă. Trebuie mereu să-şi întrerupă lecţiile, ca să servească clienţilor cozonac şi cafea, lichior şi un pahar de
Barbera, vin Freiza sau un vermut roşu. La jocul de biliard, el trebuie să scrie punctele câştigate pe o tăbliţă.
Aici vin uneori oameni care vor să-şi înece necazurile de acasă în băutură; pentru aceasta, îşi fac curaj cu o înghiţitură grosolană. Alteori, un
bădăran încearcă să spună vorbe neruşinate sau să cânte un cântec urât, sau se complace în bancuri proaste. Atunci, tânărul energic îi pune la punct,
dându-le chiar peste gură.
După ce unii clienţi s-au plâns cârciumarului de sâcâitorul său chelner, Giuseppe Pianta îl trimite pe Giovanni la bucătărie, ca să-l ajute pe cofetar.
Aici, Giovanni învaţă cum se face cozonacul. Această nouă ocupaţie nu-i displace, căci tânărul de 18 ani are întotdeauna o foame de lup, pe care nu o
poate sătura cu supele lungi pe care i le dă cârciumăreasa.
Uneori, îl vizitează în „cavoul” său prietenul Ionas, care se întreţine bine cu el, sau face muzică. Într-o seară, el veni la o oră târzie şi foarte agitat:
 – Giovanni, trebuie să-ţi vorbesc!
– Dar ce s-a întâmplat, Ionas? Hai, ia loc aici lângă mine.
– Ah, m-am împotmolit într-o afacere proastă, recunoscu musafirul. Aş vrea sfatul tău, căci în nimeni nu am încredere ca în tine.
El povesti cu greu ceea ce s-a întâmplat. Povestea era destul de serioasă şi, după ce prietenul său a terminat, Giovanni îi spuse:
– Dacă ai fi creştin, te-aş sfătui să te spovedeşti.
Consternat, evreul se uită la el lung, apoi spuse cu toată gravitatea:
– Da, trebuie să fie o mare uşurare faptul că poţi vorbi unui om care este obligat să tacă. Crezi că ar fi bine să mă duc la un preot să mă
spovedesc?
– Ei, asta nu se poate! Tu nu poţi primi un sacrament creştin, pentru că nu eşti botezat.
– Ştiu atât de puţin despre religia creştină, spuse Ionas. Dar trebuie să fie o forţă minunată în credinţa voastră. Asta o văd la tine. Altul în
magherniţa asta s-ar fi corupt fără doar şi poate. N-ai vrea să-mi spui şi mie câte ceva despre credinţa creştină?
– Cum să nu!
Până noaptea târziu, cei doi colegi de gimnaziu stau împreună la lumina unei lămpi cu ulei, discutând cu ardoare. Giovanni îl introduce pe colegul
său în misterele religiei creştine; vorbeşte despre Sfânta Treime, despre opera de mântuire a Fiului, despre învăţătura sa minunată, despre predica de
pe Munte. La sfârşit, îl învaţă rugăciunile „Tatăl nostru” şi „Bucură-te, Marie”.
– Toate acestea sunt atât de frumoase! recunoscu evreul, convins de învăţătorul său zelos şi nespus de mişcat. Mai ales cele două rugăciuni: în ele
regăseşti tată şi mamă. Vrei să mi le scrii?
– Bucuros!
– Ascultă, Giovanni! spuse Ionas, când se pregătea să plece. În acest cavou nu mai poţi rămâne. Te prăpădeşti. Ştiu o locuinţă mai bună pentru
tine. La croitorul Cumino se eliberează o cameră. Să te interesezi.
– Ştii, eu sunt nevoit să-mi câştig singur existenţa, oftă Giovanni.
– Se va găsi o ieşire. În tot cazul, la un meseriaş cumsecade ai să stai mai bine decât în această gaură de şoareci în care-ţi petreci viaţa.
Tânărul Bosco, peste câteva zile, se mută în casa lui Toma Cumino. Cămăruţa pe care o primeşte este şi ea destul de sărăcăcioasă, dar Giovanni
este foarte mulţumit de această schimbare şi-şi veni în fire. Ca şi la Castelnuovo, şi aici el îşi petrece multe ore la masa de lucru, îl ajută pe meşter în
muncă şi, dând iarăşi meditaţii, de bine, de rău, îşi câştigă existenţa.
 Farmecul personalităţii sale

Noua gazdă a lui Giovanni e un bătrân demn şi vrednic de stimat. El a umblat mult prin anii săi de ucenicie şi de drumeţie prin lume, şi-şi
povesteşte acum păţaniile de prin ţările străine pe unde a umblat. Meşterul e un sac inepuizabil de întâmplări hazlii şi anecdote şi se bucură teribil
când vede că tânărul său locatar îl ascultă cu atenţie. El a închiriat de mulţi ani această cameră tinerilor care studiază; de aceea, şi-a păstrat o inimă
tânără şi nu se supără când tinerelul vesel mai face câte o poznă.
– Am avut destule păsărele curioase în colivia mea, poţi să mă crezi, povesteşte el, în timp ce stă cu Giovanni la masa de lucru. Domnişorii
zburdalnici au făcut destule năzbâtii cu mine, dar eu mă bucuram şi nu mă supăram pe nici unul dintre ei. Însă un tânăr rău nu se putea încălzi la
soba mea. Pe un astfel de tânăr îl goneam imediat, chiar dacă era fiu de oameni bogaţi. Odată, însă, am avut un adevărat sfânt sub acoperişul meu.
– Un sfânt? întrebă Giovanni mirat.
– Da, un sfânt adevărat. De doi ani el este preot la Torino.
– La Torino? Cum îl cheamă?
– Don Giuseppe Cafasso.
– Giuseppe Cafasso din Castelnuovo?
– Îl cunoşti?
– Şi încă cum! Mi-aduc aminte ca ieri când l-am întâlnit prima dată. Am fost la un iarmaroc la Murialdo. Pe atunci eram un puşti care savura cu
întreaga fiinţă toate nebuniile care se petreceau acolo. El s-a oprit lângă mine şi m-a întrebat de unde sunt şi ce planuri de viitor am. Când i-am spus
că n-am nici o dorinţă mai fierbinte decât aceea de a fi preot, s-a uitat la mine cu ochii mari şi mi-a spus: „Cine îşi alege o profesie spirituală se vinde
Domnului. Nu mai are voie să-şi ataşeze inima de lucrurile pământeşti, decât dacă le foloseşte spre cinstea lui Dumnezeu şi pentru binele sufletelor”.
Privirea şi cuvântul său nu le-am uitat niciodată.
– Da, asta se potriveşte de minune cu dragul meu Don Giuseppe ! răspunse meşterul voios. Mereu a fost prietenos, te ajuta cu dragă inimă şi era
mereu serviabil, iar dacă se uita la tine, credeai că se uită direct în inima ta. Pe atunci era un teolog tânăr, care abia îşi luase reverenda. Tare aş mai
vrea să-l văd din nou.
– Acest lucru e simplu, spuse meşterul. Ori de câte ori vine la Chieri, îşi vizitează şi vechea gazdă Cumino, şi întotdeauna îmi este un oaspete
binevenit. Deja de pe când era student, era milos şi liniştit, cu totul altfel decât tine, Giovanni.
– Ei, eu nu sunt sfânt, râse tânărul Bosco.
Nu, Giovanni, nu se comporta ca un sfânt în casa cinstitului croitor sau, cu alte cuvinte, nu se comporta aşa cum se aşteaptă de obicei de la un
sfânt. La cei 19 ani ai săi, el trepida de o zburdălnicie şi o poftă de viaţă neobişnuită. Mereu născocea cele mai năstruşnice năzbâtii. Şi nu mai putea
de bucurie şi satisfacţie când putea să-l lase cu gura căscată pe meşterul Cumino cu vreuna dintre scamatoriile sale.
La 21 decembrie, meşterul şi-a serbat ziua onomastică şi a pregătit pentru oaspeţii pensiunii o găină. Însă, când ridică capacul de pe castron,
zboară un cocoş de pe masă, dă din aripi şi cântă din răsputeri. În locul macaroanelor pe care vrea să le servească, în cratiţă găseşte doar pleavă, iar
în locul vinului în sticlă, găseşte apă de izvor. Oricine îşi poate închipui râsetele mesenilor. Meşterul Cumino, însă, crede în farmece şi de aceea îşi
face cruce de frică. Desigur că nu-i trebuie mult pentru a ghici cine i-a făcut pozna şi e împăcat şi râde şi el cu poftă când Giovanni farmecă la loc
bucatele delicioase, tot aşa, în taină.
Aceste scamatorii desigur că-i aduc tânărului Bosco renumele de vrăjitor şi între vecini se vorbeşte că el s-ar ocupa cu magia neagră şi că şi-ar fi
vândut sufletul diavolului.
Într-o zi, această vorbă se auzi la urechile canonicului Don Bursio, care era şi inspector şcolar. Acesta se simte dator să cerceteze cazul. Aşa că îl
cheamă pe scamator la sine, pentru a-l supune unei anchete.
Giovanni se întâlni cu canonicul tocmai în momentul în care acesta din urmă făcea o pomană. Ceremonios, canonicul îşi scoate portofelul, îşi
stanjează câteva bancnote şi monede şi, în cele din urmă, îi dă săracului o monedă de argint. După aceea, se întoarce spre Giovanni, se uită la ceas şi
spune:
– Pari să fii punctual! Tu eşti acel Giovanni Bosco despre care aud că se spune că este vrăjitor? Se pare că faci lucruri bizare, suspecte. După cum
mi s-a relatat, ştii să ghiceşti până şi gândurile şi ştii câţi bani are fiecare în portmoneul său. Trebuie să recunoşti că toate acestea sunt foarte suspecte
şi sunt nevoit să vorbesc despre asta cu tine în mod serios.
În sinea sa, Giovanni face un pic de haz de acest domn venerabil, care-l supune mai întâi unui examen riguros de religie. Bineînţeles că tânărul nu
rămâne dator cu nici un răspuns şi, în cele din urmă, canonicul declară mulţumit:
– Ei, aici nu-i nimic de obiectat. De fapt, nu am auzit niciodată nimic rău despre tine. Dar acum, spune-mi cum faci lucrurile acestea curioase
despre care vorbeşte lumea? Nu pot crede că tu ţi-ai vândut sufletul diavolului. Dar lucrurile pe care le faci sunt neobişnuite, trebuie să o recunoşti şi
tu.
– Nu sunt deloc neobişnuite, părinte, răspunse studentul zâmbind. Nu presupune altceva decât spirit de observaţie, îndemânare şi lipsa de
vigilenţă a oamenilor.
– Ai putea să-mi dai o dovadă a măiestriei tale?
– Desigur. Dar poate că aceasta v-ar răpi prea mult timp. Îndată va fi timpul pentru rugăciune.
– Cât este ora? Dar unde îmi este ceasul? Ştiu sigur că mai adineauri l-am avut în buzunar. Hm, asta-i curios…
– Nu l-aţi pus mai înainte, când i-aţi dat de pomană cerşetorului, în portmoneu?
– Asta s-ar putea. Însă şi portmoneul s-a dus… Ei, prietene, nu cumva tu eşti autorul acestei şmecherii?
– Ceasul dumneavoastră este alături, sub abajur. Portmoneul este lângă el.
– Adevărat! Cum ai făcut scamatoria asta?
– Dumneavoastră le-aţi lăsat pe amândouă pe pupitrul lângă care i-aţi întins cerşetorului moneda. Eu am bănuit că m-aţi putea întreba despre ele şi
le-am pus sub abajur. În portmoneu aveţi 33 de lire şi 24 de centime.
– Ia să le număr! Exact. Buimăcit, canonicul se uită la vizitatorul său, de care începe să se teamă tot mai mult. Asta nu mai este lucru curat…
Totuşi, practici magia neagră!
– Don Burzio, nu este adevărat, răspunse Giovanni râzând. Dumneavoastră aţi uitat doar că aţi căutat înaintea mea banii. Eu am fost puţin mai
atent şi cred că sunteţi de părere că asta n-are nimic de-a face cu magia.
 Acum canonicul se prăpădeşte de râs.
– Recunosc că am fost distrat şi uituc şi că singur sunt vinovat de toate. Nu, aici nu poate fi vorba de magie. Eşti un mare pungaş, dar sper că nu
vei abuza niciodată de talentul tău.
– Nici nu mă gândesc la aşa ceva. Dar sper că odată voi strânge tineretul în jurul meu, pentru a-l duce la Dumnezeu, şi atunci poate aceste
scamatorii nevinovate mă vor ajuta să-i câştig. Cu slănină se prind şoarecii, iar băieţii, cu scamatorii nevinovate.
– Ei, dacă aşa stau lucrurile, atunci sunt de acord, deşi e tare neobişnuit să faci pastoraţie cu astfel de mijloace. Dar tu ai în gând ceva bun şi
atunci nu ştiu de ce să nu ne luăm rămas bun ca prieteni.
Din acest moment, Giovanni are în canonic un adevărat prieten, care-l ajută după puteri, ocupându-se de el cu o dragoste paternă.
Şi la Chieri s-a petrecut ceea ce s-a petrecut odată la Castelnuovo cu ani în urmă. Prin Chieri a trecut o trupă de artişti ambulanţi care, cu trâmbiţa
lor, au trezit oraşul, tocmai în momentul când clopotele bisericii îi chemau pe oameni la vecernie. Desigur că tinerii nici nu s-au gândit să intre în
biserică. Toată lumea vrea să râdă, să se distreze prin numerele grozave ale noului artist venit.
Şi aici, Giovanni îl cheamă la întrecere şi îl învinge atât la alergări şi sărituri, cât şi la urcări şi coborâri, încât călătorul îşi strânge repede boarfele
şi fuge. Aşa se ajunge la timp la vecernie.
Cu toate acestea, Giovanni nu-şi neglijează studiile. Din contră. În schimbul unui soldo, el împrumută de la librarul evreu Elias clasicii italieni şi
îi citeşte în cămăruţa sa, la lampa de ulei, pe Dante, Petrarca, Tasso şi reţine cu memoria sa prodigioasă toate textele parcurse.
Era atât de adâncit în lectura sa, încât nici nu şi-a dat seama când prietenul său Ionas a bătut la uşă. Ionas îl vizitează zilnic. Giovanni face cu el
muzică, îi vorbeşte despre cele citite şi în cele din urmă, convorbirile se termină cu teme religioase.
Într-o zi, Ionas îi mărturiseşte prietenului său că vrea să primească credinţa catolică şi botezul.
– Un singur lucru m-ar mai putea împiedica: mama. Ea va suferi cumplit când va afla despre intenţiile mele. Tatăl meu a murit demult şi eu sunt
singurul ei copil, toată nădejdea ei.
Giovanni îi puse mâna pe umăr şi-i spuse:
– Dragă Ionas, nu-ţi fă nici o grijă. Dumnezeu stăpâneşte inimi. Dacă te cheamă la creştinism, o va face într-un fel ca mama ta să fie mulţumită.
Dumnezeu are multe căi şi grijă pentru sufletul tău.
Câteva săptămâni după aceasta, Ionas primeşte, în Biserica Sancta Maria della Scala, sacramentul botezului. Bineînţeles că se face o zarvă mare
în comunitatea evreiască. Mama lui e complet distrusă, pentru că fiul ei a renunţat la credinţa strămoşească, dar în cele din urmă, recunoaşte şi ea că
el trebuie să-şi urmeze calea proprie şi, dacă-şi găseşte în creştinism fericirea inimii, atunci şi ea e mulţumită.
În ultimul an şcolar, Giovanni e preocupat de gândul de a intra în ordinul franciscan. Spre asta nu e condus numai de predilecţia pentru sfântul
serafic şi pentru fundaţia sa, dar şi de siguranţa că studiile sale viitoare n-ar mai costa-o pe mama sa nici un ban. Totuşi, este încă nesigur dacă
Dumnezeu l-a chemat la călugărie sau nu.
Când Don Giuseppe Cafasso îşi vizitează din nou fosta sa gazdă, Giovanni îi mărturiseşte îndoielile sale. Tânărul preot îl sfătui:
– Termină liniştit gimnaziul şi intră în seminarul preoţesc. Pe urmă, aşteaptă să vezi ce va vrea providenţa cu tine.
În vara anului 1835, Giovanni susţine cu un succes strălucit examenul final. La 25 octombrie acelaşi an, primeşte în biserica din Castelnuovo
haina clericală. De acum încolo, credincioşii îl vor numi cu respect „DON BOSCO”.
 În această zi, mama Margareta îi spune:
– Fiule, tu porţi acum haina preoţească. Asta, pentru mama ta, este o zi fericită. Dar gândeşte-te bine: nu haina te onorează, ci numai virtutea
permanent practicată. Să nu faci niciodată de ruşine această haină. Dacă cumva îţi dai seama că Dumnezeu nu te-a chemat, dezbrac-o! Prefer să am
un băiat ţăran, decât un preot care nu-şi face datoria. Când te-am născut, te-am consacrat Sfintei Fecioare. Acum, te rog, dăruieşte-te tu însuţi total ei.
Dacă vei deveni preot, să fii un slujitor vrednic al Mariei!
– Asta ţi-o promit din toată inima, mamă.
– Aşa e bine. Dar mai ascultă ceva. Eu m-am născut săracă, am trăit săracă şi vreau să mor săracă. Dacă tu vei avea nenorocirea ca preot în lume
să te îmbogăţeşti, eu nu te voi vizita niciodată. Gândeşte-te bine la asta!
– Mi se pare că grija asta nu trebuie să o duci. Preotul datorează tot ceea ce are săracilor. Aşa voi face şi eu.
Până în ultima clipă a vieţii, Don Bosco nu va uita cuvintele mamei sale sfinte, rostite în ziua când a îmbrăcat pentru prima dată haina preoţească.
 Un seminarist fericit

În luna noiembrie 1835, Giovanni intră în seminarul preoţesc din Chieri. Binefăcători mărinimoşi îi înlesnesc intrarea la teologie. Reverenda pe
care o poartă este un cadou al moşierului Turco, primarul din Castelnuovo îi dăruieşte o pălărie romană cu borul lat, parohul îi dă o manta, cizmarul,
pe care l-a ajutat de atâtea ori, îi dăruieşte o pereche de pantofi. Banii pentru mâncare în primul an îi plăteşte Don Guala, conducătorul spiritual al
colegiului din Torino.
Ordinea de zi în această casă a Domnului este mereu aceeaşi. Dimineaţa începe cu rugăciunea, meditaţia şi sfânta Liturghie în capela seminarului.
După aceea, au loc cursurile de filozofie şi istoria Bisericii. După-amiază, urmează o mică plimbare, apoi studiul individual până seara. Rugăciunea
de sară încheie ziua.
Giovanni este un student evlavios şi sârguincios; în discuţiile savante, el este criticul; el reuşeşte să primească mereu suma de 60 de lire, care i se
dă primului student, celui mai bun student. În cele din urmă, datorită excelentelor sale aptitudini, el este scutit de orice taxă pentru pensiune.
Aplecat peste cărţile sale, el se simte fericit; orele până la cină se scurg foarte repede, cu atât mai mult cu cât este mereu deranjat de la muncă. Pe
raftul său stau Summa Theologica a sfântului Toma de Aquino, a cărui argumentare ageră şi luminoasă îl fascinează; lângă ea mai are părinţii
Bisericii, Augustin şi Ieronim, şi apoi Istoria Bisericii, de francezul Henrion, lectura preferată a tânărului student.
Într-un timp în care moştenirea sfântului Petru este ameninţată din toate părţile, în care papa îşi poate exercita autoritatea numai ajutat de
baionetele austriece,. Giovanni parcurge în gând gloriosul şi durerosul drum al Bisericii prin secolele învăluite de negură, recunoaşte mâna lui
Dumnezeu, care conduce instituţia sa în suferinţă şi în mărire, în nevoi şi în triumf, ba chiar şi în timpuri sumbre şi scandaloase. Ceea ce citeşte
devine în fantezia sa tânără un prezent viu, arzător, aşa că el retrăieşte toate suferinţele şi umilinţele zilelor de mult trecute, de parcă s-ar întâmpla
chiar acum, şi se bucură tot mereu de strălucirea lumânării pascale, de parcă s-ar revărsa peste el lumina ei, în camera sa modestă.
Afară, zăpada cade pe străzile tăcute, însă Giovanni nu se sinchiseşte de dansul fulgilor de nea. Pentru el, este înviere, căci citeşte tocmai despre
victoria tinerei Biserici, după timpul de suferinţă din catacombe. Păcat, iar bate cineva la uşă.
– Ei, dragul meu Gulielmo, ce ai păţit? îl întreabă Giovanni, ridicându-şi ochii de pe cărţi.
– Pe inimă n-am nimic, râse Gulielmo Garigliano. Însă pantalonii mei au pierdut un nasture şi tu eşti un croitor atât de iscusit, încât…
– Vino, încoace, ţi-l cos la loc. Cu răbdare, el bagă aţă în ac şi coase nasturele. Hei, fundul pantalonilor tăi e cam străveziu şi cel mai bun lucru e
să-ţi pun un petic. Mai ai o bucată de postav potrivită?
– Dacă nu-ţi răpesc timp prea mult. De fapt, o gaură în pantalon nu este aşa de teribilă. Reverenda acoperă totul.
– Te speli dimineaţa în reverendă? Ei, vezi? Atunci trebuie să-ţi pun petecul. Una-două şi asta se face.
După câteva clipe, Giovanni se apucă iar de studiu. Dar, la scurt timp,4 îl mai vizitează cineva: Francesco Giacomelli; el intră necăjit şi spune:
– Ia te uită la pantofii mei, Giovanni, stângul e rupt de tot într-o parte şi-mi intră zăpada în el. Ştiindu-te cizmar vestit, m-am gândită că…
-Bine, dă-mi pantofii tăi. Dar i-ai găurit de tot. Aici nu mai merge cârpăcitul, ci e nevoie de pingele noi.
– M-am gândit şi eu la asta şi am adus aici o bucată de piele. Ştii, cizmarul e aşa de scârţar.
 – Ţi le fac, Francesco.
Îşi scoate dintr-un colţ sculele necesare şi ciocăneşte vesel, de parcă n-ar fi la seminar, ci în odăiţa bunului cizmar de la care a învăţat meseria.
– Ai o inimă de aur, Giovanni, îl laudă prietenul.
Mâinile sale însă sunt negre din cauza sforii gudronate. Dar treaba-i terminată şi Giovanni îşi înalţă privirea vioaie şi binevoitoare spre prietenul
său şi-l întreabă:
– Mai e ceva?
– Nu, asta-i totul pentru astăzi. Îţi mulţumesc, Giovanni.
Se apucă iar de Hernion. Dar nici nu reuşi să se obişnuiască iarăşi cu literele, când iar aude o bătaie în uşă; e Teodoro Dalfi.
– Giovanni, azi dimineaţă, la ora lui Don Ternavasio, n-am înţeles ceva. Ştii, el vorbea despre învăţătura aia a categoriilor sfântului Toma. Am
notat o mulţime în caiet, dar nu înţeleg ceea ce am notat.
– Ce nu înţelegi?
– Ce sunt predicamentele şi predicabiliile?
– Ai văzut vreodată un cal?
– Cum să nu, avem şi noi acasă unul în grajd.
– Ce fel de cal?
– O iapă roşcovană.
– Ei bine, dacă iapa voastră ar fi întâmplător un cal bălan şi n-ar fi iapă, ci armăsar, atunci n-ar mai fi cal?
– Desigur că ar fi cal.
– Ei bine, calul vostru este iapă şi are părul roşcovan; astea sunt predicabilele. Prin asta, la sfântul Toma, se înţeleg sexul, soiul, diferenţa dintre
soiuri, însuşiri trebuincioase şi întâmplătoare. Dar pentru că iapa voastră nu e numai o roşcovană, ci, pur şi simplu, un cal, asta o ridică la
predicament sau categoria cailor, mai departe în categoria animalelor, a fiinţelor făcute şi, în cele din urmă, în cea a fiinţelor materiale, pentru că iapa
voastră nu este spirit. Ai înţeles acum?
– Desigur. După cum mi-ai explicat, am înţeles. Ah, dacă m-ar fi dus mintea la „cal”. Îţi mulţumesc mult pentru ajutor. Îmi dai voie să mai revin
dacă iar am să fiu prost şi n-am să înţeleg ceva?
– Bineînţeles, doar eşti prietenul meu şi te ajut cu plăcere.
Mulţumit, teologul pleacă cu caietul său de cursuri şi Giovanni speră, în sfârşit, să se poată adânci în Henrion. Dar atunci sună clopotul casei.
Portarul strigă în gura mare: „Bosco din Castelnuovo, la poartă”.
Cu un suspin, Giovanni se ridică şi porni spre poartă. În parloar îl aşteaptă câţiva membri ai „Società del’allegria”, care o salută vijelios pe
căpetenia lor de odinioară.
– Dacă ai şti cât de mult ne lipseşti! îi mărturisesc vechii săi prieteni de la gimnaziu. Fără tine, veselia noastră parcă şi-a pierdut picioarele.
– Ţineţi-vă, totuşi, împreună şi urmaţi-vă cu zel ţinta, îi îndeamnă Giovanni.
– Ai putea să-mi revizuieşti lecţia la matematică? îl roagă un elev din clasa a VI-a. Ecuaţia cu două necunoscute pentru tine este o jucărie.
– Tradu-mi oda lui Horaţiu aici, îl roagă altul. Nu mă pricep la construcţiile astea încurcate.
 Cu răbdare, Giovanni îşi ajută prietenii în nevoile lor.
– Şi tu, Luigi, ce te aduce pe la mine?
– Am vrut doar să te văd, spuse Luigi Comollo din Cinzano roşind. Este acelaşi băiat liniştit pe care l-a scăpat din mâinile bădăranilor. Dar vreau
să-ţi spun ceva important.
– Mă faci curios.
– Mi-am ales profesia. Şi eu vreau să mă fac preot. De Ziua Tuturor Sfinţilor, voi intra în seminar. Crezi că am vocaţie?
– Dacă nu ai tu, atunci cine să aibă? strigă Giovanni strângându-şi prietenul în braţe. Am ştiut că ai să vii într-o zi la noi. Nici nu pot să-ţi spun ce
mult mă bucur.
Când, în sfârşit, ceata de vizitatori pleacă, este aproape timpul cinei şi Giovanni trebuie să recunoască faptul că n-a făcut nici jumătate din ceea ce
şi-a propus.
Greu se va găsi în lume o casă în care ocupaţiile serioase, râvna cu care te consacri lor şi bucuria inimii coexistă ca într-un seminar preoţesc. Aici,
nimeni nu este răsfăţat, fiecare mătură prin camere şi coridoare, îşi curăţă pantalonii, îşi face patul, pentru că nu eşti chemat ca să fii slujit, ci ca să
slujeşti. Mâncarea este hrănitoare şi bună, în schimb, meniurile nu-s deloc bogate. Cu regularitate revin aceleaşi feluri de mâncare, azi fasole, mâine
macaroane, poimâine polenta, şi apoi iar de la început. Dar ce contează asta? Seminariştii nu sunt mofturoşi şi au o poftă de mâncare excelentă.
În rest, toată lumea este bine dispusă. Toţi, cu exuberanţă, zburdă prin curtea interioară, se fac glume, când, după cină, stau laolaltă în „sala
bărbaţilor”, se tachinează glumind şi se joacă un „Tarock” pentru câţiva cenţi, până când clopotul pentru ultima dată în ziua respectivă îi cheamă la
rugăciunea de seară.
Cel mai vesel dintre toţi este, desigur, Giovanni Bosco. Aceasta e firea lui şi nu poate vedea pe nimeni trist. Când observă la cineva vreo supărare
ascunsă sau poate vreun gând chinuitor cu privire la vocaţia sa, el se ocupă de dânsul cu atâta bunătate, până ce dispare şi ultimul nouraş.
Într-o zi, l-a găsit pe prietenul său, Gulielmo Carigliano, necăjit, în curtea interioară, umblând de colo-colo şi-l întrebă râzând:
– Ei, ce ai iarăşi? Ai vreo gaură în pantaloni sau ce te apasă?
– N-am nici o gaură în pantaloni, dar poate la creier. Învăţătura îmi este prea grea şi mă gândesc la examenul apropiat.
– Ei, lasă, poate ai să reuşeşti. Eu te voi ajuta cu plăcere. Şi acum, hai, las-o baltă cu mutra asta amărâtă. Ia priveşte la ceasornicul de soare şi la
lozinca de sub cadran: „Afflictis lentae, gaudientibus celeres horae – Celor trişti, orele li se scurg lent, celor veseli, le zboară repede”. Acesta-i
programul! Să ne păstrăm voioşia inimii şi timpul va trece repede.
Tânărul Bosco este ajutorul tuturor în orice nevoie. Cu drag, el îşi asumă munca unui nou venit, care încă nu ştie să se descurce, mătură în locul
lui coridorul, îi meştereşte pantofii, îi coase haina ruptă, îl ajută la studii. O face chiar şi pe frizerul: rade şi tunde; se pricepe şi la extrasul măselelor.
Dacă cineva e bolnav, nu-şi găseşte un îngrijitor mai bun ca Giovanni Bosco.
Dar pe lângă cucernicia şi activitatea sa practică, Giovanni se cultivă cu deosebită râvnă şi cuo evlavie profundă. Multe ore şi le petrece în capela
seminarului, sub icoana Înălţării Maicii Domnului, şi-şi recomandă Preacuratei vocaţia sa. El are o iubire deosebită pentru sfânta Euharistie. În
capela seminarului se distribuie sfânta Împărtăşanie numai duminica şi în zilele de sărbătoare, căci până şi în această casă cucernică au pătruns
consecinţele întunecatului jansienism, care îi ţine departe de Isus, pâinea vieţii, pe credincioşi. Dar împreună cu alţi colegi, se furişează în biserica
oratorienilor, vecină cu casa lor, şi se întăreşte şi-n zilele de lucru cu pâinea vieţii.
 În această biserică, o clădire splendidă în stil baroc, el face într-o dimineaţă o descoperire care îi provoacă o bucurie adâncă, vie şi prezentă toată
viaţa ulterioară. Cineva a uitat pe confesional o cărticică. Giovanni o deschide şi citeşte „Imitaţiunea lui Cristos”, a sfântului Toma de Kempis.
Cu emoţie crescândă, el citeşte câteva rânduri despre Preasfântul Sacrament; e fascinat de adâncimea gândurilor şi de focul exigenţei evlavioase.
Când el relatează mai târziu unui prieten descoperirea sa, el spune radiind de bucurie:
– Într-adevăr, o singură propoziţie din această carte conţine mai multă înţelepciune decât am găsit în toţi clasicii noştri.
În aceeaşi zi, el caută să şi-o procure, şi iată că o descoperă în rafturile evreului Elias.
– Face, ca de obicei, un soldo, dacă vreţi să o împrumutaţi, domnule abate, spuse librarul.
– Dar vreau să o cumpăr, spuse Giovanni, fericit de descoperirea sa.
– Atunci, face trei lire. Domnul abate are atâţia bani sau să-l trec în registrul de debitori?
– Înscrieţi-mă! Am să aduc cele trei lire la încheierea semestrului.
– Ştiu, ştiu, zâmbi Elias. Atunci, domnul abate, desigur, ia premiul iarăşi pentru succesele la învăţătură. Domnul abate e un domn vrednic şi
deştept.
– Şi dumneavoastră sunteţi cel mai bun, mai răbdător şi îngăduitor librar din Chieri.
Bunul Elias face o mutră de parcă ar fi muşcat un bob de piper.
– Mare artă! bombăni el în barcă. Mare lucru dacă eşti singurul librar în acest oraş!
– Nu mi-o luaţi în nume de rău, signor Elias, râse seminaristul. Vă sunt, într-adevăr, recunoscător din suflet, căci cărticica pe care mi-aţi vândut-o
merită să fie plătită cu aur. Adio, prietenul şi binefăcătorul meu!
 Prietenie sfântă

La început de semestru, în toamna anului 1836, a intrat în seminar şi Luigi Comollo. El din prima zi se ataşă de fiul de ţăran din Becchi şi, cu
timpul, această prietenie sfântă devenea tot mai strânsă.
Mulţi se uită uimiţi la cei doi prieteni nedespărţiţi care se plimbă în curte, uitând de ceea ce este în jurul lor, discutând probleme serioase. O
pereche mai nepotrivită nici că se poate imagina: Giovanni, energic şi vioi, mereu predispus la joacă, la veselie, cu muşchi de oţel şi cu o sănătate de
fier; şi, pe de altă parte, studentul tăcut şi retras din Cinzano, mic, slab, bolnăvicios şi palid. Cum se potriveşte asta?
Dar tocmai pentru că sunt atât de diferiţi, se întregesc minunat unul pe altul; Giovanni îi împrumută prietenului său ceva din temperamentul său
de foc, orientat, mai ales, spre o viaţă practică, în timp ce Luigi îi este lui Giovanni un model de râvnă spre desăvârşire şi evlavie adâncă şi
însufleţită. Dacă seminarul din Chieri a adăpostit sub acoperişul său un sfânt, atunci, în afară de Don Cafasso, acela e Luigi Comollo: asta era
părerea tuturor.
Fără să bănuiască, Luigi devine îngerul păzitor al lui Giovanni Bosco. Cu tact şi cu multă fineţe, el îl face atent la greşelile sale, pe care ochiul său
curat le descoperă imediat. Se întâmplă ca uneori Giovanni, cu temperamentul său aprins, tachinând pe vreunul sau pe altul dintre colegi, să-i
jignească; e suficient ca Luigi să se uite la el cu ochii săi senini, ca Giovanni să-şi recunoască greşeala şi să-şi plece capul ruşinat.
Când, într-o seară, Giovanni a jucat cu mare poftă „Tarock” (joc de cărţi) şi era surescitat când alături de Luigi păşi spre capelă, acesta din urmă îi
spuse:
– Giovanni, n-ai vrea să te laşi de aceasta?
– Despre ce este vorba? întrebă Bosco distrat.
– Jocul acela de cărţi! Mă tem că-ţi va fi mai greu acum să te rogi cu reculegere.
– Ai dreptate ! recunoscu Giovanni şi se hotărî să nu mai pună mâna pe cărţi în viitor.
Într-un singur punct, Giovanni nu este în stare să-l urmeze pe prietenul său. Deşi tânăr, Luigi este un maestru al ascezei. La masă mănâncă doar
strictul necesar, deseori se mulţumeşte doar cu apă şi pâine, mai ales în timpul de la Miercurea Cenuşii până la Paşti. Nu, vânjosul ţăran din Becchi
nici nu se gândeşte să imite acest post sever, căci întotdeauna vine la masă cu o foame de lup.
Acum el este acela care-l face atent pe prietenul său de exagerarea aceasta:
– Nu faci bine, Luigi ! spuse el îngrijorat. Un post atât de sever dăunează sănătăţii tale, care şi aşa nu e prea bună. Cum vrei să activezi ca preot
dacă îţi slăbeşti puterile de pe acum ?
– Nu voi primi niciodată hirotonirea, spuse Luigi cu privirea serioasă.
– Cum să înţeleg asta? Te îndoieşti de vocaţia ta? întrebă Giovanni uluit.
– Asta nu, dar eu cred că bunul Dumnezeu nu mă mai lasă să apuc această zi.
– Desigur, gânduri de moarte, într-o dimineaţă de primăvară aşa de splendidă?
 – Ei bine, Giovanni, eu bănuiesc că voi muri curând. Dar trebuie să-mi promiţi că ai să te rogi zilnic pentru mine, când Dumnezeu mă va lua de pe
acest pământ.
– Ţi-o promit. Dar dacă tu vei trăi şi eu voi muri, trebuie să o faci tu la rândul tău. Dar acum să schimbăm vorba.
Când tânărul Bosco se gândeşte la Luigi, îşi dă seama cât de departe este el de adevăratul drum al desăvârşirii, dar cu un zel sfânt, încearcă să-şi
completeze lipsurile.
Mai ales în timpul vacanţelor, el nu se simte stăpân pe pasiunile sale. Fiind oaspetele moşierului Turco, tânărul teolog, luând parte la o vânătoare,
se repede asupra vânatului şi scoate un strigăt de triumf când vede primul iepuraş răpus. Însă, deodată, el vede ochii senini ai lui Luigi şi-l copleşeşte
gândul: „Ce ar zice prietenul meu dacă m-ar vedea în această situaţie, fără reverendă, cu pălărie de paie şi cu mânecile suflecate? Luigi ar spune
desigur: Oare asta se cade pentru viitor preot?”.
Nu, Giovanni, de atunci, nu s-a mai dus niciodată la vânătoare: aceasta i-a fost hotărârea când a revenit în casa gazdei sale.
Altădată, participase la nunta de aur a unchiului său, Matei, care mai apoi va împlini şi vârsta patriarhală de 100 de ani. După ospăţ, e rugat să
cânte ceva la vioară. Giovanni se scuză că nu şi-a adus instrumentul, dar degeaba. Se aude o vioară cântând în casa vecină; ea este adusă şi
seminaristul cântă câteva melodii săltăreţe, după unele ezitări. Apoi, cântul său devine tot mai înfocat, tot mai zburdalnic cântă vioara sa. În cele din
urmă, afară, în curte, băieţii apucă fetele la dans.
– Uf! Asta-i minunat ! strigă unchiul. Atât de mult aş vrea să încerc şi eu un dans!
Giovanni cântă tot mai nebunatic, băieţii şi fetele se învârt tot mai înfierbântaţi. Dar în mijlocul jocului, Giovanni pune jos arcuşul şi dă la o parte
instrumentul.
– Dar cei ai? îl întreabă sărbătoritul. Giovanni, de ce nu mai cânţi?
– Cred că ajunge pentru astăzi! răspunse seminaristul şi după aceea plecă acasă. Iar a văzut privirea dojenitoare a prietenului şi i se pare că aude
vocea sa blândă: „Giovanni, tu vrei să devii preot şi cânţi ca un lăutar la dans?”
Ajuns acasă, Giovanni luă vioara meşterului Roberto, o trânti de pământ şi o călcă în picioare. O ispravă nebunatică – vor spune unii – dar tânărul
Bosco nu ia măsuri pe jumătate. L-a luat iar firea înainte. E greu cu un sânge aşa de fierbinte!
În vacanţa mare, Giovanni îşi vizitează prietenul la Cinzano. În timp ce se plimbau prin vestitele podgorii, Giovanni spuse, cu privirea aţintită
asupra butucilor:
– În anul acesta, aproape că nici nu merită să fie culeşi. Filoxera a distrus totul. Nici soare nu prea a fost. Bieţii ţărani! Atât de mult s-au chinuit, şi
iată că munca le-a fost zadarnică.
– Este mâna Domnului! răspunse Luigi Comollo. El e cel care dă şi ia, după voinţa sa.
– Asta o spunea şi mama mea. Să sperăm că la anul va fi o recoltă mai bună. Atunci va fi desigur un vin mai bun.
– Tu ai să bei din el, spuse Luigi cu o privire ciudată.
– Şi tu! Sau vrei să bei numai apă?
– Eu sper să gust un vin şi mai bun.
– Cum adică?
– Nu întreba. Numai Dumnezeu ştie ce va veni.
 Brusc, Giovanni se opri şi spuse:
– Doar n-ai iarăşi presimţiri de moarte!
– Ah, Giovanni! exclamă Luigi. De la un timp încoace, nutresc un aşa dor după cer, încât nu pot să-mi explic cum de mai trăiesc.
Giovanni vrea să spună ceva, dar amuţeşte sub privirea prietenului său, din care emană o lumină ce pare străină acestui pământ.
După ziua Tuturor Sfinţilor, cei doi seminarişti se întorc la seminar. Luigi acum e mai liniştit şi mai retras decât înainte, şi totuşi, pare să fie
pătruns de o bucurie misterioasă. Ca şi în semestrele anterioare, el îşi face cu conştiinciozitate datoria, studiază cu râvna obişnuită şi participă activ la
disputele filozofice. Pe masa sa de lucru are o bucată de hârtie care conţine programul vieţii sale:
„Mult face cine face puţin, însă face ceea ce trebuie să facă”.
„Nimic nu face acela care face mult, însă omite ceea ce trebuie să facă”.
În timpul Paştelui din anul 1839, seminariştii fac exerciţiile spirituale. Prelegerile sunt ţinute de distinsul profesor Don Borel din Torino. Din
fiecare cuvânt al său ţâşneşte lumina unui spirit înalt, arde focul iubirii preoţeşti faţă de Dumnezeu şi oameni. Tinerii ascultă fără răsuflare la
picioarele sale, simt că le vorbeşte un sfânt.
Pentru Giovanni, reculegerea este un timp de haruri mari. El, care se avântă după activitatea apostolică, află cât de necesare îi sunt orele de pe
Tabor, unde el trebuie să fie singur cu stăpânul său, pentru că, în împărăţia lui Dumnezeu, tot ceea ce este măreţ răsare din liniştea sufletului recules
şi unit cu Isus. La sfârşitul exerciţiilor, el îl caută pe predicator şi-l întrebă ce trebuie să facă pentru a-şi păstra vocaţia; a primit un răspuns care apoi
i-a devenit program de viaţă: „Printr-o viaţă mai retrasă şi împărtăşanie mai deasă, devii desăvârşit şi te formezi ca preot bun”.
Dar nici unul dintre seminarişti nu folosi aceste zile de har mai bine decât Luigi Comollo. El simte că aceste exerciţii sunt ultimele din viaţa sa şi
pregătirea pentru veşnicie.
În dimineaţa zilei de 25 martie, când se sărbătoreşte Buna-Vestire a Maicii Domnului, Luigi se întâlneşte cu prietenul său în drum spre capelă.
Întotdeauna seminariştii păstrează atunci o tăcere sfântă, pentru a-şi păstra reculegerea inimii. Atunci, Luigi i-a şoptit spre mirarea lui Giovanni:
– Nu mă simt bine.
– Dar ce ai? întrebă Giovanni îngrijorat. Luigi e de o paloare înspăimântătoare şi ochii săi mari şi liniştiţi sunt şi mai serioşi decât altădată.
– Mă înspăimântă că trebuie să mă prezint înaintea Judecăţii lui Dumnezeu.
– Ce gânduri sumbre într-o zi frumoasă de sărbătoare ca cea a Bunei-Vestiri! răspunse Giovanni. Doar şi ţie ţi-a spus îngerul: „Nu te teme, căci ai
aflat har înaintea lui Dumnezeu”.
În această dimineaţă îi vine greu să fie recules la rugăciune. Mereu se uită la prietenul său, care, cu faţa între mâini, stă în genunchi lângă el. La
scurt timp după elevaţiune, Luigi se prăbuşi leşinat.
– Dar ce-i cu tine? întrebă Giovanni, când Luigi, după ce a fost scos din capelă, şi-a deschis ochii.
– O, nimic! Numai o slăbiciune trecătoare. Mi-este iarăşi bine; să ne întoarcem în capelă, căci vreau să mă împărtăşesc!
Încă două zile Luigi s-a mai târât, după aceea, a trebuit să intre în infirmerie. Era Miercurea săptămânii mari. Din zi în zi, lui Luigi îi creşte
temperatura. În fiecare noapte, Giovanni veghează la căpătâiul său, îi răcoreşte fruntea fierbinte, îi dă de băut şi se roagă cu inima îngrijorată pentru
salvarea vieţii lui scumpe.
În Duminica Paştelui, bolnavul primi Maslul. După primirea Sfintei Împărtăşanii, o bucurie mare îi radiază pe faţa sa palidă.
 – Giovanni, spuse el, acum trebuie să ne despărţim pentru un timp. Dumnezeu vrea aşa. Tu m-ai ajutat întotdeauna. Îţi mulţumesc. Dumnezeu să
te răsplătească. Nu uita că mi-ai promis că te vei ruga pentru mine cât trăieşti.
– Ţi-o promit, răspunse Giovanni cu vocea tremurândă.
– Atunci, este bine, suspină prietenul.
În zorii zilei de 2 aprilie, la vârsta de 21 de ani, Luigi intră liniştit în veşnicie. Giovanni era zguduit de moartea prietenului său. Deşi a vegheat
atâtea nopţi, el nu-şi găsea somnul. Mereu ţinea dialoguri cu prietenul său mort.
În noaptea de după înmormântarea lui Luigi, el se trezi brusc şi speriat. I se părea că aude sunete ciudate. Vine un vuiet ca vuietul mării, ca tunetul
unei furtuni îndepărtate, ca o vijelie năprasnică. Nu mai este vis, ci e o realitate. Şi ceilalţi seminarişti se scoală fuga din pat şi ascultă îngroziţi
vuietul.
– E furtună, presupune unul.
– E cutremur, bolboroseşte altul speriat.
Atunci se deschise cu zgomot uşa dormitorului. Intră în dormitor o lumină minunată care lumină toate colţurile încăperii şi din acea lumină răsună
o voce solemnă şi veselă, misterioasă şi, totuşi, cunoscută: ”Giovanni, sunt salvat!”
Încă un vuiet puternic, după aceea se face linişte şi lumina dispare. Nu mai rămâne decât întunericul şi liniştea nopţii. Alumnii se înghesuie spre
Giovanni Bosco şi întreabă încă tremurând de emoţie:
– Ce a fost asta, Giovanni?
Mult timp, cel întrebat nu poate răspunde, în cele din urmă, spune:
– Eu şi Luigi ne-am înţeles câtva timp în urmă ca acela care va muri primul să-i aducă veste din veşnicie celuilalt rămas în viaţă.
Ca urmare, Giovanni se îmbolnăvi rău; el, a cărui sănătate părea de nezdruncinat, acum zace bolnav. Săptămâni de-a rândul, el pluteşte între viaţă
şi moarte. Medicul îl consideră pierdut, iar prefectul îi dă sfântul Maslu.
În această zi, apăru la seminar şi mama Bosco; ea era e buimăcită şi zdrobită lângă patul fiului ei.
– Tu, mamă? îngăimă bolnavul. Tu ai venit la mine? Ai aflat…?
– Nu, fiule, n-am ştiut nimic despre boala ta. Am voit doar să te văd şi să-ţi aduc nişte merinde: o pâine de mei şi un vin făcut de mine. Din pâine
n-ai să poţi mânca acum, pentru că e mult prea grea pentru tine.
– Ai copt-o tu?
– Desigur!
– Atunci, las-o aici. Dacă mă poate însănătoşi ceva, atunci aceasta este pâinea şi vinul de acasă.
Când mama, tristă, l-a părăsit, Giovanni îl roagă pe prietenul său, Guglielmo Garigliano, care-l îngrijeşte:
– Dă-mi o bucată din această pâine!
– Dar nu o poţi digera, şovăi credinciosul prieten.
– E pâine de casă, gâfâi bolnavul. Mama a făcut-o; cum să-mi facă rău?
Spre marea uimire a lui Guglielmo, Giovanni mănâncă o felie, apoi pe a doua, pe a treia, bea apoi un pahar de vin, înfulecă şi a patra felie şi pe a
cincea. După aceea, căzu iarăşi în patul său şi spuse:
 – Asta mi-a făcut bine!
Închise ochii şi căzu într-un somn adânc din care se trezi abia după două zile. Febra a cedat; cu ochii limpezi, Giovanni se uită la prietenii care
stau în jurul său.
– Mă simt foarte bine, spuse el cu voce tare. Pâinea şi vinul mamei m-au făcut bine! Acum plecaţi! Vreau să mă scol!
Un timp, Giovanni mai este slăbit, însă îşi revine şi-şi recapătă sănătatea deplină.

Şapte trepte

În martie anul următor, Giovanni a primit în capela episcopală din Torino tonsura şi sfinţirile minore.
El este trimis, ca şi confraţii săi, pentru diferite misiuni spirituale. Ţine ora de religie în dom, predică în unele parohii la liturghia de dimineaţă. Cu
mare grijă, el se pregăteşte pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, dezvoltând frumos şi conştiincios temele predicii sale, pe care o
memorează.
În vacanţă, el ţine o predică în satul Capriglio, locul natal al mamei sale, cu ocazia sărbătorii Naşterii Maicii Domnului. Giovanni abordează cu
rigurozitate subiectul predicii, iar credincioşii, care îl cunosc de mic copil, rămân uimiţi de cuvintele sale, care vin cu toată convingerea şi
însufleţirea de pe amvon.
– A fost o predică grozavă, părinte! îl lăudă cineva a doua zi. Stilul dumneavoastră a fost strălucit şi citatele luate din clasici au fost foarte bine
alese. Odată veţi deveni un orator excelent (în predică, Giovanni abordase toate elementele retoricii în mod strălucit, iar credinciosul care l-a lăudat
era un om oarecum instruit).
– V-a plăcut într-adevăr predica aşa de mult? îl întrebă Giovanni cu bucurie. Cred că n-aţi fost atent numai la formă, ci şi la conţinut. Spuneţi-mi,
despre ce am vorbit?
– Staţi să mă gândesc. Da, aţi vorbit despre sufletele din purgator.
– Nu vă supăraţi, eu am vorbit despre naşterea Maicii Domnului.
– E posibil, dar să ştiţi că predica a fost desăvârşită.
Revenit acasă, mama Margareta are cu totul altă părere despre predica fiului ei.
– Giovanni, e posibil ca oamenii să te laude, eu însă nu o fac. Mi se pare că la mijloc e un pic de mândrie. Pe viitor, predică atât de simplu, încât
să te înţeleagă şi ultimul ţăran. Să nu-ţi pese dacă lumea te laudă sau nu, ci caută cinstea lui Dumnezeu, nu cinstea ta.
– Dar, mamă, m-am ţinut după regulile retoricii, pe care le-am învăţat la seminar, se apără Giovanni.
– Despre astfel de reguli eu nu ştiu nimic. Noi, ţăranii, în tot cazul, nu înţelegem nimic din asta. De acum, predică în aşa fel ca să te înţeleagă
orice copil şi ca sămânţa pe care o semeni să răsară în sufletul ascultătorilor tăi!
 Ciudat! Cuvintele simple ale mamei sale îl influenţează mai mult decât toate cursurile de omiletică pe care le-a ascultat vreodată. De acum
înainte, nu va uita cuvintele mamei şi, în curând, recunoaşte că mama sa are dreptate.
În septembrie, Giovanni primeşte subdiaconatul. Înainte de a primi sfinţirile majore, el este obligat să aducă o dovadă, conform legilor în vigoare
în Italia, de „patrimoniu”, adică un titlu care să-i asigure viitorul material, pentru ca, mai târziu, dacă, din cauza vreunei boli, nu va mai putea munci,
să nu fie o povară pentru dieceză. Această problemă îl pune în încurcătură. În acest necaz îl ajută fratele său, Giuseppe, care devine garantul fratelui
său cu toată averea sa. Gândul de a intra într-un ordin a fost părăsit de Giovanni, pentru că Don Cafasso, care l-a vizitat deseori la Chieri, l-a convins
că după aptitudinile sale el este chemat la preoţia seculară, în mijlocul lumii.
Sâmbătă, înaintea duminicii Patimii, din anul 1841, Giovanni e sfinţit diacon. Acum îi este deschis drumul spre culmea cea mai înaltă: preoţia.
La 26 mai, sărbătoarea Sfântului Filip Neri, încep, în casa misiunii din Torino, exerciţiile spirituale de pregătire pentru preoţie. Tot radicalismul şi
măreţia spiritului său înalt de jertfă subliniază intenţia pentru care se face preot. În notele sale se poate citi:
„Niciodată o plimbare, decât din motive pastorale şi din absolută necesitate.
Să folosesc timpul cât mai bine.
Să sufăr, să muncesc, să mă umilesc mereu şi peste tot, când e vorba de binele sufletelor.
Iubirea şi bunătatea sfântului Francisc de Sales să mă conducă în toate.
Vreau să fiu mereu mulţumit cu mâncarea, cu excepţia cazului în care ea ar dăuna sănătăţii.
Vinul îl voi bea numai amestecat cu apă şi, mai ales, ca medicament, când o cere sănătatea.
Munca e cea mai bună armă contra duşmanilor sufleteşti; de aceea, nu-mi voi permite decât cinci ore de somn”.
În sfârşit, veni ziua mult râvnită. La 5 iulie 1841, Giovanni stă în genunchi în faţa arhiepiscopului de Torino, Mons. Fransoni, şi primeşte
hirotonirea. Când e strigat, el răspunde din toată inima „Adeum – Doamne, sunt aici!” Este „da”-ul bucuros, cu care acceptă o viaţă preoţească lungă,
plină de nenumărate suferinţe şi osteneli, este o renunţare sfântă la propriul bine, este materializarea spiritului de sacrificiu, fără rezerve, până în
ultima zi. A doua zi, noul preot celebrează prima sa sfântă Liturghie în biserica „Sfântul Francisc de Assisi”.
Deasupra altarului principal, luminează icoana seraficului sfânt, care, străpuns, pe Muntele Alvernia, de flăcările iubirii divine, primeşte pentru
totdeauna în membrele sale rănile Mântuitorului.
– Doamne, ia-mă şi pe mine lângă crucea ta! spune preotul nou sfinţit. Fă-mă părtaş patimii tale amare, ca să te ajut să salvezi lumea şi să o aduc
la Tatăl ceresc!
După aceea, cu potirul de aur în mâini, păşeşte spre altarul „Îngerul păzitor” şi, cu voce tare, spune cuvintele: „Introibo ad altare Dei – Voi intra la
altarul lui Dumnezeu”.
În timpul lui „Memento” (intenţia sfintei Liturghii, pomenirea celor vii), el se roagă cu toată ardoarea sufletului său: „Doamne, răsplăteşte-o pe
mama mea şi pe toţi cei care mi-au netezit drumul. Copleşeşte-i cu milostivirea ta infinită. Permite-mi să devin îngerul păzitor pentru mulţi şi dă-mi
puterea cuvântului, ca să duc sufletele oamenilor la iubirea ta!”.
Când, după elevaţiune, împreunează mâinile pentru pomenirea celor morţi, în faţa sa stau toţi binefăcătorii săi: tatăl său, care, în grija sa pentru
familie, s-a sfârşit atât de repede; Don Calosso, prietenul său spiritual; Luigi Comollo, care pare să-l călăuzească din cer acum pe prietenul său, aşa
cum o făcea odinioară în seminar: „Răsplăteşte-i, Doamne, cu bunurile cereşti”, se roagă el din tot sufletul. „Odihneşte-i în pace!”
 Ce simte mama, care este de faţă la sfânta Liturghie, numai Dumnezeu ştie. Rugăciunea ei se rezumă la aceste cuvinte puţine:
– Doamne, fă din fiul meu un preot bun!
În Joia Verde, are loc în Castelnuovo misa solemnă a primiţiantului. Biserica e împodobită sărbătoreşte. Departe, răsună clopotele care vestesc că
un fiu din liniştitul cătun Becchi urcă treptele altarului din acest locaş sfânt.
Toţi sunt de faţă: mama sa, fratele său, Giuseppe, rudele mai apropiate sau mai îndepărtate. Vine şi Antonio, care se pleacă sub mâna
primiţiantului ce îl binecuvântează. În această zi, vechea ceartă dintre fraţi e îngropată. Au venit şi prietenii săi, cu care odinioară păzea turma pe
păşunea din Becchi, familia Moglia, meşterii din Castelnuovo, la care a fost în gazdă, apoi gazdele din Chieri, Ionas, pe care l-a convertit la credinţa
creştină, tânărul Claudiu Matta, care de un an de zile este farmacist, câţiva confraţi de la seminar. Ei toţi iau parte la marea bucurie şi pe toţi mâna
preotului nou-sfinţit îi binecuvântează.
Seara, primiţiantul stă în genunchi în casa liniştită din Becchi, în faţa mamei sale, şi-i cere binecuvântarea, mulţumindu-i pentru toată grija şi
pentru toată bunătatea ei, dintr-o inimă plină de recunoştinţă. Îi cere iertare pentru toate necazurile cu care a supărat-o vreodată.
Mama Margareta pune mâna pe capul preotului şi spune:
– Acum eşti preot şi celebrezi sfânta Liturghie. De acum înainte, eşti mai aproape de Isus Cristos, dar gândeşte-te că a celebra sfânta Liturghie
înseamnă să începi să suferi cu El. Sunt sigură că te vei ruga zilnic pentru mine. Asta-mi ajunge. Nu doresc altă mulţumire. De acum încolo, însă, să
ai grijă de sufletele pe care ţi le va încredinţa bunul Dumnezeu; de mine să nu ai nici un fel de grijă.
Care mamă a spus cuvinte mai măreţe unui primiţiant, decât modesta ţărancă din Becchi, care nu ştie nici să scrie, nici să citească?!…
Trei locuri de muncă îi sunt oferite noului preot: prima, într-o casă de bogătaşi nobili, ca educator, cu un salariu anual de 1000 de lire; a doua, la
Castelnuovo, unde este nevoie de un capelan; a treia, la Murialdo, unde toată lumea îl cunoaşte de când era copil. De peste tot, Don Bosco e sfătuit
să primească oferta de la Geneva.
– Ia acest post, Giovanni, îl sfătuieşte unchiul său, Matei, la a cărui nuntă de aur a cântat cândva la vioară. O mie de lire anual nu-s de lepădat. Ai
putea să-ţi ajuţi mama şi fratele.
Mama Margareta se opune energic:
– Ce? Giovanni în casă de bogătaşi? Ce să facă cu 1000 de lire? Acesta nu este un loc pentru fiul meu. Acolo şi-ar pune doar sufletul în pericol!
– Ai dreptate, mamă! spuse Giovanni. Nu sunt potrivit pentru o casă nobilă. Cu cizmele mele, acolo aş zgârâia doar parchetul. Mă duc mai bine la
Castelnuovo sau la Murialdo.
– Şi mie mi-ar plăcea mai mult. Dar cel mai bun lucru e să te duci la Torino şi să ceri sfatul lui Don Cafasso, de care mi-ai vorbit atât de mult.
– Tu ştii întotdeauna cel mai bun lucru, spuse Giovanni, îndreptându-se spre capitala piemonteză.
Don Cafasso îl sfătuieşte ca, mai întâi, să rămână în casa preoţilor din Torino, unde el însuşi este profesor, pentru a se pregăti încă câţiva ani serios
pentru pastoraţie. Don Bosco primeşte cu plăcere; îşi face bagajul şi se mută la institutul din Torino, unde, sub înţeleapta şi rezonabila conducere a
rectorului Guala şi a locţiitorului său, Don Cafasso, se desăvârşeşte în disciplinele sacre.
Ca fiu de ţăran, Giovanni ştie că pământul dă roade numai dacă este bine lucrat. Pe lângă aceasta, îl ajută pe Don Cafasso în pastoraţie, vizitează
cu el închisorile oraşului, pe cei săraci în suburbii, bolnavii şi spitalele de incurabili, dar, mai ales, „Căsuţa Providenţei”, un azil pentru orice nevoie
trupească sau sufletească, pe care a fondat-o venerabilul preot Don Benedetto Cottolengo, în suburbia Valdocco.
 Don Bosco rămâne uimit de mizeria indescriptibilă ce se lăfăie în sălile casei până în cele mai mici unghere, dar tot atât de impresionat este de
caritatea şi răbdarea cu care conducătorul casei şi surorile de aici se ocupă de aceşti nenorociţi: bolnavi, infirmi şi alienaţi.
– Da, aici este mult de lucru, dragul meu, spuse Don Cottolengo, după ce a vizitat toată casa. Vreţi să mă ajutaţi în această muncă?
Don Cottolengo îl privi câteva clipe cu atenţie pe Don Bosco, mai mic decât el cu trei decenii, şi spuse:
– Nu, continuă el, munca de aici nu este pentru dumneavoastră. Vă aşteaptă un alt apostolat.
În cele din urmă, el se apropie de Don Bosco şi-i examinează reverenda cu atenţie şi dă apoi din cap:
– E ceva în dezordine cu reverenda mea? întrebă Don Bosco mirat.
– Stofa e mult prea subţire. Trebuie să vă faceţi o altă reverendă dintr-o stofă mai rezistentă, de care să se poată agăţa băieţii din Torino. Curând,
ei vă vor asalta din toate părţile şi se vor agăţa de dumneavoastră.
Marele ajutător al săracilor l-a recunoscut în vizitatorul său pe viitorul apostol al tineretului. La câteva luni după această vizită, Don Cottolengo a
murit la Chieri, în timpul unei vizite.
 PARTEA A DOUA :

O PE RA

Primul steag

E ziua de 8 decembrie 1841. Clopotele din Torino răsună în cinstea Neprihănitei. Don Bosco, care tocmai îmbracă odăjdiile în sacristia bisericii
„Sfântul Francisc de Assisi”, ascultă sunetul lor minunat. La ziua aceea fericită trebuie să se gândească, când a îmbrăcat pentru prima dată aceleaşi
odăjdii pentru a celebra sfânta Liturghie ca primiţiant.
Deodată, o ceată gălăgioasă îl tulbură din gândurile sale senine. Sacristanul Giuseppe Comotti a prins un băieţel care s-a furişat pe ascuns în
sacristie, îl ocărăşte cu cuvinte grele, îl loveşte cu un pămătuf şi-l dă pe uşă afară.
– Ei, ei! strigă Don Bosco. Pentru ce atâta gălăgie? Ce v-a făcut bietul băiat?
– Nemernicul se zbenguie aici în sacristie şi nici nu ştie să ministreze, gâfâi sacristanul enervat. Cine ştie, poate a venit să şi fure, dar eu am făcut
la fel ca Mântuitorul: l-am dat afară cu pămătuful din biserică.
– N-ai făcut bine!
– Ce vă priveşte, se zburleşte sacristanul.
– Asta mă priveşte foarte mult. Băiatul este prietenul meu. Chemaţi-l imediat. Trebuie să-i vorbesc numaidecât.
Indignat, sacristanul îl ascultă, fuge după băiat şi-l recheamă în sacristie cu cuvântul de ocară din Piemont: „Tuder! Tuder!”
– Ai mai fost la sfânta Liturghie? îl întrebă preotul pe băiatul care stătea în faţa sa sfios şi cu o haină jerpelită.
– Nu, spuse băiatul.
– Atunci, vino la Liturghia mea. După aceea, aş vrea să mai stau de vorbă cu tine despre ceva care cred că te va bucura.
– Da, părinte.
După actul de mulţumire, Don Bosco îl duce pe băiatul care aştepta cu răbdare într-o încăpere lăturalnică sacristiei.
– Vino, nu-ţi fie frică. Nu ţi se va întâmpla nici un rău.
Privirea băiatului e deja mult mai senină şi liniştită.
– Cum te cheamă, prietene?
– Bartolomeo Garelli.
– De unde eşti?
– Din Asti.
– Şi la ce lucrezi?
– Sunt zidar.
– Tatăl tău trăieşte?
– E mort de mult timp.
– Şi mama ta?
– Nu mai am mamă.
– Câţi ani ai?
– Şaisprezece.
– Ştii să scrii şi să citeşti?
– Nu.
– Dar de cântat cânţi?
– Nici asta.
– Dar să fluieri, ştii?
– Da, ştiu să fluier, râse băiatul.
– Ei, vezi, tot ştii ceva. Ai făcut prima sfântă Împărtăşanie?
– Încă nu.
– Dar te-ai spovedit vreodată?
– Odată, când eram mic.
– Vii la orele de religie?
– Nu îndrăznesc.
– De ce nu îndrăzneşti?
– Ceilalţi băieţi cunosc catehismul pe de rost. Eu sunt mult mai mare decât ei şi nu ştiu nimic. Şi de asta mi-e ruşine.
– Ai veni dacă te-aş învăţa numai pe tine?
– Cu multă plăcere.
– Aici?
– Da, dacă nu mă bate sacristanul.
– Nu se va atinge nimeni de tine. Când vrei să începem? Astă seară?
– Cum vreţi dumneavoastră.
– Sau acum?
– Şi acum. Acum am mult timp. Zidarii în timpul iernii nu mai au de lucru.
– Atunci, nu câştigi nimic în acest timp?
– Nici un soldo.
– Şi atunci, din ce trăieşti?
– Găsesc eu câte ceva rămăşiţe pe la piaţă şi în gunoaie. Lumea aruncă multe lucruri pe care eu le pot folosi.
– Şi unde dormi?
 Băiatul dă indiferent din umeri.
– Oriunde. Într-un tub de canal, sub poduri, sub vreo scară.
– Şi nu se îngrijeşte nimeni de tine?
– Cine să se îngrijească de mine?
– Trăiesc mulţi băieţi ca tine?
– Foarte mulţi.
– Sunt toţi buni?
Buimăcit, Bartolomeo se uită la preot. Din ce lume vine? Ce ştie el despre copiii pierduţi din Torino?
– Nu toţi sunt buni, răspunse tânărul în cele din urmă. Unii sunt hoţi de buzunare, alţii fură de prin magazine sau biserici. Dar mie nu-mi place
asta.
Don Bosco nu e chiar aşa străin de lume cum crede micul zidar. Deşi locuieşte numai de câteva săptămâni în acest oraş, el cunoaşte mizeria care
se ascunde în toate colţurile, îi cunoaşte pe bieţii băieţi tineri care hoinăresc pe străzi şi se pierd pentru că nimeni nu se ocupă de dânşii.
– Să începem prima lecţie, propuse Don Bosco. Mai întâi să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ştii să spui „Ave Maria”?
– Am ştiut cândva, dar am uitat.
– Atunci, spune după mine, cuvânt cu cuvânt. Solemn, Don Bosco recită salutul îngerului către Sfânta Fecioară. Rugăciunea este începutul unui
mare apostolat.
Timp de jumătate de oră, preotul îl învaţă pe bietul tânăr să facă semnul sfintei Cruci, îi vorbeşte despre Creatorul tuturor lucrurilor, despre scopul
vieţii. La urmă, îi dăruieşte o medalie a Maicii Domnului, câteva monede şi îi dă drumul cerându-i promisiunea de a veni şi duminica viitoare
împreună cu alţi prieteni de-ai lui.
În duminica următoare, Bartolomeo vine la ora stabilită la sacristia bisericii franciscane şi mai aduce cu sine vreo şase zidari, tot aşa jerpeliţi ca şi
dânsul.
Ei se uită sfioşi la preot, dar renunţă îndată la chipul lor reţinut, când îşi dau seama de bunătatea lui Don Bosco, care, prin felul lui vesel şi cu câte
o vorbă de duh, îi face să râdă. Prima dată în viaţa lor ei văd – ei, cei persecutaţi şi ignoranţi – un om care-i iubeşte, îi înţelege şi vrea să le dea o
mână de ajutor.
Cei şapte formează primul detaşament – primul steag – al lui Don Bosco. Ei sunt cei mai destoinici achizitori şi îi aduc în curând mulţi camarazi.
Preotul însuşi îşi adună băieţii oriunde îi găseşte. În timpul unei predici, el descoperă într-o capelă lăturalnică o ceată de băieţi care stau culcaţi pe
trepte şi dorm.
– Ei, ce-i cu voi? De ce nu ascultaţi predica?
– E mult prea ştiinţifică pentru noi, spune Carlo Buzetti; noi nu înţelegem nimic.
– Atunci, veniţi cu mine. Pe mine mă veţi înţelege.
Nehotărâţi, băieţii se uită unul la altul.
– În definitiv – zise Carlo – putem face o încercare.
Şi, într-adevăr, îl urmară pe preot în sacristia de la San Francesco.
 Pe alţii, Don Bosco îi culege de pe străzi, pe alţii, din închisori, în care găseşte mulţi adolescenţi care îşi ispăşesc aici câte o nelegiuire; unii dintre
ei au abia 12 ani. Fără nici o ocupaţie, aceşti copii stau şi-şi pierd timpul cu tot felul de prostii sau moţăie.
– De ce eşti aici? îl întrebă preotul pe unul dintre ei.
– Am furat, veni răspunsul sec.
– Cât trebuie să mai stai aici?
– Trei săptămâni.
– Şi pe urmă?
– Pe urmă fur din nou şi vin iar aici.
– Nu vrei să te îndrepţi?
– Trebuie să fur, spuse băiatul cu încăpăţânare. Din ce să trăiesc? N-am părinţi şi nici de lucru. Nu se interesează nimeni de mine.
– Mă voi ocupa eu de tine. Am să-ţi fac rost de lucru şi de pâine. Întreabă la institutul preoţesc de lângă biserica „San Francesco” de mine. Vrei?
– Dacă chiar doriţi să mă ajutaţi!…
– Ai încredere în mine.
– Şi tu de ce eşti aici? îl întrebă preotul pe altul.
– L-am lovit pe un camarad într-o ceartă.
– L-ai lovit şi pe Isus!
– Cine-i acesta? Eu n-am auzit de el.
Doamne, ce mizerie! Cine este vinovat că aceşti copii sunt în dosul gratiilor? Ei înşişi? Prostii! Ce vină au aceste mici puşlamale că eu deviat de
la drumul cel drept? Vina o poartă toţi cei care văd că aceşti copii sărmani se pierd şi nu vor să se ocupe cât de cât de ei. Vina o poartă toţi, chiar şi
el, preotul Ioan Bosco. „Ce aş fi devenit eu – se gândeşte el buimăcit – dacă n-aş fi crescut în coliba mea, în siguranţă, dacă cea mai bună mamă din
lume nu ar fi vegheat asupra mea? Eu astăzi n-aş fi preot, ci, probabil, aş zace de mult timp între zidurile sumbre ale unei închisori”.
– Şi cât mai ai de stat aici?
– Mai am de stat două luni, spuse tânărul cuţitar. Doriţi să vă ocupaţi şi de mine? Eu n-am pe nimeni pe lume.
– Desigur. Să vii la mine, să vedem cum putem să te punem iarăşi pe picioare.
Şi ei vin. Toţi cei pe care Don Bosco îi cheamă, vin. El are putere peste inimile tinere, căci ei au sentimentul sigur al celor călcaţi în picioare, al
celor lepădaţi, şi îşi dau seama că Don Bosco le vrea binele. Nici unul nu este aşa de nesimţitor; preotul găseşte modul ca să-i convingă şi, dacă
reuşeşte să-i facă să râdă, i-a câştigat deja pe jumătate. Pe zi ce trece, ceata celor din jurul său se măreşte. Curând sunt 50, 60, 100; cei mai mulţi sunt
orfani, care vin din satele piemonteze la oraş pentru a-şi câştiga, ca salahori, zidari, pietrari, o bucată de pâine, căci la Torino se clădeşte mult…
Străzi lungi şi cartiere întregi răsar în aceşti ani. Dar iarna este grea. Atunci nu este nici de lucru şi nici pâine. Bieţii ucenici nu mai pot plăti nici
vizuinile mizerabile pe care le-au închiriat şi trebuie să trăiască asemenea unor cerşetori şi vagabonzi, până ce primăvara le aduce noi posibilităţi de
câştig. Dar mai întâi ajung cu sutele în închisori şi spitale.
O, el, fostul rege al băieţilor din Becchi, din Castelnuovo şi Chieri, ştie să se poarte cu ei! Se joacă, râde şi cântă, zburdă cu ei în mica curte de
lângă sacristie, face cu ei excursii în aer liber, plimbări cu barca pe fluviul Po şi nu se supără deloc dacă vreunul îi face vreo festă.
 – Fiţi veseli, copii, le spune el. Dacă vreţi, puteţi sparge şi lemne pe spinarea mea, care e destul de rezistentă, dar să nu păcătuiţi.
Fără voia sa, Don Bosco se foloseşte de aceleaşi cuvinte pe care, cândva, le adresa tinerilor din Roma sfântul Filip Neri, apostol al tineretului.
Acest sfânt este marele său model; a-l imita e cea mai mare dorinţă a preotului. Ar vrea să întemeieze un oratoriu ca şi dânsul, o casă de refugiu
pentru toţi ucenicii orfani oropsiţi din Torino. Cu mână sigură, el îi conduce pe băieţi la Dumnezeu. De obicei, excursia duminicală se termină într-
una din multele biserici din Torino sau în lăcaşul sfânt de la Pilone, dincolo de fluviul Po, sau la icoana din biserica „Santa Maria Consolata”, sau pe
colina Superga, de unde se pot vedea splendorile oraşului Torino. Adeseori, credincioşii evlavioşi întorc capul dezaprobator când această bandă
gălăgioasă intră în biserică în timpul vecerniei, dar care se aşeză liniştită în genunchi pe lespedea de piatră.
Plini de încredere, Don Guala, rectorul institutului preoţesc, şi Don Cafasso susţin opera tânărului preot. Ei rabdă cu bucurie ca bucătăria şi
cămara să fie golite pentru a sătura haita lui flămândă, îi dau bani pentru a le procura haine şi ghete, îi permit uneori să intre în curtea interioară a
casei, pentru a zburda cu prietenii săi.
Întotdeauna, miezul şi nucleul acestor după-amieze îl constituie ora de religie ţinută în sacristia bisericii franciscane. Nu, Don Bosco nu îl
adoarme pe nici unul, oricât de obosit ar fi. El îşi fascinează ascultătorii de la primul până la ultimul cuvânt. Desigur, sacristanul Giuseppe Comotti e
disperat când vede pe unde se aşază băieţii, pe masa mare, la care se îmbracă preoţii, pe bănci, pe scaune, pe jos, ba chiar şi pe dulăpiorul
sacramentelor.
– Cum de rabdă parohul aşa ceva? bombăni el indignat.
Dar Don Bosco nu ţine seama deloc de supărarea sa şi îşi continuă nestingherit orele de învăţământ.
În zilele ploioase, tânărul preot îi învaţă pe copiii săi alfabetul şi tabla înmulţirii, căci cei mai mulţi dintre ei n-au văzut şcoala pe dinăuntru.
Mulţi cetăţeni cumsecade dau din cap când îl văd pe preot mergând pe stradă cu ceata sa, cântând. „Cum se poate înjosi un preot în aşa hal,
hoinărind cu aceste haimanale? Oare nu ştie la ce-l obligă demnitatea sa?” Uneori, printre cei care se scandalizează se află şi un preot:
– Cum o fi răbdând asta arhiepiscopul? Îl întrebă un preot pe un confrate.
– N-o fi ştiind, presupuse celălalt.
– Ba da, ştie, şi-l încurajează în aceste practici scandaloase.
– Cine poate să-l înţeleagă? Ceea ce face e total neobişnuit şi contra demnităţii.
Nu, lui Don Bosco puţin îi pasă de ceea ce numesc confraţii săi „decorum” (frumuseţe), el ştie că nu vatămă cu nimic demnitatea sa preoţească, pe
care o apreciază mai mult decât oricare altul, dacă vrea să fie conducătorul şi tatăl acestor sărmani băieţi.
Există însă şi dintre aceia care zâmbesc veseli când el trece cu banda sa:
– Iată un preot care ştie ce trebuie să facă – spune câte unul. El iubeşte tineretul şi ştie de ce anume are el nevoie.
– Da, el nu stă aşteptând şi aşteaptă ca oiţele să-i vină acolo, ci şi le caută singur prin toate colţurile.
Şi tineretul îl iubeşte pe apostol. Când trece pe stradă, deseori se aude de pe vreo schelă: „Eviva Don Bosco!” Întotdeauna, băieţii se înghesuie în
jurul său. Don Cottelengo avea dreptate: biata reverendă are mult de suferit.
– Eviva Don Bosco ! jubilează un băieţaş care îl întâmpină cu o sticlă de ulei în mână.
– Ştii şi asta? râde preotul şi bate din palme.
– Desigur.
 Dar, vai! Sticla de ulei cade la pământ şi se face ţăndări.
– Ce bătaie am să mănânc acasă! oftă ghinionistul.
– Nu-i nimic, micuţul meu. Aducem alta.
– Cât trebuie să plătesc? o întrebă el pe vânzătoare.
– 20 de solzi! Dar pentru dumneavoastră a plătit deja Don Bosco.
– De acum înainte merg totdeauna la cumpărături cu dumneavoastră, radiază puştiul.
Primul său an de apostolat în mijlocul tinerilor se termină cu o festivitate minunată. În ziua de Crăciun a anului 1842, Don Bosco duce pentru
prima Împărtăşanie la Masa Domnului 50 de băieţi. Pentru toţi, după multă cerşetorie, a procurat haine şi ghete. După această solemnitate, copiii
fericiţi (binecuvântaţi) cântă în curtea interioară de lângă sacristia bisericii „Sfântul Francisc”, în liniştea nopţii, cântecul pe care Don Bosco l-a
compus şi pregătit împreună cu ei:
Ah! Si canti in suon di giubilo
Ah! Sie canti in suon di amor,
O fedeli, e nate il tenore
Nostre Die Salvator.

Oh! Come accesa splendes ogni stalla,

La luna mostrasi lucente e bella,
E delle tenebre souarciasi il vel!

Schiere seraficehe che il ciel disserra

Gridan con giubilo: sia pace in terra!
Altre rispondene: Sia gloria in ciel!

Cântaţi şi vă veseliţi, creştinilor.

Lăsaţi să răsune strigăte de bucurie.
Căci astăzi s-a născut în staulul sărac
A noastră divină mântuire!
O! Ce aprinsă luminează fiecare stea!
Luna se arată frumoasă, strălucitoare şi frumoasă,
Iar vălul întunericului se destramă!

Oştile serafice, care deschid cerul,

Strigă-nflăcărate: Să fie pace pe pământ!
Iar alţii răspund: Şi mărire în ceruri!
 Oratoriul

– Nu mai ştiu încotro să o apuc cu băieţii mei! i se plânge într-o zi Don Bosco duhovnicului său, Don Cafasso (era în toamna anului 1844). La San
Francesco nu mai putem rămâne. Sacristia este mult prea mică. În afară de asta, vecinii s-au plâns de zgomot prea mare şi Poliţia a interzis imediat
„adunările zgomotoase” în curtea de lângă sacristie. Dar undeva trebuie să se găsească loc sub soare şi pentru puştii mei!
– Câţi băieţi ai acum?
– Trei sute!
– Şi ce-ţi trebuie?
– Un oratoriu, o biserică, o sală în care să se adune şi terenuri de joc şi de sport.
– Nu pretinzi prea mult? Dar mi se pare că trebuie să găsim mai întâi un loc pentru tine. Eşti de trei ani aici şi de ziua Tuturor Sfinţilor trebuie să
eliberezi camera, căci, la urma urmei, casa asta trebuie să corespundă destinaţiei, pentru perfecţionarea preoţilor tineri.
– Mai am atâtea de învăţat! se plânge Don Bosco. Tocmai învăţam engleza.
– Franceza şi spaniola le-ai învăţat deja, iar acum te-ai apucat de engleză? Prietene, doar nu ai intenţia de a merge în misiuni la păgâni?
– Să ştiţi că m-am gândit şi la asta, răspunse Don Bosco surprins.
– Nu, dragul meu, nu poţi pleca în misiuni.
– De ce nu?
– Pentru că băieţii tăi nu-ţi mai dau drumul. Du-te. Cred că n-ai face o milă şi te-ai şi întoarce de dorul puşlamalelor tale. Tu ai devenit tatăl lor şi
un tată nu poate să-şi părăsească copiii atâta timp cât ei au nevoie de el.
– Cred că aveţi dreptate. Dar ce să fac acum?
– Mai întâi te muţi la institutul Rifugio, azilul pentru fetele sărace. Am şi vorbit cu conducătorul acestui azil, Don Borel. Te ia cu dragă inimă.
Doar îl cunoşti.
– Desigur, sub conducerea lui am făcut exerciţiile spirituale, pe care nu le mai pot uita.
– Mai apoi vei trece ca duhovnic în micul spital al sfintei Filomena. Marchiza Giulietta din Barelo, cea mai mare binefăcătoare din Torino, face
chiar acum acest spital în Valdocco, în apropierea spitalului lui Cottolengo. Clădirea va fi curând gata şi marchiza vrea să-ţi încredinţeze ţie
conducerea spirituală a acestei case. Pe lângă casă şi masă, vei avea un salariu anual de 600 de lire, aşa că existenţa ta materială e asigurată. Eşti de
acord?
– De acord. Vă mulţumesc din suflet pentru mine, dar ce va fi cu băieţii mei?
– De ei se va îngriji Dumnezeu, sau nu ai încredere în providenţă?
– Ba da, cea mai mare încredere. Dar asta nu mă scuteşte de bătaie de cap.
– Atunci, bate-ţi-l şi sunt convins că ai să găseşti ceva!
Cu mare bucurie, Don Borel îl primeşte pe confratele său şi îi dă o cameră spaţioasă în Rifugio.
 În duminica următoare, 3 octombrie, o gălăgie nemaipomenită tulbură liniştea vecinilor. O bandă de băieţi gălăgioşi urcă pe stradă şi întreabă
gălăgioşi:
– Don Bosco! Unde-i Don Bosco? Unde-i oratoriul lui Don Bosco! Don Bosco!
– Ei, ce-i gălăgia asta infernală aşa dis-de-dimineaţă? Mârâi frizerul Mazetta, care, în halat de noapte şi în papuci, cu briciul în mână, iese din
dugheana sa. Oare au scăpat din iad toţi dracii, de nici măcar duminica nu mai are omul linişte?
– Deşteptarea, domnule „zgârâie barbă”! îi râde în faţă Carlo Duzetti.
– Da, da, domnule „freacă-barbă”, „bate-spumă” – ţipă tânărul Malenetto.
– Zgârâie barbă, bate spumă, hai! urlă bărbierul. Aşteptaţi-mă să vă arăt eu să batjocoriţi cetăţeni onorabili, pui de draci! Şi, aruncând cu briciul,
se năpusteşte asupra băieţilor care, desigur, sunt mult mai iuţi decât el.
– Ai grijă, că-ţi pierzi papucii! îi strigă Carlo ironic.
– Madonna mia! Ce trebuie să mai înghită omul în ziua de astăzi, oftă signor Mazetta, bâjbâind după papucul pierdut.
Din toate casele ies vecinii şi-i ocărăsc pe scandalagii: ”Cine sunt? Ce vor vlăjganii ăştia? Revoluţionari, căldărari, carbonari?”
– Îl căutăm pe Don Bosco şi oratoriul său, declară Bartolomeo Garelli.
– Don Bosco! Don Bosco! strigă toată banda.
– Dar iată-l că vine. Vine!
Cu reverenda în vânt, solicitatul se grăbeşte din Rifugio, înconjurat de băieţii săi cu ovaţii.
– Liniştiţi-vă, oameni buni! îi îmbunează el pe oamenii supăraţi. Băieţii aceştia nu vor să facă nici un rău nimănui.
– Iar voi, se adresă el băieţilor, comportaţi-vă cum se cuvine, bandiţilor!
– Iată, puşlamaua aceea cu pantalonii legaţi cu sfoară m-a făcut „zgârâie-barbă” şi „bate-spumă”! se înfurie Figaro.
– Ah, omule! Băieţii nu sunt răi. Ai fost şi dumneata odată tânăr sau…?
– Aşa de tânăr n-am fost niciodată! susţinu Mazetta indignat de această aluzie.
– Atunci sunteţi o minune a lumii ! râse preotul. Acum, însă, ştrengarilor, veniţi să vă duc la oratoriu. (Oratoriul nu era altceva decât camera sa.)
Într-o învălmăşeală sălbatică, ei se îmbulzesc pe scări în sus, asaltează camera care îi slujeşte lui Don Bosco atât ca dormitor, cât şi ca odaie de
studiu. Într-o clipă, s-a umplut până la refuz. Mulţi s-au aşezat pe scaune şi pe masă, restul, pe podea. Un pici care nu şi-a găsit loc s-a aşezat, pur şi
simplu, pe genunchiul lui Don Bosco.
Disperată, o maică ce se îngrijeşte de casă dă buzna în camera de studiu a lui Don Borel.
– Pentru Dumnezeu, părinte ! Ce se întâmplă aici? Ce vor băieţii ăştia în Rifugio?
– Liniştiţi-vă, soră ! zâmbi preotul. Ăştia sunt protejaţii bunului nostru Don Bosco. Dar s-au liniştit. Mai auziţi ceva?
– Nu, acum nu se mai aude nimic.
– Ei, vedeţi? Bineînţeles că sunt liniştiţi, liniştiţi ca şoriceii, pentru că Don Bosco le povesteşte ceva captivant şi, când povesteşte el, atunci se
poate auzi musca.
 Urmează o oră de religie, apoi o rugăciune, un cântec şi apoi altul. După asta, iar începe vacarmul. Băieţii se joacă atât cât se pot juca în această
strâmtoare. Perna lui Don Bosco zboară prin aer. Cu cărţile, jocul de-a prinselea e şi mai vesel. În cele din urmă, zboară tot ceea ce nu este bătut în
cuie.
– Ascultaţi, Don Borel, ascultaţi ce scandal! se vaită sora. Asta nu se mai poate tolera.
– În bucătărie nu se aude aşa de tare, zâmbi conducătorul din Rifugio. Mergeţi jos şi fierbeţi un cazan mare cu macaroane. Bieţii băieţi or fi
flămânzi.
– Asta mai lipsea! oftă călugăriţa, dar în cele din urmă, făcu ceea ce îi spuse preotul.
O oră mai târziu, băieţii se reped asupra mâncării preferate, şi un timp iar e linişte, pentru că toţi înfulecă de zor.
Duminica viitoare, tumultul e şi mai mare. Deşi plouă cu găleata, de data aceasta, vin de cel puţin două ori mai mulţi. Camera nu-i mai cuprinde.
Băieţii ocupă coridoarele şi treptele. În timp ce Don Bosco le vorbeşte în camera sa, Don Borel, stând pe treapta cea mai de sus, le vorbeşte băieţilor
pe hol şi pe scări. Dar e imposibil să ţii mult timp hoarda în frâu. Un borcan zboară prin aer. Surorile sunt disperate, se plâng de mizeria pe care
băieţii o aduc în Rifugio.
– Asta curăţăm noi! le asigură Carlo Buzetti.
Într-adevăr, la urmă, câţiva dintre ei s-au apucat să măture, chipurile (vorbă să fie), dar au făcut un aşa praf, încât nu se mai vedeau între ei, iar
câţiva mai grăbiţi s-au rostogolit pe scări.
– Mă tem că după acestea, totuşi, aşa nu mai merge mult, dragă prietene, îi spuse Don Borel, după ce ultimul ştrengar a părăsit casa.
– Da, îmi trebuie neapărat o altă casă pentru băieţi, oftă Don Bosco.
– Vorbiţi cu marchiza Barolo. Mi se pare că spitalul Sfânta Filomena va fi gata în curând.
Cu multă atenţie, marea binefăcătoare ascultă expunerile apostolului tineretului, care o vizită în una dintre zilele următoare. Marchiza, care
descindea din familia vestitului ministru al lui Ludovic al XIV-lea, Colbert, este o figură de-a dreptul maiestoasă. Salonul ei este centrul vieţii
spirituale din Torino. Scriitorii cei mai de seamă se întâlnesc aici: De Maistre, Balbo, Sclopis d’Azeglio, Silvio Pellico. Până şi scriitorul francez
Balzac arde de nerăbdare să-i fie prezentat în timpul şederii sale la Torino. Şi tânărul conte Camillo Benso di Cavour, căruia i se prezice o carieră
strălucită, este în casa ei un musafir care vine des şi este bine văzut.
– Aşa, despre aceşti băieţi tineri este vorba, spuse marchiza, după ce Don Bosco i-a expus necazul său. Văd şi eu că trebuie făcut ceva pentru
aceşti nenorociţi. Mi-e milă şi mie de ei.
– Tot oraşul vorbeşte de binefacerile dumneavoastră, marchiză, încuviinţă Don Bosco.
– Ei, asta-i! Nu pot suferi vorbăria asta! Eu nu-i ajut pe săraci ca să ajung în gura palavragiilor şi a gazetarilor, ci pentru că eu însămi, în tinereţea
mea, am trăit în multă mizerie. Vă miraţi? Ei, padre, poate v-aţi mirat de splendoarea în care locuiesc: oglinzi veneţiene, tapete de mătase, stucatură
de aur pe pereţi! Poate chiar v-aţi gândit cum poate o bătrână să se înconjoare cu atâtea fleacuri.
Sub privirea ei scrutătoare, preotul roşeşte.
– Deci am dreptate cu presupunerea mea. Nu eu am clădit această casă, ci soţul meu defunct mi-a lăsat o avere imensă şi multe pământuri întinse,
însă tinereţea mi-a fost plină de lipsuri şi nevoi. Bunica mea, o mătuşă şi mai multe rude de-ale mele au murit pe eşafod, în timpul marii Revoluţii
Franceze. Cu un an înainte, am pierdut-o pe mama. Tatăl meu, împreună cu cei trei copii ai săi, a emigrat din ţară. Eu eram cea mai mare şi pe atunci
aveam şapte ani. Am trăit cu toţii în Olanda şi Germania, ca refugiaţi, fiind o povară pentru toţi şi neiubiţi de nimeni. Am mai putut salva unele
lucruri de preţ, pe care apoi le-am vândut, aşa că n-am murit de foame. Dar am văzut o mizerie care striga la cer.
Brusc, marchiza tace, copleşită de amintiri. Gânditoare, se uită la inelul ei cu auretistul mare:
– Este singura amintire de la mama mea! spuse ea cu voce coborâtă şi sumbră. Când, în sfârşit, ne-am întors acasă am găsit castelul nostru distrus,
iar câmpiile şi viile, pustiite. La 22 de ani, m-am căsătorit cu marchizul Barolo. Am trăit cu el într-o căsătorie fericită timp de 31 de ani, după care a
murit de febră într-un voiaj. Copii nu ne-au fost hărăziţi. Aşa a voit Dumnezeu.
– El a vrut, în schimb, să deveniţi mama bună a atâtor copii săraci şi părăsiţi, spuse Don Bosco.
– Poate aveţi dreptate! În asta văd scopul vieţii mele şi mă bucur că vreţi să mă ajutaţi. În spitalul Sfânta Filomena vor găsi adăpost fetele
decăzute. Într-adevăr, ele nu sunt deloc atrăgătoare, nişte fiinţe sărmane, pe care le-aţi cunoscut la Rifugio, spital fondat tot de mine şi întreţinut de
mine. Dar am văzut în străinătate cum mizeria şi ruşinea merg mână în mână şi, de aceea, nu vreau să le judec pe aceste nefericite pe care foamea le-
a împins pe stradă.
– Bine faceţi, doamnă marchiză!
– Şi acum să ne gândim la băieţii dumneavoastră. Unde-i ducem? Staţi să ne gândim! Spitalul este aproape gata. Cred că vara viitoare îl putem
inaugura. Câteva săli sunt deja locuibile. Ce aţi zice dacă v-aş ceda două dintre ele? Puteţi să le mobilaţi cum vreţi. Dar aveţi grijă ca ştrengarii
dumneavoastră să nu-mi dărâme casa înainte ca protejatele mele să intre în ea.
– O, desigur, doamnă marchiză! Pun mâna în foc pentru ei.
– Să nu vă frigeţi, Don Bosco.
– În tot cazul, vă mulţumesc în numele băieţilor mei şi al îngerilor lor păzitori.
De sărbătoarea Neprihănitei, Don Bosco se mută cu băieţii săi în noul oratoriu. O sală a amenajat-o drept capelă, cealaltă slujeşte drept cameră de
adunare. Capela este consfinţită Sfântului Francisc de Sales, la care Don Bosco ţine foarte mult. Don Cafasso şi Don Borel asistă la inaugurare.
– Asta este ziua pe care am dorit-o de mult, spuse Don Bosco, marele iubitor al tineretului. Avem o vatră, un oratoriu. Pentru început, suntem în
siguranţă.
Afară ninge cu fulgi mari. Toate colinele din jurul oraşului Torino sunt albe. Parcă lumea şi-a pus haina cea mai frumoasă pentru sărbătoarea
noastră, haina nevinovăţiei şi a sufletului curat, haina Madonnei, a cărei splendidă sărbătoare o celebrăm astăzi. Asta să fie şi podoaba inimilor
voastre, luminoase în virtute neîntinată. Maica Domnului pune astăzi mâna ei pe frunţile voastre şi spune:
Voi sunteţi ai mei. De azi înainte, voi staţi sub ocrotirea mea. Cum să nu fiţi veseli în această zi? Şi eu?! Sunt fericit cu voi şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru harul său. Trăiţi ca nişte copii ai Mariei şi veţi fi fericiţi în veci!
 Varza bună trebuie să fie transplantată

Minunea nu a durat mult. Într-o primăvară însorită, în anul 1845, Don Bosco stă în camera sa din Rifugio, nebănuind nimic rău, şi îşi învaţă
băieţii să scrie şi să citească, când, deodată, cineva bate la uşă.
– Vai de mine, zise preotul. Ştiu cine este persoana care bate. Aşa bate numai marchiza.
– Să se salveze cine poate! strigă băieţii şi se ascund sub pat.
Între timp, distinsa doamnă intră în cameră.
– Don Bosco, vreau să vă vorbesc, gâfâi marchiza obosită încă de urcarea scărilor. Dar parcă am auzit nişte glasuri de băieţi. Unde sunt
haimanalele?
– Sub pat.
– Sub pat? Dar ce, eu sunt căpcăun, că se ascund aşa de mine? Afară cu voi! Dar numai după ce scormoneşte cu băţul ei pe sub pat, băieţii ies la
iveală. Căraţi-vă pe uşă afară, am de vorbit cu Don Bosco!
Băieţii nu mai aşteptară să le mai spună o dată.
– Bietul Don Bosco, oftă Carlo Buzzetti, în timp ce se strecoară cu cei doi fraţi Melanotti pe coridor. Asta înseamnă, desigur, furtună! Ah, ce
fulgere şi trăsnete, îşi dădu părerea şi Lorenzo Melanotti şi trase cu urechea la uşă.
Furtuna nu se lăsă mult aşteptată.
– Aşa nu mai merge, Don Bosco, gâfâi marchiza. Eu v-am cedat două camere din spital, dar ştrengarii dumneavoastră îmi distrug casa. Mâzgălesc
pereţii cu cretă şi în grădină îmi strică straturile de flori.
– Creta se poate şterge, doamnă marchiză, iar cât priveşte straturile de flori, nu e ceva atât de rău, îndrăzni Don Bosco să-i apere pe băieţi. Sunt
băieţi şi nu sunt chiar aşa de atenţi pe unde calcă.
– Totuşi, îmi calcă straturile de violete. Nu, Don Bosco. Revin asupra înţelegerii dintre noi. S-a terminat cu oratoriul în spital!
– Dar încotro să o apuc cu băieţii mei? întrebă mâhnit apostolul tineretului.
– Asta-i treaba dumneavoastră, nu a mea! Dacă nu ştiţi să ţineţi în frâu aceste haimanale, goniţi-le la naiba!
– Dar eu vreau să-i duc la Dumnezeu, nu la naiba, zâmbi Don Bosco. Dumneavoastră aveţi o inimă atât de milostivă, doamnă marchiză! Voi avea
grijă ca pe viitor să nu se mai repete cele întâmplate.
– Nimic! Vă mutaţi şi gata!
Fără să mai asculte vreun cuvânt, doamna Giulietta ieşi rapid din cameră şi trânti cu putere uşa, iar băieţii, care ascultau la uşă, sar înapoi.
– Aţi ascultat, nu-i aşa? Nemernicilor!
Şi, maiestuoasă, doamna coboară scara.
– Acum ne-am aranjat, oftă Don Bosco, când băieţii s-au întors în cameră. S-a terminat cu oratoriul.
– Ce doamnă rea! decretă micul Roberto Melanotti.
 – Ei, asta-i! Are inima cea mai bună din Torino. Dar îi plac violetele şi voi le-aţi călcat în picioare. Însă acum ce facem? Gândiţi-vă şi voi!
– Nu ştiu, strigă Carlo entuziast. La cimitir n-o să deranjăm pe nimeni. Gălăgia noastră nu-i va trezi din morţi!
– Da, acolo avem şi biserica „San Pietro în Vincolo”, întări şi Lorenzo. Acolo putem să şi învăţăm.
– Ideea nu e rea, chibzui Don Bosco. Am să vorbesc cu capelanul de la San Pietro, cu Don Tesio.
Don Tesio n-are nimic împotrivă ca Don Bosco să-i înveţe pe băieţi în biserică. De aceea, în duminica următoare, se adunară câteva sute de băieţi
în faţa porţii bisericii de la cimitir. Cu toată intenţia lor bună, ei fac o gălăgie care o înfurie pe menajera lui Don Tesio; ea ieşi furioasă din casă şi
spuse în faţa uşii:
– Ce se întâmplă aici? se răsti ea bandei de ştrengari, cu mâinile în şolduri, cu scufiţa pe-o ureche.
Cu indignare priveşte cum unii vlăjgani îşi aruncă mingea peste morminte. Alţii se tăvălesc cu un căţel care, lătrând, zgomotos sare printre
picioarele lor. Unul fuge după o pisică, iar altul fugăreşte o găină care, cotcodăcind speriată, pierde un ou în zbor.
– Tâlharilor, bandiţilor, nemernicilor! gâfâi ea supărată. Ce căutaţi aici în cimitir? Nici liniştea morţilor nu vă este sfântă?
– Doar pe ei nu-i deranjează, îşi dădu părerea Lorenzo Melanotti.
– Dar pe mine mă supără! Căraţi-vă imediat! Altfel, chem Poliţia.
Din fericire, cu paşi uriaşi, se apropie Don Bosco.
– Ce se întâmplă? gâfâi el fără răsuflare. S-ar părea că a izbucnit războiul european! Linişte, copii!
Tumultul se potoleşte îndată, iar băieţii ruşinaţi privesc la părintele lor spiritual.
– Vagabonzii se comportă ca indienii aici, în cimitir! Sunt cumva ai dumneavoastră?
– Da, sunt ai mei, răspunde Don Bosco liniştit. Vreau să ţin cu ei o oră de religie în biserică. Don Tesio mi-a dat voie.
– Nu ştiu nimic despre asta. Capelanul nu este acasă.
– A uitat să vă spună. Scuzaţi, Signorina. Am întârziat puţin. Duminica viitoare va fi mai multă linişte, voi avea grijă.
– Nu mai e nici o duminică viitoare. Am să-i spun lui Don Tesio să-i gonească pe aceşti scandalagii; dacă nu, poate să-şi caute altă bucătăreasă.
Un moment, Don Bosco priveşte calm şi liniştit la bucătăreasa furioasă, de parcă ar vedea ceva suprapământesc. Apoi, îi spuse încet:
– Sunteţi sigură de tot, Signorina, că mai trăiţi până duminica viitoare?
Încurcată, menajera se uită după el cum se îndreaptă cu băieţii săi spre biserică.
– Aţi pus-o la punct! spuse Carlo Buzetti.
– Femeia nu-i aşa de rea, spuse Don Bosco. Duminica viitoare nu are să mai ocărască.
– Credeţi că se va linişti?
– Haideţi să spunem un „Tatăl nostru” pentru ea, spuse preotul cu o înfăţişare misterioasă. În timpul reculegerii lor, Don Tesio se întoarse şi trebui
să asculte plângerile gospodinei.
– Revoluţionari, derbedei, profanatori! îi ocărăşte ea pe băieţi. Dacă nu le interziceţi acestor vagabonzi să mai vină, puteţi să vă fierbeţi singur
macaroanele !
Preotul vârstnic îşi pierde repede calmul din cauza tensiunii; se mânie şi el, îl aşteaptă pe Don Bosco când a părăsit biserica cu băieţii săi; şi se
răsteşte supărat:
 – Dar nu aşa ne-a fost vorba, Don Bosco. Niciodată nu v-aş fi permis dacă aş fi ştiut cum se comportă băieţii aceştia. Pe viitor, nici să nu
îndrăzniţi să veniţi cu bandiţii ăştia aici. În plus, voi anunţa şi Poliţia.
– Dar liniştiţi-vă, dragă confrate. Ascultaţi-mă!
– Nu-i nimic de ascultat! În „San Pietro in Vincoli” (biserica „Sfântul Petru în lanţuri”) nu mai aveţi ce căuta.
Iarăşi privirea ciudată a lui Don Bosco se schimbă; apoi, spuse ceva cu nişte cuvinte care revelează ceva tainic:
– Dragă, Don Tesio, uitaţi toate acestea! Gândiţi-vă numai la sufletul dumneavoastră şi la Dumnezeu! Curând, veţi sta în faţa lui!
– Nu vorbiţi prostii! mârâi capelanul şi se întoarse supărat în casa sa.
Chiar în ziua următoare, le-a scris autorităţilor, dar când a expediat scrisoarea, s-a şi prăbuşit gemând. El muri în curând, în urma unei apoplexii.
Două zile mai târziu, îl urmă menajera, care, din cauza şocului, făcu un infarct. Cuvântul profetic al lui Don Bosco s-a împlinit.
În duminica următoare, băieţii s-au adunat din nou la biserica „San Pietro in Vincoli”, dar găsesc acolo un afiş din partea Poliţiei, care interzice
orice adunare în faţa bisericii, sub pedeapsă.
– Trebuie să ne căutăm un alt oratoriu, spuse Don Bosco. Dar mai întâi să spunem un „Tatăl nostru” pentru morţii care se odihnesc în aceste două
morminte noi!
Zguduiţi, protejaţii lui Don Bosco află cine zace în aceste două morminte şi pleacă tăcuţi.
Don Bosco iar este în căutarea unui oratoriu. În cele din urmă, arhiepiscopul îi cedează micuţa biserică San Martino de lângă moara Dora.
Apostolul tineretului închiriază o cameră în casa învecinată şi, într-o procesiune lungă, protejaţii săi duc lucrurile de la spitalul Santa Filomena în
noul oratoriu: cruce, sfeşnice, cărţi, tablă, mese, scaune, instrumente muzicale, bilele boccia, mingi şi picioroange.
La prima cuvântare ţinută la San Martino, preotul spunea: „Eu, copiii mei, mă trag dintr-o casă ţărănească, şi ştiu că varza creşte cel mai bine
când este transplantată. Şi oratoriul nostru a fost transplantat de mai multe ori, şi ori de câte ori am fost puşi pe drumuri, numărul nostru a crescut.
Nu ştiu cât timp vom rămâne aici, dar sunt convins că oratoriul nostru va creşte ca şi varza transplantată. Aşa că, daţi uitării necazul şi nu vă îndoiţi
nici o clipă de opera noastră!”.
Mult timp „varza” nu rămâne nici ea pe acest pământ, pentru că, din cauza lipsei terenurilor de joacă, copiii se joacă pe stradă şi, cu gălăgia lor,
provoacă reacţia vecinilor.
O nouă reclamaţie la Poliţie este urmarea acuzei aduse lui Don Bosco, şi anume că ar fi capul unei bande de revoluţionari. Către sfârşitul anului,
printr-o decizie a Poliţiei, preotul e obligat să evite întâlnirea cu protejaţii săi.
Iarăşi fără adăpost! Vecinii, indignaţi, îl scot afară pe Don Bosco şi din cele trei camere închiriate în casa lui Antonio Moretta.
La sosirea primăverii, el arendă o poiană de la fraţii Filippi, afară de Valdocco, unde nimeni nu poate fi deranjat, pentru că în jur nu există nici o
casă. În această poiană, Don Bosco îşi adună în fiecare duminică dimineaţa băieţii, îi pregăteşte pentru sfânta Liturghie şi apoi se duce cu ei la o
biserică oarecare, pentru a celebra serviciul divin.
Într-o zi, în acest oratoriu de sub cerul liber, se rătăci un mic zidar. Un timp, el stătu lângă gardul din cimitir şi privi cu mare atenţie la ceea ce se
petrecea.
Undeva, la marginea poienii, un preot stă jos pe o piatră; în faţa sa stă un şir lung de băieţi, care înaintează încet. Unul după altul, se pun în
genunchi în faţa lui, în timp ce mulţi alţii îşi petrec vremea cu fel de fel de jocuri vesele.
 – Ce se petrece aici? îl întrebă micul ucenic pe unul dintre băieţi, care tocmai fugea după o minge. Ce face preotul acolo, peste drum?
– Dar nu vezi? Don Bosco ascultă spovezi. Vrei să te joci şi tu?
– Da, cu plăcere!
După ce şi ultimul băiat şi-a mărturisit păcatele, răsună un semnal de trompetă. Ceilalţi întrerup imediat jocul, se aliniază câte patru şi pornesc
cântând la drum.
– Hai cu noi! îl invită unul pe micul ucenic.
– Dacă e voie…
– Desigur că e voie. La noi, toţi sunt bineveniţi.
Într-un convoi lung, băieţii, împreună cu duhovnicul lor, merg traversând podul peste fluviul Po şi urcând muntele Superga, la o biserică
minunată, unde iau parte la Sfânta Liturghie. Spre marea sa uimire, ucenicul observă că aproape toţi băieţii s-au împărtăşit.
După serviciul divin, ei pornesc împreună spre un luminiş. Băieţii se aştern, odată ajunşi acolo, în jurul câtorva coşuri în care se află pâine şi
fructe, asupra cărora se năpustesc veseli. Jenat, micul ucenic stă deoparte şi nu îndrăzneşte să se apropie, deşi îi este foame. Abia acum Don Bosco l-
a zărit.
– Vino încoace, micuţule ! îl strigă el prietenos. Pe tine încă nu te cunosc. Cum te cheamă?
– Paolino.
– Ai mâncat ceva?
– Nu, părinte!
– Şi de ce nu mănânci?
– Eu nu m-am spovedit şi împărtăşit ca ceilalţi.
– N-are a face. Ia şi mănâncă.
– Cât costă? îl întrebă Paolino stingher.
– Nimic mai mult decât „Poftă bună!”. Şi pe asta o ai, sau…?
– Da, am poftă.
– Atunci, hai!
Paolino nu se mai lasă invitat a doua oară şi ia parte cu veselie la acest mic picnic. După masă, bieţii „frământă” în lung şi în lat poiana. Acum e
mai multă veselie decât dimineaţa. Până seara, Paolino se joacă cu noii săi tovarăşi. Dar Don Bosco mai descoperă la marginea poienii un alt tânăr,
care, cu ochii trişti, priveşte la această veselie.
– Ei, dragul meu, i se adresă el, cum te cheamă? De unde vii? Unde lucrezi?
Dar băiatul rămâne mut şi surd la toate aceste întrebări; preotul crede că are de-a face cu un surdo-mut şi încearcă să se facă înţeles prin semne. În
cele din urmă, băiatul exclamă dur:
– Mi-e foame!
– Foame! Biet ştrengar, de ce n-o spui odată?
Repede este adus ceva de mâncare şi băiatul mănâncă cu atâta lăcomie, încât se pare că n-a mai mâncat de câteva zile.
 – Şi acum, povesteşte-mi! îi spune Don Bosco prietenos.
Ezitând, cel întrebat spune că este ucenic şelar, dar pentru că a stricat o bucată de piele, a fost dat afară. Acum nu are nici unde sta şi nici ce
mânca.
– Vom găsi o soluţie, îi spuse preotul liniştindu-l.
Pentru acea seară, îi făcu rost de un culcuş şi a doua zi de un loc de muncă. De aceea, micul şelar este unul dintre cei mai fideli membri ai
oratoriului, pe care l-a părăsit doar când a mers în armată.
Poliţia orăşenească îl supraveghează şi acum pe preotul ciudat şi ceata sa tot mai mare. Deseori, se întâmplă ca lângă poiană să fie câte un poliţist
care, într-un carneţel, însemnează tot ceea ce i s-ar părea suspect. Dar nu se petrece nimic suspect. Băieţii se joacă, învaţă să cânte la instrumente,
zburdă după pofta inimii, îşi întrerup la primul strigăt al preotului jocurile şi îl înconjoară, pentru că acum vrea să le vorbească. Atunci, poliţistul îşi
vâră carneţelul în buzunar şi mormăie în barbă:
– Păcat că acest preot nu este general! Băieţii îl ascultă la primul cuvânt. Acesta ar putea să comande un regiment întreg şi eu sunt sigur că ar
câştiga orice luptă.
Dar, vai! Nici poiana nu rămâne mult timp în stăpânirea băieţilor. Într-o zi, fraţii Filippi anulează contractul de închiriere, pe motiv că băieţii rad
iarba prea din rădăcină în joaca lor. Comunitatea micilor oropsiţi rămâne iarăşi fără adăpost. Varza iar trebuie transplantată.
În Duminica Floriilor din anul 1846, copiii părăsiţi se adună din nou, pentru ultima dată; ei participă la serviciul divin în biserica franciscană
numită „Madonna di Campagna”. Din toată inima, Don Bosco îi expune Maicii Domnului necazul său şi o roagă să-i dea un sfat şi un ajutor. După
sfânta Liturghie, el se aşază împreună cu băieţii săi în grădina mănăstirii, pentru o mică gustare, pe care a dat-o gardianul Poter Fulgentius de
Carmognola.
– Ce vom face de acum încolo? întrebă Carlo Buzetti, tot atât de necăjit ca şi colegii săi. Don Bosco răspunde cu un zâmbet amar:
– Voi, copiii mei (prietenii mei) sunteţi ca o pasăre căreia i s-a distrus cuibul. Asaltaţi-o pe Maica Domnului cu rugăciunile voastre, ca să ne ajute
pentru a găsi un nou refugiu.
– Nu abandonaţi?
– Nu, eu nu abandonez!
Atunci, feţele băieţilor s-au luminat din nou, şi după-amiază ei au zburdat încă o dată pe poiana lor iubită. De data aceasta, Don Bosco abia mai ia
parte la jocurile lor. Cufundat în gânduri, el se plimbă pe marginea poienii în sus şi în jos. Deodată, se apropie de el un om care-i spuse:
– E adevărat că doriţi un laboratoriu?
– Caut un oratoriu.
– Laboratoriu sau oratoriu, pentru mine e totuna! Dar ştiu ceva pentru dumneavoastră. Signor Francesco Pinardi are în apropierea spitalului
Cottolengo o magazie mare de închiriat. Nu vreţi să o vedeţi?
– Ba da! Să mergem să o vedem, răspunse preotul bucuros.
Binevoitor, Francesco Pinardi îi arată magazia, care a servit ca atelier unui cizmar, apoi a fost spălătorie, iar acum e loc de agrement pentru
şoareci, şobolani şi lilieci.
– Ei, ce spuneţi, părinte? întrebă Pinardi. E destul de mare magazia mea?
 – E destul de mare, dar mult prea joasă; de abia se poate sta în picioare.
– Dar asta nu-i nimic! Accept să se adâncească podeaua cu jumătate de metru, aşa cum doriţi; ţin neapărat să vă aranjaţi laboratoriul aici.
– Oratoriul, prietene! Asta înseamnă o biserică mică, în care se pot aduna băieţii mei.
– Cu atât mai bine! Va merge foarte bine. Facem un oratoriu din ea!
– Spuneţi, cât cereţi?
– Treizeci de lire pe an.
– Bine. Eu vă dau încă 20 în plus, dacă îmi cedaţi şi bucata de pământ alăturată, ca loc de joacă pentru tinerii mei. În plus, trebuie să ne mutăm
duminica viitoare.
– Veniţi liniştit. Duminică totul va fi în ordine.
Cu mare bucurie, băieţii aud că, în sfârşit, vor avea un oratoriu nou. În Duminica Paştelui, ei intră cu tot avântul lor în noua casă. Cu mare
solemnitate, Don Bosco sfinţeşte încăperea, consfinţind-o Sfântului Francisc de Sales. Apoi inaugurează noul oratoriu cu slujba Învierii Domnului.
 O festă de maestru

Castanii de pe aleile lungi s-au împodobit cu lumânările lor albe (au înflorit); din fiecare ramură, în această splendidă zi de primăvară, răsună
cântul vesel al mierlelor şi piţigoilor. Însă preoţimea adunată în casa parohială de la San Agostino nu vede şi nu aude nimic din strălucirea şi bucuria
pământului reînviat. Gândurile şi grijile care se pot citi pe feţele lor sunt prea serioase; ele înlătură veselia dezlănţuită, care altădată era atât de
obişnuită în casa ospitalieră a canonicului Vincente Ponzati.
Veşti ameninţătoare alarmează lumea creştină. În statul papal, totul pare să meargă pe dos. Zilnic se vorbeşte despre noi atacuri, explozii, atentate
şi ucideri mişeleşti. Detaşamente de voluntari şi bande de tâlhari pustiesc moştenirea sfântului Petru. Din Rimini, rebelii care au asaltat oraşul au
lansat un manifest adresat tuturor principilor şi tuturor popoarelor Europei, în care cer o transformare radicală a Constituţiei statale, o nouă ordine
juridică, concedierea gărzii elveţiene şi amnistia politică generală.
Roma răspunde cu măsuri drastice, însă duritatea de fier a secretarului de stat, card. Lambruschini, nu este în stare să potolească furtuna, să
restabilească ordinea, iar papa Grigore al XVI-lea e bolnav, e un om pe moarte.
În oraşul regal din Piemont (Torino), criza nu e mai mică decât aceea de la Roma, Paris, Londra şi Viena. Toată lumea e nervoasă, peste tot se văd
rebeli şi conspiratori, se bănuiesc mişcări revoluţionare, dacă undeva într-o cârciumă câţiva bărbaţi discută împreună, dacă pe stradă se adună laolaltă
o duzină de oameni, Poliţia are o mie de urechi şi de ochi, spionează peste tot şi raportează tot ceea ce este suspect preşedintelui statului, marchizul
Michele Benso di Cavour.
În aceste zile, totul este suspectat, până şi oratoriul lui Don Bosco. Când apostolul tineretului trece pe stradă cu protejaţii săi, care cântă la tobă şi
fluiere, jandarmii nu sunt departe; ei notează tot ceea ce văd şi aud, ca apoi să-i raporteze şefului poliţiei orăşeneşti. „Cine ştie ce intenţii ascunse are
acest preot? Poate că în dosul întâlnirilor pioase şi a jocurilor se ascunde cine ştie ce intenţie politică periculoasă. N-ar fi primul revoluţionar în
sutană”.
Desigur că preoţimea cunoaşte cât de stupide sunt aceste bănuieli, totuşi, mulţi dintre ei sunt contrariaţi de comportarea ciudată a confratelui lor,
fapt care le-ar aduce şi lor prejudicii.
– Don Bosco ne face numai greutăţi inutile, spuse canonicul Ponzati supărat. Magistratul îi dezaprobă cu hotărâre activitatea şi, după părerea mea,
are dreptate.
– Dar este bine intenţionat, spuse Don Borel, directorul Refugiului. Doar nu putem trece cu vederea faptul că el îi scoate pe aceşti copii din
mocirlă, în care ei s-ar prăpădi, pe care îi atrage cu sutele; şi cine a văzut vreodată aceste cete de tineri la Împărtăşanie trebuie să recunoască faptul
că aici se petrece ceva măreţ.
– Acest lucru este adevărat, încuviinţă parohul de la San Francesco d’Assisi. În sacristia mea a început cu o duzină, iar acum îl urmează peste 700
de tineri.
 – Don Bosco ar trebui să-i cedeze pe aceşti tineri pastoraţiei parohiale, mârâi Don Ponzati. În timp ce el strânge tinerii în oratoriul său, orele
noastre de religie sunt tot mai puţin frecventate. Băieţii aparţin parohiilor lor şi trebuie să asiste acolo la serviciul divin. Don Bosco îi înstrăinează cu
bună ştiinţă de păstorii rânduiţi, care sunt responsabili pentru ei.
– Asta contravine dreptului canonic, spuse dr. Luigi Nasi, un om studiat şi înţelept.
– Vă enervaţi fără nici un rost, domnii mei, spuse Don Borel. Să fim cinstiţi! Băieţii pe care Don Bosco îi adună în jurul său n-ar şti fără el cum
arată biserica pe dinăuntru. Cei mai mulţi dintre ei nu cunoşteau nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru”, când el i-a cules de pe stradă. Sunteţi oare
convinşi că ei ar veni la ora de religie, dacă n-ar fi Don Bosco? Să ne bucurăm că face atâta bine şi să încetăm odată a-i pune zelosului nostru
confrate atâtea piedici!
Parohul de San Francesco este de acord. Ceilalţi, însă, se opun.
– Este un apostolat cât se poate de ciudat, practicat de Don Bosco, spuse Don Ponzati. Spuneţi-mi, unde aţi auzit pe lume faptul ca un preot cu o
bandă de vagabonzi să umble cu tobă şi trompete, să joace cu ei mingea într-o poiană şi alte asemenea nerozii? La ce-s bune astea? Don Borel,
numiţi apostolat astfel de nebunii?
– Da, sunt nebunii, se agită un alt preot. Zilele trecute am văzut cu ochii mei cum Don Bosco l-a învăţat pe un băieţel de 12 ani să facă roata şi să
meargă în mâini. Într-adevăr, o metodă de pastoraţie nemaiîntâlnită!
– Desigur că toate acestea depăşesc graniţa comunului, a obişnuitului, răspunse Don Borel luându-i apărarea lui Don Bosco. Însă succesul pe
care-l are îi dă dreptate. El înţelege tineretul mai bine decât noi toţi, se adaptează firii lor şi îi atrage în felul acesta la el.
– Nu cred că va ieşi de aici ceva bun, dacă un preot uită de îndatoririle pe care le are faţă de demnitatea sa, se pronunţă un oficial al curiei
episcopale.
– Dar ce spune arhiepiscopul despre aceasta? întrebă voluminosul paroh de San Giorgio, căruia îi vine rău când se gândeşte că trebuie să-i înveţe
pe băieţii săi să facă roata.
– Ciudat, în şedinţele noastre, deseori a venit vorba despre Don Bosco, însă mons. Fransonu nu primeşte nici o plângere împotriva lui şi-l apără.
El este convins că acest preot curios se află pe calea cea bună.
Un timp domneşte o linişte apăsătoare. Dr. Luigi Nasi goleşte îngândurat un pahar cu vin „Freisa”, apoi spune:
– Îl cunosc destul de bine pe Don Bosco. Mă pot numi chiar prietenul său. Tocmai de asta mă îngrijorează atât de mult situaţia lui. Sunt de părere
că nu este normal. E un visător, ca să folosesc expresia cea mai slabă. Zilele trecute mi-a expus planurile sale de viitor: să facă un oratoriu uriaş şi o
biserică mare, şcoli, ateliere, terenuri de joc şi nici măcar nu are nimic altceva decât o magazie de lemn, mâncată şi ea de carii. Şi totuşi, el vede toate
acestea în faţa sa ca şi cum le-ar avea deja. Mai mult, nu are în pungă mai mult de trei lire. Acum spuneţi, vă rog, poate fi considerat normal?
– Şi pe mine mă îngrijorează soarta confratelui nostru drag, spune Don Borel gânditor. Planurile sale, pe care mi le-a împărtăşit şi mie, sunt
gigantice şi trebuie să recunosc că şi eu îmi pun întrebarea dacă astfel de aspiraţii pot proveni dintr-o minte sănătoasă. Mai mult decât orice, mă tem
de starea sănătăţii sale, care pe zi ce trece devine tot mai îngrijorătoare. Într-adevăr, Don Bosco nu cunoaşte măsură. Munca pe care o depune îl poate
răpune chiar şi pe un om sănătos şi voinic. El nu-şi permite decât 4-5 ore de somn pe noapte; nu numai atât: el e spiritual la spitalul Sfânta Filomena,
vizitează şi acum închisorile, munceşte ca infirmier în sălile de bolnavi ale lui Cottolengo şi mai poartă şi această povară enormă pe care i-o pun în
cârcă aceşti 700 de băieţi ai săi.
 – Numai un nebun se poate distruge pe sine cu bună-ştiinţă, mârâi Don Ponzati.
– Pe lângă aceasta, mai pregăteşte câteva surori pentru examenul de învăţătoare, conduce corul bisericii de la „Sfânta Filomena”; stă până noaptea
târziu şi coase la lumânare jachetele rupte ale băieţilor săi, le pingeleşte încălţămintea ruptă şi găseşte timp să mai şi citească o mulţime de cărţi. pe
care le împrumută de la biblioteca colegiului preoţesc. În afară de aceasta, nesfârşitele sale alergături zilnice! Dacă vreunul dintre protejaţii săi are o
neînţelegere cu meşterul său, el o aplanează. Altuia îi caută un loc de muncă, unui al treilea îi face rost de o gazdă, mai îngrijeşte uneori şi pe câte un
bolnav părăsit în vreo mansardă şi veghează lângă el nopţi întregi. Orice încercare de a-l face să se îngrijească şi de sine o înlătură cu un surâs
irezistibil. Într-adevăr, sunt foarte îngrijorat pentru faptul că nu cunoaşte nici o măsură.
– Să vorbim deschis, domnilor! spuse canonicul. Don Bosco nu mai este normal. Eu sunt convins de multă vreme de acest lucru; am vorbit deja
cu medicul şef al ospiciului. Şi el are aceeaşi părere ca şi mine. Nu putem ignora realitatea. Bietul nostru confrate suferă de alienare mintală.
Prăbuşirea sa definitivă nu mai este decât o chestie de timp, dacă nu-l ajutăm.
– Vă gândiţi la vreo internare de lungă durată într-o staţiune balneară? întrebă Don Borel.
– Mă gândesc la o internare într-un ospiciu! răspunse parohul de la San Agostino cu o francheţe brutală.
– Vreţi să-l închideţi? strigă directorul Refugiului indignat.
– Nu există nici un alt mijloc de a-l ajuta. Asta e şi părerea dumneavoastră, domnilor? Oriunde se află Don Borel, oriunde se uită el, acolo vede
numai chipuri îngândurate.
– Don Ponzati are dreptate, spuse dr. Nasi în cele din urmă. Don Bosco trebuie internat într-o instituţie închisă, pentru a-l apăra faţă de sine însuşi.
– Să nu ne grăbim, fu de părere oficialul episcopal. Eu propun să avem o convorbire personală cu el, pentru a ne asigura de starea sa mintală.
Dacă, în urma acestei convorbiri, ajungem la concluzia că trebuie internat, atunci să se întâmple inevitabilul.
– Bietul Don Bosco! oftă Don Borel.
Câteva zile mai târziu, Don Ponzati şi dr. Nasi îl caută pe apostolul tineretului la Santa Filomena; îl găsesc cosând ceva la masa sa.
– Ce vizită plăcută! strigă Don Bosco. Tocmai cârpeam pantalonii unui biet băiat. Vagabonzii ăştia rup totul. Vreţi să-mi întindeţi foarfecele, don
Ponzati?
Cei doi vizitatori schimbă priviri pline de înţeles. În cele din urmă, dr. Nasi începe să vorbească:
– Suntem îngrijoraţi de sănătatea ta, dragă confrate. De la o vreme încoace, arăţi foarte prost.
– Ei, asta-i! N-are importanţă. O mică indispoziţie, nimic mai mult.
– Sunteţi total surmenat, spuse parohul de la San Agostino. În loc să vă odihniţi, staţi aici şi cârpiţi nişte pantaloni jerpeliţi. V-aţi lăsat hirotonit
pentru a fi croitor? De ce vă chinuiţi cu asemenea fleacuri?
– Un fleac numiţi dumneavoastră pantalonul bietului meu Giuseppe? Cine să-i cârpească, dacă nu eu? El n-are pe nimeni!
– Renunţaţi la oratoriul dumneavoastră, îl sfătuieşte dr. Nasi. Din asta nu va ieşi niciodată nimic.
– Ba da, va fi! răspunse Don Bosco, fără să-şi întrerupă lucrul. Îl văd înaintea mea. O biserică frumoasă, o clădire imensă pentru şcoli şi ateliere,
un loc minunat pentru timpul liber şi pentru recreaţie.
– Dar sunteţi sărac lipit pământului!
 – Credeţi? Nu! Mijloace nenumărate îmi stau la dispoziţie. Providenţa, care mi-a dăruit băieţii, îmi va da şi mijloacele. Nu renunţ la oratoriu. Vor
fi chiar multe oratorii la Torino, în Italia şi în lumea întreagă. Nenumăraţi preoţi vor continua opera mea ca adevăraţi părinţi ai acestor băieţi lipsiţi de
adăpost şi îngrijire.
– Vreţi cumva să fondaţi un ordin nou?
– Şi dacă aş avea acest plan?
– Ce veşmânt ar purta membrii ordinului dumneavoastră?
– Virtutea.
– O haină ciudată.
Don Bosco rupe firul de aţă cu dinţii, pune mâna pe fierul de călcat şi începe să calce pantalonii cu grijă.
– Dacă voi întemeia vreodată un ordin, membrii săi vor purta cămaşă. Râdeţi? Am spus ceva hazliu? Doar ştiţi că a umbla în cămaşă înseamnă a fi
sărac. Un ordin fără votul sărăciei nu este viabil (nu e trainic).
Dr. Nasi îi face un semn ascuns confratelui său, paroh la San Agostino: „E clar, Don Bosco e nebun. Trebuie îndeplinit ceea ce s-a hotărât”.
– Ei, dragă prietene, spuse Don Ponzati, mimând o falsă veselie, pantalonul e gata. Recrează-te puţin. Ce ai zice de o plimbare pe acest timp
splendid? O trăsură stă afară şi aşteaptă.
– O plimbare cu trăsura? Nu e rea.
Don Bosco aruncă o privire pe fereastră şi vede trăsura care aşteaptă în stradă. Nu se deosebeşte mult de celelalte, însă, din întâmplare, Don
Bosco îl cunoaşte pe cel care o conduce: e vizitiul ospiciului orăşenesc.
– Atunci, o plimbare! Bine, să mergem.
– Totul merge ca pe roate, îi şopteşte dr. Nasi conspiratorului său.
– Urcaţi-vă, dragul meu, spuse el când au ajuns în stradă.
– După dumneavoastră, răspunse Don Bosco politicos. Ştiu ce respect datorez unui doctor în teologie şi unui canonic. După dumneavoastră,
domnilor.
De-abia s-au aşezat cei doi preoţi, când Don Bosco închide uşa care nu se mai poate deschide din interior şi îi porunceşte birjarului:
– Pleacă repede! Cei doi sunt aşteptaţi.
– Bine, părinte.
Strigătele, gălăgia celor din trăsură nu sunt suficiente; trăsura merge repede şi se opreşte în faţa porţii ospiciului orăşenesc. Cei de acolo ştiu cum
să se poarte cu pacienţii care opun rezistenţă. Câţiva paznici voinici îi apucă fără zăbavă pe cei doi preoţi de braţe şi-i duc pe sus în casă. Degeaba
încearcă ei să spună că s-a făcut o eroare şi că ei sunt perfect sănătoşi.
– Desigur, râd paznicii. Sunteţi absolut sănătoşi. Ştim lucrul acesta. De fapt, am aşteptat numai un singur preot, dar au venit doi. Ce importanţă
are?!
Degeaba se revoltă cei doi. Porţile grele ale instituţiei se închid fără milă în urma lor.
– Vrem să vorbim cu directorul, ceru dr. Nasi.
– Nu este aici.
 – Dar preotul instituţiei?
– Tocmai s-a dus la masă. Aşa, poftiţi înăuntru şi faceţi-vă comozi.
În momentul următor, cei doi preoţi se trezesc închişi într-o celulă care, între pereţii capitonaţi, nu are nici un fel de mobilier.
– Netrebnicii ! scârţâi canonicul turbat. Ne-au închis într-o celulă de nebuni furioşi.
Sunt nevoiţi să aştepte mai bine de o oră. În sfârşit, se aude cheia în broască. Preotul institutului intră, se uită uluit la cei doi preoţi prea cunoscuţi
în tot oraşul şi izbucneşte în hohote de râs.
– Mi se pare că aţi voit să-l aduceţi aici pe bunul Don Bosco, spuse el la sfârşit, ştergându-şi lacrimile de atâta râs. Dar se pare că dumneavoastră
înşivă aţi căzut în capcană.
Această festă pe care le-a jucat-o Don Bosco face în curând ocolul oraşului, provocând un haz nemaipomenit la adresa celor doi preoţi.
Pe viitor nu va mai îndrăzni nimeni să-l ducă pe regele băieţilor la balamuc.
 Marchizul şi marchiza

Marchizul Michele Benso di Cavour, şeful Poliţiei din Torino şi ministrul Poliţiei regelui Albert de Piemont, îl cercetează cu atenţie pe preotul
care stă înaintea lui într-un talar străveziu.
– V-am invitat, Don Bosco, spuse el, răsfoind un dosar.
– Vă stau cu plăcere la dispoziţie, domnule marchiz.
– Vedeţi, părinte, toate acestea sunt rapoarte care mi-au parvenit despre ciudata dumneavoastră activitate. Funcţionarii mei mă anunţă că tulburaţi
ordinea publică şi liniştea cetăţenilor. Asta, pentru aceste timpuri critice, constituie o acuzaţie grea. De aceea, primiţi sfatul meu şi lăsaţi-vă de aceşti
netrebnici. Dumneavoastră vă aduc numai bătaie de cap, iar autorităţilor, necazuri.
– Aceşti tineri îmi sunt încredinţaţi de Dumnezeu; nu-i pot părăsi, excelenţă. În plus, autorităţile ar trebui să se bucure că mă ocup eu de ei, că-i
învăţ religia şi îi feresc de închisori.
– Astea lăsaţi-le liniştit în grija noastră. Noi ştim să umblăm cu tinerii derbedei. Aşa rămâne: eu nu mai pot permite aşa-zisul dumneavoastră
oratoriu. Promiteţi-mi că veţi termina cu aceste adunări.
– Excelenţă, gândiţi-vă că aceste sute de tineri s-ar prăpădi fără oratoriu.
– Vă împotriviţi, aşadar? Ştiţi cu cine staţi de vorbă? Eu sunt ministrul regelui şi dumneavoastră trebuie să respectaţi autoritatea mea.
– O respect.
– Atunci, faceţi ceea ce vă ordon. Sau chem santinela să vă ducă la închisoare?
– Eu vă respect, marchize, dar nu mă tem de dumneavoastră!
– Ce înseamnă asta?
– În temniţe se închid ticăloşii, nu un preot care nu-şi face decât datoria. De aşa o nedreptate nu sunteţi capabil.
Supărat, Cavour reia cuvântul:
– Nu v-am chemat să vă certăm. Ştiţi bine că orice adunare e interzisă fără autorizaţia specială din partea autorităţilor.
– Orice adunare politică, excelenţă. Adunările noastre au caracter pur religios şi educativ.
– Am impresia că activitatea dumneavoastră nu este deloc apolitică. Cărui partid aparţineţi? Celui liberal? Sunteţi unul care, cu cuvintele mari de
„libertate şi democraţie”, îmbuibaţi capetele oamenilor?
– Nu fac parte din nici un partid şi orice activitate politică este departe de mine.
– Liberalismul este marea plagă a timpului nostru, spuse marchizul, care poate în acest moment se gândeşte la fiul său Camillo, care este
influenţat de acest curent mai mult decât doreşte el.
– Arhiepiscopul cunoaşte activitatea dumneavoastră? întrebă el în cele din urmă.
– Desigur. O încuviinţează şi o încurajează. N-am făcut nimic fără aprobarea sa.
– Dacă păstorul dumneavoastră v-ar porunci să închideţi oratoriul, l-aţi asculta?
 – Fără nici o ezitare.
– Bine. Atunci plecaţi. Voi vorbi cu arhiepiscopul. Sper că nu vă veţi opune îndrumărilor sale, altfel mă voi vedea silit să iau măsurile cele mai
drastice împotriva dumneavoastră.
– V-am spus deja, marchize, că-l voi asculta pe păstorul meu suprem.
După ce Don Bosco a plecat, marchizul răsfoieşte distrat dosarul. De fapt, nu găseşte nimic care să-l învinuiască direct, ci doar situaţii suspecte,
dar uneori şi netăgăduite aprecieri. Un jandarm, la sfârşitul raportului său, spune: „Don Bosco ţine o ordine extraordinară printre băieţii săi. Păcat că
nu este general”. „Da, mormăi ministrul, eu respect, de fapt, bărbaţii care îşi spun sincer (părerea) şi în mod deschis părerea. În tot cazul, acest Don
Bosco nu e făţarnic, şi asta înseamnă ceva în oraşul nostru. Totuşi, oratoriul său trebuie să dispară.”
Convorbirea cu arhiepiscopul îl convinsese pe marchiz că nu va interzice niciodată oratoriul. De aceea, l-a chemat iar pe Don Bosco, căutând să-l
convingă să permită plecarea băieţilor din oratoriu, mai ales a celor mai mari, şi să renunţe la manifestările publice, să renunţe la excursiile comune,
dar iar se izbi de stânca de granit care nu i-a permis nici o concesie.
– Dacă nu primiţi sfatul meu, voi închide oratoriul cu forţa, declară ministrul în cele din urmă.
Atunci, preotul se ridică de pe scaun şi-l străpunse cu privirea, spunându-i:
– Asta nu pot admite! Dacă aş încuviinţa închiderea oratoriului, ar trebui să mă tem că blestemul lui Dumnezeu ar veni peste mine, dar şi peste
dumneavoastră. Veţi mai auzi de mine.
Printr-o hotărâre a Curţii Supreme (a guvernului), Cavour speră să-şi ducă la îndeplinire voinţa, însă şedinţa se termină cu un sfârşit surprinzător.
Ministrul de Finanţe, contele Collegno, se ridică şi depune un decret al regelui Albert. Cavour îl desface şi citeşte surprins şi iritat totodată: „Este
voinţa mea ca adunările duminicale ale preotului Giovanni Bosco să fie încurajate şi apărate. Dacă se vor ivi bănuieli de dezordine, atunci se vor
căuta mijloacele pentru a le preîntâmpina şi a le împiedica”.
Aşadar, acum mâinile îi sunt legate. Oratoriul este salvat. Totuşi, şi acum, la orice adunare sau serviciu religios, apar jandarmi şi agenţi secreţi, iar
excursiile tinerilor sunt urmărite îndeaproape de vigilenţa păzitorilor legii. Rapoartele prezentate de agenţii săi nu-i permit ministrului să ia nici o
măsură contra oratoriului. Multe dintre aceste rapoarte cuprind constatări şi concluzii entuziaste. Uneori, un jandarm cumsecade – însărcinat cu
observarea vreunei întruniri – se simte profund înduioşat când vede cu câtă evlavie băieţii ascultă predica preotului şi nu rareori se întâmplă ca
vreunui jandarm mustăcios să i se umezească ocazii în asemenea ocazii.
După câteva săptămâni, Cavour îl întâlneşte pe Don Bosco pe stradă şi-i spune:
– Acum aţi învins, părinte. Aş vrea doar să mai ştiu de unde vă procuraţi mijloacele cu care întreţineţi oratoriul, mai ales că mi s-a raportat că
întreţineţi şi hrăniţi în fiecare duminică un mare număr de băieţi?
Don Bosco răspunse râzând:
– Mă bizui doar pe providenţă. Şi dacă această providenţă v-ar inspira să-mi acordaţi o subvenţie, v-aş fi foarte recunoscător.
– Sunteţi un drac şi jumătate! exclamă marchizul. Şi scoase apoi din buzunar nişte bani, oferindu-i lui Don Bosco 200 de lire.
Din partea marchizului Cavour nu mai este nimic de temut. Acum, însă, face greutăţi marchiza Barolo. Într-o zi, ea îi face lui Don Bosco o vizită
la spitalul Sfânta Fiolomena. Răsuflând greu, se aşază într-un fotoliu.
 – Urcatul scărilor mă oboseşte tot mai mult. Îmbătrâneşti fie că vrei sau nu vrei. Am în urma mea 60 de ani. De acum trebuie să mă gândesc la
sfârşitul meu. Aş vrea ca tot ceea ce am fondat şi condus eu să fie condus şi după moartea mea în acelaşi spirit. M-am gândit la o uniune de preoţi,
care să se ocupe de asta, şi cred că nu pot încredinţa conducerea unui preot mai vrednic decât dumneavoastră.
– Mă surprindeţi, marchiză.
– Nu mă întrerupeţi. Mă bucur că aveţi grijă de fundaţiile mele. Vă îngrijiţi de cor, pregătiţi surorile la matematică şi la alte materii şi vă ocupaţi
conştiincios de protejaţii mei. Pentru asta am să vă mulţumesc odată. Dar aş dori să vă rezumaţi activitatea la asta. Nu sunt deloc de acord ca masele
acestea de tineri de care vă ocupaţi să vă stoarcă puterile aşa de timpuriu. Asta trebuie să se termine. Să nu mai faceţi vizite la închisori şi în spitalul
Cottolengo, dar, în primul rând, vă rog terminaţi cu oratoriul. Ocupaţi-vă de spitalul meu şi de nimic altceva.
Îndurerat, Don Bosco se uită la ea şi spuse dezamăgit:
– După confraţii mei şi după ministrul Poliţiei, acum şi dumneavoastră, marea binefăcătoare a oraşului Torino! Ce aţi zice dumneavoastră dacă
cineva v-ar pretinde să întrerupeţi activitatea dumneavoastră binecuvântată?
– Asta-i cu totul altceva. În instituţiile mele, e vorba de opere de caritate creştină, admise de biserică de veacuri, dar oratoriul este o prostie.
Lăsaţi-i pe băieţii aceştia mizerabili să se descurce singuri.
– Dumnezeu m-a ajutat până acum să le fiu conducător şi tată şi mă va ajuta şi pe viitor. Oratoriul nu mă va stingheri să-mi îndeplinesc datoria şi
la Sfânta Filomena.
– Totuşi, e o prostie. Nu-i pot înghiţi pe aceşti adolescenţi nesupuşi, şi în această casă aleargă pe scări în sus şi în jos. În afară de aceasta, n-am ce
face cu un om bolnav.
– Ce vreţi să spuneţi cu asta, doamnă marchiză?
Bătrâna doamnă apucă mâna preotului şi-i spuse pe un ton cald şi din suflet:
– Dragul meu Don Bosco, oare nu vă daţi seama că vă ruinaţi sănătatea cu munca aceasta istovitoare şi supraumană? Doamne, uitaţi-vă în
oglindă. Când aţi venit prima dată la mine, aveaţi obrajii plini şi roşii, eraţi un tânăr voinic. Şi acum? Sunteţi un schelet şi, în curând, n-o să mai fie
nimic de dumneavoastră.
– N-am venit la Torino ca să-mi îngrijesc sănătatea, răspunse preotul necăjit.
– Vorbe! Un om bolnav nu-i bun de nimic, asta ar trebui să ştiţi. Ascultaţi sfatul meu: relaxaţi-vă! Mergeţi într-o staţiune să vă refaceţi. Rămâneţi
acolo 1,3 sau 5 ani pe socoteala mea. Vă pun de pe acum 5000 de lire la dispoziţie.
– Să mă duc la sanatoriu, când băieţii mei au nevoie de mine ca de pâine? se zbârli preotul. N-am nevoie de nici o cură; mama mea a muncit o
viaţă întreagă ca un cal şi n-a fost niciodată la vreun sanatoriu. Eu sunt din acelaşi aluat ca şi dânsa.
Mânioasă, marchiza bate cu bastonul în podea:
– Cap îndărătnic!… Dar ascultaţi-mă odată! Mergeţi la odihnă! Reveniţi după ce v-aţi însănătoşit şi apoi dedicaţi-vă numai spitalului meu.
Terminaţi cu oratoriul.
– E contra conştiinţei mele.
 – Conştiinţa dumneavoastră! Oare eu n-am conştiinţă? A mea nu-mi permite să mă uit nepăsătoare cum vă distrugeţi. Ascultaţi-mă, Don Bosco:
aveţi de ales între spitalul meu şi oratoriul dumneavoastră. Dacă nu renunţaţi la oratoriul dumneavoastră, vă concediez şi n-am să vă mai dau nici un
soldo. Reflectaţi bine şi spuneţi-mi apoi care vă este hotărârea.
– M-am decis deja, răspunse Don Bosco fără ezitare. Pentru spitalul dumneavoastră veţi găsi în curând alt preot. Băieţii mei mă au numai pe
mine. Fără mine, sunt pierduţi. Cu mare plăcere aş sluji opera dumneavoastră de caritate, însă, dacă mă siliţi, trebuie să vă spun că în cazul acesta
prefer oratoriul, fără să mă gândesc măcar un minut.
– Şi unde vreţi să locuiţi? Din ce vreţi să trăiţi?
– Dumnezeu îmi va duce de grijă.
Marchiza mai face o ultimă încercare:
– Don Bosco, eu sunt o femeie bătrână şi aş putea să vă fiu mamă. Ascultaţi, aşadar, sfatul meu matern. Mergeţi într-un sanatoriu, ca să vă refaceţi
sănătatea. Acolo veţi avea timp suficient să vă gândiţi. Vă mărturisesc deschis că mi-ar veni greu să vă pierd. Dar dacă vă menţineţi pe poziţia
dumneavoastră, şi-i preferaţi pe golani, atunci vă arunc pe uşă afară şi nu vă mai dau nici un soldo, oricât m-aţi ruga vreodată.
– Mă doare mult că am stârnit mânia dumneavoastră, dar nu pot lua altă hotărâre.
– Ei bine. Dacă-i aşa, atunci plecaţi! Vă concediez din serviciile mele. În trei luni trebuie să cedaţi altcuiva locul. Şi acum, nici un cuvânt în plus.
Nu vreau să mai aud nici un cuvânt. Sper că o să vă mai răzgândiţi, cap pătrat piemontez!
Don Bosco este fericit când se vede iarăşi singur. Deci a trecut şi examenul acesta, slavă Domnului! Ceea ce va fi de acum încolo trebuie să lase
pe seama lui Dumnezeu, ca să le descurce.
 Sub spânzurătoare

Marchiza are dreptate. Sub povara muncii supraomeneşti şi a grijilor, sănătatea atât de robustă a lui Don Bosco scade văzând cu ochii. Faţa îi este
suptă, ochii adânciţi în orbite, deseori noaptea nu poate dormi decât o oră. Totuşi, nici nu se gândeşte să se cruţe, munceşte pentru băieţii săi, ascultă
zilnic ore întregi spovezile în biserica „San Francesco”, vizitează bolnavii în spitale şi deţinuţii în închisori.
Într-o seară de iunie, se lasă închis în celula unui ucigaş tânăr, care în dimineaţa următoare trebuia să fie spânzurat. I-a împăcat de mult timp
sufletul cu Dumnezeu, pregătindu-l pentru acest ceas îngrozitor.
– Să nu-ţi fie teamă, fiule, spuse el intrând în celula morţii. Rămân cu tine până dimineaţă!
– După aceea, părinte, mă veţi părăsi? bolborosi tânărul. Nu veniţi cu mine până la Alexandria?
– Nu, Don Cafasso te va conduce pe ultimul tău drum. El va putea să te asiste mai bine decât mine.
– Nu, padre! plânge în hohote condamnatul. Nu Don Cafasso! Vă rog să rămâneţi dumneavoastră cu mine până mi se pune laţul!
Multă mizerie a văzut Don Bosco în viaţa sa, dar niciodată n-a asistat la o execuţie. În afară de asta, nu se simte bine deloc. Are febră şi-l doare
capul din ce în ce mai rău. De aceea, ezită o clipă să răspundă.
– Vă rog în numele lui Dumnezeu, padre, nu mă părăsiţi! Când sunteţi cu mine, îndur totul. Dacă mă părăsiţi, voi dispera.
Deţinutul se aruncă în genunchi în faţa lui Don Bosco, îşi prinde cu putere mâinile de reverenda sa şi-i spuse:
– Nu mă mai scol de aici până ce nu-mi promiteţi că veţi rămâne cu mine… până la spânzurătoare.
– Bine, fiule! Linişteşte-te ! Rămân cu tine.
– Oh, atunci totul este bine.
Cu rugăciuni şi meditaţii, preotul îşi petrecu toată noaptea. Cât de încet trec orele. E întuneric în faţa micuţului geam străjuit de gratii şi parcă
dimineaţa nu mai vrea să vină.
– Încearcă să dormi, îl sfătuieşte preotul. Vino şi culcă-te, eu voi veghea lângă tine.
– Nu pot dormi, zise condamnatul. Trebuie să mă gândesc tot timpul. Patru luni am stat în această închisoare şi m-am gândit şi tot m-am gândit.
N-am ştiut că gândurile pot fi atât de chinuitoare.
– La ce trebuie să te gândeşti, prietene?
– La felul cum s-au petrecut toate. La copilăria mea. Am petrecut-o într-o baracă a sărăciei afară de oraş, la Valdocco. Mama a fost o femeie
necăjită şi săracă, pe care nu am văzut-o niciodată râzând. Tata a fost zidar, dar bea tot ce câştiga, ne bătea pe amândoi, pe mama şi pe mine, când
venea de la cârciumă acasă. Apoi a început să nu mai lucreze deloc, dar aducea acasă exact ca şi când lucra, ba chiar mai mulţi bani, până ce într-o zi
şi-a dat seama că se îmbogăţeşte cu avut străin. Eram un puşti de vreo şapte ani când mi-am dat seama că tata se ţinea de hoţii. Ţin minte, de parcă ar
fi fost ieri: am simţit că inima încetează să-mi mai bată în piept. Gândurile mi se învălmăşeau în cap: tatăl meu e hoţ, o, Mântuitorule!
– Nu mai vorbi, fiule! spuse Don Bosco zguduit.
 – Vreau să spun totul. Gândurile mă năpădesc şi mă înnebunesc, însă îmi face bine atunci când pot să vă vorbesc. Ţin bine minte cum au venit
jandarmii şi l-au pus pe tata în cătuşe. Mama a leşinat, şi mie mi-a fost aşa de parcă trebuia să mor. Creşteam şi mereu îmi revenea în memorie
gândul că tatăl meu a fost arestat; dar m-am obişnuit cu acest gând.
Când se întorcea, faţa sa palidă şi trasă arăta o slăbire a sănătăţii, însă ochii săi ardeau de ură.
– Trebuie să-i urăşti pe oameni. Şi ei ne urăsc pe noi. Nu există pe lume dreptate, dacă nu ne-o facem noi singuri.
Un timp băiatul tace, îşi pune capul între mâini şi plânge în hohote.
– Când m-am făcut mare, tata mă lua cu el la furturile sale. Mai întâi am stat de pândă; trebuia să fluier dacă se apropia un jandarm, apoi a trebuit
să particip şi la spargeri. Bineînţeles că ne-au prins de câteva ori; am intrat cu tata la puşcărie. La începutul acestui an, ne-au dat drumul, dar pentru
noi nu era altă cale decât cea veche. De fapt, cine angajează un puşcăriaş la lucru? Mă împotmolisem de tot, iar tata mă afunda mai adânc, oricât am
căutat să mă opun. Când am ajuns acasă, mama murise de durere!…
– Biet băiat! – cu un gest plin de iubire. Don Bosco îi puse mâna pe umărul tremurând.
– Câteva săptămâni mai târziu, noi, trei inşi (eu, tatăl şi un complice), am atacat o caleaşcă distinsă care mergea spre Chieri. Tata l-a omorât pe
birjar, complicele, pe unul dintre pasageri, iar eu, pe celălalt. Astfel, am devenit ucigaş. Pentru prima dată, mâinile mele au vărsat sânge. Parcă am
simţit semnul lui Cain pe fruntea mea. Primul meu impuls a fost acela de a fugi, însă tata, ţinându-mă strâns cu mâna sa aspră, m-a silit să scotocesc
buzunarele mortului. După două zile, ne-au prins şi mâine ne duc la spânzurătoare pe toţi trei: tata, complicele şi pe mine.
– Fiule, ai comis o mare nelegiuire, spuse preotul grav. Dar Dumnezeu ştie cum s-a întâmplat totul şi el te va ierta pentru că te căieşti de fapta ta.
– Da, mă căiesc, părinte, mă căiesc, spunea tânărul plângând. Eu singur sunt de vină. În duminica anterioară atentatului, v-am văzut, părinte. Vă
jucaţi într-o poiană cu o mulţime de băieţi. V-aţi lăsat ca ei să vă bată cu bulgări de zăpadă şi râdeaţi. Parcă am simţit un cuţit în inimă şi vă
mărturisesc că am voit să vin la dumneavoastră, că parcă am simţit că mă puteţi ajuta. Printre băieţi erau şi unii pe care i-am cunoscut la închisoare şi
m-am gândit dacă ei sunt acolo, eu de ce n-aş fi? Dar pe urmă am plecat, m-am întors în magherniţa noastră mizerabilă, şi atunci tata mi-a propus să
atacăm diligenţa.
– O, Doamne, de ce nu te-am văzut? De ce? De ce? spuse preotul fără glas. Te-aş fi ajutat.
– M-aţi ajutat, padre. Când eram disperat şi nu credeam nici în Dumnezeu şi nici în mine, mi-aţi fost de mare ajutor. Eram împietrit, amărât, nu
mai voiam să văd nici un om, pentru că ştiam că nu mai este nici o salvare. V-am făcut de ocară (v-am batjocorit), m-am răstit la dumneavoastră, iar
dumneavoastră aţi fost mereu la fel de bun şi nu v-aţi lăsat până ce nu m-am aruncat în genunchi şi nu mi-am recunoscut vina. După spovadă, am
simţit pentru prima dată în viaţa mea fericirea şi, încetul cu încetul, m-am împăcat cu destinul meu trist. Dacă mă veţi conduce pe ultimul meu drum,
voi avea puterea să mă urc pe eşafod fără să disper.
– Iar eu – spuse Don Bosco – voi pronunţa cuvântul pe care Domnul l-a rostit tâlharului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”.
De pe turnul bisericii apropiate, ceasul bate ora două. Don Bosco ascultă ultima spovadă a tânărului, apoi celebrează în celulă sfânta Liturghie şi îi
dă pentru ultima dată sfânta Împărtăşanie pentru ultimul său drum.
În zorii zilei, se deschise uşa celulei, intrară câţiva poliţişti şi călăul care, conform obiceiului, îşi plecă genunchiul în faţa condamnatului şi-i
spuse: „Iartă-mă că fac ceea ce îmi cere datoria!”. Apoi îi puse uşor laţul după gât şi-l scoase afară. Slăbit şi consumat de febră, Don Bosco îl
urmează în curte, unde aşteaptă trei căruţe. El urcă în prima, alături de tânărul condamnat; în cea de a doua urcă complicele, cu un preot din
Alexandria, iar în cea de a treia, tatăl tânărului, cu pr. Cafasso.
O pocnitură de bici şi caravana morţii se pune în mişcare. Drumul până la Alexandria era lung; dura cam trei zile. Seara, condamnaţii sunt închişi
în închisori de popas. Şi acum, Don Bosco se lasă închis împreună cu protejatul său. În cea de a treia zi, pe la amiază, ajung la ţinta călătoriei lor. Era
o zi minunată de primăvară. Condamnarea trebuia să aibă loc pe Dealul Ciorilor, unde o mulţime de gură-cască asistă la acest spectacol sumbru,
desfătându-şi privirea cu chinul morţii condamnaţilor. Tânărul urcă hotărât treptele eşafodului, mai schimbă o ultimă privire cu preotul care-l
binecuvântă pentru ultima dată în această viaţă. Apoi, călăul îşi exercită meseria. Dar Don Bosco se prăbuşeşte lângă eşafod.
E dus acasă într-o trăsură şi aşezat în patul său de la Santa Filomena. Săptămâni de-a rândul, el pluteşte între viaţă şi moarte. Don Borel şi Don
Cafasso, care îl vizitează zilnic, îl supraveghează consternaţi pe confratele lor, care, din când în când, îşi recapătă cunoştinţa.
– Doamne, trebuie să moară atât de tânăr, suspină directorul refugiului, lăcrimând.
Veni la Torino mama Margareta, împreună cu Giuseppe, şi-şi supraveghe clipă de clipă fiul.
Înaintea spitalului (Rifugio) se înghesuie sute de tineri; nici unul nu scoate o vorbă şi se vedea cum fiecare tremură pentru viaţa bunului lor
părinte. Toţi cer să-l vadă.
– Lăsaţi-mă până la el! Vreau să-l mai văd o dată.
– Vreau să-i spun numai un singur cuvânt, numai unul singur, o înghesuie unul pe sora de la poartă.
– Dacă ar şti că sunt aici, cu siguranţă m-ar chema, zise un al treilea.
Consultându-l într-o sâmbătă din luna iulie, medicii nu-i mai dau nici o speranţă. Don Cafasso îi administrează sfântul Maslu. Mama Bosco se
resemnează cu umilinţă. Numai băieţii nu se pot împăca cu ideea şi nu pot înţelege de ce să-i părăsească tatăl lor. Maica Domnului este asaltată cu
rugăciuni care nu contenesc nici noaptea. Când îşi revine, Don Bosco aude cum băieţii recită Rozariul.
Numai Dumnezeu ştie câte promisiuni au făcut acum băieţii: unii au promis post negru, un an de zile, alţii şi-au luat hotărârea de a recita toată
viaţa un psalteriu (Rozariul de 15 mistere).
În noaptea crizei celei mari, Don Borel veghează lângă patul bolnavului.
– Auziţi cum se roagă băieţii pentru dumneavoastră? spuse el încet.
– Da, îi aud, spuse muribundul cu un efort deosebit. Mă doare sufletul că trebuie să-i părăsesc. Altfel, m-aş duce bucuros la Dumnezeu.
– De dragul lor, rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă redea sănătatea, îl roagă prietenul. Şi eu pe viitor vă promit că vă voi ajuta în orice clipă liberă.
– Dumneavoastră veţi fi tatăl lor când eu nu voi mai fi, şopti Don Bosco cu o privire caldă.
– Fără dumneavoastră, nu pot să fac nimic. Nimeni nu poate să se îngrijească de băieţi decât dumneavoastră. Vă rog, rugaţi-vă pentru sănătatea
dumneavoastră, îl presează prietenul. Pentru ei trebuie să rămâneţi în viaţă.
Atunci, Don Bosco, cu buzele palide şi lipsite de putere, şopti:
– Doamne, dacă vrei tu, redă-mi sănătatea!
– Acum sunt sigur că este salvat, spuse Don Borel către mama Margareta, care recita Rozariul lângă patul fiului ei.
– Cum vrea Dumnezeu, suspină mama şi spuse următorul „Ave”.
Într-adevăr, Don Bosco căzu într-un somn adânc; trezindu-se după multe ore de somn, el îşi reveni.
 – Aici s-a petrecut o minune, spuse medicul uluit. Credeam că voi găsi un cadavru, şi iată că văd un om reînviat.
Bucuria tinerilor este de nedescris şi când Don Bosco, sprijinindu-se într-un baston, se duce într-o duminică la oratoriu, fericirea lor e fără
margini. În faţa Preasfântului Sacrament expus, răsună „Te Deum”.
Între timp, a sosit şi luna august, când Don Bosco e obligat să părăsească spitalul (cum i-a cerut marchiza). Marchiza Barolo încearcă încă o dată
să-l înduplece, dar degeaba. Apostolul tineretului închiriază câteva camere în casa Pinardi, hotărându-se iarăşi pentru oratoriu.
În sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, el organizează cu băieţii săi o procesiune publică în jurul regiunii Valdocco. Pentru prima dată, fâlfâie
în vânt un steag al Mariei şi tot poporul se adună când băieţii, în sunetul fanfarei, îşi cântă cântecele lor. Dacă la început opera lui Don Bosco a fost
privită cu neîncredere, acum nici un creştin bun nu mai pune la îndoială că drumul lui Don Bosco e drumul cel bun şi, în taină, unii dintre confraţi îi
cer iertare pentru cuvintele dure spuse la adresa lui.
Don Bosco a învins boala mortală, dar este atât de slăbit, încât are neapărată nevoie de odihnă. Don Cafasso îl sfătuieşte să stea un timp mai
îndelungat în vreo staţiune, dar Don Bosco îi răspunde surâzând:
– Poate aveţi dreptate, dar pentru mine nu există o staţiune mai bună decât Becchi, satul meu natal.
După câteva zile, Don Bosco îşi luă rămas bun de la băieţii săi şi porni la drum.
 Mama vine la el

Într-adevăr, locul natal îl reface pe Don Bosco. Sub îngrijirea mamei sale, Don Bosco îşi reface puterile tot mai mult.
În fiecare dimineaţă, poştaşul aduce teancuri de scrisori din care preotul înduioşat îşi dă seama cât de mult îl doresc protejaţii săi. Grupuri întregi
fac drumul lung până la Becchi (30 km), ca să-şi revadă părintele, care le lipseşte atât demult. Sunt mulţumiţi cu orice culcuş de paie, numai dacă pot
rămâne câteva ore cu el.
– Veniţi cât mai repede, îl roagă ei.
– Don Borel nu se ocupă de voi? întrebă Don Bosco.
– Ba da, împreună cu Don Cafasso. Dar dumneavoastră sunteţi tatăl nostru! Fără dumneavoastră, nu putem fi fericiţi.
– Dacă nu veniţi curând, pur şi simplu, mutăm oratoriul aici, la Becchi, strigă zburdalnicul Francesco Cerruti.
– Mai aveţi puţină răbdare şi voi veni, îi încurajează preotul.
În Becchi, loc atât de liniştit, nu se prea simt evenimentele istorice. În duminica Rusaliilor, a murit papa Grigore al XVI-lea; înainte de a muri,
lacheii au jefuit încăperile alăturate. Însă alegerea succesorului său, în persoana contelui Mastai Feretti, care îşi ia numele de Pius al IX-lea, e primită
de toată Italia cu mare bucurie, mai ales că, imediat după încoronarea sa, decretează o amnistie generală.
Pe drumul lung spre Becchi, Don Bosco citeşte pe toate zidurile şi gardurile entuziasta chemare care răsuna în aceste zile în toată ţara: „Eviva Pio
Nono! – Trăiască Pius al IX-lea!” Acelaşi lucru, Don Bosco şi fratele său Giuseppe îl citesc şi pe străzile din Murialdo, când revin la Becchi după ce
au participat la Sfânta Liturghie.
– Oare nu este minunat cum îl aclamă toată lumea pe Sfântul Părinte? întrebă ţăranul Giuseppe.
Însă fratele său se uită la el gânditor şi-i spuse:
– Azi strigă „Osana”, iar poate mâine „Crucifige!” (răstigneşte-l). Din Duminica Floriilor până în Vinerea Mare, timpul trece repede.
– Tu ai vedenii, îi spuse Giuseppe.
– Poate. Dar mi se pare că vedeniile nu se vor lăsa prea mult timp aşteptate.
Spre sfârşitul lui octombrie, Don Bosco se hotărăşte să se întoarcă la Torino.
– Cine are să-ţi conducă gospodăria? întreabă mama în timp ce-i face bagajul. Acolo nu ai pe nimeni.
– Se va găsi o persoană potrivită. La nevoie mă descurc şi singur, pentru că în cafeneaua din Chieri am învăţat şi gătitul.
– Şi dacă aş veni cu tine?
Preotul îşi întoarse capul, tresărind bucuros, şi se uită la maică-sa cu ochi strălucitori.
– Asta vrei? Dar nu, nu-ţi pot cere asta. Tu ai trăit mereu în linişte aici, iar oraşul Torino e mare, gălăgios; în el n-ai putea să te simţi bine.
– Ce-mi pasă mie de toate acestea! Giuseppe are o soţie bună şi cei doi se descurcă şi fără mine, şi cred că tu eşti acela care ai nevoie de mine.
– Dar ştii, mamă, la mine întotdeauna va fi mare zarvă. De fapt, îi ştii pe băieţii mei. Toată ziua urcă şi coboară scările şi adeseori haimanalele uită
să se şteargă pe picioare.
 – Am să-i obişnuiesc eu. N-ai nici o grijă, răspunse mama energic. Atunci, ne-am înţeles, vin şi eu la Torino.
– Doamne, cum să-ţi mulţumesc pentru fericirea aceasta? strigă Don Bosco şi o strânse în braţe pe mama sa.
Mama Margareta îi ascunse fiului ei greutatea pe care o simţea că trebuia să se despartă de acest loc. În ziua Tuturor Sfinţilor, se mai duse odată la
cimitirul din Castelnuovo şi vizită mormântul soţului ei, se mai plimbă apoi câtva timp prin câmpiile şi viile pe care le-a muncit atâţia ani de zile; se
mai plimbă prin casă, grajduri şi şoproane. Desigur, i se strânge inima, dar îşi stăpâneşte sentimentul şi, în dimineaţa zilei de 3 noiembrie, porneşte,
împreună cu fiul ei, pe drumul lung spre Torino, purtând pe un braţ un coş de rufe, îmbrăcăminte şi vase de bucătărie. Pe drum, ea nu îi permite deloc
fiului ei să-şi uşureze măcar câteva clipe povara. Spre seară, au ajuns la marginea oraşului Torino. De la biserica „Madonna del Pilone”, răsună
clopotul de „Angelus” şi cei doi o salută pe Maica Domnului cu cuvântul Îngerului. La poarta bisericii, se întâlnesc cu Don Giovanni Vola.
– Doamne, nu cumva aţi făcut drumul lung de la Becchi până aici pe jos? strigă el consternat.
– Cum să nu? zâmbi Don Bosco. O trăsură nu ne putem permite.
O clipă, Don Vola stă nehotărât. Ar vrea să-i dăruiască confratelui său ceva, dar nu găseşte nimic prin buzunare.
– Vă rog, luaţi ceasul acesta, spuse el. Poate vă va ajuta să treceţi peste primele greutăţi, pentru că ştiu că nu aveţi nici un venit de când aţi
renunţat la oficiul de la Santa Filomena.
– Dumnezeu mă va ajuta, zâmbi apostolul tineretului. Şi cum o face, o văd deja în frumosul dumneavoastră ceas. Vă mulţumesc din suflet.
Mama Bosco se aştepta să găsească camerele din casa Pinardi în mizerie şi neîngrijite, însă erau curate, măturate şi pe masă au găsit un splendid
buchet de trandafiri roşii.
Băieţii făcuseră curăţenie, şi la câteva zile reînnoiau florile, pentru că ştiau că tatăl lor va reveni odată.
De abia s-au aşezat puţin, că o bandă de sălbatici a şi luat treptele cu asalt, dă buzna în cameră şi strigă din răsputeri: „Evviva Don Bosco!”, însă
rămân înmărmuriţi când dau cu ochii de mama sa.
– Veniţi mai aproape, copiii mei, zâmbi preotul. Iată, v-am adus ce mi-i mai drag pe lume: pe mama mea! De acum încolo, ea va fi şi mama
voastră.
Un timp, băieţii mai rămân uimiţi, dar pe urmă se aude un entuziast „Evviva mama Bosco!” Şi, nebuni de bucurie, sar în jurul ei, iar dânsa abia se
poate descotorosi de ei.
Bieţii băieţi din Torino, din acest moment au nu numai un tată, ci şi o mamă.
 Primii în adăpost

Marchiza Giulietta di Barolo, marea binefăcătoare din Torino, într-o zi întunecată de noiembrie, stă în cabinetul ei şi citeşte într-o carte, însă
conţinutul nu prea o interesează. Mereu întrerupe lectura şi ascultă cum bate ploaia în geam. Fără să vrea, trebuie să se gândească la preotul care stă
acum în locuinţa sa mizerabilă, afară, în Valdocco, şi, probabil, nici nu are din ce trăi. „Piemontez încăpăţânat!” mârâi ea. „Vezi că nu te poţi
descurca fără mine?” Începe iar să citească, dar abia citeşte o jumătate de pagină, o închide energic, o aruncă pe masă şi, într-o hotărâre spontană,
apucă clopoţelul de argint şi sună. Majordomul intră, se înclină adânc în faţa ei.
– Doamna marchiză a sunat?
– Ascultă, Eugenio, du-te la preotul acela care stă cu maică-sa în acel Valdocco oribil şi probabil moare de foame împreună cu ştrengarii săi.
– Vă gândiţi la venerabilul Don Bosco?
– Desigur, la cine altul? Spune-i să mă asculte. Îndărătnicia sa e contra oricărei raţiuni. Dar dacă nici acum nu pricepe, acum, când nu mai are ce
mânca, atunci spune-i să nu mai îndrăznească să vină în casa mea, că i-aş trânti uşa în nas.
– Să-i spun asta întocmai, doamnă marchiză?
– Cuvânt cu cuvânt. Şi acum, pleacă. Ia-ţi umbrela, căci plouă cu găleata. Întoarce-te degrabă şi dă-mi imediat răspunsul.
– Prea bine, stimată doamnă.
– Mai este ceva, Eugenio?
– Signor Silvio Pellico aşteaptă în anticameră. El spune că stimata marchiză l-a rugat să-l viziteze.
– Da, sigur. Să intre scriitoraşul.
Un om mic şi subţirel, palid şi cu obrajii supţi, cu redingotă şi cravată lată, îşi face apariţia şi se înclină stingher în faţa distinsei doamne.
– E frumos că aţi venit, signor Pellico.
Marchiza îi întinde mâna oaspetelui ei.
– Cum vă simţiţi?
– Pe vremea asta, nu chiar exagerat de bine, marchiză, tuşi scriitorul. Reumatismul pe care l-am contractat în fortăreaţa Spielberg îmi dă de lucru.
Sunt doar un cadavru ambulant.
– Aşezaţi-vă aici, lângă mine, lângă şemineu, şi odihniţi-vă. De altfel, am citit amintirile dumneavoastră din închisoare în cartea Le mie prigioni,
cu mult interes. De fapt, mă aşteptam la mai mult venin din partea unui carbonar vechi, pe care l-am lăsat să lâncezească zece ani în temniţă, dar,
când colo, sunt întâmpinată cu evlavioasă resemnare şi cu cuvinte de împăcare.
Scriitorul se uită la contesă pe deasupra ochelarilor săi şi-i răspunde cu un surâs dulce:
– Ştiu că cititorii mei se aşteptau la altceva de la mine, însă eu nu mai sunt flăcăul vijelios de altădată. În celula singuratică a zidurilor fortăreţei,
am învăţat cât de zadarnică este gâlceava politică şi că există numai un singur lucru pentru care merită să trăieşti, să lupţi şi să mori.
– Şi care este acest singur lucru?
 – Evanghelia lui Isus Cristos.
– Acesta este un răspuns frumos, încuviinţă marchiza. Da, am înţeles că acesta este sensul cărţii şi îl aprob, chiar dacă uneori câte un încăpăţânat
vă calomniază. Ştiţi ce a spus scriitorul francez Edgar Quinet, după ce a citit Prigioni? A spus: „Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea resemnare
sfântă! Dacă acesta ar fi ultimul cuvânt al Italiei, nu ne-ar rămâne decât să o deplângem!”
– Lui Quinet îi place să declame. Mie nu-mi place, dă din umerii săi înguşti scriitorul. Ştiu cât de puţină măreţie este în cuvintele gălăgioase.
Duhul lui Dumnezeu nu adie în larma tulbure, ci numai în liniştea unui suflet singuratic (recules).
– Foarte bine, dragul meu poet! Foarte bine. Nici mie nu-mi place brambureala literaţilor moderni. Înainte de a veni dumneavoastră, citeam din
această carte. Trebuie să o cunoaşteţi. Autorul ei, Vincenzo Gioberti, a dedicat-o dumneavoastră. De fapt, cine este acest Gioberti? Un preot
piemontez, care trăieşte acum în exil la Bruxelles. „Del primato morale e civile degli Italiani” (Despre întâietatea morală şi civilă sau culturală a
italienilor). Nici titlul nu-mi place. Cred că atâta îngâmfare şi vanitate e stupidă. De fapt, ce vrea el cu această carte?
– Gioberti luptă pentru o Italie mare şi liberă sub conducerea papei, şi eu cred că este o intenţie bună.
– Sub conducerea papei?! mârâi marchiza. Aţi vrut şi dumneavoastră asta, dragul meu Pellico, când aţi ridicat stindardul pentru aceşti cărbunari şi
căldărari?
– V-am spus că mi-am schimbat părerile. Cartea pr. Gioberti este pe placul iubitorilor de libertate italieni, însă, de fapt, nimeni nu se gândeşte
serios la o alianţă a statelor sub conducerea papei, deşi astăzi lumea îl aclamă pe Pius al IX-lea. Vom ajunge să vedem că papei îi va fi smuls şi
ultimul petic al statului bisericesc.
În timpul acestei convorbiri, intră majordomul.
– Ei, ce-a spus preotul acela îndărătnic din Valdocco?
– Mă iertaţi, stimată marchiză. Să redau cuvânt cu cuvânt răspunsul?
– Bineînţeles, adică ce?!…
– Don Bosco a spus: „Spuneţi-i stăpânei dumneavoastră că îi mulţumesc pentru ofertă. Însă rămân la răspunsul meu negativ. Iar dacă marchiza de
acum încolo îmi va închide uşa în nas, te rog să-i spui că a mea îi va fi deschisă întotdeauna. Dacă vreodată, ferească Dumnezeu, ar ajunge la o
nevoie, atunci îi voi sta la dispoziţie cu puţinul pe care-l am”.
Furioasă, marchiza bate cu bastonul în podea.
– Dar ce-şi închipuie acest coate-goale? gâfâi ea turbată. Eu am milioane, iar omul acesta probabil nici nu are ce să mănânce.
– Totuşi, răspunsul lui porneşte dintr-o inimă creştină mare, spuse scriitorul, care-l stimează sincer pe apostolul tineretului. Dumneavoastră aţi
face bine să nu-i purtaţi nici un fel de pică, doamnă.
– Să facă ce-i spun eu, numai atunci pot să-l ajut. Dar de acum, nici un cuvânt despre asta. Nu vreau să mai aud numele lui.
Marchizei îi trebui un timp anumit pentru a se putea calma şi a continua conversaţia.
– Să vorbim despre chestiunea pentru care v-am invitat la mine. Aş vrea ca în aceste timpuri grele şi tulburi să propag devoţiunea în cinstea
milostivirii dumnezeieşti. În instituţiile mele am introdus-o deja, dar aş voi ca această evlavie să fie propagată şi în afara fundaţiilor mele. Vreau să
editez o cărticică în care să fie explicat rostul acestei devoţiuni şi să se impună de la sine poporului creştin. Cine credeţi că ar putea scrie o asemenea
cărticică?
 – Aş şti un preot, pe care îl cred capabil înaintea altora să o scrie.
– Numele său?
– Don Bosco.
– Oricare altul, numai el nu ! pufneşte marchiza. Doar v-am spus că nu vreau să mai aud de acest nume. Acum mai reflectaţi. Ori scrieţi-o
dumneavoastră, ori căutaţi pe cineva care să o scrie.
– Eu nu sunt preot, marchiză!
– Atunci, căutaţi un preot nimerit.
– Am să-l găsesc.
Imediat după aceea, Silvio Pellico, scăpând de la marchiză, se duse direct la Valdocco şi-i expuse lui Don Bosco dorinţa marii binefăcătoare.
– O devoţiune către milostivirea lui Dumnezeu, spuse preotul. Da, asta este o idee bună; chiar în seara aceasta, mă apuc de lucru.
Cu toată povara care apăsa pe umerii săi, el se aşază şi scrie în câteva nopţi o carte, cu peste 100 de pagini; apoi, Silvio Pellico îi înmână
marchizei cartea tipărită la editura Botta.
– „Despre devoţiunea către milostivirea lui Dumnezeu”, citeşte marchiza. Nu este însă menţionat numele autorului. Cine a scris-o?
– Permiteţi-vă, vă rog, ca mai întâi să citiţi cartea înainte de a auzi numele autorului.
Marchiza citeşte pagină după pagină cartea, iar entuziasmul ei creşte mereu.
– Nu-i rea. E excepţională, e excelentă! E exact aşa cum o voiam eu. Dar acum spuneţi-mi numele autorului. Este Don Cafasso? Don Borel? Don
Guala? Ah, cât mă mai lăsaţi să ghicesc?
– Autorul se numeşte Giovanni Bosco!
– Ce, Don Bosco? Dar nu v-am spus categoric…? Totuşi, trebuie să recunosc: cartea este minunată. De ce nu s-a iscălit?
– Marchiză, Don Bosco s-a născut într-o colibă de ţăran, dar are mai mult tact decât un nobil.
– N-a vrut să mă jignească? Spuneţi!
– Tocmai asta este. De fapt, el m-a rugat nici să nu-i pomenesc numele, dar cred că, de dragul dreptăţii, n-am voie să tac. Stima lui faţă de
dumneavoastră este neschimbată şi se bucură sincer să vă facă un serviciu, chiar dacă dumneavoastră nu-l doriţi.
– Numai dacă n-ar fi atât de încăpăţânat, oftă marchiza.
– Ei, mai cunosc şi eu alţi oameni care vor cu tot dinadinsul să-şi impună voinţa, spuse Pellico zâmbind şmechereşte.
– Asta-i la adresa mea? Ei, fie. Dar vreau să-i arăt cartea lui Don Borel. Eugenio, pregăteşte repede trăsura! Plec la Rifugio.
Acolo, gânditor, preotul se uită la cărticică.
– „Despre milostivirea lui Dumnezeu”, spuse el gânditor. Da, asta este foarte potrivit pentru vremea noastră. Ah, de s-ar aprinde şi milostivirea
oamenilor de la cea a lui Dumnezeu! Cine este autorul ei?
– Ei, un preot oarecare, evită marchiza să răspundă. Numele nu are importanţă.
Pentru a schimba tema, care nu-i era pe plac, ea spuse:
– De fapt, voiam să discut cu dumneavoastră problema nevoiaşilor. Pe cine îmi propuneţi ca să fac o ofertă?
 – În Torino există un preot aprins de zelul pentru suflete, care munceşte de dimineaţă până seara târziu şi se jertfeşte pentru cei care îi sunt
încredinţaţi. Pe lângă aceasta, este sărac lipit pământului. Nimeni nu merită mai mult decât el ajutorul dumneavoastră.
– Am înţeles, se enervă marchiza. Nu, nu, pentru Don Bosco nu am nimic.
În aparenţă distrat, Don Borel răsfoieşte cartea despre milostivirea lui Dumnezeu şi se opreşte în cele din urmă la un pasaj, din Scrisoarea întâi
către Corinteni, în care sfântul Pavel face apologia dragostei creştine, şi începu să citească:
– „Dragostea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu râvneşte cu necuviinţă, nu caută
ale sale, nu se mânie, nu se gândeşte la răul primit, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le
nădăjduieşte, pe toate le îndură”.
– Terminaţi, Don Borel! îl întrerupse marchiza. Luaţi de aici aceste 200 de lire şi duceţi-i-le. Dar să nu ştie de unde provin.
– Aşa e bine, marchiză! spuse preotul bucuros. Mi se pare că, într-adevăr, cărticica despre milostivirea lui Dumnezeu începe să facă minuni. Prima
am trăit-o acum.
Pomana marchizei veni într-adevăr la timp în casa Pinardi, unde domnea o sărăcie lucie. Deşi Giuseppe Bosco a adus o căruţă plină cu alimente,
la masa preotului sunt întotdeauna atâţia musafiri flămânzi, încât n-a mai rămas nimic. Ceasul bunului Don Vola fusese vândut deja a doua zi. Mama
Margareta dă tot ceea ce are, sacrifică până şi rochia ei de mireasă, pe care a păstrat-o întotdeauna ca pe un giuvaier, precum şi verigheta.
În următoarele luni ale iernii, oratoriul face progrese strălucite. Don Bosco înfiinţează cursuri serale pentru băieţii săi şi, pentru că nu dovedeşte să
predea singur lecţiile, el angajează apostoli laici, elevi din clasele mai mari ale gimnaziului, tineri studenţi şi meseriaşi destoinici, pe care el îi
pregăteşte ca viitori cateheţi şi învăţători.
Casa Pinardi e plină, seară de seară, de băieţi dornici de carte; mulţi dintre ei sunt analfabeţi. Tinerii asistenţi se comportă splendid. Ei îi învaţă pe
protejaţii lor nu numai religia, ci şi scrisul şi aritmetica. Aici se cântă şi se face muzică şi, în curând, se înfiinţează o orchestră mică, dar reuşită.
Şi din băieţii săi, Don Bosco scoate apostoli. Pe cei mai buni şi mai harnici, îi adună într-o companie a sfântului Alois, căreia mai târziu i-o
adaugă şi pe cea a Imaculatei. Membrii ei îşi iau obligaţia de a veni des la Masa Domnului, să ducă o viaţă creştină într-o adevărată comunitate şi să
fie adevăraţi îngeri păzitori ai semenilor lor.
Don Bosco, însă, este cel mai bun organizator al oratoriului. Vizitează atelierele şi fabricile, urcă schelele pentru a stârni entuziasmul tinerilor
ucenici faţă de comunitatea sa. Le vorbeşte cu atâta însufleţire maeştrilor lor, încât aceştia, cu dragă inimă, le permit ucenicilor să participe seară de
seară la adunări.
Nu-i de mirare că, în scurt timp, el ajunge o personalitate cunoscută în tot oraşul. Ici sare un mic lustruitor de ghete de pe scăunelul său şi el îi
întinde mâna chiar dacă micuţul îi lasă pe mână urmă de cremă. Acolo, pe acoperişuri, un hornar strigă voios un „Evviva Don Bosco!” şi-şi flutură
mătura ca pe un steag. Dincolo, de la brutărie, un alt băiat îşi lasă coşul de pâine în mijlocul străzii şi-l salută pe bunul părinte.
Şi adulţii apreciază tot mai mult munca sa. Profesorul Reyneri, docent în pedagogie la Universitatea Regală, obişnuieşte să le spună studenţilor
săi: „Ce vă pot învăţa eu este teoretic, dacă însă vreţi să cunoaşteţi un exemplu practic de artă pedagogică, atunci mergeţi la Valdocco, la oratoriul
Sfântului Francisc de Sales, şi uitaţi-vă la opera lui Don Bosco”.
Curând se ivesc şi donatori generoşi; foarte des se întâmplă ca pe stradă câte vreo bătrânică să-i dăruiască câţiva solzi pentru tinerii săi, care sunt
la fel de apreciaţi ca sumele mai mari oferite de cei avuţi, adică bancherul Cotta. Acum, chiar şi marchiza Barolo îi trimite sume importante de bani,
dar îi interzice celui care-i face acest dar lui Don Bosco să-i amintească provenienţa banilor. Mândria ei nu poate să uite umilinţa la care a fost
supusă prin refuzul său categoric, însă inima ei bună se lasă înduioşată de strâmtorarea sa.
Aşa, Don Bosco poate deja să închirieze din decembrie 1846 şi celelalte încăperi ale casei Pinardi, un şopron şi o poiană mare. Şi totuşi, uneori
domină lipsurile remarcabile, pentru că cei opt sute de băieţi care se adună acum la el în fiecare duminică vin la el cu o foame straşnică. Trebuie
hrăniţi, vreunui băiat îi trebuie ghete şi haine noi, sunt necesare pături şi lenjerie pentru găzduirea temporară a acelora ce nu au un adăpost. Cel mai
sigur ajutor în toate este mama Margareta. Ea găteşte şi spală, calcă şi coase toată ziua şi deseori până noaptea târziu, în timp ce fiul ei lucrează pe
birou, la cămăşi rupte, pantaloni şi jachete, şi toate acestea le fac cu o aşa răbdare şi grijă, de parcă micii vagabonzi ar fi proprii lor copii.
Uneori, Don Bosco face şi experienţe de acest fel. Într-o seară, revenind de la un bolnav, el întâlneşte pe stradă un grup de tineri care îi închid
drumul. Preotul se apropie de ei şi le spune cu amabilitatea-i obişnuită:
– Bună seara, prieteni. Ce faceţi?
– Destul de prost, mârâi unul. Ne este sete. Ne plătiţi un litru de vin?
– Da, plătiţi-ne un litru de vin, strigă un altul. Altfel, nu vă dăm drumul.
– Şi de ce nu? Dar sunteţi mulţi, aşa că vă trebuie doi litri.
– Cârciuma e peste drum. Ce mai aşteptăm?
– Bineînţeles, haideţi.
Cârciumarul de la „Alpi” face ochii mari când vede banda venind şi când preotul comandă pentru toţi un vin „Barbera”. Şi de la mesele celelalte,
toţi chicotesc şi privesc uimiţi, însă pe Don Bosco nu-l deranjează curiozitatea. El se întreţine cu băieţii zdrenţăroşi de parcă ar fi cei mai buni
prieteni.
– „Corpo di dio!” (Vinul e bun) strigă unul dintre băieţi, încântat. Lunecă asemenea untdelemnului. Aşa poţi uita viaţa asta mizerabilă.
Unul dintre băieţi începe să cânte un şlagăr mizerabil.
– Să trăieşti, popă! ciocneşte un altul paharul. Dacă ar fi toţi preoţii ca tine, m-aş duce şi eu la biserică.
În aparenţă, Don Bosco se face că nu observă purtarea lor obraznică; îl întreabă când pe unul, când pe altul de muncă şi de câştig, de proiectele de
viitor. În cele din urmă, le vorbeşte despre oratoriul său.
– Încetişor, părinte, strigă un vlăjgan. În asociaţia dumneavoastră nu intru nici dacă aţi mai comanda încă o baterie. Am altceva mult mai bun de
făcut decât să mormăi Rozariul.
– La noi nu mormăie nimeni Rozariul, iar eusunt sigur că şi voi v-aţi simţi bine, dacă aţi veni numai o singură dată.
– De asta să ne scutiţi, bolboroseşte vlăjganul.
Însă vecinul său îi spuse că totuşi se poate încerca măcar odată; oricum, ar fi o variaţie.
– Aşa ! zise Don Bosco în cele din urmă. V-a plăcut vinul? Acum trebuie să-mi faceţi şi mie o plăcere.
– Nu numai una, ci două, trei, strigară băieţii, acum, că am legat o frăţie.
– Bine, atunci suntem prieteni! Faceţi-mi plăcerea de a nu mai huli şi blestema, aşa cum aţi făcut-o în seara asta.
– Aşa, o mică înjurătură, zise un zidar jenat, îţi iese din gură fără să-ţi dai seama. Dar dacă putem să vă facem o plăcere cu asta, atunci n-o să mai
înjurăm.
 – Da, pe viitor mai bine ne vom muşca limba, rânji altul.
Don Bosco ştie ce trebuie să creadă despre aceste promisiuni, însă vrea să le arate tinerilor că e convins de bunăvoinţa lor.
– Aşa e bine. Şi acum să mergem acasă. Duminică am să vă văd pe toţi în oratoriu, nu-i aşa?
– De asta să fiţi sigur.
– Bine, atunci plecaţi acasă, aşa cum se cuvine unor băieţi cumsecade.
– Eu n-am nici o casă, spuse unul.
– Nici eu, spuse altul.
– Dar unde dormiţi?
– Câteodată, într-un grajd lângă cai sau într-un depou, altădată, şi într-un azil pentru vagabonzi; costul unei nopţi e de patru solzi.
– Atunci, facem aşa: cine nu are adăpost vine cu mine.
Cu vreo duzină de băieţi, Don Bosco ajunge mai târziu la locuinţa sa.
– Aduc câţiva musafiri pentru noapte, îi spuse el mamei sale, care îl aştepta cu grijă. Bieţii băieţi nu au adăpost.
– E bine, se supuse mama Margareta; ea le găteşte o masă gustoasă. Pe urmă caută pături şi cearşafuri şi Don Bosco îşi conduce musafirii în
şopronul cu fân. Stingheri, ei repetă rugăciunea de seară pe care le-o învaţă preotul.
– Noapte bună ! strigă preotul şi le stinse lumina.
A doua zi, dimineaţă îl aşteaptă o surpriză neplăcută. Băieţii au plecat cu pături şi cearşafuri cu tot. Mama Margareta e disperată din cauza
pagubei.
– Giovanni, spuse ea, trebuie să-mi promiţi că pe viitor nu vei mai primi pe nimeni pentru noapte.
– Desigur, mamă; văd şi eu că aici binefacerea nu şi-a atins scopul, răspunse fiul modest. Cine ar fi crezut că aceste puşlamale ar fi răsplătit binele
nostru cu o aşa nerecunoştinţă? Dar, de fapt, am învăţat aceasta de la tine; acasă ai găzduit de multe ori condamnaţi la spânzurătoare.
– Da, e adevărat, dar aveam grijă să nu-mi ia nimic din casă.
Câteva săptămâni după aceasta, într-o seară ploioasă de mai, cineva bate la uşă. Când mama Bosco, care se afla singură în casă, deschise uşa,
vede un băieţaş de vreo 15 ani, ale cărui haine zdrenţuite sunt îmbibate cu apă.
– Doamne, sărmanul meu băieţel, de unde vii? întrebă mama cuprinsă de milă. Intră repede! Scoate-ţi jacheta. Sfântă Madonnă, asta de-abia se
mai ţine; are mai multe găuri decât postav. Ia să văd dacă o mai pot drege. Dar mai întâi să-ţi fac ceva de mâncare, căci pari cam flămând.
– Da, îmi este foarte foame, Signorina, clănţăni din dinţi băiatul.
– Îndată îţi voi da ceva. Mai întâi, aşază-te lângă foc şi încălzeşte-te. De unde vii?
– Din Valsesia. Am căutat de lucru ca ucenic de zidar, dar încă nu am găsit nimic. Am avut trei lire în buzunar, dar acum nu mai am nici un soldo.
– Părinţii tăi mai trăiesc?
– Nu, signorina. Sunt orfan.
– Ai primit deja prima sfântă Împărtăşanie?
– Nu!
– Dar te-ai spovedit vreodată?
 – Da, de câteva ori, când mai trăia mama.
– Şi acum, încotro vrei să o apuci?
– Nu ştiu. Nu am nici un adăpost. Nu-mi daţi voie să rămân aici? E frig afară şi plouă aşa de tare.
– Desigur că rămâi aici. Aşa, polenta este gata. Poftă bună! Stai, mai întâi rugăciunea pentru masă. Băiatul stingherit împreunează mâinile şi
spune ceva. În cele din urmă, mama Bosco spune rugăciunea. După ce puştiul a înghit cu o foame teribilă şi ultima bucată, intră şi Don Bosco.
– Ce văd? Avem musafiri?
– Da, Giovanni! El e străin în oraş şi încă nu are de lucru. Părinţii lui au murit. Pentru noapte nu are nici un adăpost. M-am gândit că am putea să-
i facem în bucătărie un culcuş. Nu fi supărat că l-am primit.
– Cum să fiu supărat?
Preotul se întoarce spre băiat şi-l priveşte fix, spunând:
– Dacă aş şti că nu umfli (vei fura) mâine dimineaţă vasele din bucătărie, poţi să rămâi.
– Încă nu am furat niciodată, spuse băiatul roşind.
– Bine, atunci sunt de acord.
Don Bosco aduce propriile sale saltele şi-i face tânărului un culcuş cu pături şi cearşafuri lângă sobă. Mama îi mai spune câteva cuvinte bune şi îi
reaminteşte să facă rugăciunea de seară.
– N-o mai ştiu, recunoscu băiatul.
– Atunci, să o facem împreună.
Înainte de a merge la culcare, mama Margareta îi face un semn de cruce pe frunte, aşa cum făcea şi acasă propriilor ei copii.
– Şi acum, noapte bună, fiule. Nu-ţi mai face gânduri şi somn uşor!
A doua zi, Don Bosco i-a căutat de lucru ca zidar, însă băiatul rămase ca musafir permanent în locuinţa sa, până când, la venirea iernii, tânărul s-a
întors în satul său. El a fost primul în ospiciul lui Don Bosco care îşi va deschide mai târziu porţile pentru mii de tineri.
Al doilea musafir nu se lăsă aşteptat mult. Într-o seară de iunie, Don Bosco, care a ascultat spovezi la San Francesco, auzi lângă un ulm de pe
aleea Maximus plânsul unui băiat de 12 ani.
– Dar de ce plângi aşa? îl întrebă el binevoitor.
Mult timp nu poate scoate nici o vorbă de la el; numai după multă insistenţă şi răbdare, băiatul spuse:
– Astăzi am dus-o pe mama la cimitir.
– Biet copil. Şi tatăl tău?
– E mort de mult timp. Nici nu l-am cunoscut.
– Unde ai dormit în ultima noapte?
– Acasă. Dar când m-am întors de la înmormântare, proprietarul mi-a spus că trebuie să plec şi că mobila o reţine pentru chiria neplătită. N-am
ştiut ce să-i spun. Atunci m-a apucat de braţ, m-a dat afară pe uşă şi a încuiat-o.
– Şi unde vrei să rămâi acum? Nu ai rude?
– Nu, domnule, nu am pe nimeni,.
 – Ei, şterge-ţi ochii şi hai cu mine. Vrei?
– Cine sunteţi dumneavoastră, domnule?
– Lasă că ai să afli. Dar hai cu mine acum. Nu te teme.
Când ajunseră acasă, Don Bosco îi spune mamei sale:
– Dumnezeu ne-a trimis al doilea fiu. Trebuie să vedem cum îi pregătim şi lui un pat. Găsim noi un loc.
Pe lângă cei doi, mai vin şi alţii. Către sfârşitul anului, sunt şapte musafiri permanenţi, printre ei fiind şi Felice Reviglio, un băiat foarte inteligent,
pe care mai târziu Don Bosco îl pune să studieze. Apoi, mai este Giuseppe Buzzetti, pe care, în scurt timp, îl va face sacristan, şi Caronno
Ghringhello, ce îi va rămâne devotat părintelui până la moarte.
Este greu de găsit spaţiul necesar, de făcut rost de aşternut, şi până şi mamei Bosco, această muncă îi devine împovărătoare.
– În cele din urmă, nu ai să mai ştii unde ai să stai tu, Giovanni, zise ea necăjită, când a mai venit cu un nou băiat.
– De asta să nu duci grijă, mamă, îi răspunse fiul zâmbind. La nevoie, mă vor primi în spitalul Cottolengo.
Este greu să hrăneşti atâţia băieţi, care se întorc lihniţi de foame, fie de la şcoală, fie de la lucru, însă mereu masa este pusă pentru dânşii. Uneori,
Don Bosco îşi pune câte un şorţ peste reverendă şi se ocupă cu treburile gospodăreşti: curăţă cartofi, coace polenta.
– Aşa, copii! zise el zâmbind, acum poftă bună! Păcat că nu am friptură să vă dau. Dar dacă se rătăceşte vreodată în drumul nostru un bou fără
stăpân, facem praznic.
Lor le place mâncarea şi fără carne şi flăcăii se dezvoltă foarte bine sub acoperişul ospitalier al preotului. Don Bosco ţine ordine exemplară în
casa sa. Rugăciunea, studiul, munca şi joaca se fac după program. Dar cel mai frumos e seara, atunci când părintele face muzică şi cântă cu fiii săi şi
la sfârşitul zilei le mai spune câteva cuvinte care le merg direct la inimă, le dă binecuvântarea de seară şi, cu un drăgăstos „Noapte bună”, îi trimite la
culcare. Mai târziu, el îi va învăţa şi pe preoţii care vor lucra cu el această metodă şi în fiecare casă a salezienilor ziua se termină cu un cuvânt bun în
capelă şi cu un inimos „Noapte bună”.
Între timp, munca se desfăşoară în linişte. Şopronul lui Pinardi, deşi a fost lărgit, devine neîncăpător. Trebuie făcută o casă nouă. Spre sfârşitul
anului 1847, Don Bosco deschide ceremonios al doilea oratoriu, căruia îi dă numele sfântului Alois. Un al treilea urmează un an mai târziu, în Borgo
di Vanchiglia, care este consacrat îngerilor păzitori.
Un mare eveniment este pentru tinerii din Valdocco ziua în care arhiepiscopul Fransoni vizitează oratoriul şi le dă sacramentul sfântului Mir.
Arhipăstorul, adânc mişcat, vede cu câtă evlavie cântă şi se roagă băieţii lui Don Bosco şi cu câtă reculegere se apropie de Mama Domnului şi vin la
primirea sfântului Mir.
Când îşi ia rămas bun după prânz, băieţii îl înconjoară cu ovaţii entuziaste. Ar fi voit să-l ridice pe umeri, aşa cum uneori îl ridicau pe părintele lor
spiritual. Unul spune „Mulţumesc”, altul strigă „Evviva”, iar alţii, care au învăţat puţină latină, spun „Deo gratias”, „Episcopo vita! Tepatrem! Te
episcopum!”.
Mult timp îi trebui episcopului pentru a se smulge din cercul tinerilor. Când, în sfârşit, urcă în trăsura sa, el îi spuse capelanului său: „Ziua de
astăzi îmi întăreşte convingerea că tineretul are o inimă bun şi că poţi face cu el ce vrei, dacă te ocupi cu dragoste de ei. Avem mare nevoie de un
tineret credincios. Peste noi vor veni timpuri grele”. Vicarul îl priveşte mirat pe arhiepiscop.
– Niciodată poporul creştin nu a ovaţionat vreodată un papă atât cât îl ovaţionează pe Pius al IX-lea.
 – Desigur, dar acest entuziasm se manifestă faţă de persoana sa, nu faţă de funcţia sa. Amabilul şi paşnicul papă a deschis porţile închisorilor, a
proclamat amnistia generală, i-a slobozit pe deţinuţi din lanţurile galerelor lor; el este un prieten al poporului. Însă asta nu trebuie să ne înşele cu
privire la intenţia pe care o nutresc asociaţiile secrete şi liberi-cugetătorii din Italia, care nu doresc nimic altceva decât să vadă sfârşitul papalităţii.
Printre zgomotele făcute de copitele cailor şi învârtirea roţilor, răsună din oratoriu strigătul de bucurie „Evviva il Papa! – Trăiască papa!”
– Ciudat, spuse capelanul. Toată Italia strigă „Evviva Pio Nono” şi numai băieţii lui Don Bosco strigă „Evviva il Papa!”
– Aşa i-a învăţat Don Bosco. Să nu ovaţioneze un om, ci pe papă, locţiitorul lui Dumnezeu şi tatăl creştinătăţii. Acest preot a înţeles despre ce este
vorba în vremurile noastre.

Păzitor în furtună

La începutul anului 1846, izbucneşte furtuna revoluţiei prin ţările Europei. În februarie, poporul flămând din Paris se duce pe baricade şi
proclamă Republica. Regele Louis Filip fuge din ţară. Valurile revoltei inundă tot continentul. De pe vârfurile munţilor fumegă semnalele de foc ale
libertăţii.
Şi la Torino, proletarii îşi strâng rândurile. Regele Karl Albert se grăbeşte să recunoască aşa-zisa „Constituţie” şi îşi împarte puterea cu „poporul”.
Crucea savoyardă devine simbolul timpului nou.
Capitala piemonteză sărbătoreşte proclamarea Constituţiei regale cu bucurie vijelioasă, cu rachete şi parade. Don Bosco, însă, se abţine de la orice
manifestare. Deşi e solicitat cu toată insistenţa, el vrea să rămână fidel principiului său de a se abţine de la orice manifestare politică. Dacă mai
înainte a fost suspectat că este liberal, acum este făcut reacţionar, duşmanul libertăţii, trădătorul patriei. Grupuri de radicali demonstrează zgomotos
în faţa ospiciului, sparg geamurile, îi aruncă în faţă batjocuri şi ameninţări.
Într-o duminică, Don Bosco ţinu ora de religie în bisericuţa sa, când deodată apăru la geam umbra unei mâini, iar în momentul următor se auzi
detunătura unei arme. Băieţii strigă îngroziţi, aşteptând ca tatăl lor să se prăbuşească mort, însă Don Bosco ridică mâna râzând şi spuse:
– Cineva şi-a permis o glumă, dar vedeţi că nu mi s-a întâmplat nimic. Mi-a fost sfâşiată serios doar reverenda. Biata mea reverendă! E singura pe
care o am. Şi dincolo s-a produs doar o mică gaură în perete. Altceva nu s-a mai întâmplat. Să continuăm învăţătura.
Într-adevăr, glontele a trecut prin mâneca talarului, fără a-l răni pe preot.
 – O minune, o minune de-a Madonnei, şoptesc băieţii. Ea l-a ocrotit pe părintele nostru.
În Italia, lupta pentru libertate este însoţită de o exaltare naţională prin aşa-numitul „Risorgimento”. Căderea atotputernicului Metternich este
semnalul de luptă. În Lombardia şi la Veneţia, toţi cred că a sosit ceasul de a se descotorosi de jugul greu al stăpânirii străine. Şi regele Karl Albert
declară vulturului dublu al Habsburgilor „războiul sfânt”.
La Torino, tobele cheamă tineretul sub drapel. Entuziasmul cuprinde şi oratoriile; detaşamente de tineri păşesc spre cazărmi. Băieţii din Torino nu
mai cunosc alt joc decât acela de a „fi soldaţi”, susţin bătălii teribile, pietre şi săgeţi zboară încoace şi încolo şi adeseori aceste cete războinice ajung
până în faţa oratoriului.
Nici băieţii lui Don Bosco nu mai vor să ştie despre jocul cu mingea, titirez şi alergări pe picioroange. Şi ei vor să facă exerciţii militare, să facă
marşuri şi manevre. Ei fug de părintele lor spiritual, dacă undeva vreo trompetă îi cheamă la un joc războinic, şi se amestecă cu urale în învălmăşeala
luptei.
O bucurie neobişnuită îi apucă pe orăşeni când piemontezii intră cu drapelele fluturând în Milano şi, două săptămâni mai târziu, forţează trecerea
peste Mincio. Deşi în primele zile ale lunii mai le soseşte vestea înfrângerii de la Santa Lucia, entuziasmul lor nu scade deloc: „Bine, s-a pierdut o
bătălie; aşa e în război. Dar războiul continuă”.
Primii răniţi se întorc în oratoriu. Printre ei este şi Giovanni Brosio, unul dintre cei mai buni cateheţi, care între timp a devenit subofiţer la
Beresglieri. A avut de dus o luptă aprigă la Santa Lucia, îi spunea el lui Don Bosco.
– Noi am luptat ca diavolii; am fost mai mulţi la număr, dar bătrânul Radetzky s-a priceput mai bine decât Karl Albert în arta războiului. Aşa am
fost bătuţi. Eu însumi am primit o lovitură de la un husar croat şi nu ştiu dacă îmi voi mai putea folosi vreodată braţul.
– Din fericire, este stângul, îl consolă Don Bosco. Mai ai braţul drept. Aş vrea ca acest război să se termine cât mai repede.
– Numai la eliberarea Italiei depunem armele.
– Şi eu sunt italian şi doresc libertatea patriei mele, însă această groaznică vărsare de sânge mă înspăimântă în adâncul sufletului. Mă gândesc la
numărul mare de morţi, la răniţi şi la schilozi, la mamele ai căror fii nu se mai întorc şi mă gândesc şi la sfânta Biserică, la Sfântul nostru Părinte, pe
care acest război îl pune în mare încurcătură.
– Da, Sfântul Părinte, repetă Giovanni Brosio, cu vocea sugrumată. Noi porneam la luptă cu strigătul „Evviva Italia, evviva Pio Nono”, însă papa
ne-a dezamăgit. De ce şi-a rechemat trupele care trecuseră deja peste fluviul Po? De ce nu ia parte la marea bătălie pentru libertate? De ce se fereşte
să declare război Austriei? Acum, cei care îl aclamau mai înainte, îl blestemă; celui care înainte îi spuneau salvator al Italiei, acum îi spun trădător al
patriei. Nu este şi el un fiu al Italiei?
– Desigur, prietene, răspunse Don Bosco. Şi papa este italian şi-şi iubeşte ţara în care s-a născut. Însă el este Părintele creştinătăţii întregi. Poate
scoate spada împotriva fiilor săi?
– Poate aveţi dreptate, spuse bersaglierul după o tăcere apăsătoare. Dar indignarea este colosală şi mă tem ca nu cumva toată Italia să se răscoale
împotriva papei, care i-a decepţionat atât de tare pe cei care iubesc libertatea. Singur s-a pus într-o situaţie primejdioasă.
– De aşa ceva locţiitorul lui Crisos nu poate să se îndoiască. Însă tu ai dreptate când spui că pe papa îl aşteaptă multă suferinţă. Nu degeaba îi
spune profeţia lui Malahia „crux de cruce”. Avem motive serioase să ne rugăm pentru el şi pentru Sfânta Biserică, pentru care prevăd, de asemenea,
mari zguduiri. Dar acum, hai bea un pahar de vin şi povesteşte-mi cum ai dus-o.
 Cei doi rămân mult timp împreună şi discută intim. Militarul povesteşte de toate şi, în cele din urmă, întreabă şi de oratoriu.
– Da, fiule, acum trăim timpuri grele, suspină Don Bosco. Băieţii de abia mai pot fi stăpâniţi. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată trebuie să trăiesc
acum: băieţii fug de lângă mine, chiar când aud cântând un clarinet. Ei vor mereu să se joace de-a războiul.
– Asta vrea acum orice italian, râse rănitul. Asta e de la sine de înţeles.
– Desigur, şi eu înţeleg aceasta. Tocmai de aceea, după multă bătaie de cap, mi-am făcut un plan. Organizăm chiar în oratoriu câteva companii de
tineri şi îi lăsăm să se joace după pofta inimii lor de-a soldaţii, şi tu îi vei instrui şi conduce.
– Asta o spuneţi dumneavoastră, care vă este silă de război?
– Da, mi-e silă de război, însă la o joacă pe terenul de sport nu curge sânge. În tot cazul, eu sunt de părere că întemeierea companiilor proprii e
mai nimerită decât să-i las pe băieţi să se zbenguie cu cine ştie ce hoarde sălbatice şi, în cele din urmă, să se piardă de tot.
– Da, aveţi dreptate ! şi eu vreau să vă stau la dispoziţie cu plăcere.
În scurt timp, Don Bosco îi are iarăşi pe tineri în mână. Acum ei mărşăluiesc sub comanda serioasă a Bergaglierului, fac exerciţii cu puşi de lemn
şi duc pe terenurile de la Valdocco cele mai înverşunate lupte. Când eroii obosesc bine, comandantul lor îi aduce în ordine în biserică, unde Don
Bosco le poate vorbi în linişte. Desigur că nu întotdeauna aceste lupte se desfăşoară disciplinat şi unuia sau altuia îi mai curge sânge din nas după
bătălie. Dar ce importanţă are asta? Mult mai rău este faptul că, într-o zi, armata învingătoare asedie grădina de zarzavat, pe care mama Bosco a
cultivat-o cu multă trudă, şi călcă zarzavaturile în picioare. Prin geamul bucătăriei vede ceea ce se petrece şi, frângându-şi mâinile, îi povesteşte
fiului ei nenorocirea:
– Priveşte, Giovanni, ce mi-a făcut Bersagliere al tău! Asta-i prea de tot! Biata mea grădină înfloritoare!
– Da, biată mamă, asta este într-adevăr rău, Dar ce pot face? Sunt tineri. Principalul e să nu-l ofenseze pe Dumnezeu.
– Oare tu crezi că lui Dumnezeu îi place să vadă varza, morcovii şi ridichiile mele călcate în picioare? Dar tu ţii mereu cu băieţii tăi, orice ar face!
– Linişte-te, mamă. Am să le spun ca pe viitor să-şi mute câmpul de luptă în altă parte. Iar în ceea ce priveşte grădina ta, băieţii o vor aranja din
nou.
Între timp, măcelurile continuă pe adevăratele câmpuri de luptă. Norocul se întoarce împotriva drapelelor piemonteze. Deşi regele Karl Albert se
lasă proclamat rege al Italiei de Nord, el este învins, patru săptămâni mai târziu, într-o noapte fierbinte de vară, la Custoza, şi se simte nevoit să
încheie armistiţiu. La 9 august, el încheie armistiţiul şi părăseşte Lombardia.
În timp ce armele sunt reduse la tăcere, se anunţă o luptă aprigă contra Bisericii. Ziarul liberal „L’opinione” publică articole batjocoritoare la
adresa papei Pius al IX-lea şi pune pe seama papei sfârşitul trist al războiului. La 25 august, noul Parlament ales hotărăşte expulzarea iezuiţilor şi a
surorilor de la „Sacré Coeur”. Casele sunt închise, iar avutul lor e sechestrat. Câteva luni mai târziu, şcoala este scoasă de sub controlul bisericesc şi
e supusă conducerii statului. Arhiepiscopul care protestează împotriva acestor măsuri este huiduit în plină stradă. La Roma, situaţia devine tot mai
insuportabilă. Acel „Evviva!” s-a transformat în „Crucifige!”. Ramurile de măslin sunt călcate în picioare. Vinerea Mare pare să fie aproape. Pe
zidurile oraşului veşnic se poate citi: „Smulgeţi sceptrul din mâna pescarului, din ţara sfântă!”.
„Puneţi-l să-şi întindă plasa pe nisipul plajei!”.
La 15 noiembrie, contele Pellegrino Rossi, ministrul de Interne al statului bisericesc, este ucis pe treptele cancelariei, cu o lovitură de pumnal la
beregată. Ordinea se destramă. Pe uşile bisericilor apar lozinci roşii cu inscripţia „Moarte lui Cristos! Trăiască Baraba!”.
 În ziua următoare atentatului, o masă uriaşă de popor, civili şi militari, se îndreaptă spre Quirinal şi caută să intre în palat. Garda elveţiană apără
vitejeşte intrările; în cele din urmă, mulţimea e nevoită să se retragă, iar în urma ei sunt închise porţile.
Nebună de mânie, mitocănimea sparge cu pietre geamurile palatului. Un glonţ îl loveşte mortal pe secretarul particular al papei, Palma.
Pentru a împiedica o altă vărsare de sânge, Pius al IX-lea ordonă deschiderea porţilor. Garda elveţiană e dezarmată şi înlocuită cu soldaţii gărzii
civile, al căror prizonier devine papa, chiar în propria sa casă.
Opt zile mai târziu, scapă din mâinile celor care-l chinuiesc şi fuge în cetatea napolitană Gaëta. La 9 februarie 1849, se proclamă Republica şi se
întemeiază un triumvirat, din care face parte şi eroul libertăţii. Mazzini. Se instaurează o adevărată teroare. Bisericile sunt profanate şi jefuite. Preoţii
şi călugării sunt chinuiţi până ce mor. În ziua Paştelui, Mazzini pune nişte preoţi, dispuşi să cedeze, să oficieze cultul divin, la care el se aşază pe
tronul papal.
În martie, acelaşi an, Karl Albert, revine asupra armistiţiului şi porneşte din nou la luptă contra Austriei. Însă, 10 zile mai târziu, Radetzky îl
învinge definitiv pe Karl Albert, la Navara. Regele trebuie să cedeze tronul fiului său, Victor Emanuel al II-lea, care a încheiat pacea în luna august.
În tot acest timp, Don Bosco nu a stat cu mâinile în sân. El ştie că întâmplările din acest an au schimbat mentalitatea băieţilor săi.
Pentru a pune stavilă şuvoaielor de murdărie cu care ziarele împroaşcă chipul Bisericii, el scoate o revistă numită „Prietenul tineretului”, punând
în faţa ochilor protejaţilor săi biografii de-ale sfinţilor; îi dedică o cărticică şi prietenului său, Luigi Comollo; începe şi o Istorie a Italiei şi termină cu
o istorie cuprinzătoare a Bisericii. Cartea sa, „Il giovavane provveduto” – Tânărul deştept, inteligent –, devine lectura preferată în oratoriu.
Lampa arde în camera sa până noaptea târziu şi nu rar mama sa, când vrea să-l trezească, vede că încă nu s-a culcat:
– Îţi ruinezi sănătatea, Giovanni, spune ea cu reproş.
– Iartă-mă, mamă. Orele trec aşa de repede, fără să observ.
– Toate au timpul lor. Nu trebuie făcute toate deodată.
– Nu pot să-mi fac răgaz când diavolul lucrează continuu.
Însă cel mai bun mijloc de a-i feri pe băieţii săi de influenţele nefaste ale timpului îl găseşte Don Bosco în exerciţiile spirituale, astfel încât, spre
sfârşitul anului 1849, el îşi convoacă tinerii pentru a face cu ei exerciţii spirituale.
El pune la dispoziţia tinerilor săi 1.500 de foi, volante cu care ei merg din casă în casă şi-i cheamă pe cei zăbovitori, şi deşi e gheaţă şi zăpadă, se
adună cete de ucenici şi elevi în cele două biserici în care le vorbesc predicatori iscusiţi; ei revin apoi la amiază şi seara, asediind confesionalele, şi
apoi merg la Masa Domnului.
O mare de haruri se revarsă într-o perioadă atât de critică şi de grea din oratoriu, ale cărui începuturi erau atât de modeste. Don Bosco se vădeşte a
fi cel mai vajnic apărător al sufletelor într-o lume ce se destramă.
 Neobositul constructor

Iarna anul 1850 aduce cu sine zăpadă şi gheaţă. Dar de Bobotează, norii întunecoşi se împrăştie şi un soare strălucitor de iarnă priveşte cu drag la
pământul imaculat. E foarte frig. Pomii desfrunziţi lucesc viu cu veşmântul lor alb de promoroacă. În depărtare, vârfurile ascuţite ale munţilor, care
tronează în culcuşurile lor de zăpadă, străpung cerul albastru. Străzile oraşului sunt pustii; cetăţenii preferă să stea lângă sobele lor calde, ca să nu se
expună gerului teribil de afară.
Dar peste drum, pe poienile din Valdocco, răsună o zarvă veselă. Aici se zbenguie sute de băieţi, cu obrajii îmbujoraţi de frig; ei se bat cu bulgări
de zăpadă sau construiesc castele din gheaţă şi zăpadă.
În mijlocul lor se află Don Bosco, care îi priveşte continuu pe protejaţii săi şi are grijă ca nici unul dintre ei să nu fie exclus de la joc. Faptul că
uneori câte un bulgăr nimereşte şi pălăria sa, asta nu-l deranjează deloc; oricum, atunci făptaşul poate fi sigur că-i va veni şi lui unul după ceafă, căci
Don Bosco are un ochi sigur şi o mână puternică.
Deodată, un băiat aleargă spre el şi-l anunţă:
– Uitaţi-vă, Don Bosco, mi se pare că vă vin musafiri. Se apropie o caleaşcă.
– Aceeaşi impresie o am şi eu, confirmă preotul, scuturându-şi zăpada de pe reverendă în timp ce trăsura se apropia. Din ea coboară trei domni
distinşi, îmbrăcaţi în paltoane de blană.
– O, ce privelişte minunată! spuse contele Scolpis. O, ce privelişte splendidă de gheaţă şi de zăpadă!
– Tinerii, în orice caz, sunt foarte veseli, afirmă marchizul Pallavicini.
– Tineret fericit care poate să fie atât de vesel în mijlocul gheţii şi al zăpezii, zise contele Collegno, ce îşi freca de zor mâinile bolnave de artrită.
Dar iată că se apropie Don Bosco.
– Bun venit, domnilor, strigă preotul. Ce ocazie fericită îmi prilejuieşte vizita dumneavoastră?
– Este vorba de cererea pe care aţi adresat-o Senatului, explică contele Scolpis. Solicitaţi o subvenţie pentru oratoriu. Însă, înainte de a rezolva
problema, am venit să ne convingem la faţa locului cum stau lucrurile.
– Nu ştiu nimic despre o asemenea cerere, răspunse preotul mirat.
– Nu ştiţi nimic despre asta? Curios! Da, de fapt, cererea este iscălită de Signor Volpato. Nu a fost făcută cu consimţământul dumneavoastră?
– Signor Volpato? Ah, da! El mi-a sugerat odată ideea de a încerca să obţin o subvenţie, numai că eu prefer să rămân independent în munca mea,
oricât de binevenit ar fi orice ajutor financiar.
– Nici nu ne gândim să ne agăţăm de independenţa dumneavoastră, părinte, îl asigură marchizul Pallavicini. Aşa că nu ezitaţi să acceptaţi ajutorul
nostru.
– Poate există vreun loc mai cald unde am putea sta de vorbă, suspină contele Collegno. Afară e teribil de frig şi probabil şi dumneavoastră, Don
Bosco, vă este frig, pentru că nu aveţi palton.
 – Cine se ocupă de tineret nu simte frigul, zâmbi Don Bosco. În afară de asta, sunt obişnuit de mic copil cu frigul. Atunci mergeam în fiecare
dimineaţă desculţ prin gheaţă şi zăpadă la şcoală, ca să-mi cruţ pingelele. Dar aveţi dreptate, să intrăm în casă!
Mama Margareta stă lângă sobă şi găteşte grămezi enorme de castanete într-un cazan, când iată că intră senatorii. Jenată, ea îşi şterge mâinile de
şorţ.
– Nu te deranja, mamă, zâmbi fiul. Am să-i duc pe domni în camera mea de lucru.
– Pentru cine sunt aceste cantităţi mari de castanete? întrebă contele Scolpis mirat.
– Bineînţeles că pentru băieţi! răspunse mama Bosco.
– Dar îi şi hrăniţi? Sunt pe puţin 500, spuse marchizul uluit.
– Poate şi mai mulţi, râse Don Bosco. Cine poate să-i numere?
– Uluitor, într-adevăr, uluitor!
– Să mergem în cameră, zise Don Bosco.
– Un păhărel de Cinzano ne-ar prinde bine, mamă. Da, şi câteva castanete fierbinţi; sunt sigur că domnii nu le vor dispreţui.
Camera în care îi conduce este modest mobilată. Un birou cu suprastructură, o masă, câteva scaune şi în rest nimic.
– Luaţi loc, domnilor, îl pofteşte apostolul tineretului. O, nu acest scaun, marchize, se cam clatină. Mâine îi voi face un picior nou. Vă rog, faceţi-
vă comozi. Vreau să pun doar câteva bucăţi de lemn pe foc.
Cu toată sărăcia care îi înconjoară, senatorii se simt bine lângă focul care pârâie în şemineu. Ei beau cu plăcere vinul adus de mama Margareta şi
gustă cu drag din castanetele prăjite.
– Vă rog, explicaţi-ne puţin scopul muncii dumneavoastră, îl interpelează contele Scolpis. Ceea ce am văzut afară ne-a plăcut foarte mult, dar
desigur că activitatea dumneavoastră nu se rezumă numai la bătăi cu zăpadă.
– Sigur că nu, râse Don Bosco. Totuşi, consider că este o îndeletnicire importantă ca băieţii care, în cele mai multe cazuri, sunt din afara oraşului
şi nu au un adăpost cuvenit să fie împiedicaţi să frecventeze cârciumile şi să bată străzile.
– Aveţi dreptate, afirmă bătrânul Collegno. Şi ce mai faceţi pentru aceşti băieţi?
– Ei vin de dimineaţă la sfânta Liturghie, capătă un mic dejun consistent, se adună după-amiază pentru învăţământ şi vecernie în oratoriu şi, după
binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, pleacă acasă. Pe scurt, scopul acestui oratoriu este acela de a face din tineri buni creştini şi, cu asta, să-i
educăm să fie buni cetăţeni.
– Acesta este singurul oratoriu din Torino? întrebă contele Pallavicini.
– Nu, mai sunt încă două: unul la Porta Nuova, celălalt la Borgodi Vanchiglia.
– Dar atunci, vă trebuie ajutoare?
– Desigur. Şi sunt fericit că am găsit preoţi colaboratori; în afară de asta, mai am un număr de elevi din clasele superioare, studenţi şi meseriaşi, pe
care i-am pregătit ca să mă ajute.
 – Stimate Don Bosco, zise contele Scolpis jucându-se gânditor cu paharul în mână, mie nu-mi place să vă spun cuvinte mari, însă recunosc cu
plăcere că munca dumneavoastră este o capodoperă socială şi educativă, care merită orice încurajare. Sunt fericit că vă pot spune că atât curtea, cât şi
familia regală gândesc tot aşa şi sunt dispuşi să susţină după puteri munca dumneavoastră.
În clipa aceasta, bate cineva la uşă. Intră un băieţel de 12 ani, care primise de la Don Bosco misiunea de a face nişte cumpărături.
– Cum te cheamă, fiule? întrebă contele Scolpis prietenos.
– Giuseppe Vanzino.
– De unde eşti ?
– Din Varese.
– Cu ce meserie de ocupi?
– Sunt pietrar.
– Părinţii tăi mai trăiesc?
– Tata e mort.
– Şi mama ta?
Pentru prima, dată băiatul rămâne mut şi-şi pleacă jenat capul. Don Bosco vrea să spună ceva, însă contele, care nu înţelege tăcerea băiatului,
întreabă din nou:
– Ei, mama ta mai trăieşte?
– Mama mea este la închisoare, răspunse băiatul şi începu să plângă.
– Biet băiat ! suspină contele. Ce rău îmi pare de tine! Unde dormi în noaptea aceasta?
– Până acum am avut un colţ de sub acoperişul meşterului meu. Dar acolo este foarte frig, plouă şi ninge printre căpriori. Acum, Don Bosco mi-a
permis să vin să dorm aici, împreună cu băieţii pe care i-a primit.
– Cum, se adresă Scolpis preotului, în afară de oratoriu mai susţineţi şi un ospiciu?
– A trebuit să-l înfiinţez. În prezent adăpostesc 30 de băieţi în această casă, de care, de altfel, nu se ocupă nimeni. Pe cei mai mulţi dintre ei i-am
adunat de pe stradă. Mănâncă şi dorm aici şi peste zi se duc în oraş la lucru.
– Şi cine-i îngrijeşte pe toţi?
– Mama mea.
– Îi îngrijeşte pe toţi cei 30 de băieţi?
– Da, pe toţi cei 30 de băieţi. Bineînţeles că asta îi dă mult de lucru, însă băieţii o ajută după puteri. Fiecare are aici, în casă, o îndatorire.
– Astea sunt adevărate minuni ale iubirii aproapelui! exclamă Pallavicini. Cum se poate aşa ceva?
– Adevărata caritate creştină nu cunoaşte margini şi mamei mele nimic nu i se pare prea mult. Ea îi iubeşte pe băieţi de parcă ar fi copiii ei.
Uneori, îi mai ceartă dacă vreunul mai sparge câte ceva sau face vreo poznă, dar dacă poznaşul îi cere iertare, îi trece.
– Mama dumneavoastră este o femeie admirabilă! spuse contele Collegno. Însă expuneţi-ne mai departe activitatea şi planurile dumneavoastră.
Don Bosco povesteşte despre învăţământul seral şi despre orele de muzică şi vorbeşte tot mai cu foc de intenţiile sale de viitor:
 – Îmi trebuie un ospiciu mare, o casă demnă a lui Dumnezeu şi ateliere de tot felul, unde meşteri iscusiţi să-i formeze pe ucenici.
Don Bosco scoate de pe un raft al biroului său un sul de hârtie, pe care îl desface pe birou.
– Vedeţi, domnilor, aşa va arăta odată totul. Acesta este planul meu. Vreau să cumpăr tot terenul acesta. Biserica va fi în mijloc. În jurul ei se vor
grupa celelalte edificii, orfelinate, ateliere, laboratoare, şcoli, tipografie şi legătorie de cărţi, cămin pentru băieţi şi camerele de locuit ale
colaboratorilor mei, preoţi şi laici. Între ele rămâne spaţiu pentru terenuri de sport şi joacă, pe care protejaţii mei să se zbenguie după pofta inimii.
Uluiţi, senatorii se uită unii la alţii.
– Însă asta costă câteva milioane, se miră contele Scolpis. Câţi bani aţi strâns pentru asta?
– Momentan, doar câţiva solzi. Însă eu l-am numit pe sfântul Iosif ca ministru de Finanţe şi el merită încrederea mea atât de mult, încât le văd deja
realizate.
– Atunci, şi regele ar face bine dacă l-au numi pe sfântul Iosif ca ministru de Finanţe în cabinetul său, râse bătrânul Callegno.
De ce nu? El l-ar sprijini pe rege în toate intenţiile sale bune.
– O rezervă foarte prudentă, zâmbi Pallavicini.
Foarte impresionaţi, domnii părăsesc casa Pinardi. În Senat, ei sprijină cu mult entuziasm o subvenţie pentru oratoriu şi, chiar dacă partea liberală
se opune cu înverşunare, adunarea hotărăşte totuşi să ajute întreprinderea lui Don Bosco, după puteri, şi să o recomande ministrului de Interne.
Anul acesta, care începe atât de promiţător pentru oratoriu, aduce cu sine multă suferinţă pentru dieceză şi pentru episcopul ei. În Săptămâna
Mare, revine la Torino, la reşedinţa sa, mons. Fransoni, care în anul furtunos 1848 fu nevoit să-şi părăsească turma, moment în care intră şi papa Pius
al IX-lea în oraşul papal. Însă, în timp ce poporul cade ruşinat în genunchi în faţa sfântului Părinte şi-l roagă să-l binecuvânteze, huliganii capitalei
piemonteze îl primesc pe arhiepiscop cu urlete, insulte şi ameninţări.
Când arhiepiscopul protestează energic într-o adunare împotriva legii Sicoardi, care sustrage clerul de sub jurisdicţia bisericească, o ceată de
derbedei îi asaltează palatul şi, urlând, îi sparg geamurile, încercând să distrugă portalul. Până noaptea târziu se aude gălăgia infernală, răsună
răcnetele pustiitoare: „Jos cu arhiepiscopul! Jos ordinariatul! Jos cu legatul papal!”
La 4 mai, arhiepiscopul este condamnat la o amendă de 500 de lire şi la o lună de închisoare în fortăreaţa din Torino.
Catolicii, cu durere şi revoltă în suflet, iau cunoştinţă de această comportare ruşinoasă faţă de mai-marele lor bisericesc. Don Bosco îl vizitează de
mai multe ori în închisoare, îi trimite uneori şi pe băieţii săi, să-l mângâie şi să-l asigure de nestrămutata lor fidelitate.
Mons. Fransoni, după eliberarea sa, numai scurt timp se bucură de libertate. În iulie, moare ministrul Agriculturii şi Comerţului, cavalerul Derossi
de Santarosa, care a fost excomunicat atunci când şi-a dat aprobarea pentru legile luptei culturale. Întrucât i se refuză înmormântarea religioasă, un
nou uragan se dezlănţuie împotriva „nesuferitului” arhiepiscop.
În timp ce huliganii asediază mănăstirea Serviţilor, se prezintă la palat o delegaţie guvernamentală care îi cere să renunţe la arhidieceza sa.
– Aş fi un laş, răspunse mons. Fransoni, dacă mi-aş părăsi turma în aceste clipe grele.
În ziua următoare, el este din nou arestat şi dus la închisoarea de la Fenestrelle. Serviţii sunt goniţi, mănăstirea Oblaţilor, de lângă biserica „Santa
Maria Consolata”, e percheziţionată până în ultimul ungher.
 În aceste zile apăsătoare, Don Bosco pune mâna pe condei şi-i apără cu bărbăţie pe episcopul său şi pe călugării alungaţi din oraş. Mulţumită lui,
Oblaţii pot rămâne în Torino.
Acum, însă, ura mulţumii se îndreaptă asupra lui. În ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, apare Signor Volpato, unul dintre prietenii săi
devotaţi, în locuinţa sa, şi-i spune gâfâind de emoţie:
– Trebuie să părăsiţi imediat oraşul. Huliganii sunt deja pe drumul spre Valdocco, ca să vă ia casa cu asalt.
– Rămân aici, fie ce-o fi! răspunse preotul şi o rugă pe mama lui să servească masa.
Deznădăjduit, fidelul Volpato părăseşte casa, însă, peste o oră, se întoarce şi relatează:
– Don Bosco, s-a întâmplat ceva minunat. Huliganii se retrag.
– Acum vedeţi că v-aţi speriat degeaba, zâmbi preotul.
– Este într-adevăr o minune, repetă Volpato. Mulţimea furioasă, înarmată cu ciomege şi făclii, a trecut de hotarul Valdocco, când deodată un om se
urcă pe o piatră de hotar şi strigă: „Ce vreţi cu oratoriul? N-aţi găsi acolo decât pe Don Bosco, pe bătrâna lui mamă şi câţiva băieţi pe care el îi
găzduieşte. Don Bosco iubeşte poporul şi-l ajută!”. În cele din urmă, huliganii s-au lăsat înduplecaţi şi s-au retras, ca să se ocupe de dominicani şi
barnabiţi.
– Mie mi-ar fi părut mai bine dacă huliganii ar fi venit aici, suspină Don Bosco. Eu i-aş fi liniştit, iar bieţii călugări ar fi stat liniştiţi.
Unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai arhiepiscopului este noul ministru al Agriculturii, contele Camillo di Cavour, fiul fostului preşedinte al
statului, însă el admiră opera lui Don Bosco şi-l invită deseori la dineu. Prin intermediul său, preotul obţine permisiunea de a-şi vizita arhiepiscopul
în închisoare. Izolatul deţinut nu are mângâiere decât atunci când îl vizitează Don Bosco în celula sa şi-l asigură că băieţii de la oratoriu se roagă
zilnic pentru el.
În cele din urmă, arhiepiscopul este condamnat fără probe şi, nerespectându-se formula judiciară, este exilat. Mons. Fransoni pleacă în exil la
Lyon şi nu-şi va mai vedea dieceza.
În această perioadă sălbatică şi agitată, se dezvoltă minunat opera lui Don Bosco. În ziua Întâmpinării Domnului în anul 1851, patru tineri, pe care
Don Bosco i-a adus odinioară ca bieţi orfani la ospiciul său şi pe care i-a trimis apoi să înveţe, au primit consacrarea preoţească. Câteva săptămâni
mai târziu Don Bosco se hotărî să cumpere casa Pinardi, în care el stătea cu chirie împreună cu băieţii săi.
Proprietarul îi cere 80.000 de lire, dar tocmindu-se cu el, reuşeşte să obţină casa numai cu 30.000, sumă ce totuşi e greu de adunat, mai ales atunci
când ai doar trei lire în buzunar. 20.000 de lire îi împrumută unul dintre cei mai stimaţi prieteni ai săi, savantul Don Antonio Rosmini, eminent
filozof şi teolog din Stresa, însă tot mai lipseşte o treime din sumă.
Atunci apare în chip salvator Don Cafasso, care îi comunică fostului său elev:
– Am o veste bună pentru tine, dragul meu! Această sumă de bani trebuie să ţi-o dau din porunca contesei Casacca-Ricardi. Poţi să foloseşti banii
cum vrei – şi-i întinde confratelui său suma de 20.000 de lire.
– Deo gratias! jubilă Don Bosco, pentru că acum avem şi brânza pentru macaroane. Ministrul meu de Finanţe din cer nu m-a părăsit. Vă
mulţumesc şi dumneavoastră, şi nobilei binefăcătoare din toată inima.
În aceeaşi zi, Don Bosco îi pune lui Pinardi preţul casei pe masă.
 Patru săptămâni mai târziu, pe când cina împreună, îi spuse mamei sale:
– Ei, acum ospiciul este al nostru. Dar vreau ca acum să-i fac şi o biserică Sfântului Francisc de Sales.
– Vrei să zideşti biserică? Dar cu ce? Ştii bine că nu ai nici trei lire în buzunar!
– Dacă tu ai avea banii de care eu am nevoie, mi i-ai da?
– Cu siguranţă, dar nu avem nimic. Toată averea noastră s-a dus pe hainele şi încălţămintea băieţilor.
– Aşadar, mi-ai da banii dacă i-ai avea. Ei, Dumnezeu este cel puţin la fel de bun ca tine şi încă mult, mult mai bogat. Cum să nu-mi dea
mijloacele necesare, dacă eu îl rog foarte frumos?
Cu încredere în providenţă, Don Bosco vorbeşte a doua zi cu arhitectul Blanchier despre proiectul construcţiei şi-l însărcinează pe antreprenorul
Federico Bocca cu conducerea lucrării.
El trimite nenumărate scrisori prin care cere ajutor din toate părţile, cerşind fonduri de la prieteni, de la episcopii diecezelor învecinate şi chiar de
la regele Victor Emanuel al II-lea. Împreună cu băieţii de la oratoriu, el asaltează cerul cerşind ajutor. Şi succesul nu se lasă mult aşteptat. Din toate
părţile sosesc donaţii. Chiar şi regele îi trimite prin casieria centrală 10.000 de lire, căreia îi mai adaugă din caseta sa personală 1.000 de lire.
La 20 iulie, se pune solemn piatra fundamentală a bisericii. În seara acestei zile, când Don Bosco stă împreună cu băieţii căminului său, tânărul
cleric Reviglio, pe care preotul l-a cules de pe stradă aducându-l în ospiciul său, îi spuse:
– A fost o sărbătoare splendidă, Don Bosco. Dar chiar aveţi de gând şi speraţi să terminaţi această biserică?
– Desigur, bunul meu Felice, răspunse vesel apostolul tineretului. De ce eşti aşa de mic în credinţă? Într-o zi va fi gata nu numai această casă, ci ai
să vezi ce se va mai clădi aici înaintea noastră, de jur-împrejurul bisericii!
Şi cu ochii săi strălucitori, îi descrie toate edificiile pe care are de gând să le facă în viitor.
În săptămânile următoare, zidurile se înalţă ca din pământ. Nu numai meseriaşii se străduiesc să fie la înălţime, ci şi ucenicii zidari şi salahorii
lucrează, după ce-şi termină serviciul, aşteptându-şi răsplata de la Domnul. Nici Don Bosco nu se eschivează să se caţere pe schele şi să le aducă
mortar. Când, în cele din urmă, mijloacele se termină, el organizează o loterie care îi aduce sumari mari de bani.
Ridicarea clădirii nu conteneşte nici un moment; în primăvara anului următor, totul este sub acoperiş. Zidăria brută s-a terminat; în turnuleţ atârnă
şi clopotul; mai este necesară finisarea interiorului pentru care au fost donate multe obiecte de cult: icoane, cruci, sfeşnice, cădelniţe, statui, steaguri
şi paramente.
În dimineaţa zilei de 26 aprilie, Don Bosco, ajutat de doi băieţi pe care îi primise cândva în căminul său şi pe care i-a trimis la studii la gimnaziu,
aranjează în sala mănăstirii dominicanilor obiectele donate.
– Uitaţi-vă la toate acestea, spuse el radiind de bucurie. Curând vom putea sfinţi lăcaşul Domnului.
– Da, de acum aproape nimic nu ne mai poate sta în cale, îşi dădu cu părerea Giovanni Cagliero, un băiat evlavios, foarte inteligent, în vârstă de
14 ani, din Castelnuovo.
– Doar să se prăbuşească cerul peste noi ! spuse colegul său Domenico Tomatis.
În aceeaşi clipă, un tunet asurzitor zguduie mănăstirea din temelii. Geamurile se sparg zăngănind, uşile zboară din ţâţâni. Sfeşnicele şi crucile se
răstoarnă. Imediat după aceasta, răsună o altă detunătură, atât de puternică, încât se pare că întregul oraş este sub ruine.
 – Doamne, ce este asta? murmură Giovanni Cagliero, palid.
– Trebuie să fie depozitul de pulbere din Dora, se cutremură Don Bosco. Veniţi cu mine, poate mai sunt oameni pe care îi putem ajuta.
– Depozitul de pulbere ! gemu Domenico Tomatis. Asta nu e la o distanţă mai mare de 500 de metri de oratoriu. În graba cea mai mare, ei pornesc
pe stradă. Cu cât se apropie mai mult de locul nenorocirii, cu atât mai teribile par urmările dezastrului. Pretutindeni drumurile sunt închise de
dărâmături, stâlpi, cioburi şi prundiş. Dintr-un pod se prăvăleşte un sac de ovăz care era cât pe ce să-l omoare pe preot.
Dar cei trei se strecoară mai departe printre dărâmături. Toată câmpia Dora este un câmp devastat. Câteva case sunt în flăcări, dar nu există găleţi
şi pompe.
Don Bosco îi aruncă pălăria sa unui om care, dezolat, priveşte cum îi arde casa şi strigă: „Veniţi, scoateţi cu asta apă”!
El însuşi înaintează cu cei doi gimnazişti, scot oameni cu trupurile zdrobite de sub moloz şi le dă dezlegarea. Grinzi în flăcări se prăbuşesc peste
reverenda sa, sar scântei, părul i se pârleşte, dar el nu se sinchiseşte de nimic.
– Plecaţi de aici, strigă nişte oameni care trec grăbiţi pe lângă el. În câteva clipe, poate sări în aer şi al treilea depozit.
Atunci, Don Bosco se ridică, îşi şterge cu dosul palmei funinginea şi sudoarea de pe faţă şi se îndreaptă grăbit, împreună cu însoţitorii săi, spre
oratoriu. Din fericire, găsesc totul în ordine, în afară de câteva geamuri sparte. Nici biserica nu prea a avut de suferit, pentru că uşile şi geamurile
încă nu au fost montate; s-au desprins doar câteva bucăţi de şindrilă de pe acoperişul bisericii. Însă în spitalul Cottolengo, dezastrul a fost groaznic
pe bietele surori şi pe bolnavi, Don Bosco renunţă bucuros la jumătatea sumei câştigate la loterie şi ia un număr de băieţi în ospiciul său, care e plin
până la refuz.
– Dumnezeu ne-a ocrotit în chip minunat, îi spuse el mamei sale. Cum să nu-i ajutăm pe cei ce nu au avut favorul pe care l-am avut noi?
Lucrările la construirea bisericii continuă mereu. Cetăţeni binevoitori se îngrijesc de amenajarea interiorului, donează altarul principal, iar
capelelor laterale închinate Maicii Domnului şi Sfântului Alois, o frumoasă statuie a Madonnei şi orga.
Don Cafasso plăteşte cheltuielile pentru amvon.
În ziua de 20 iulie, a treia duminică după Rusalii, biserica este sfinţită solemn. În timp ce afară, în poiană, arde un foc de artificii, Don Bosco le
spune băieţilor săi din cămin:
– După cum ştiţi, ospiciul a devenit de mult timp prea mic. Aşa că, după ce i-am zidit lui Dumnezeu o casă, vom zidi alta pentru copiii săi. Iată,
acesta este planul.
Schiţele pe care le desfăşoară înaintea lor arată o clădire impozantă cu trei etaje, care se întinde de la biserică până la hotarul estic al terenului.
– Ei, vă place asta? întrebă preotul.
– Nu-i rău, răspunse Giovanni Cagliero. E loc destul pentru o mulţime de băieţi. Însă coridoarele lungi nu vor fi prea întunecate, la cele două etaje
de mai sus, unde de ambele părţi se înşiră camerele? Şi dacă mă uit la planul mansardei, oare ea nu e puţin cam joasă?
– Deocamdată să ne mulţumim cu puţin, zâmbi Don Bosco, şi să nu ne gândim prea mult la comoditatea noastră. Cu atât mai mare bunăvoinţă se
va uita Dumnezeu la noi şi ne va ajuta. Important este să putem oferi multor băieţi un adăpost.
Foarte curând încep lucrările şi la această clădire şi cerescul ministru de Finanţe e la fel de mărinimos venindu-le în ajutor. Deja pe la sfârşitul lui
noiembrie, se poate ridica şarpanta acoperişului acelei părţi de casă care se aliniază cu casa Pinardi.
 Din nefericire, tocmai acum încep ruperile de nori, care înmoaie periculos mortarul şi ameninţă toată clădirea. În noaptea de 1 decembrie, se
întâmplă neprevăzutul. O trosnitură şi o bubuitură îi trezeşte pe ocupanţii ospiciului din somn, semănând panică între ei. O parte a clădirii noi se
dărâmă şi rupe o bucată şi din zidul casei vechi Pinardi. Dar tocmai în acea parte îşi are camera Don Bosco. Îngroziţi, băieţii sar din paturile lor şi se
străduiesc, împreună cu mama Margareta, să pătrundă în camera preotului, însă găsesc uşa încuiată.
– Trebuie să intrăm pe dinafară, strigă Giovanni Caliero, şi iese valvârtej cu colegii săi din casă. Cu cămăşile lor lungi de noapte, ei se clatină
peste pietre, dărâmături şi grinzi, pentru a-l apăra pe părintele lor aflat în pericol. Michele Rua şi Giuseppe Rocchietti, doi clerici noi, sunt primii
care reuşesc să intre prin spărtura zidului în cameră. Acolo îl găsesc pe Don Bosco, care nu a auzit nimic din toată larma, dormind într-un nor de praf
de var. Îl trezesc cu greu şi deschid uşa.
– Doamne, ce teamă mi-a fost pentru tine, plânge în hohote mama Margareta, când, în sfârşit, Don Bosco iese la lumină. Aveam impresia că o să
te găsesc mort sub dărâmături.
– Ei, vezi? Nu mi s-a întâmplat nimic, răspunse fiul. Ceea ce s-a dărâmat vom clădi din nou, dar de data aceasta mai trainic şi mai solid. Apoi,
privind la băieţii săi în cămăşi de noapte, începe să râdă cu poftă: ”Dar frumoşi mai sunteţi! Însă acum haideţi din nou la culcare”.
Spre dimineaţă, încă o trosnitură puternică, şi s-a mai dărâmat o parte din clădire. În timpul sfintei Liturghii, Don Bosco le spune băieţilor săi:
– Diavolul a voit să ne mai dea o lovitură, dar fiţi pe pace. Domnul este mai tare decât el şi Cel Necurat nu va reuşi să împiedice opera lui
Dumnezeu.
Din cauza timpului rău, lucrările trebuie amânate până la primăvară. În octombrie 1853, totul este pus la punct şi 75 de interni se mută în casa
nouă.
– Aşa, şi acum vom trece să construim atelierele-şcoală, spuse în acea zi neobositul constructor. Îi vom scoate pe tineri de sub influenţa celor răi şi
îi vom pune să se califice aici, cu ajutorul unor meşteri iscusiţi.
Într-adevăr, un plan gigantic, măreţ. Însă cine se mai îndoieşte că Don Bosco îl va putea realiza, în faţa evidenţei providenţei?
 Grigio – Surul

Giovanni Cagliero se foloseşte de liniştea dimineţii duminicale, când băieţii ospiciului se zbenguie afară, pentru a exersa pe iubita sa vioară
câteva pasaje mai grele. Micul muzicant e aşa de adâncit în muzica sa, încât abia ridică ochii când Giuseppe Buzzetti dă buzna în cameră.
– Poţi să laşi o clipă scripca? spuse tânărul zidar emoţionat. Trebuie să-ţi spun ceva important.
– E incendiu undeva? întrebă Giovanni, fără să lase arcuşul din mână.
– Termină odată cu scârţâitul şi ascultă. Chiar acum am văzut intrând în camera lui Don Bosco doi domni care nu-mi sunt pe plac.
– Şi de ce nu-ţi plac?
– Nu ştiu, însă presimt că pe părintele nostru îl paşte o primejdie. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi se pare că n-ar fi rău dacă am fi mai atenţi.
– Ce fel de domni sunt ăştia? întrebă Giovanni, de data aceasta foarte atent.
– Sigur nu sunt buni catolici. Poate sunt liber-cugetători, liberali sau valdensi. Doar ştii cum se poartă oamenii aceştia cu Don Bosco, de când îi
combate cu revista sa, „Letture catoliche”. Acum, însă, nu mai întreba mult şi hai, vino cu mine. Poate Don Bosco are nevoie de ajutorul nostru.
Atunci, Giovanni pune vioara jos şi, împreună, se grăbesc spre camera părintelui lor sufletesc, se postează în faţa uşii şi ascultă cu atenţie fiecare
cuvânt. Deocamdată, discuţia nu pare a fi aprinsă.
– Sunteţi un om învăţat, Don Bosco, îl aud ei pe unul dintre domni vorbind.
– Păcat că vă pierdeţi vremea cu asemenea pamflete ca „Letture catoliche”. Suntem convinşi că aţi realiza lucruri măreţe dacă, în loc de asta, v-aţi
ocupa de lucruri ştiinţifice.
– Da, sfinţia voastră, confirmă celălalt, scrieţi un îndreptar istoric, un manual de fizică sau de geografie.
– Mi se pare că-i cunosc pe aceşti domni, îi şopteşte Giovanni prietenului său. Aşa de mieros vorbesc numai sectanţii. Zilele trecute, Don Bosco a
discutat cu ei şi la urmă i-a repezit.
– Asta a fost povestea cu cartea?
– Exact. Cei doi s-au referit la Sfânta Scriptură pentru a-şi demonstra erezia (învăţătura falsă). Deoarece nu reuşeau, au spus că trebuie consultat
textul grec. Don Bosco le-a oferit o Sfântă Scriptură în limba greacă; după ce au răsfoit mult, s-au făcut că nu găsesc ceea ce căutau. Atunci, Don
Bosco le-a spus: „Scuzaţi, domnilor, dar ţineţi cartea invers în mână”. Atunci, deştepţii, făcându-se de râs, au părăsit camera furioşi. Pentru a reuşi,
se vede că încearcă să ajungă pe altă cale la ţel.
– Tăcere! Să auzim ce mai vor.
Cei doi îl linguşesc pe Don Bosco pentru activitatea sa de la oratoriu.
– Într-adevăr, o operă umanistă meritoasă. Ar trebui subvenţionată. De exemplu, noi suntem gata a vă da 4.000 de lire.
– 4.000 de lire? se miră Don Bosco. Sunt într-adevăr mulţi bani. Care este condiţia?
– O nimica toată. Aici sunt bancnotele. Luaţi-le! Vor mai veni şi altele, dar pe viitor va trebui să renunţaţi la publicarea broşurii dumneavoastră.
 – Asta vreţi? Nu, domnilor, din asta nu iese nimic. Luaţi-vă banii. N-am nevoie de ei.
Atunci, cei doi lepădară masca politeţii.
– Aşadar, nu vreţi? aud băieţii care stau la pândă. Asta e o ofensă. Dar vedeţi bine ce faceţi, s-ar putea întâmpla să nu vă mai întoarceţi dacă ieşiţi
din casă.
– Mă ameninţaţi? Ei, domnilor, se vede că aveţi o noţiune foarte eronată despre un preot catolic. Eu nu sunt nici de cumpărat şi nici de intimidat.
– O să vedeţi unde ajungeţi cu trufia asta, urlă turbat unul dintre vizitatori. Există mijloace de a vă închide gura.
– N-am să tac cât voi trăi. Acum, aveţi bunăvoinţa de a părăsi casa mea! Don Bosco deschide foarte energic uşa, încât cei doi băieţi care ascultau
mai-mai să se rostogolească în cameră. Giuseppe, condu-i pe aceşti domni afară şi ai grijă să nu se poticnească pe scara întunecoasă. Sunt cam
nervoşi. Cei doi oaspeţi pleacă congestionaţi la faţă. Don Bosco îl apucă pe Giovanni Cagliero de ureche şi-l trage în cameră.
– Ei, prietene, voi aţi tras cu urechea la uşă?
– Am bănuit că nu-i lucru curat şi am voit să fim de faţă la nevoie, răspunse gimnazistul ruşinat.
– Cu cei doi aş fi rezolvat totul singur dacă era nevoie, râse preotul.
– Vă rog, părinte, aveţi grijă, spuse Giovanni insistent. Aceşti fanatici sunt în stare de orice. Vă rog, nu mai mergeţi pe întuneric nicăieri, fără să
luaţi pe câţiva dintre noi cu dumneavoastră.
– Dacă asta vă linişteşte, atunci accept cu plăcere, zâmbi Don Bosco.
După câteva zile, apar la ospiciu doi oameni care îl invită la un bolnav aflat pe moarte.
– Da, bineînţeles.
Don Bosco se ridică repede, şovăie însă când Giovanni Caglieră îl trage de mânecă şi-i şopteşte: „Amintiţi-vă de promisiunea dumneavoastră,
părinte”.
– Ei, da ! zâmbi preotul. Atunci e bine. Ar vrea careva dintre voi să mă însoţească? Poate tu, Giuseppe?
– Da, cu plăcere, părinte. Şi tânărul zidar îşi întinse mâna după căciulă.
– Veniţi şi voi? îi întreabă el pe Ciglinti şi Gravano, doi băieţi voinici care ştiu să-şi mânuiască bine pumnii.
– O mică plimbare? De ce nu? zâmbiră cei doi.
– Nu e necesar ca aceşti tineri să vă însoţească, îl asigurară în grabă şi pripit cei doi bărbaţi.
– De ce nu? Puţin aer curat le va face bine. Ei nu ne vor deranja.
Spre marea lui uimire, cei doi trimişi îl conduc într-o casă în care nici nu era vorba de bolnav, ci într-o încăpere unde o societate foarte veselă e
adunată în jurul unui castron cu castanete prăjite.
– Ah, Don Bosco, i se strigă. Staţi cu noi şi mâncaţi câteva marone.
– Credeam că sunt aşteptat în casa unui bolnav, răspunse preotul mirat.
– Ei, pentru asta mai este timp. Dar vă rog, serviţi!
– Mulţumesc. Tocmai cinasem.
– Atunci, beţi un pahar de vin cu noi. Iată, beţi! Este cel mai bun pe care l-aţi gustat vreodată.
 – Eu nu beau niciodată în afara meselor, se eschivează Don Bosco, căruia povestea i se pare foarte suspectă.
– Ne jigniţi, se zbârli unul dintre bărbaţi. Beţi, e un vin grozav.
– Da, trebuie să beţi în sănătatea noastră, urlară toţi în cor.
– V-am spus că nu beau nimic, răspunse preotul tăios.
– Ei, asta-i şi mai frumos. Atunci, o să vă silim.
Doi bărbaţi îl apucă cam tare de umeri, în timp ce al treilea îi duce paharul la gură.
– Aşa nu merge, prietene. Dacă vreţi să beau, daţi-mi drumul.
– Aşa da. De ce nu aţi făcut-o de la început?
De abia i-au dat drumul, când Don Bosco s-a descotorosit de ei şi deschise uşa în faţa căreia aşteptau băieţii săi îngrijoraţi.
– Ei, ce se petrece aici? întrebă Giuseppe Buzzetti, care intră cu tovarăşii săi. V-a supărat careva, părinte?
– Ei, numai o mică glumă, rânjeşte unul dintre vagabonzi stingher.
– I-am oferit lui Don Bosco doar un pahar cu vin, dar dacă nu vrea să-l bea, n-are decât să nu-l bea.
– N-aţi vrea să mă duceţi la bolnav? întrebă Don Bosco nerăbdător.
– La bolnav? Da, desigur.
– Să venim şi noi? îl întrebă Ciglinti pe preot, un tânăr vânjos (era fierar).
– Nu, aşteptaţi aici, jos.
Don Bosco este condus într-o cameră prost iluminată, în care zace un om în pat, gemând şi văitându-se.
– Ei, prietene, vrei să te spovedeşti? întrebă preotul.
– Nu, astăzi încă nu, scânceşte bolnavul. Îmi este prea rău. Veniţi mâine iarăşi. Of, ce dureri!… Aici le simt…
Deodată, Don Bosco trage plapuma de pe bolnav şi recunoaşte în el pe unul dintre cei doi bărbaţi care veniseră să-l poftească la bolnav.
Nemernicul se culcase în pat cu haine şi cizme.
– Ce glumă sinistră, strigă Don Bosco supărat, apucându-l pe nemernic de mâini şi smucindu-l cu putere, ca să-l pună în picioare. Pe urmă se
întoarse şi părăsi casa împreună cu protejaţii săi, iar gaşca de netrebnici rămase cu gura căscată.
– Sunt sigur că această bandă de netrebnici a voit să mă otrăvească, spuse preotul băieţilor. Noroc că v-am luat cu mine. Singur poate tot n-aş fi
reuşit să o scot la capăt cu ei.
Nu era singura încercare de a-l reduce la tăcere pe Don Bosco. Câteva zile mai târziu, el este chemat iarăşi, târziu, la un muribund. De data
aceasta, nu este nevoit să invite pe cineva care să-l însoţească. Patru băieţi voinici, cu pumni puternici, spre necazul trimişilor, se postează în faţa uşii
în care era presupusul bolnav, dar aud că uşa se încuie pe dinăuntru. Cum a intrat Don Bosco, cineva a stins lumina. În acelaşi timp, câţiva ticăloşi
înarmaţi cu ciomege se năpustesc asupra preotului. Preotul apucă un scaun, cu care încearcă să se apere de loviturile năprasnice care cad asupra sa.
Dar când aud gălăgia, însoţitorii lui nu stau pe gânduri. Giacomo Cerutti se izbeşte cu umărul de uşă şi ea sare din balamale şi toţi patru intră
valvârtej în cameră. Într-o clipă, l-au eliberat pe părintele lor şi-l scot afară în siguranţă.
– Sunteţi rănit? întrebă Giuseppe Buzzetti îngrijorat.
 – Nu prea, râde Don Bosco. Numai degetul mare al mâinii stângi îmi este cam strivit. Probabil are să-mi cadă unghia.
De acum înainte, tinerii nu-l mai scapă din priviri pe părintele lor. Întotdeauna sunt gata câţiva la datorie, când vine câte vreo vizită suspectă, şi de
mai multe ori îl scapă pe preot de mari necazuri.
Totuşi, se întâmplă ca uneori Don Bosco să plece singur, când e chemat pe timp de noapte, pentru că nu vrea să-i deranjeze din somn pe fiii săi.
Însă cerul are grijă de el în mod miraculos.
Când, într-o seară, Don Bosco se întorcea de la un bolnav, dintr-o dată sare la el un câine-lup mare şi sur.
– Ei, ce este drăguţule? îl întrebă Don Bosco care niciodată în viaţa sa nu s-a temut de un câine; se apleacă asupra lui şi-i scarpină blana.
Scâncind, câinele îi linse mâinile şi obrazul şi-l însoţi până la ospiciu.
– Ce câine mare ne aduceţi! exclamă unul dintre băieţi.
– Nu-i aşa? E splendid. Ne-am şi împrietenit.
– Cum îl cheamă ?
– Nu mi s-a recomandat. Să-l numim Grigio–Surul. Vă place numele?
– Grigio! Da. E un nume potrivit. Să vedem dacă găsim ceva de mâncare la bucătărie pentru el.
Rezultatul investigaţiilor nu se lasă mult aşteptat şi Grigio se află deja cu un os în gură; el se joacă cu copiii până ce Don Bosco îi cheamă la cină.
– Aşa, Grigio! Acum, du-te! Încă o dată preotul îl mai scarpină după o ureche. Să nu-ţi uiţi osul!
Din această zi, Don Bosco îl întâlneşte mereu pe Grigio pe străzile singuratice ale Valdocco-ului. Grigio apare şi nu se desparte de preot decât
după ce acesta a dispărut în întuneric după porţile ospiciului. Deseori, câinele îl scoate pe preot din încurcături, de parcă ar mirosi orice pericol care-l
paşte pe prietenul său.
Târziu, într-o seară, când Don Bosco vrea să iasă din casă, Grigio stă întins pe prag, sare la el şi nu-l lasă să plece.
– Dar, Grigio, ce se întâmplă? strigă Don Bosco. Ce ai astăzi? Lasă-mă să plec!
Însă câinele nu se urneşte din loc, îi împiedică mereu calea, se aruncă înainte şi înapoi cu toată puterea, când preotul vrea să păşească în stradă.
– Dar ce, eşti turbat? glumi preotul. Bineînţeles că îţi dau voie să mă însoţeşti. Hai şi tu.
Nu poate să plece, câinele nici chiar când e alungat nu se urneşte din loc; el nu vrea să elibereze uşa.
– Grigio nu mă lasă să ies, îi spuse preotul mamei sale care tocmai se apropie.
– Câinele are dreptate, spuse mama Margareta. De atâtea ori te-am rugat să nu ieşi neînsoţit de câţiva din băieţii noştri. Dacă nu mă asculţi pe
mine, ascultă-l, cel puţin, pe câine.
– Bine, mamă ! suspină fiul. Drumul acesta pot să-l amân pe altădată.
După jumătate de oră, unul dintre băieţi intră în casă şi povesteşte emoţionat că a văzut câteva figuri suspecte, care priveau cu puşti în mână în
dosul tufişurilor. El a ascultat în taină ce-şi spuneau şi a aflat că au fost plătiţi să-l omoare pe Don Bosco.
– Pe Grigio l-a trimis Dumnezeu, spuse mama Margareta din suflet.
– Şi eu cred acelaşi lucru, spuse preotul gânditor.
Cu câtă fidelitate Grigio îşi vedea de misiunea sa de paznic, vom vedea mai jos.
 Într-o noapte, când Don Bosco se întorcea de la un bolnav, un om cu o măciucă groasă îl urmări pas cu pas. Oricât ar grăbi el pasul, banditul se
ţine de el.
– Ei, cu unul singur mă descurc eu, se gândi Don Bosco; dar iată că dintr-o stradă laterală se arată alţi oameni suspecţi care îi închid drumul. În
acest moment, urmăritorul său sare la el, ca să-l lovească cu măciuca lui puternică. Don Bosco se dă iute la o parte şi îl loveşte cu putere cu pumnii
pe răufăcător în stomac şi acesta se prăbuşi. Acum, însă, îl împresoară ceilalţi bandiţi. Preotul nu mai vede nici o scăpare, când, deodată, din
întuneric răsare Grigio. Turbat, animalul sare între bandiţi, îl trânteşte pe unul la pământ, în timp ce ceilalţi o iau la fugă.
– Într-adevăr, ai făcut bine acest lucru ! îl laudă Don Bosco. Ai sosit la timpul potrivit. Cu scandal, cei doi neruşinaţi pleacă şontâc. Grigio, însă, îl
conduce pe preot până la ospiciu.
Câinele misterios i-a mai salvat o dată viaţa.
Într-o seară sumbră şi ploioasă de noiembrie, Don Bosco e atacat de doi ucigaşi pe o stradă care duce de la Consolata spre Valdocco. Fără să-şi
dea seama ce se petrece, se trezi deodată cu o pătură în cap, venită din bolta întunecată a porţii. În timp ce preotul încearcă să iasă de sub pătură, unul
dintre cei doi răufăcători se aruncă asupra lui cu cuţitul.
– Loveşte-l! strigă primul. Acum l-am prins!
Dar atunci Grigio se năpusteşte cu atâta violenţă asupra lui, încât îl prăbuşeşte la pământ. În clipa următoare, animalul îşi înfinge colţii în braţul
individului, care tocmai voia să lovească mortal. Ţipând, el aruncă cuţitul şi caută cu disperare să se apere, însă câinele îl târăşte în noroiul străzii.
Omul vrea să se scoale şi să o şteargă, însă animalul îl doboară iarăşi la pământ.
– În numele lui Dumnezeu, scăpaţi-mă de această bestie, gâfâi banditul. Vreţi să mă rupă în bucăţi?
– Dar voi ce gânduri aţi avut cu mine?
– Of, domnule, vă spun totul, se vaită omul cu frica morţii. Suntem nişte sărăntoci şi 1000 de lire sunt bani mulţi.
– Pentru ei ucideţi şi un om, nu-i aşa ?
– Da, da, da! Luaţi-l numai pe câine de lângă mine.
– Promiteţi că mă veţi lăsa în pace pe viitor?
– Jurăm în numele Madonnei!
– Ei, atunci, Grigio, vino la mine! Ţi-ai făcut datoria. Lasă-i să fugă. Fii cuminte şi vino încoace!
Încă un ultim mârâit ameninţător, apoi câinele vine la prietenul său şi-i linge mâna, în timp ce cei doi bandiţi, muşcaţi rău, pleacă tremurând.
De teamă ca nu cumva să întârzie în vreo zi, Grigio stă de pândă în amurg în faţa ospiciului şi îl conduce apoi pe Don Bosco pe toate drumurile,
şi-l aduce iarăşi acasă. Într-o zi, însă, el îl aşteaptă în zadar, în faţa uşii marchizului Domenico Fassati, pe prietenul său. În cele din urmă, pleacă spre
ospiciu cu urechile lăsate în jos, pleoştite. Cu mare bucurie îl salută băieţii care se zbenguie în zăpadă; degeaba caută să se descotorosească de el
când clopoţelul îi cheamă la cină.
– Dar de unde vine Grigio? întreabă Don Bosco, care stă deja la masă cu ceilalţi.
– N-am putut scăpa de el. Nu s-a lăsat gonit.
Între timp, câinele umblă în jurul meselor până ajunge la Don Bosco, îi pune capul pe genunchi şi se uită la el cu o privire ciudată.
 – Vrei să mănânci ceva, Grigio? îl întrebă preotul; însă câinele nici nu vrea să adulmece pâinea pe care Don Bosco o ia de pe masă şi i-o dă.
– Ei, răsfăţatule, tu vrei carne? Dar, vezi tu, Don Bosco nu are aşa ceva. Dacă nu vrei pâine, atunci, hai, şterge-o!
Încet, câinele se duce spre uşă, se mai întoarce o dată şi se uită la prietenul său cu ochi trişti de moarte.
– Ce este, Grigio? strigă Don Bosco. Ia vino încoace! N-am voit să te supăr.
Ascultător, Surul se întoarce iar la preot şi, cu privirea unui biet păcătos, ridică ochii spre el. Dintr-o dată, Don Bosco pricepe.
– Ei, asta-i! Eşti necăjit pentru că m-ai scăpat din vedere astăzi în casa marchizului. Dar n-ai nici o vină! Marchizul m-a lăsat să plec acasă cu
trăsura sa. Atunci, Grigio latră de bucurie, de parcă ar fi înţeles fiecare cuvânt. Apoi, îşi copleşeşte prietenul cu tandreţea sa greoaie şi pleacă
mulţumit.
– Asta e ceva foarte ciudat! spuse Don Bosco către băieţii săi. Am încercat de multe ori să aflu de unde vine Grigio şi al cui este. Dar am căutat
întotdeauna degeaba. Se pare că Dumnezeu l-a pus să-mi fie paznic şi ocrotitor.
Un an bun câinele este tovarăşul fidel al preotului şi numai după ce duşmanii renunţă la planurile lor întunecate, el dispare deodată, exact cum a şi
apărut şi n-a mai fost văzut prin Torino.
 Moartea albastră

În vara anului 1854, toate clopotele din Torino trag pentru morţi. Un negustor oarecare a adus holera în capitala piemonteză. Curând, toate
spitalele sunt pline până la refuz; în mănăstiri şi hoteluri sunt instalate spitale de urgenţă. Mult batjocoriţii călugări îşi oferă acum serviciile celor
care îi batjocoreau.
Don Bosco şi Don Vittorio Alasonati, devenit curând ajutorul de nădejde al lui Don Bosco în ospiciu şi în oratoriu, îi asistă pe bolnavii din
Valdocco. Don Bosco însuşi conduce în spitalul său, pe umerii săi vânjoşi, câte un bolnav căzut în stradă.
Pe zi ce trece, numărul victimelor morţii albastre devine tot mai mare. Într-o singură parohie, ea a distrus deja 500 de vieţi înfloritoare, iar molima
mai continuă să facă ravagii. Chiar şi căminul (ospiciul) în care trăiesc peste 100 de băieţi este în mare pericol.
– Ce să facem? îl întreabă băieţii pe părintele lor.
– Rămâneţi în harul lui Dumnezeu! răspunse apostolul tineretului şi puneţi-vă zilnic sub ocrotirea Madonnei; atunci, biciul lui Dumnezeu vă va
ocoli!
În sărbătoarea Înălţării Maicii Domnului, Don Bosco îi adună pe băieţii săi mai mari şi le spune:
– Dragii mei fii, după cum ştiţi, o molimă groaznică bântuie în oraşul nostru. Aproape că nu mai este casă în Valdocco unde să nu fie un bolnav şi
mulţi dintre ei n-au pe nimeni care să-i ajute în nenorocirea lor; chiar şi rudele lor cele mai apropiate fug din faţa suflului morţii. Infirmierii şi
îngrijitorii fug din spitale şi-i lasă pe bolnavi singuri în mizeria lor. În asemenea timpuri trebuie să se arate caritatea creştină. Bietul nostru frate, pe
care bandiţii l-au omorât în bătaie (acest duşman acum este molima aceasta), pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierhon, priveşte în jur şi caută un
samaritean milostiv. Oare putem trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola Mântuitorului? Oare nu trebuie să ne plecăm asupra lui şi să-i
ungem rănile? Cândva, tineretul nostru a plecat de bunăvoie sub drapelele regelui nostru în război. Acum este ceasul în care Mântuitorul nostru caută
voluntari pentru campania sa de caritate sub drapelul crucii. Deci nici noi, pe lângă care a trecut îngerul morţii, nu avem voie să ne eschivăm (să
fugim); de aceea, vă întreb: cine dintre voi este gata să-i îngrijească pe aceşti bolnavi?
Se ridică multe mâini, însă Don Bosco le face semn şi le zise:
– Fiii mei, gândiţi-vă bine la ce fel de serviciu vă obligaţii! Nu veţi găsi decât mizeria, putoarea, murdăria şi nespusa nenorocire. Suflul holerei vă
va lovi şi poate că moartea îşi va întinde mâna după vreunul dintre voi. De aceea, gândiţi-vă bine dacă aveţi destulă tărie de a lua asupra voastră
îndrăzneala iubirii! Acum, cine dintre voi mai este hotărât să jertfească totul, să se anunţe!
Însă Don Bosco nu trebuie să aştepte. Se ridică mai mult de 40 de băieţi, elevi la gimnaziu, meseriaşi, viitori negustori. Lui Don Bosco i se
umezesc ochii. Desigur că băieţii îi fac necazuri şi griji, însă în ceasul următor ei sunt gata pentru jertfe eroice.
Ei se duc prin spitale şi prin camerele oamenilor, căutându-i pe cei bolnavi, şi le fac cele mai umile servicii, în multe nopţi pe care le petrec lângă
patimile bolnavilor.
 Mizeria e de nedescris. Deseori este lipsă chiar de strictul necesar. Căminul lui Don Bosco cedează şi ultimul lucru pentru a veni în ajutorul celor
nenorociţi, însă şi aici proviziile sunt pe terminate.
Într-o zi, elevul de gimnaziu Michele Rua îi cere mamei Bosco un cearşaf pentru un biet bolnav, descoperit într-o mansardă. Ea caută zadarnic
prin dulapuri şi şifoniere.
– Nu mai am nimic, spuse ea în cele din urmă; dar stai un pic, mai e aici o faţă de masă. Ia-o!
– Mulţumesc, mamă Bosco! Are să fie bună.
De abia a plecat băiatul, că iată intră valvârtej Giovanni Cagliero şi strigă:
– În hotelul „Inima de aur” zac pe podea, într-o stare mizerabilă, nişte străini pe podeaua goală. Nu aveţi ceva lenjerie sau cearşafuri pe care să le
duc?
– Acum într-adevăr nu mai am nimic, spuse mama Margareta.
– Chiar nimic? obiectă adolescentul cu privirea tristă. Mama Bosco se gândeşte o clipă; merge în biserică şi ia faţa de altar, aduce din sacristie un
amict şi un rochet (casulă) şi I le dă băiatului.
– Bunul Dumnezeu mă va ierta că-l jignesc, spuse ea. Dar de fapt, el însuşi suferă în bolnavi.
Mirat, gimnaziastul pleacă cu legătura sub braţ. Când se întoarce seara, el nu se mai simte bine. Are ameţeli şi o greaţă teribilă îl apucă. Mama
Bosco îl sileşte să se culce, dar el se opune.
– Te-ai îmbolnăvit, ai o temperatură mare, capul îţi arde – îi spune mama Margareta energic. Culcă-te şi vezi să te faci bine.
– Nu, sunt de serviciu la noapte, bâlbâi el. Bolnavii mă aşteaptă. Nu, nu am holeră, ci un fel de febră tifoidă.
Deci nu holera l-a doborât pe băiat, ci un fel de febră tifoidă. Patru nopţi băiatul pluteşte între viaţă şi moarte. Mama Bosco nu se mai mişcă de
lângă el. Medicul se îndoieşte serios de posibilitatea salvării sale şi-l îndeamnă pe Don Bosco să-i dea sacramentele din urmă.
– Ei, dragul meu Giovanni, ce crezi tu? îl întrebă preotul când intră în camera lui. Ce este mai bine, să te duci în cer sau să te însănătoşeşti?
– E mai bine să merg în cer, răspunse băiatul zâmbind, cu toată durerea sa zdrobitoare.
– Aşa-i, micuţul meu. Dar de data aceasta, Maica Domnului vrea să fii salvat. Ai să te însănătoşeşti şi ai să devii preot. Atunci îţi vei lua Breviarul
şi vei merge departe, departe.
A doua zi dimineaţă, febra cedează şi, câteva zile mai târziu, Giovanni se poate dedica din nou bolnavilor de holeră. De multe ori se va gândi la
cuvântul tainic al tatălui său spiritual şi va vedea el însuşi cum toate se împlinesc în mod minunat.

Toamna, când molima mai cedează, Don Bosco aranjează în aşa fel ca devotaţii săi samariteni milostivi să aibă parte de o odihnă binemeritată. Se
duce cu ei la Becchi, unde îl ajută pe fratele său, Giuseppe, la culesul viilor.
Acasă s-au schimbat multe; Antonio, de cinci ani de zile, îşi doarme somnul de veci în cimitirul satului. Acum, fiii lui conduc gospodăria, în timp
ce destoinicul Giuseppe a cumpărat o frumoasă grădină în vecinătatea pământului său.
Giuseppe îi primeşte cu mare bucurie pe tinerii veseli în casa sa, se îngrijeşte şi le pregăteşte un sălaş de paie la etaj, se îngrijeşte ca ei să aibă de
toate şi se bucură de binevenitul lor ajutor; în râsete şi cântece, căzile mari se umplu cu struguri.
 În aerul sănătos, băieţii surmenaţi îşi revin; obrajii lor palizi şi supţi se rumenesc şi se rotunjesc; chiar şi cel mai tăcut dintre ei începe să se
deprindă cu râsul la Becchi.
Ziua cea mai minunată pe care o trăiesc la Becchi este sărbătoarea Preasfântului Rozariu. Don Bosco a făcut în casa fratelui său un altar în cinstea
Maicii Domnului şi băieţii au adus o căruţă plină cu flori şi verdeaţă, pentru a-i împodobi icoana. Din toată inima, preotul îi mulţumeşte Madonnei
pentru ajutorul dat în aceste timpuri grele şi se recomandă iarăşi, împreună cu toţi fiii săi, bunătăţii sale de mamă. În ziua următoare, o zi minunată şi
aurie de toamnă, când iese din casă pentru a-şi supraveghea băieţii, Don Bosco e întâmpinat de un băiat de 12 ani, însoţit de tatăl său.
– Aveţi treabă cu mine? întrebă preotul.
– Da, sfinţia voastră, răspunse omul prietenos. Sunt fierarul Savio Carlo din Mondonio, iar el este fiul meu, Domenico. Nu m-a lăsat în pace până
nu am venit cu el la Becchi. Vrea cu orice preţ să vorbească cu dumneavoastră. Don Bosco îl priveşte cu multă bunăvoinţă pe băiat, care, cu ochii
mari şi strălucitori, se uită cu încredere la el. I se păru că-l vede pe prietenul său din tinereţe, Luigi Comollo, în faţa sa.
Îi duce pe cei doi în casă. Domenico îi spune că a frecventat şcoala de latină din Castelnuovo, iar acum doreşte foarte mult să vină la Torino,
pentru a-şi continua acolo studiile la gimnaziu.
– Mă luaţi cu dumneavoastră? întrebă el în cele din urmă.
– De ce nu? Mi se pare că eşti o stofă bună.
– Stofă bună? râse băiatul. Atunci dumneavoastră veţi fi croitorul care o veţi croi şi coase.
– Mi se pare însă că eşti puţin cam firav pentru studiu, e de părere Don Bosco.
– Dumnezeu mă va ajuta.
– Şi ce vrei să devii după terminarea studiilor?
– Aş vrea să devin preot, dacă Dumnezeu îmi va da harul său.
– Ţi-ai propus un ţel înalt, dar cum stai cu aptitudinile necesare? Hai să facem repede o probă. Uite, ai aici o carte. Mergi dincolo în cameră şi
învaţă o pagină pe de rost. Atunci vom vedea! Cred că într-o oră vei ruşi. Eu, între timp, voi vorbi cu tatăl tău.
Nu dură mult şi iată că, numai după cinci minute, intră Domenico Savio şi-i spuse lui Don Bosco:
– Dacă vreţi să mă ascultaţi acum…
– Cum, ştii deja toată pagina pe de rost? Ia să aud!
Fără să se încurce, băiatul repetă pagina cuvânt cu cuvânt.
– Ai o memorie straşnică, spuse mirat preotul. Atâtea la acest băiat îi aduc aminte de propria sa tinereţe.
– Da, spuse tatăl, băiatul meu învaţă uşor. Singura sa dorinţă este studiul. Nu-i bun de fierar. De aceea e şi aşa de firav şi poate că e păcat.
– Bine, spuse Don Bosco. De ziua Tuturor Sfinţilor, să vii la Torino. Te primesc cu dragă inimă în cămin.
Băiatul scoase un strigăt de bucurie şi sărută cu foc mâna preotului.

În ziua hotărâtă, cu legăturica sa în mână el, Domenico Savio intră în Torino. Don Bosco îl duce în camera sa, îi explică regula casei şi-i
recomandă să fie mereu supus voinţei învăţătorilor săi.
 – Vă promit din toată inima, răspunse Domenico.
Pe urmă, privirea sa ajunge pe o foaie de hârtie agăţată pe un perete. El citeşte: „Da mihi animas, cetera tolle!”
– Înţelegi maxima aceasta?
– „Dă-mi sufletele, celelalte ia-mi-le!”
– Este deviza sfântului Francisc de Sales, spuse preotul. Ai tradus bine, dar înţelegi ce vrea să spună?
– Desigur. Aici nu este vorba de afaceri cu bani, ci afaceri cu sufletele. Sper că şi sufletul meu va avea parte de acest târg.
Don Bosco, uluit, se uită tot mai mult la acest băiat care îi aminteşte mereu de prietenul său, Luigi Comollo. Între ei există o asemănare perfectă:
păr negru, creţ, sprâncenele frumos arcuite, ochi strălucitori, gura expresivă şi faţa foarte fină.
Tot mai mult Don Bosco îşi dă seama ce giuvaier i-a încredinţat Dumnezeu în acest copil.
Domenico Savio se obişnuieşte repede cu noile sale condiţii de viaţă. Sărăcia şi nevoia domnesc în ospiciu, însă şi cea mai strâmtă şi întunecoasă
cameră este plină de marea bucurie care domneşte aici ca regină. Don Bosco vrea să vadă un tineret vesel în jurul său şi, acolo unde întâlneşte pe
vreunul cu capul plecat, vine imediat la el şi-l întreabă: „Ce te apasă, fiule? Ai păcătuit? Atunci, pune repede totul în ordine, dar altfel să nu faci
figura asta (adică numai când ai păcătuit trebuie să fii trist, în rest, niciodată).”
Noul venit constată cu uimire cu câtă măiestre conduce preotul sufletele tinerilor. Aici, un băiat s-a făcut vinovat de lipsă de stăpânire de sine şi s-
a certat cu un alt băiat. Seara, Don Bosco îl ia deoparte şi-l întreabă:
– Ei, fiul meu, ce mai faci?
– Excelent.
– Aşa, oare aici, înăuntru, nu e ceva care nu e în regulă?
– Aveţi dreptate. Când pot să mă spovedesc?
– Du-te în capelă şi pregăteşte-te! Apoi voi veni şi eu.
Altul găseşte seara sub pernă un bilet, scris de mâna lui Don Bosco.
„Te-ai comportat astăzi ca şi cum Dumnezeu ar fi lângă tine, ar fi de faţă. Gândeşte-te la acest lucru înainte de a adormi!”
– El ţi se uită în inimă, se gândi băiatul. Nimic nu poţi să ascunzi de el. Şi, sincer, se decide să fie mai atent pe viitor în comportarea sa.
Adeseori, Domenico se gândeşte cum de reuşeşte apostolul tineretului să impună disciplina atâtor interni, care provin din cele mai diferite medii.
„Trebuie să aibă o baghetă magică, se gândeşte el. Şi o cunosc deja; e iubirea sa faţă de noi”.
Domenico are dreptate. Secretul artei de a educa, pe care îl posedă Don Bosco, este bunătatea. Dacă un intern a greşit, el îl readuce pe calea cea
bună cu un singur cuvânt de dragoste. Pedeapsa e ultimul mijloc la care apelează foarte rar; şi chiar când o face, el pune şi în aceasta un act de
bunătate. Oricum, această pedeapsă nu este niciodată pe bătaia. Preotul le spune adeseori educatorilor: „Un copil uită uşor nuiaua mamei, dar nu o
uită niciodată a altuia. Când educatorul bate, el otrăveşte tânărul suflet pe care vrea să-l educe!”
Lui Domenico îi place cel mai mult dizertaţia de seară, care încheie fiecare zi. Nu durează decât câteva minute, dar ceea ce spune Don Bosco îi
intră în suflet şi se termină întotdeauna cu părintescul „Noapte bună!”.
 Într-o seară, le spuse tinerilor că fiecare dintre ei trebuie să ajungă un adevărat sfânt şi trebuie să tindă spre desăvârşire; acest lucru e greu, şi
totuşi, mult mai uşor decât se crede. În această noapte, Domenico nu-şi găseşte mult timp somnul. A doua zi, îl caută în cameră pe Don Bosco şi-l
întreabă:
– Ce trebuie să fac, ca să ajung sfânt?
– Tu ce crezi că ar trebui să faci?
– Aş putea în unele zile să nu mănânc deloc sau numai puţin, se gândeşte băiatul. Dar preotul răspunde negativ.
– Să-mi fac un bici şi să mă biciuiesc singur!
– Nu!
– Dar ce să fac ca să ajung în cer? strigă Domenico, care nu mai are nici o idee.
– Dumnezeu vrea să facem pocăinţă. Pocăinţa ta este ascultarea.
– Da, însă uneori ar trebui să fac ceva deosebit. Asta scrie în toate cărţile sfinţilor.
– Desigur, uneori trebuie să faci şi ceva deosebit. De exemplu, să rabzi de foame, de sete, de căldură şi de frig fără a te impacienta.
– Da, dar asta trebuie să o fac oricum.
– Da, însă devine o virtute când rabzi totul de dragul lui Dumnezeu. Acesta este drumul spre desăvârşire. Este foarte modest şi simplu.
– Şi nimic deosebit!
– Este ceva deosebit dacă un băieţel de 12 ani îşi îndeplineşte conştiincios îndatoririle zilnice şi cu răbdare. Acesta e drumul cel mai drept spre
cer.
În câteva săptămâni după venirea lui Domenico, se celebrează în oratoriu o sărbătoare minunată, ziua în care papa Pius al IX-lea ridică străvechea
credinţă a Bisericii despre Neprihănita Zămislire a Mariei la rangul de dogmă. Este 8 decembrie 1854. La Roma, entuziastele strigăte ale
creştinătăţii, „Viva la Vergine Immacolata! – Trăiască Fecioara Neprihănită!”, sunt însoţite de salve de bun şi de dangătul clopotelor.
În această zi, Don Bosco consfinţeşte solemn toată comunitatea Preacuratei (Neprihănitei) şi-i mulţumeşte pentru ocrotirea acordată în timpul
marii molime.
În seara acestei mari sărbători, Domenico Savio stă în genunchi, la altarul Fecioarei, şi-i spune:
– Marie, îţi dăruiesc inima mea, fă ca ea să fie mereu a ta! Isuse şi Marie, voi sunteţi pentru totdeauna prietenii mei! În numele milostivirii, vă
rog, lăsaţi-mă să mor mai curând, decât să am nenorocirea de a fi săvârşit un singur păcat!
 Călăreţul roşu

Într-o zi din noiembrie 1854, băieţii îl aşteaptă în zadar pe părintele lor sufletesc în refector.
După masă, fiecare dintre ei se duce la datoria sa, numai Don Vittori Alasonatti şi câţiva clerici rămân să discute o problemă serioasă.
– Oare unde o fi stând Don Bosco atâta? întrebă Domenico Tomatis. N-ar trebui să-l chemăm?
– Nu-i place să fie deranjat de la lucru, răspunse Don Alasonatti. Ştiu numai că are griji mari.
– Grijă pentru noi? întrebă Giovanni Cagliero, care de o lună de zile poartă reverenda neagră. Pentru oratoriu?
– Nu, ci pentru Biserică. După cum ştii, liberalii din guvern au de gând să impună un proiect de lege în baza căruia toate averile bisericeşti din
Sardinia-Piemont să fie secularizate, iar cele mai multe mănăstiri să fie desfiinţate. Aşa o nedreptate nu-l doare pe nimeni mai mult decât pe tatăl
nostru, dar, în acelaşi timp, se teme ca nu cumva, în cazul aprobării acestei legi, să cadă vreo nenorocire pe capul regelui nostru.
– Să exproprieze Biserica, să închidă mănăstirile, asta e răsplata pe care o dau ei ajutorului pe care călugării l-au dat în timpul holerei? strigă
Michele Rua indignat.
În acea clipă intră în sală Don Bosco.
– Iertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, prietenii mei, spuse el zâmbind. Cred că mi-aţi lăsat şi mie o lingură de supă.
– Mama dumneavoastră a pus-o la cald; am s-o aduc, spuse Felice Reviglio.
– Am mai avut de lucru, se scuză Don Bosco. Astăzi am scris trei scrisori importante: papei, regelui şi călăului.
Tinerii clerici râd de această combinaţie ciudată. Faptul că tatăl lor îi scrie papei nu este ceva neobişnuit; iar călăul, cu toată oroarea pe care ţi-o
inspiră meseria lui, e un prieten şi un binefăcător al oratoriului; de aceea, o scrisoare trimisă lui nu e ceva extraordinar. Însă o scrisoare către rege?
Oare ce are de gând Don Bosco să-i scrie regelui?
– Iată scrisoarea către rege. Dacă vrei, Angelo Savio, transcrie-o!
– Desigur, cu plăcere, răspunse tânărul cleric, rudă cu evlaviosul Domenico.
– Bine, atunci, ia-o! Ba nu, stai şi citeşte-o! Vreau să ştiţi cu toţii ce-i comunic regelui. Angelo Savio citeşte rândurile scrisorii cu o mirare
crescândă:
„În ultima noapte am avut un vis ciudat. Parcă mă aflam în corul mijlociu al oratoriului, când deodată a intrat un călăreţ în haine roşii ca cele ale
lacheilor de la curte şi îmi striga: «O veste importantă!» «Ce fel de veste», l-am întrebat eu. «Raportează»: «Mare înmormântare la curte, mare
înmormântare la curte!»
Voiam să întreb cine a murit, dar călăreţul a plecat”.
– Cum, şi altceva nimic? întrebă Angelo Savio.
 – Nu, altceva nimic! Regele să se gândească singur! Dar acum vreau să mănânc. Îţi mulţumesc, bunul meu Felice, îi spuse preotul tânărului care
tocmai aducea supa.
Cinci zile mai târziu, Don Bosco are aproape acelaşi vis. Iar aude tropăitul unui sol regesc. De data aceasta, el anunţă: „Mari înmormântări la
curte!” şi iar plecă.
A doua zi, Don Bosco îl înştiinţează pe rege printr-un manuscris de noul său vis, şi-l rugă să prevină nenorocirea ameninţătoare, împiedicând
aprobarea proiectului de lege.
– Această lege va aduce dinastiei mare nenorocire, le spuse el, îndurerat, seara băieţilor săi.
Câteva zile mai târziu, apare la oratoriu marchizul Domenico Fassatti, un binefăcător al oratoriului, şi-i spune lui Don Bosco:
– Ce aţi făcut, părinte? Prin scrisorile dumneavoastră, aţi răvăşit curtea. Regele este consternat şi foarte mânios. Doar ştiţi câtă recunoştinţă
datoraţi bunăvoinţei sale!
– Desigur că ştiu asta, răspunse preotul liniştit. Tocmai de aceea am găsit că este de datoria mea să-l previn. Nu i-am scris decât adevărul.
La 28 noiembrie 1854, ministrul Justiţiei, Urbano Rattazi, înaintează Camerei Deputaţilor proiectul de lege pentru desfiinţarea mănăstirilor, iar
contele Camillo di Cavour, care de doi ani este şeful Guvernului Regal, este decis cu orice preţ să pună legea în aplicare. Contra opoziţiei ferme a
conservatorilor, liberalii îşi bazează proiectul de lege pe motive perfide.
– Biserica nu are drept de proprietate, explică vorbitorul. Bunurile ei sunt ale săracilor. Dacă naţiunea este săracă, ea are dreptul să pună mâna pe
aceste bunuri.
După o dispută agitată, în cursul căreia contele Solaro della Margherita susţine că exproprierea care se plănuieşte este un jaf nelegiuit, dezbaterile
se amână.
La începutul Anului Nou, visele lui Don Bosco se împlinesc. La 12 ianuarie, moartea bate pentru prima dată la uşa palatului regal: Maria Teresia,
mama lui Victor Emanuel al II-lea moare după o boală scurtă. Don Bosco pierde în ea o mare binefăcătoare. Regele este lovit foarte greu şi e cuprins
de o nelinişte chinuitoare, care nu-i dă voie să închidă ochii nici noaptea. Încă în timpul funeraliilor, moare Adelheid, soţia regelui, lehuză, în urma
naşterii unui prinţ.
Câteva săptămâni mai târziu, o urmează în mormânt prinţul Ferdinand de Savoya, fratele regelui.
Cu toate avertismentele cerului, camera hotărăşte, în 2 martie 1855, adoptarea Legii Rattazi.
Moartea bate pentru a patra oară la poarta regelui, răpindu-i pe fiul său mai mic, de 17 ani.
Cinci zile mai târziu, tot Senatul aprobă, cu majoritate relativă, legea, deşi mons. Di Calabiana, episcopul din Casale, oferă guvernului 1.000.000
de lire pentru a renunţa la adoptarea acestei legi.
– Acum, regele are ultimul cuvânt, le spuse Don Bosco, în ziua următoare băieţilor săi. Mai trebuie doar iscălitura lui şi o mulţime de mănăstiri
vor fi desfiinţate. Mă tem însă că cerul va trimite şi mai multă nenorocire asupra palatului regal.
– N-ar fi bine să i se scrie regelui? întrebă Giovanni Cagliero.
– Desigur! Vrei tu să scrii, Angolo?
– Cu plăcere, răspunse tânărul cleric. Spuneţi ce să scriu. Şi Don Bosco dictează:
 „Maiestatea voastră, ieri am luat parte la o petrecere şi printre cei de faţă era şi Don Bosco. Se vorbea despre întâmplările zilei, printre altele, şi de
legea Rattazi, care a fost aprobată de senat. Don Bosco spunea: „Dacă aş putea vorbi cu regele, i-aş spune: «Maiestatea voastră, nu semnaţi această
lege, căci veţi aduce asupra Maiestăţii voastre şi a familiei regale multe nenorociri»”.
Vă aduce la cunoştinţă aceste lucruri fidelul, devotatul şi supus dumneavoastră Angelo Savio din Castelnuovo d’Asti” (ultimele cuvinte, ca
iscălitură).
Victor Emanuel păleşte când citeşte această scrisoare. Prea l-au zguduit avertismentele cerului; doar în răstimp de câteva luni, şi-a pierdut mama,
soţia, fratele şi fiul.
– Acest Don Bosco nu mă lasă să trăiesc, spuse el, tremurând.
După câteva zile, i s-a adus legea, ca să o iscălească. El a cerut un răstimp de gândire. Între timp, se sfătuieşte cu câţiva teologi, doctori în dreptul
canonic, care, în loc să apere drepturile Bisericii, când regele le-a spus de avertismentele lui Don Bosco, ei răspund cu servilism:
– Maiestate, nu vă speriaţi de cele ce vă spune Don Bosco. Timpul proorociilor a trecut. Nu trebuie să mai ţinem cont de profeţii şi de ameninţări.
– Şi cum vedeţi situaţia din punct de vedere juridic?
– Autoritatea de stat este competentă să ia unele măsuri, pe care le consideră necesare, pentru a asigura bunăstarea în stat. Acest drept se extinde,
desigur, şi asupra ordinelor călugăreşti, precum şi peste alte asociaţii bisericeşti care au drept de proprietate.
– Pot, aşadar, să iscălesc legea cu conştiinţa împăcată?
– Maiestatea voastră poate iscăli, răspund teologii curţii.
Atunci, Victor Emanuel pune mâna pe condei şi iscăleşte legea care închide 334 de mănăstiri şi lasă pe drumuri peste 5000 de călugări şi
călugăriţe.
În ziua următoare, Don Bosco se întâlneşte, la rondelul Valdocco, cu unul dintre cei patru teologi.
– Dumneavoastră sunteţi Don Bosco? îl întreabă juristul.
– Da, eu sunt.
– Deci dumneavoastră i-aţi scris regelui acele scrisori obraznice?
– Eu i-am scris, însă nu scrisori obraznice, ci scrisori pe care m-am simţit obligat, ca supus credincios ce-i sunt, să i le scriu.
– Aţi avut, aşadar, îndrăzneala de a-l sili pe rege cu părerea dumneavoastră şi să vă opuneţi legii, în loc să vă supuneţi ei? Trebuie să vă spun că
sunt indignat de îndrăzneala dumneavoastră.
– Regele n-a ascultat de sfatul meu?
– Nu, a semnat legea.
– Şi dumneavoastră l-aţi sfătuit să o facă?
– Fără nici o ezitare.
– Aţi celebrat astăzi sfânta Liturghie?
– Bineînţeles! De ce să n-o celebrez?
– Atunci, cel puţin, v-aţi spovedit înainte?
– Ce-i cu întrebarea aceasta? De ce?
 Atunci, Don Bosco îşi înalţă privirea, se uită la confratele său, arzând de mânie, şi-i spuse:
– Cum aţi îndrăznit să vă urcaţi la altar fără să-i cereţi iertare Domnului pentru trădarea dumneavoastră şi fără să reparaţi greşeala comisă
păgubind Biserica prin vina dumneavoastră?
Teologul nu poate rezista privirii pătrunzătoare a lui Don Bosco. Cu cuvinte bâlbâite, el încearcă să-şi justifice atitudinea. Dar Don Bosco îi
combate toate argumentele, iar juristul pleacă ofensat. Mult mai târziu, el îşi recunoaşte în faţa conducătorului oratoriului vina şi, de atunci, ei au
devenit cei mai buni prieteni, iar teologul jurist a devenit un binefăcător al oratoriului său.
Nici regele nu-şi retrage bunăvoinţa faţă de prevenitorul său serios. Însă urmările nefaste nu mai pot fi oprite. Porţile mănăstirilor se închid în
urma călugărilor alungaţi din ele. Toate proprietăţile lor, cu care secole de-a rândul l-au slujit pe Dumnezeu, precum şi pe cei săraci, trec în posesia
statului.
Ambiţiosul conte Cavour şi-a atins ţinta.

Picnic cu vagabonzii şi bandiţii

În iunie 1855, Don Bosco le ţine tinerilor ocnaşi ai închisorii centrale din Torino nişte exerciţii spirituale, care se termină duminică, cu
împărtăşania generală. După serbare, el se duce la biroul directorului închisorii:
– Ei, Don Bosco, aţi fost mulţumit de vagabonzii noştri? întrebă funcţionarul.
– Da, foarte mulţumit. Au făcut o treabă foarte bună şi vreau să-i răsplătesc pentru asta.
– Şi la ce v-aţi gândit?
– Mă gândesc la o excursie, undeva la iarbă verde. Parcul regal din Stupinigi ar fi un loc nimerit pentru aşa ceva. Acolo, bieţii băieţi ar putea
zburda după pofta inimii, să mai respire şi ei un aer curat. Mi-a produs atâta suferinţă vederea feţelor lor palide şi triste!
– Vreţi să glumiţi?
– Nu, vorbesc foarte serios şi vă rog să-mi daţi permisiunea.
– Dar, părinte!… Eu nu pot aproba un asemenea plan. N-aş putea să-mi asum răspunderea pentru aşa ceva. De aceea, vă rog, scoateţi-vă din cap
această idee năstruşnică.
– Acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt?
– Da, acesta este ultimul meu cuvânt.
– Atunci, mă voi adresa ministrului Justiţiei.
– Dacă speraţi să ajungeţi cu el la un rezultat, poftiţi, spuse directorul ironic!
Ministrul Justiţiei, Urbano Rattazzi, autorul proiectului legii exproprierii mănăstirilor, se uită mirat la Don Bosco, când acesta îi expune scopul
vizitei sale.
– Nu suntem în prea bune relaţii de prietenie, dragul meu Don Bosco, spuse el, după ce l-a ascultat cu atenţie. Ştiu că mă socoteşti ca pe un tâlhar
condamnabil al Bisericii. Cel puţin, aşa m-aţi onorat în scrierile dumneavoastră.
 – Întocmai, excelenţă! Mama mea m-a învăţat de mic copil să-mi exprim întotdeauna părerea, fără nici o reticenţă.
– Ei bine, ca să vedeţi că nu vă port nici o pică, alegeţi-vă o zi şi anunţaţi-mă! Voi avea grijă. Câţiva poliţişti o să vă însoţească, pentru a evita
orice pericol de evadare.
– Vă mulţumesc, excelenţă, însă probabil că eu nu m-am exprimat destul de clar. Eu aş vrea să petrec cu deţinuţii o zi în plină libertate. Aşa că nu
vreau să văd prin apropiere nici un poliţist. Seara îi voi aduce pe toţi înapoi, la închisoarea centrală.
– Despre câţi băieţi este vorba?
– Cam de vreo 150.
– Dragul meu Don Bosco, nu o să aduceţi înapoi nici 10.
– Sigur că nu voi aduce 10, ci pe toţi. Doar v-am spus.
Ministrul Justiţiei se gândeşte o clipă. Acest Don Bosco este cel mai periculos adversar al său. Rattazzi ştie de ce respect superstiţios se bucură el
la curtea regală. Ar fi deci o ocazie bună de a-l convinge pe rege că acest om este un smintit. Bineînţeles, gândeşte ministrul, afacerea se va termina
cu o catastrofă. Tinerii vagabonzi vor fugi în toate părţile, după ce se vor vedea în libertate, şi acest Don Bosco se va compromite total şi-şi va pierde
toată stima la curte. Ministrul îşi freacă mâinile vesel:
– Bine, dacă dumneavoastră vă luaţi răspunderea…
– Mi-o iau.
– Mi-aţi da o dovadă şi în scris?
– Cu semnătură şi cu sigiliu.
– Atunci, facă-se voia dumneavoastră.
În aceste condiţii, într-o splendidă zi de primăvară porţile închisorii centrale se deschid şi 150 de deţinuţi se îmbulzesc spre libertate.
– Nu o să-i mai vedem pe nici unul dintre ei, mârâi paznicul.
La poarta închisorii, Don Bosco îşi aşteaptă prietenii cu câţiva băieţi de la cămin şi cu un măgar încărcat cu coşuri pline.
– Bine aţi venit, copiii mei! strigă preotul către deţinuţi. Vremea este minunată, vom avea o zi splendidă! Hai să mergem. Ce-ar fi să cântăm?
Lumea se opreşte pe stradă, când Don Bosco trece cântând cu ceata sa. După îmbrăcămintea şi capetele lor tunse, ei îşi dau foarte bine seama cine
sunt flăcăii şi de unde vin.
– Se poate aşa ceva? strigă ei indignaţi. Doar ăştia sunt toţi băieţii din închisoarea centrală: hoţi, tâlhari, înşelători, criminali! Cum poate acest
preot să umble cu ei pe străzile noastre, de parcă ar face o excursie cu tinerii de la oratoriul său?
– Şi, auzi, nici un gardian, nici un poliţist cu dânşii! Ăsta-i un pericol adevărat pentru Torino! strigă un cetăţean oarecare cumsecade. Femeie, ia-ţi
lenjeria de pe sfoară şi închide-ţi găinile!
Don Bosco, însă, merge cu protejaţii săi mai departe, fără să-i pese de nimic. După ce oraşul rămâne în urma lui, băieţii nu se mai sfiesc. Se simt
mai liberi ca niciodată, de când porţile închisorii s-au închis în urma lor. Îmbătaţi de reînnoita poftă de viaţă, ei se grăbesc râzând şi cântând prin
minunata primăvară piemonteză. După două ore de mers, ajung la ţintă: parcul regal din Stuipinigi. Nicicând pomii bătrâni nu au mai văzut vreodată
atâta viaţă clocotitoare ca în această zi.
 – Numai de n-ar fugi vreunul, se îngrijoră unul dintre tinerii de la cămin. Don Bosco, mi se pare că ministrul de Justiţie abia aşteaptă să vă facă de
ruşine.
– Ai încredere. Nu va fugi nimeni; ai să vezi, îl linişteşte preotul. Dar acum desfaceţi coşurile. E timpul să luăm micul dejun.
Îndată, toată banda se aşază într-un luminiş frumos şi începe să mănânce cu poftă. Au pâine, cârnaţi, fructe şi chiar un pahar cu vin.
În timp ce deţinuţii se ospătează, Don Bosco le spune:
– Fiţi atenţi la ceea ce vă spun. Pentru a vă face o bucurie, nici un jandarm nu a avut voie să vă însoţească; eu am pus această condiţie. Însă, în
acelaşi timp, mulţi oameni aşteaptă ca voi să fugiţi, ca să mă compromit. Dar eu ştiu că mă pot bizui pe voi. Sau aţi vrea să-mi faceţi acest rău de a
nu vă mai duce înapoi? Sunteţi voi în stare să faceţi una ca asta?
– Nu, părinte! strigă un tânăr spărgător, care mai are de executat câţiva anişori de detenţie. Puteţi să vă bizuiţi pe noi. Nici unul nu va fugi, căci i-
am sparge capul…
– Dacă i-aţi fi adus pe jandarmi, am fi şters-o, dar aşa… spuse un altul, care mai are multe de ispăşit. Ne-am simţi prost. N-aveţi nici o grijă,
părinte! Vom fi atenţi să nu se „rătăcească” nimeni prin parc.
– Nici nu m-am aşteptat la altceva de la voi, spuse preotul. Şi acum, să nu mai spunem nici un cuvânt despre asta. Am adus aici câteva mingi.
Prinde-o, Gustavo! Ia una şi tu, Giorgio! Şi una pentru tine, Paolo! Jucaţi şi vă zbenguiţi după pofta inimii!
Ziua trece minunat. Don Bosco se amestecă în joaca lor veselă, organizează lupte, le demonstrează băieţilor că mai ştie să fugă şi să sară de parcă
ar fi tânăr. După masa de prânz, el le spune deţinuţilor câteva glume şi, în cele din urmă, unele povestiri care dau de gândit, apoi jocul continuă până
seara.
Ici-acolo, preotul îl atrage pe câte un băiat deoparte, îl întreabă părinteşte cum îi merge, ce planuri are pentru viitor, ascultă cu răbdare dacă vreun
deţinut îi povesteşte ce împrejurări vitrege l-au dus pe drumul cel rău, îl încurajează şi-i promite ajutorul său pentru ziua eliberării.
Prea repede a coborât soarele la asfinţit. Toţi mănâncă ceea ce a mai rămas, apoi se pregătesc de drum. Don Bosco este foarte obosit şi abia îl mai
ţin picioarele.
– Dar măgarul, n-ar fi nimerit să ne ajute? râse un tânăr deţinut.
Îl ridică forţat pe preot pe animalul sur şi se întorc triumfători la închisoarea centrală.
Paznicii sunt uluiţi când constată că nu lipseşte nimeni dintre cei 150 de deţinuţi.
– Asta-i o minune! spun ei clătinând din cap. Nouă cel puţin jumătate ne-ar fi fugit.
– E de necrezut! spuse şi directorul când i se raportă întoarcerea deţinuţilor. Acest Don Bosco…
Nici ministrul Justiţiei nu ştie ce să spună.
– Nu, acest Don Bosco e un drac şi jumătate!
Multe zile la rând, această excursie ciudată este subiectul discuţiilor prin cârciumile şi saloanele din Torino. Chiar şi regele află despre această
ispravă. Zâmbind, el le spune curtenilor săi:
– Sfântului Vincenţiu de Paul i-am spus „charmeur des tigres – fermecătorul tigrilor”. Mi se pare că acest Don Bosco este ceva asemănător.
 Lumina de la stea

Într-o zi întunecată şi ploioasă de noiembrie a anului 1856, mama Bosco se întoarce de la un drum lung în oratoriu, care an de an s-a mărit. În
rochia ei udă, ea îşi face de lucru, se uită peste tot în felul ei grijuliu şi inteligent, pregăteşte cina pentru interni, însă înainte de a se aşeza la masă, ea
îi spune fiului ei:
– Nu ştiu ce este, dar nu mă simt bine. Cred că am temperatură. Vreau să mă culc.
– Dar, mamă, ce greşeli mai faci şi tu? îi reproşă Don Bosco. Rochia îţi este udă. De ce nu te-ai schimbat?
– Nu-i nimic, se eschivă mama, fără să-i mărturisească fiului că nu are decât o singură rochie, că pe celelalte le-a dăruit de mult timp. Am să-mi
pun o sticlă fierbinte. Mâine voi fi iarăşi sănătoasă.
– Să trimit după medic?
– Prostii! N-am nevoie de medic. Un ceai fierbinte, o sticlă fierbinte; mai mult nu-mi trebuie ca să mă fac sănătoasă. Şi acum, noapte bună.
– Noapte bună, mamă.
Însă noaptea este foarte grea pentru bolnavă. Dimineaţa, când intră Don Bosco în camera ei, o găsi cu o febră mare. Medicul, pe care-l chemă în
grabă, constată o pneumonie.
– Boala e periculoasă, spuse el. Câţi ani are mama?
– 68 de ani, răspunse Don Bosco. Fiecare zi din viaţa ei a fost muncă şi chin. Niciodată nu şi-a permis vreo clipă de odihnă, fie ea oricât de scurtă.
– Totuşi, inima îi este mai tare, îl asigură medicul, examinându-i pulsul.
– Ei, să vedem.
Băieţii sunt foarte tulburaţi când află de boala femeii, care atâţia ani le-a fost o mamă bună. Ei asaltează cerul cu rugăciuni şi promisiuni solemne,
iar icoana Maicii Domnului este mereu implorată.
Don Bosco trimite repede veste la Becchi. Giuseppe vine imediat şi stă zdrobit lângă patul mamei sale. Cei doi fraţi veghează cu schimbul,
căutând să-i aducă alinare şi să-i citească pe chip orice dorinţă pe care ea ar avea-o.
În a patra zi, mama Margareta primeşte de la fiul ei Sfânta Împărtăşanie. După aceasta, se simte puţin mai bine şi ia o mică gustare.
– Vezi, mamă, iar ai să te faci bine, spuse Don Bosco cu o speranţă nouă în suflet.
– Nu, nu, Giovanni al meu, voi muri, răspunse bătrâna. Vino încoace, aproape de tot! Mai am să-ţi spun câte ceva. Îmi pare rău că nu mai pot avea
grijă de cămin. Acum, toată povara va fi pe umerii tăi şi a colaboratorilor tăi. Sunt oameni minunaţi printre ei, însă în câţiva nu prea am încredere: nu
le place sărăcia. Dar sărăcia este scutul vostru cel mai bun. Atâta timp cât veţi fi săraci, Dumnezeu va fi cu voi, căci el îi iubeşte pe cei săraci, pe cei
sărmani!
– Mamă, n-ar trebui să vorbeşti atât de mult, spuse Don Bosco îngrijorat. Asta te epuizează.
 – Ah, foarte curând voi putea să tac destul. Aş vrea să vorbesc cu tine despre fiii tăi, doar sunt şi ai mei. Sunt băieţi minunaţi printre ei. Pe
Michele Rua te poţi bizui. Odată, el te va ajuta mult. Şi Giovanni Cagliero are o inimă bună şi credincioasă, dar să nu se lase prea mult pasionat şi
ocupat numai de muzică, pentru că are şi alte obligaţii de îndeplinit. Apoi, Domenico Savio! Domenico Savio e cel mai bun şi mai evlavios dintre
toţi. Dumnezeu îl iubeşte mult şi cred că ţi-l va lua repede.
– Domenico e slăbuţ, dar în rest e sănătos, spuse preotul.
– Nu va rămâne mult în preajma ta. Nu este făcut pentru pământ, ci pentru cer! Însă mai sunt câţiva băieţi care mă îngrijorează, ba chiar şi câţiva
clerici. Reverenda i-a făcut mândri. Ei caută mai mult onoarea lor decât pe cea a lui Dumnezeu.
Mama Bosco spuse câteva nume şi, cu mirare, fiul ei recunoaşte cu câtă perspicacitate judecă ea.
– Dacă prin mila lui Dumnezeu voi ajunge în cer, mă voi ruga fără încetare pentru oratoriu, adăugă bolnava după un timp.
Pe urmă, se păru că îşi pierde cunoştinţa. Don Bosco aude din gura ei cuvinte tainice: „Acum faci ceea ce nu ştii şi nu vezi. Dar vei şti şi vei
vedea când ai să iei lumină de la stea”.
– Lumină de la stea! spuse Don Bosco mirat, după ea.
Mama cade apoi între perne şi închide ochii obosiţi. După un timp, îi face semn fiului ei, Giuseppe, şi-i spune:
– Fiule, mă doare mult faptul că trebuie să te părăsesc pe tine şi familia ta. Şi tu mi-ai fost un fiu bun. Dumnezeu a binecuvântat munca ta şi ţi-a
adus bunăstarea. Veghează asupra copiilor tăi! Şi să rămână aşa cum i-a orânduit Dumnezeu: ţărani ai câmpului, numai dacă Dumnezeu nu i-a
chemat la preoţie, la călugărie… Sfânta Fecioară te va binecuvânta şi te va face fericit, împreună cu familia ta.
Seara, ea primi sfântul Maslu.
– Acum, sunt pregătită pentru ultimul drum, spuse ea după celebrarea sacramentului. Plec cu inima împăcată, căci mi-am făcut datoria, după
puteri. Spune-le fiilor tăi, Giovanni, că am muncit cu drag pentru ei şi că îi iubesc ca o mamă. Ei să se roage pentru mine şi să mă pomenească la
Sfânta Împărtăşanie! Eu te-am iubit întotdeauna, bunul meu Giovanni, dar sper că în fericirea veşnică te voi iubi şi mai mult. Dar acum, du-te, nu pot
suporta văzându-te cum suferi.
– Mă goneşti, mamă? întrebă preotul plin de durere.
– Da, du-te! Ştiu că ai să suferi mult în ultimele mele clipe. Du-te şi roagă-te pentru mine. Don Alasonatti e lângă mine, şi asta e suficient.
Cu mare greutate Don Bosco îşi părăseşte mama iubită. Se duce în camera sa, încearcă să aprindă lumina, însă chibritul se stinge de trei ori în
mâna sa tremurândă. Parcă aude iar cuvântul tainic pe care i l-a spus mama.
„Vei vedea şi vei înţelege, când ai să iei lumină de la stea!” Ce-o fi vrând să spună cu asta?
Deşi era foarte obosit, Don Bosco nu se culcă. La miezul nopţii, se mai duce o dată în camera bolnavei. Când îl vede, mama îi face un semn să se
îndepărteze.
– N-ai să reuşeşti, îi şopteşte ea.
– Doar nu îi poţi pretinde fiului tău să te lase singură în aceste clipe, spuse Don Bosco, cu buzele tremurânde.
O clipă, bolnava tace, apoi spune:
– Giovanni, fă ceea ce-ţi spun! Sufăr de două ori mai mult când te văd suferind. Du-te şi roagă-te pentru mine. Altceva nu-ţi cer. Rămâi cu bine!
 – Rămâi cu bine, mamă! plânse fiul, se aplecă peste ea şi o sărută uşor pe fruntea palidă. Apoi plecă, obişnuit cum e ca să-şi asculte mama, liniştit
în camera sa.
Către dimineaţă, pe la ora trei, el aude paşii fratelui său pe coridor. Imediat, iese la uşă:
– S-a sfârşit? întrebă el cu vocea tremurândă. Giuseppe dă din cap mut; de durere nu poate spune un cuvânt.
Dis-de-dimineaţă, Giovanni se duce la biserica „Santa Maria Consolata” şi celebrează primul „requiem” pentru defunctă. Înaintea icoanei
luminate a Mângâietoarei mâhniţilor, el se aruncă în genunchi şi se roagă din toată inima:
– Fecioară milostivă, acum nu mai avem mamă! O familie mare, însă, are nevoie de o mamă. Fii tu mama pentru mine şi pentru fiii mei! Ţi-i
recomand din tot sufletul. Veghează asupra lor acum şi întotdeauna.
Parcă aude iar cuvintele tainice ale mamei sale: „Când vei lua lumină de la stea…” El ştie acum încotro a voit să-l trimită mama: la Maria „stella
maris” – steaua mării.
Băieţii de la cămin şi oratoriu o conduc pe mama lor iubită, plângând, la mormânt; ca recunoştinţă, ei aşază flori pe sicriu.
După-amiază, Don Bosco mai trece o dată prin casă, prin toate odăile în care ea a muncit neobosită. I se pare că totul s-a schimbat de la moartea
ei. În odăi şi săli, elevii şi studenţii tăcuţi stau asupra caietelor şi cărţilor. În ateliere, la croitorie, tâmplărie, fierărie, tipografie şi legătorie, toate
înfiinţate în ultimii ani, domneşte obişnuita zarvă, însă se pare că ucenicii au uitat să râdă şi să cânte. Se vorbeşte în şoaptă, de parcă cel care
vorbeşte tare ar produce o durere.
În biserica „Sfântul Francisc de Sales”, Don Bosco îl găseşte pe clericul Giovanni Cagliero cântând la orgă, dar când îl vede pe Don Bosco,
instrumentul rămâne mut. Băiatul stă nemişcat şi se uită înaintea sa. Punându-i mâna pe umăr, preotul îi zice:
– Giovanni, fă-mi plăcerea şi cântă melodia pe care mama o cânta cu atâta plăcere cu voi. Şi sanctuarul răsună la vechea melodie mângâietoare
„Stabat Mater – Stătea Maica…”
Într-un colţ al bisericii, e Domenico Savio în genunchi şi cu ochii la tabernacol. Are impresia că a murit chiar mama lui, şi totuşi, i se pare că ea se
uită din cer la el.

Un înger se întoarce în cer

Este o seară de ianuarie a anului 1857. Un vânt rece mătură străzile înzăpezite ale Torino-lui şi zgâlţâie geamurile capelei, însă nimeni nu-l ia în
seamă. Într-o linişte desăvârşită, ei îl ascultă pe magistrul lor, care le vorbeşte despre pregătirea la o moarte bună.
Fiecare lună se termină cu o astfel de reflecţie serioasă şi niciodată tinerii ascultători nu sunt atât de atenţi şi tăcuţi ca în aceste seri.
Ei sunt încă în primăvara vieţii lor, viguroşi şi setoşi de activitate, plini de viaţă şi de voioşie, animaţi de speranţe şi planuri măreţe, şi totuşi,
părintele lor sufletesc îi îndeamnă să se gândească la moarte.
 – O, s-ar putea ca moartea să fie încă departe, departe, însă într-o zi va veni cu siguranţă; ea îţi pune mândră mâna pe umăr şi-ţi spune: „Vino, cu
mine, prietene! A sosit timpul!” Atunci, vaietele nu sunt de nici un ajutor, nici răzvrătirea, nici cerşitul, nici implorarea nu folosesc la nimic. Moartea
nu poate fi înlăturată, ea nu-ţi acordă nici o secundă în plus, fie că eşti pregătit sau nu. Şi, cine ştie, poate chiar acum pune mâna pe clanţa uşii şi intră
ca să te ia pe tine, pe mine sau pe altul. Nimeni nu cunoaşte ziua şi ora. Să fii gata în orice clipă: în aceasta constă înţelepciunea. Un lucru ştiu precis:
între noi este unul care va muri curând; pentru el, vom spune acum un „Tatăl nostru”.
Băieţii, copleşiţi de gânduri, cad în genunchi şi spun împreună cu preotul rugăciunea domnească; apoi, ei părăsesc tăcuţi capela. În acea zi, toţi s-
au spovedit şi au făcut-o cu toată seriozitatea, de parcă ar fi fost ultima lor spovadă, de parcă ar fi făcut o spovadă generală pentru toată viaţa,
bilanţul căruia îi va urma doar judecata veşnică.
Nu, Don Bosco nu îi sperie, nu le chinuieşte sufletele cu fantezii întunecate. El i-a învăţat să vadă în moarte un trimis al lui Dumnezeu, care ne va
duce acasă la Tatăl. Nici o groază, nici o teamă nu-i terorizează, care să le scadă bucuria. Aceste cuvântări pierd mult din puterea lor de a îngrozi şi
înspăimânta, pentru că băieţii au învăţat să se gândească liniştiţi şi cu siguranţă la moarte şi, apoi, pentru că sunt pregătiţi cu toată seriozitatea de
venirea ei.
Băieţii se vor culca în seara aceasta ca şi cum această noapte ar fi ultima din viaţa lor, şi totuşi, inima lor nu va bate mai cu teamă, căci, dacă se
uită în faţa morţii bine pregătiţi, nici judecata nu-i mai poate speria.
În drum spre dormitor. Domenico Savio, care are 14 ani, le şopteşte tovarăşilor săi:
– Don Bosco ar fi putut să rostească cu toată convingerea numele meu!
– Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă un prieten.
– Ei, el ar fi putut să spună: „Să ne rugăm un «Tatăl nostru» pentru Domenico Savio, care va muri primul!”
– De unde ştii asta?
– O ştiu, dar nu mă tem. Mă duc cu drag în cer.
În ochii băiatului apare o lumină care pare a fi din cer.
Într-adevăr, după câteva săptămâni, Domenico se îmbolnăvi fără ca medicii să găsească cauza bolii, nici să spună despre ce fel de suferinţă este
vorba. Vitalitatea lui Domenico se diminuează mereu, de parcă l-ar consuma un foc interior, pe care nimeni nu ştie să-l tălmăcească. Slăbeşte şi
obrazul îi devine palid şi supt, vocea îi este tot mai slabă şi tăcută, numai ochii îi sunt mai mari şi mai strălucitori decât înainte. Medicii îl sfătuiesc
pe Don Bosco să-l trimită acasă, la părinţii săi, pentru a se reface; poate aerul sănătos al satului natal îi va reda puterile. Domenico pleacă uşor capul
când Don Bosco îi întinde mâna de rămas bun.
– Mă doare că trebuie să vă părăsesc, spuse el încet. V-aş fi deranjat încă câteva zile, pe urmă plecam şi gata. Însă facă-se voia Domnului.
Până la uşa oratoriului, el nu dă drumul mâinii părintelui, apoi i-o sărută cu foc pentru ultima dată. Afară, îl aşteaptă o trăsură pe care un
binefăcător nobil i-a pus-o la dispoziţie pentru această călătorie. Înainte de a deschide uşa trăsurii, el le strigă tovarăşilor săi:
– Rămâneţi cu bine, prieteni, rămâneţi cu bine cu toţii! Ne vom revedea în cer.
Mai aruncă o ultimă privire nostalgică asupra oratoriului iubit, asupra turnuleţului bisericii „Sfântul Francisc de Sales”, apoi se urcă în trăsură şi
pleacă.
 Opt zile mai târziu, la 9 martie, Dumnezeu îl ia la sine în ceruri. Tatălui său, care se apleacă plângând asupra lui, îi şopti: „Addio, caro papa,
addio! – Adio scumpule tată, adio!” După aceasta, o strălucire minunată apare în ochii lui, de parcă ar vedea deja minunile cerului şi, murind, el îi
spune tatălui său: „O, che bella cosa io vedo mai! – Ah, ce frumos e ceea ce văd!”
Când Don Bosco primeşte această veste, el le comunică băieţilor moartea celui mai bun prieten al lor, fapt pe care ei îl primesc cu mare durere în
suflet.
– Acum este un înger mai puţin pe pământ, şi unul mai mult în cer.
La 5 martie 1950, papa Pius al XII-lea îl trece pe Domenico în rândul fericiţilor, elev evlavios al lui Don Bosco, iar în ziua de 12 iunie 1954, în
anul marian, îl ridică la cinstea altarelor.
 PARTEA A III-A: DESĂVÂRŞIREA

Audienţa la papa Pius al IX-lea

Opera lui Don Bosco creşte mereu. Casa cea mare, ospiciul şi oratoriul adăpostesc la un loc 200 de băieţi.
La gimnaziu, care funcţionează de câţiva ani, se mai adaugă o şcoală primară. Există cursuri pentru meseriaşi şi negustori, tot felul de ateliere şi
un azil de zi pentru şomeri.
Toate acestea aduc muncă multă şi griji, toate acestea costă bani, mulţi bani. Însă providenţa nu-şi părăseşte slujitorul; desigur că din cer îl ajută
buna lui mamă şi sfântul său elev. Don Bosco organizează iarăşi o loterie care îi aduce câştiguri preţioase. Însuşi regele Victor Emanuel cumpără 500
de bilete; ţarina Rusiei, în trecere prin Torino, oferă o sumă mare de bani. Astfel, sunt acoperite cheltuielile crescânde.
Mult mai mult decât de baza materială, Don Bosco se îngrijeşte de viitorul spiritual al tinerilor. Ce se va întâmpla atunci când el va închide ochii?
Cine să continue şi să perfecţioneze, după moartea sa, ceea ce a întemeiat el?
Adeseori, el discută despre acest lucru cu fiii săi, în primul rând, cu clericii care se pregătesc pentru preoţie şi, împreună, hotărăsc fondarea unui
colegiu menit să-i continue opera, colegiu şi ordin căruia să-i dea numele de salezian.
Arhiepiscopul Fransoni îl încurajează din exil în proiectul său. Don Cafasso îi dă acelaşi sfat. Chiar şi ministrul Justiţiei, contele Rattazzi, autorul
legii desfiinţării mănăstirilor, îi propune să fondeze un ordin religios. Într-o zi, îl cheamă la sine pe Don Bosco şi-i spune:
– Dragul meu Don Bosco, deşi n-am fost întotdeauna prietenul dumneavoastră, vă mărturisesc că mult timp n-am avut încredere în
dumneavoastră. Dar pe parcurs mi-am dat seama că faceţi mult bine şi meritaţi orice ajutor. Sper că veţi mai trăi mulţi ani pentru binele băieţilor
dumneavoastră săraci, dar şi dumneavoastră sunteţi muritor. Ce se va întâmpla cu opera dumneavoastră după ce veţi muri? V-aţi gândit la aceasta?
– Sigur, excelenţă! Mă gândesc zilnic la aceasta, răspunse preotul.
– După părerea mea, ar trebui să alegeţi câţiva laici şi câţiva clerici în care aveţi încredere şi să-i uniţi într-o comunitate cu reguli bine definite, să-
i pătrundeţi cu duhul dumneavoastră şi cu metoda dumneavoastră de educaţie, pentru ca ei să vă fie nu numai ajutoare, ci şi continuatori.
– Sunt surprins că tocmai excelenţa voastră mă îndemnaţi să întemeiez o comunitate religioasă, exclamă Don Bosco mirat.
– Ştiu, ştiu, vă gândiţi la închiderea multor mănăstiri din regat, la legea care după numele meu este numită „lex Rattazzi”. Dar fiţi liniştit, o
comunitate de felul cum o văd eu nu se opune dispoziţiilor legii în vigoare.
– Cum s-ar putea face aceasta?
– Întemeiaţi o asociaţie cu mâna vie, nu cu mâna moartă. Fiecare membru ar trebui să-şi păstreze drepturile cetăţeneşti. Pe scurt, asociaţia
dumneavoastră ar trebui să fie faţă de stat o comunitate de cetăţeni liberi, care se unesc pentru scopuri de binefacere şi trăiesc laolaltă.
– Şi dumneavoastră, excelenţă, mă asiguraţi că Guvernul mi-ar permite întemeierea unei astfel de asociaţii şi ar permite ca ea să dăinuiască?
– Nici un guvern de drept constituţional nu va împiedica întemeierea şi dezvoltarea unei astfel de asociaţii. Orice reunire a cetăţenilor liberi este
permisă, atâta timp cât activitatea şi scopul lor nu sunt contrare statului. Întemeiaţi această societate şi veţi găsi tot sprijinul guvernului şi al regelui.
 Având drumul deschis, Don Bosco elaborează o regulă şi se hotărăşte să o înmâneze Sfântului Părinte. La 18 februarie 1858, el merge împreună
cu unul dintre cei mai credincioşi fii ai săi, clericul Michele Rua, la Roma. La 9 martie, este primit în audienţă de locţiitorul lui Cristos.
– Ce zi fericită! îi spuse Don Bosco tânărului său însoţitor, când urcă scările palatului papal. Astăzi se împlineşte un an de când Domenico Savio a
zburat la cer. Sunt sigur că nu şi-a dorit nimic mai mult de la Dumnezeu, de ziua naşterii sale (pentru cer), decât să binecuvânteze în această oră
opera pe care ne-am propus-o!
Papa Pius al IX-lea îi primeşte cu amabilitate şi se interesează de opera sa, de munca şi, de la oratoriu şi de la ospiciu.
– Ce faceţi în ospiciu? îl întrebă papa interesat.
– De toate câte ceva, Sfinte Părinte, răspunse Don Bosco. Celebrez Sfânta Liturghie, predic, ascult spovezi şi predau cursuri. Câteodată, mai ajut
la bucătărie şi mătur biserica.
– Aşadar, aveţi o activitate destul de bogată şi variată, zâmbi papa.
– Sunteţi deja preot? îl întrebă papa pe clericul Michel Rua.
– Nu, Sfinte Părinte, răspunse clericul roşind. Am primit doar sfinţirile minore.
– Ei, fiule, alături de un asemenea maestru nu-ţi va veni greu să te pregăteşti pentru sfânta Preoţie.
Papa se gândi un timp, apoi spuse:
– Mi-amintesc de băieţii dumneavoastră, Don Bosco. Mi-aţi trimis 33 de lire când, acum 10 ani, eram în exil. Darul m-a mişcat adânc şi m-a
bucurat foarte mult.
– Ah, Sfinte Părinte, a fost atât de puţin ceea ce am putut face atunci, spuse Don Bosco. Însă pe vremea aceea aveam puţini băieţi şi toţi erau
săraci lipiţi pământului.
– Cu atât mai mult m-a bucurat darul dumneavoastră. Dar, spuneţi-mi, ce va deveni opera dumneavoastră când nu veţi mai trăi?
Papa ascultă cu multă atenţie planul pe care-l expuse Don Bosco: fondarea unui ordin, şi-i înmână scrisoarea de recomandare a arhiepiscopului
Fransoni.
– Văd că toţi trei suntem de acord, conchise papa. Un ordin religios ca acela pe care vreţi să-l fondaţi este foarte necesar pentru timpurile noastre
grele. Ar trebui să fie o asociaţie cu depunerea voturilor, altfel, unitatea spirituală şi a operei nu se pot menţine. Apoi, ar fi necesară o regulă fixă,
conform scopului, nu prea severă şi uşor de ţinut. Îmbrăcămintea membrilor să nu bată prea mult la ochi. Membrii asociaţiei ar trebui să fie în faţa
Bisericii şi în societatea statului. Întocmiţi o regulă pe baza acestor principii şi aduceţi-mi-o!
Don Bosco se miră cu câtă claritate Sfântul Părinte recunoaşte cerinţele vremii, cu câtă agerime pricepe ce este necesar întemeierii asociaţiei
proiectate de el.
La despărţire îi înmână un volum din „Letture catoliche” – scrieri populare catolice. E legat în piele albă şi poartă stema aurită a papei Pius al IX-
lea.
– Un dar al băieţilor mei, ei au confecţionat-o în propriile noastre ateliere.
Popa primeşte darul cu vădită bucurie şi-i oferă lui Don Bosco, pentru cei 15 legători ai săi, câte o medalie a Neprihănitei Zămisliri. Apoi îşi
ridică mâna pentru binecuvântare şi spune:
 – Binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernicul, al Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt să coboare peste tine, peste tovarăşii tăi, peste clerici, peste
cei ce te ajută şi binefăcători, peste protejaţii tăi şi peste toată opera ta şi să rămână acum şi întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna.
Papa Pius al IX-lea îl mai primeşte de două ori pe apostolul tineretului din Torino, îi aprobă statutele şi-i acordă o serie de împuterniciri şi
privilegii. Însă când papa îşi arată dorinţa de a-l face monsenior, Don Bosco se apără speriat:
– Sanctitatea voastră, ce figură aş face eu ca „monsenior” printre băieţii mei! Fiii mei nu m-ar mai recunoaşte şi poate nu vor mai avea aceeaşi
încredere copilărească totală în mine. N-ar mai putea să se îmbulzească în jurul meu, să mă tragă încoace şi încolo, ca până acum. Mai mult, lumea
m-ar crede bogat din cauza noii mele funcţii, iar eu n-aş mai avea curajul de a cerşi pentru oratoriul meu. Sfinte Părinte, e mai bine să rămân
„săracul” Don Bosco.
– Într-adevăr, aceste motive sunt suficiente pentru a refuza. Dar poate aş putea să-ţi îndeplinesc vreo dorinţă.
– Sfinte Părinte, oferiţi-mi un gând călăuzitor pe care să-l duc băieţilor mei ca amintire de la locţiitorul lui Cristos!
– Prezenţa lui Dumnezeu! spuse Pius al IX-lea. Spuneţi-le băieţilor, în numele meu, ca gândul acesta să le fie mereu călăuzitor în viaţă. Mai doriţi
ceva?
– Sanctitatea voastră mi-a dat tot ceea ce v-am rugat. Trebuie doar să vă mulţumesc din toată inima.
– Nu vreţi să le faceţi băieţilor o bucurie la întoarcere?
– Desigur, Sfinte Părinte, o doresc din suflet.
– Atunci, aşteptaţi. Papa deschide un sertar al biroului său şi scoate o mulţime de monede de aur şi i le dă preotului. Luaţi-le şi daţi-le fiilor
dumneavoastră o cină îmbelşugată.
Ochii lui Don Bosco se umezesc când se gândeşte cu câtă bucurie vor afla băieţii de bunătatea Sfântului Părinte.
Don Bosco se foloseşte de şederea sa la Roma pentru a vizita locurile sfinte ale credinţei, mărturii ale unui trecut glorios. Tot timpul el este pe
drumuri: de la sfântul Petru se duce la sfântul Paul, în afara zidurilor, de la Colosseum la catacombe, şi e atât de neobosit în pelerinajele sale, încât
bietul Michele Rua greu se ţine de el.
Don Bosco petrecu o seară în casa cardinalului Martini, care l-a stimat şi preţuit foarte mult. Cardinalul îl rugă să-i ţină şi lui o predică aşa cum o
face el în oratoriu.
– S-ar cădea ca eu să ascult o predică, Eminenţă, răspunse Don Bosco modest.
– Nu, nu, noi (cardinalul era însoţit de câţiva confraţi) vrem să vă auzim! Vorbiţi-ne aşa cum le-aţi vorbi băieţilor dumneavoastră!
– Dacă vreţi neapărat, zâmbi apostolul tineretului. Mai întâi, aşezaţi-vă! Dragii mei fii, începu el. Continuă apoi în dialectul piemontez, povestind
ceva din istoria Bisericii, despre papa şi cardinali, care au avut amabilitatea de a-l invita la masa lor, introduse proverbe şi expresii hazlii, dialoguri
pline de duh, reproşuri, dojeni, avertismente, care parcă s-ar adresa băieţilor, însă sunt foarte potrivite şi pentru urechile eminenţelor lor. Cardinalii,
gânditori, încep să râdă şi să zâmbească.
– Opriţi-vă! E suficient, strigă gazda în cele din urmă. În acest fel, nimeni nu poate asculta cu seriozitate. Şi pe băieţii dumneavoastră din Torino îi
faceţi să râdă la predică?
– Uneori da, şi cred că e mai bine aşa decât să adoarmă.
– În tot cazul, înţelegem acum de ce cuvântul dumneavoastră are o putere deosebită asupra protejaţilor dumneavoastră.
 Desigur, Don Bosco vizitează şi oratoriile romane care se trag de la Sfântul Filip Neri. Cu interes, el studiază organizarea caselor mari şi, mai
mult decât orice, spiritul în care sunt educaţi copiii.
Într-o zi, el vizitează, cu cardinalul Fosti, împreună cu alţi câţiva prelaţi, splendidul Ospiciu San Michele. Pe când urca scările, un mic şcolar
cobora iute scările, fluierând vesel. Abia în ultima clipă îşi dă seama de prezenţa musafirilor; se opreşte speriat din fugă şi din fluierat. Directorul
casei vrea să dea un exemplu pedagogic şi se răsteşte mânios la bietul băiat.
– Astea sunt roadele muncii şi învăţăturii noastre, obrăznicătură? Du-te în atelier şi aşteaptă-ţi pedeapsa pe care o meriţi! Şi dumneavoastră, Don
Bosco, iertaţi această indisciplină!
– Ce indisciplină? întrebă Don Bosco, în timp ce ucenicul se îndepărta amărât. N-am nimic de iertat şi nici nu ştiu cu ce a greşit bietul băiat.
– Dar acest fluierat obraznic nu vi se pare nelalocul lui?
– Dacă băiatul ne-ar fi văzut dinainte, s-ar putea numi nelalocul lui, dar aşa? Gândiţi-vă la cuvântul sfântului Filip Neri: „Fiţi liniştiţi, când puteţi!
Iar dacă nu puteţi, ţipaţi, faceţi gălăgie, dar nu păcătuiţi!” Şi eu, în casa mea, am anumite momente când cer tăcere, linişte, dar în rest, îi las pe băieţii
mei să cânte, să fluiere, să râdă şi să zbiere cât vor. Dacă nu se dărâmă casa din această cauză, atunci e bine. Mai bine un plus de zgomot decât o
tăcere îndârjită.
– Dar atunci cum stăm cu disciplina, se miră directorul.
– Voioşia nu contravine disciplinei. Prea multă veselie nu strică, dar prea multă tristeţe e periculoasă. Eu doresc ca băieţii mei să fie mereu veseli
şi bine dispuşi. Aceasta îmi dă siguranţa că totul este în ordine.
– Bravo, Don Bosco! Asta e şi părerea mea, spuse cardinalul. La fel ar fi vorbit şi sfântul Filip Neri.
– Aşa că, iertaţi-l pe bietul băiat, care n-a fost rău în mod intenţionat, îl rugă Don Bosco pe director. Nu credeţi de cuviinţă că ar fi mai bine să-l
căutăm acum în atelier şi să-l liniştim? Severul director nu are de ales: trebuie să-i împlinească dorinţa. Când ajung în şelărie, ucenicul se ascunse
după o stivă de piei. Don Bosco însă l-a zărit şi-l scoate de acolo.
– Am aranjat totul. Domnul director şi-a dat seama că ai avut doar un ghinion. Nu te va pedepsi, dar să fii cuminte pe viitor. Ia această medalie şi
spune un „Ave” pentru mine.
Ochii bietului ucenic strălucesc de bucurie. Cu recunoştinţă, el apucă mâna bunului preot şi o sărută.
– Am să port această medalie la piept, îl asigură el. Îmi va aminti mereu de dumneavoastră. Nu vă voi uita!
– Vedeţi, îi spuse Don Bosco directorului institutului, acum e iarăşi vesel şi fericit. Cu puţină bunătate se poate face mai mult decât cu prea multă
severitate.
A doua duminică după Paşti, Don Bosco se află iarăşi la Torino, unde toţi băieţii îl primesc cu bucurie entuziastă.
– Cât e de bine că sunteţi iarăşi aici! Ne-am rugat zilnic pentru dumneavoastră. Să nu ne părăsiţi aşa curând.
– Voi rămâne cu voi cât voi putea, promite marele prieten.

Percheziţii şi anchete
 În ziua de 10 ianuarie 1859, la deschiderea Parlamentului, regele Victor Emanuel declara:
– Climatul în care ne-a găsit anul nou este încărcat. Situaţia e primejdioasă. Respectându-ne angajamentele luate, nevoi mari ne solicită din toate
părţile Italiei, nevoi în faţa cărora nu putem sta nepăsători.
Acest discurs răsună ca un semnal de alarmă. Toată Europa îşi îndreaptă privirile asupra Italiei. Oare micul regat Sardinia-Piemont intenţionează
să declare război Austriei, care mai deţine Veneţia şi Lombardia? Asta e imposibil.
Vulturul dublu al Habsburgilor ar distruge sărăcăciosul stat la primul atac. Însă cine priveşte în culisele politicii mondiale şi cunoaşte convorbirile
secrete ale şiretului Camillo di Cavour cu Împăratul Napoleon III.
Aliat cu el, micul Piemont nu este chiar atât de slab, iar tânărul împărat Franz Joseph trebuie să fie prevăzător dacă vrea să nu-şi piardă
frumoasele provincii italiene.
La începutul primăverii, pe toate străzile oraşului se aud răpăind tobele pentru mobilizare. La 29 aprilie, trupele austriece trec graniţa piemonteză;
câteva zile mai târziu, în portul Geneva ancorează trei vase franţuzeşti, care debarcă trupele trimise în ajutor de împăratul Napoleon: grenadieri de
gardă, infanterişti îmbrăcaţi cu pantaloni roşii, algerieni cu turban în cap, ţintaşi algerieni înveşmântaţi cu burnuzuri largi. La Magenta, are loc prima
mare bătălie, terminată cu o înfrângere grea a austriecilor. Câteva zile mai târziu, regele Victor Emanuel intră alături de Napoleon în Milano.
Împăratul Franz Joseph preia personal comanda supremă, însă şi de această dată, într-o noapte toridă de vară, este învins la Solferino. Pierderile sunt
mari de ambele părţi.
Oratoriile din Torino se umplu cu răniţi. Laolaltă zac italieni, austrieci, algerieni, turci, francezi şi croaţi. Don Bosco nu face nici o deosebire între
naţionalităţi; el îi vede în toţi cei răniţi doar pe fraţii săi nenorociţi, oameni mutilaţi şi sfârtecaţi, care au nevoie de ajutorul său. Cu aceeaşi dragoste
se apleacă asupra prietenului şi asupra duşmanului, pansează rănile, le atenuează durerile şi le vindecă sufletele. El a învăţat germana atât cât este
necesar pentru a asculta spovezile prizonierilor austrieci.
Câteva zile după marea victorie de la Solferino, radiind de bucurie, Don Bosco spune câtorva cunoscuţi:
– Măcelul s-a terminat, războiul a luat sfârşit.
– S-a terminat războiul? îl întreabă alţii cu uimire. E imposibil. Trupele pornesc acum spre Verona şi Veneţia. Războiul de-abia a început.
– Nu, nu, să ştiţi că războiul s-a terminat, repetă Don Bosco.
În ziua următoare, vânzătorii de ziare strigă pe străzile oraşului Torino: „Astă noapte, Victor Emanuel, Napoleon şi Franz Ioseph au încheiat
pacea!”
– Slăvit să fie Dumnezeu şi Sfânta Fecioară; suspină câte o mamă fericită.
Dar entuziasmul nu este general. Mulţi îl acuză pe împăratul francez de trădare. Decepţia creşte şi mai mult când se află condiţiile în care s-a
încheiat pacea: Confederaţia de state reprezintă prezidiul de onoare al papei. Austria rămâne cu Veneţia! Amnistie generală! Nu, nu aceasta, gândiră
italienii. Vulturului habsburgic nu-i trebuiau tăiate numai aripile, ci ucis cu desăvârşire. Or, el mai continuă să ţină în ghearele sale o provincie
italiană înfloritoare. Camillo di Cavour nu mai poate de mânie:
– Asta este o pace scandaloasă! îi strigă el regelui. Napoleon vrea să se ducă acasă? Ducă-se! Vom continua singuri războiul. Dacă vom fi învinşi,
cel puţin, murim vitejeşte.
 – Şi să ne întoarcem la Torino învinşi şi batjocoriţi de toată lumea? spuse Victor Emanuel.
– Dacă nu vreţi să luptaţi, atunci abdicaţi! strigă Cavour gâfâind de furie.
– Asta e o problemă care mă priveşte pe mine, eu sunt regele!
– Regele? Adevăratul rege sunt eu în acest moment!
– Ce sunteţi? îl întrebă rece monarhul. Sunteţi un nimic!
– Atunci, vă rog să-mi primiţi demisia! rosti solemn Cavour.
Rattazzi este numit succesorul său, iar Cavour, concediat, se retrage la Genova, pe malul lacului Leman. E pace, şi totuşi, nu e pace!
În statul papal, rebelii aprind flacăra revoltei. La Bologna, ei dau jos stema papală şi-l proclamă pe Victor Emanuel ca noul lor monarh. Curând,
focul revoltei cuprinde şi Ravenna, Forli, Ferrara, Imola, Faenza, Cesena, Rimini şi Perugia.
În această perioadă grea şi vitregă, Don Bosco întemeiază „Pioasa societate saleziană”. La 18 decembrie, se adună în camera sa primii săi adepţi:
preotul Vittore Alasonatti, diaconul Angelo Savio, subdiaconul Michele Rua, clericii Giovanni Cagliero, Battista Francesia, Francesco Provera, Carlo
Chivarello, şi se obligă să slujească în calitate de membri ai noii Congregaţii pe tinerii suferinzi şi săraci, pe tinerii expuşi pericolelor ori părăsiţi.
Don Bosco însuşi preia funcţia de superior general. Acum ia fiinţă grandioasa operă care se va extinde în toată lumea şi va aduce binecuvântare fără
de sfârşit.
Şi totuşi, prima mare furtună nu se lasă mult timp aşteptată, o furtună teribilă care a pus în pericol tot ceea ce întemeiase. Don Bosco nu-şi
ascunde fidelitatea faţă de Sfântul Părinte. În primele zile ale noului an, publică un manuscris al papei, în care Pius al IX-lea deplânge „marea
tragedie italiană”, revolta din unele provincii ale statului papal; apoi papa îi mulţumeşte pentru fidelitatea şi pentru devotamentul său. Totodată, papa
îl previne asupra dificultăţilor pe care le avea de îndurat şi-l cheamă la încredere şi curaj.
Publicarea acestei scrisori a Sfântului Părinte are efectul unei scântei aruncate într-un butoi cu pulbere, mai ales pentru că, în aceste zile, Camillo
Cavour revine la putere, iar vestea că Garibaldi, conducătorul de oşti, ar fi debarcat în Sicilia cu o legiune roşie dezlănţuie un nou val de entuziasm
războinic.
Acum, duşmanii lui Don Bosco fac un joc simplu: ei suspectează oratoriul, considerându-l ca pe un cuib reacţionar, şi susţin cu tupeu că în
oratoriu s-ar afla ascuns un depozit de muniţii, aşteptându-se doar momentul în care guvernul să fie doborât cu forţa.
Oricât de stupide ar fi fost aceste născociri, ele au găsit în aceste timpuri tulburi oameni dispuşi să le asculte nu numai în popor, ci şi în guvern.
Noul ministru de Interne, Carlo Luigi Farini, ordonă efectuarea unei percheziţii.
În după-amiaza sâmbetei Rusaliilor, 26 mai 1869, poliţiştii intră în oratoriu.
– Conduceţi-ne în camera dumneavoastră! îi strigă comisarul la Don Bosco.
– Numai după ce-mi arătaţi scrisoarea de împuternicire oficială, spuse preotul. Comisarul caută în zadar hârtia; trimite un jandarm, ca să aducă
hârtia pe care o uitase. În acest răstimp, se întorc tot mai mulţi tineri de la locurile lor de muncă: zidari voinici, lăcătuşi, fierari, care îşi dau seama de
crunta nedreptate care li se face. Unii dintre ei îşi strâng mânioşi pumnii, îşi suflecă mânecile pentru a-i izgoni pe asediatori la cel mai mic semnal al
lui Don Bosco.
– Permiteţi?… întrebă voinicul Giuseppe Buzzetti şi se arată vădit contrariat când Don Bosco îi spune categoric:
– Îţi interzic orice cuvânt, orice nesocotinţă care ar putea ofensa pe cineva.
 În sfârşit, soseşte şi ordonanţa directorului de Poliţie, care suna astfel: „În baza ordinului ministrului de Interne, să se procedeze la o percheziţie în
casa preotului Bosco, căutându-se cu atenţie în orice ungher al instituţiei. El este bănuit că are legături nepermise cu iezuiţii, cu arhiepiscopul
Fransoni şi cu curtea papală. În caz că se va găsi ceva compromiţător din punct de vedere politic, se va proceda imediat la arestarea
percheziţionatului”.
– Vă îndoiţi de autenticitatea autorizaţiei? întrebă comisarul.
– Nicidecum, zâmbi Don Bosco. Cunoscutul stil birocratic e inimitabil. Puneţi acum în aplicare măsurile dictate de această autorizaţie, mai întâi
în camera mea, dar fiţi amabili şi scoateţi-vă mai întâi pălăria.
Se începe cu o percheziţie corporală. Toate buzunarele îi sunt întoarse pe dos; sunt controlate minuţios până şi tivurile reverendei şi ciucurele de
la beret.
– „Et cum sceleratis reputatus est!” exclamă preotul.
– Ce spuneţi? întrebă comisarul.
– El a fost socotit printre răufăcători! traduse Don Bosco, doar nu mă trataţi altfel de cum l-au tratat evreii pe Domnul nostru!
Se scotocesc toate sertarele, dulapul cu acte, e răsturnat până şi coşul de hârtii, sunt controlate până şi scrisorile, fără a fi găsit ceva din cele dorite.
– Aşa nu mai terminăm, oftă în cele din urmă comisarul, şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Daţi-ne hârtiile pe care le căutăm!
– Ce hârtii?
– Hârtiile care au însemnătate politică.
– Astfel de hârtii căutaţi degeaba. Nu am aşa ceva.
– Dar aţi primit scrisori de la papa, de la episcopul Fransoni şi de la iezuiţi, acestea sunt scrisori politice.
– De ce mă întrebaţi? Credeţi oare ceea ce vă spun?
– Desigur, dacă spuneţi adevărul.
– Ei, atunci plecaţi liniştiţi iarăşi la treburile dumneavoastră. În această casă nu veţi găsi ceea ce nu se cade unui preot cinstit sau ceea ce l-ar
împovăra politic.
– Atunci, trebuie să căutăm mai departe, gemu comisarul. Trebuie să se găsească ceva.
– Irosiţi în zadar timpul meu şi al dumneavoastră. Eu, în tot cazul, am de lucru. Fără să se lase deranjat, Don Bosco se aşază şi începu să scrie
câteva scrisori.
– Un moment: trebuie să citim ceea ce scrieţi, spuse funcţionarul.
– Poftiţi, nu vă opresc.
Într-un dulap, după nişte haine şi rufe, s-a descoperit un raft secret.
– Ce este acolo? fu întrebat cu pripeală preotul.
– Nişte hârtii confidenţiale, secrete. Nu doresc ca raftul să fie deschis.
– Ce confidenţe? Ce secrete! Asta-i tot ceea ce căutăm! Deschideţi imediat! Dacă mă forţaţi!…
Însă mare a fost deziluzia poliţiştilor când au dat peste chitanţe şi conturi neplătite pentru pâine, macaroane, orez şi pingele.
– De ce ne înnebuniţi? gâfâi comisarul iritat.
 – O să înţelegeţi că nu-mi face deloc plăcere să vă arăt câte datorii am. Dar poate aveţi amabilitatea de a achita măcar o parte dintre aceste datorii.
Comisarului i se urcă sângele la cap, în timp ce oamenii săi nu ştiu ce să facă pentru a nu izbucni în râs. Pentru a-şi ascunde încurcătura, îşi face
de lucru prin rafturile cu cărţi, scoase în cele din urmă un volum.
– Ce fel de cărţi sunt acestea?
– Sunt cărţi de-ale bolandiniştilor. Au fost scrise de iezuiţi savanţi.
– Ce? Cărţi scrise de iezuiţi? Să fie toate confiscate.
– Dar ce este scris în ele? întrebă în cele din urmă un jandarm.
– La dracu’! Toate sunt în limba latină. Nu se înţelege nici un cuvânt.
– Pasajul la care aţi deschis descrie viaţa sfântului Simon. El a fugit din lume, pentru că i-a fost frică să nu-şi piardă sufletul; a trăit în pustiu şi s-a
gândit la nenorocirea acelor oameni care din cauza viciilor ajung în iad.
– Ajunge! Ajunge! Nu ne ţineţi o predică! Altfel, va trebui să mergem cu toţii la spovadă.
– Nu m-am spovedit de mult timp, spuse un jandarm gânditor.
– Nici mie nu mi-ar strica o spovadă, spuse un coleg de-al său.
– Asta-mi mai lipseşte, strigă comisarul. Venim la o percheziţie şi ne trezim la confesional. Asta ar fi bună de publicat în ziare.
– Dacă mergeţi în bucătăria diavolului, o să vă scoată gazetarii de acolo.
– Ajunge vorbăria asta ! mârâi comisarul.
Ei continuă percheziţia până la ora şapte, scotocind peste tot prin ateliere, chiar şi în bucătărie. Peste tot, rezultatul este negativ.
– Ajunge pentru astăzi, hotărî comisarul.
– Nu plecaţi de aici fără a-mi da un proces-verbal despre cele constatate de dumneavoastră, îl somă Don Bosco.
– Dar ce să scriu?
– Dacă nu ştiţi, am să vă dictez eu. Aveţi aici hârtie, cerneală şi toc. Acum, scrieţi: „Prin acest proces-verbal, declar că am procedat la o
percheziţie minuţioasă a tuturor ungherelor şi ascunzişurilor din locuinţa preotului Bosco. Cu toate investigaţiile, nu a fost găsit nimic care să-l acuze
din punct de vedere politic”.
Dar oratoriul tot nu este lăsat în pace. Paisprezece zile mai târziu, apar, cu o puternică escortă poliţienească, trei funcţionari din minister, pentru a
face o nouă percheziţie.
– Arătaţi-ne cărţile de contabilitate, îi cer ei lui Don Alasonatti, căci Don Bosco tocmai plecase de acasă.
– De ce tocmai cărţile de contabilitate, întrebă preotul mirat.
– Am aflat că aţi adunat o sumă mare de bani pentru a pregăti o răsturnare a guvernului, mormăi Nalusardi, secretarul ministrului de interne.
– Arătaţi-ne casa de fier!
– Nu avem aşa ceva, răspunse preotul, pentru că nu avem niciodată bani. Dacă primim donaţii, ele sunt folosite pentru a achita unele dintre
datoriile noastre.
– Şi asta s-o credem? Cunoaştem astfel de şiretlicuri iezuite!
 Din fericire pentru Don Alasonatti, soseşte Don Bosco, care îi conduce pe funcţionari în camera sa. Despre situaţia financiară, el nu dă alte detalii
decât cele date de Don Alasonatti.
– În cazul acesta, trebuie să-i întrebăm pe elevi! declară Cavaliere Gatti, inspectorul general al Ministerului Învăţământului. Astfel, va ieşi la
iveală mentalitatea care domneşte în această casă.
– Puteţi vorbi cu cine doriţi. Nu vă împiedic deloc, spuse Don Bosco.
Se aduc la întâmplare câţiva băieţi din sălile de clasă şi începe interogatoriul.
– La cine te duci la spovadă, îl întrebă Cavaliere pe unul dintre ei.
– La Don Bosco.
– De mult timp?
– De trei ani sunt în această casă şi întotdeauna mă duc la el.
– Te duci cu plăcere?
– Da, mă duc foarte bucuros.
– Ce-ţi spune în confesional?
– Îmi dă sfaturi bune.
– Aş vrea să ştiu mai precis ce anume îţi spune. Nu cumva îţi spune că cei care au luat pământurile papei sunt nişte pungaşi?
– Astfel de lucruri nu fac parte din spovadă.
– Dar aceste lucruri nu sunt păcate?
– În caz că sunt păcate, să le spovedească cei care sunt vinovaţi. Eu n-am furat nici o provincie de la Sfântul Părinte.
De la acest băieţaş isteţ nu a reuşit să scoată nimic. Trebuie să încerce cu alţii. De data aceasta, Cavaliere crede că a pus mâna pe cel dorit, căci
băiatul pe care-l interoghează acum nu face impresia unui copil inteligent.
– În ce clasă eşti? îşi începu el interogatoriul.
– În clasa a cincea a gimnaziului.
– Îl cunoşti pe rege?
– Încă nu l-am văzut niciodată, dar ştiu că este domnitorul nostru.
– Un domnitor rău, care prigoneşte religia şi preoţii, nu-i aşa? Doar aşa v-a învăţat Don Bosco!
– N-a spus nici un cuvânt cu acest sens. Don Bosco vorbeşte întotdeauna cu admiraţie faţă de rege.
– Dar prigonitorii Bisericii sunt nişte nelegiuiţi; Victor Emanuel persecută religia, Biserica, aşadar, este şi el un nelegiuit, nu-i aşa?
– Aceasta o puteţi judeca mai bine decât mine, domnule Cavaliere, răspunse băiatul, care nu e chiar aşa de simplu cum credea inspectorul. Aşa
ceva încă nu am auzit niciodată; ştiu doar că Don Bosco s-a rugat împreună cu noi pentru însănătoşirea regelui, când el era bolnav.
– Cu siguranţă, Don Bosco te-a învăţat să răspunzi astfel.
– Cum să o facă, pentru că nu avea de unde să ştie ce mă veţi întreba.
Inspectorul renunţă şi-l alesese pe altul.
– În ce clasă eşti?
 – În a patra a gimnaziului.
– Ai studiat istoria romană?
– Cum să nu?
– Poţi să-mi spui cine l-a omorât pe Iulius Cezar?
– Bruttus şi conspiratorii săi.
– Bruttus a procedat corect, bine când l-a ucis pe asupritorul libertăţii?
– Nu. Un supus nu are voie niciodată să ridice mâna împotriva domnitorului său.
– Însă dacă suveranul face nedreptăţi?
– Atunci îl va judeca Dumnezeu; supuşii trebuie totuşi să-l stimeze, să-l respecte.
– Să luăm un exemplu: n-ar trebui judecat Victor Emanuel pentru că îi persecută pe călugări şi îi face neplăceri Sfântului Părinte?
– Dacă regele greşeşte, el va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Supuşii au datoria de a-i asculta pe cei mari.
Nici cu acest băiat nu s-a putut face mai mult decât cu ceilalţi.
– Afurisită colectivitate! mârâi Cavaliere, când, în cele din urmă, o şterse împreună cu colegii săi. Nu poţi nicidecum să-i tragi pe sfoară.

În acest timp, Don Bosco îl pierde pe cel mai bun şi mai statornic prieten: la … iunie moare cucernicul preot Don Cafasso. Don Bosco îl deplânge
ca pe un tată şi, împreună cu băieţii săi, îl conduce pe ultimul său drum. Defunctul a lăsat oratoriului 5000 de lire şi câteva terenuri.
Pentru a pune capăt interminabilelor atacuri la care e supus, Don Bosco se decide să ia taurul de coarne. După îndelungate şi zadarnice strădanii,
este primit în audienţă de ministrul de Interne. Farini îl primeşte prietenos, îi face chiar câteva complimente pentru munca pe care o depune pentru
tinerii din Torino. Pe urmă, continuă, încruntându-şi fruntea:
– Cu atât mai regretabil e faptul că faceţi politică şi veţi înţelege de ce guvernul este cu ochii asupra dumneavoastră.
Ministrul scoase câteva numere din ziarul „Armonia” şi spuse:
– Citiţi tot ceea ce se spune împotriva guvernului. În plus, mi se relatează că la Valdocco ţineţi cu tinerii adunări reacţionare şi întreţineţi
corespondenţă cu duşmanii patriei.
– Eu n-am scris aceste articole şi în casa mea nu au loc întruniri revoluţionare. Cu duşmanii patriei nu port corespondenţă. Toate aceste vorbe sunt
calomnii ale unor oameni care duc în eroare autoritatea publică şi o îndeamnă să comită o prostie formidabilă.
– Sunteţi prea îndrăzneţ, răbufni Farini. Gândiţi-vă că vă aflaţi în faţa ministrului care vă poate întemniţa.
– De asta nu mă tem deloc. Excelenţa voastră ţine prea mult la dreptate ca să arunce un om în închisoare, om care de 20 de ani îşi jertfeşte viaţa şi
averea pentru aproapele.
– Şi dacă, totuşi, aş face-o?
– Ministrul Farini nu este capabil de o astfel de ticăloşie! Dar dacă totuşi m-aţi închide, aş da în vileag prin presă acest act ruşinos şi posteritatea
vă va judeca!
– Nu sunteţi în toate minţile! Cum aţi putea scrie sau tipări când sunteţi în închisoare?
– Dacă nu pot eu, o vor face alţii pentru mine!
 Cu greu ministrul îşi stăpâneşte mânia. În cele din urmă, îl întreabă cu calm:
– Puteţi să mă asiguraţi cu conştiinţa curată că în casa dumneavoastră nu se ţin adunări reacţionare, că pe acolo nu mişună iezuiţi şi că nu purtaţi
corespondenţă cu duşmanii patriei?
– Domnule ministru, acum într-adevăr mă enervaţi, spuse Don Bosco cu un ton aspru. Dar nu împotriva dumneavoastră, ci a acelor nemernici care
vehiculează astfel de minciuni! Aş vrea să văd măcar o singură dovadă a acestor acuzaţii.
– Dar avem scrisori, depoziţii de martori!
– De ce nu mi le arătaţi? Tot ceea ce vă cer eu este dreptate şi linişte, ca să pot munci cu sărmanii mei băieţi pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat.
Ministrul sări de pe scaun şi începu să măsoare camera cu paşi mari. Când voi să reînceapă convorbirea, se deschise uşa şi intră contele Camillo
di Cavour.
– Ei, ce se întâmplă? întrebă el zâmbind. Trataţi-l cu toată consideraţia pe bietul Don Bosco. Să aplanăm chestiunea prieteneşte. Întotdeauna a
avut bunăvoinţa mea.
Politicos, îi întinde mâna lui Don Bosco şi-l roagă să ia loc.
– Ei, ce necazuri aveţi?
– Sunt suspectat ca reacţionar şi că aş pune la cale o revoluţie, excelenţă – răspunse preotul –, şi toate acestea fără nici o probă. Nu ştiu ce se va
întâmpla cu mine, dacă aceste mârşăvii nu vor rămâne necunoscute. Într-un timp mai lung sau mai scurt ele vor fi răzbunate de Dumnezeu şi de
oameni.
– Liniştiţi-vă, dragul meu Don Bosco, zâmbi politicos contele. Nimeni nu vă vrea răul. Noi am fost întotdeauna prieteni şi sper că vom rămâne şi
pe mai departe. Păcat însă că anumiţi oameni v-au amăgit şi v-au făcut să duceţi o politică care a avut urmări nefaste.
– Ce urmări? Ce politică? sări în sus ca muşcat Don Bosco. Noi, catolicii, nu cunoaştem altă politică decât Evanghelia. Ce aveţi să-mi reproşaţi,
domnule conte?
Cavour îşi potrivi ochelarii, netezi o cută la haină şi spuse:
– Să v-o spun direct: spiritul care domneşte în instituţia dumneavoastră nu se potriveşte politicii guvernului. Ştim că sunteţi pentru popor şi, ca
atare, contra guvernului.
– Desigur că, în calitatea mea de catolic, ţin cu papa şi voi ţine cu el până la ultima suflare. Dar în ceea ce priveşte politica, nu aparţin nici unui
partid şi nu m-am amestecat niciodată în asemenea lucruri. Dacă există ceva care mă acuză, să fiu pedepsit, dacă nu, să fiu lăsat liber şi să-mi exercit
ocupaţia fără a mai fi stingherit.
– Credeţi, fără îndoială, în Evanghelie. Acolo citim că cine este pentru Cristos nu poate să fie pentru lume. Aşa că, dacă sunteţi pentru papa, nu
puteţi fi pentru guvern. Fiţi sincer! Vorba voastră să fie da, da şi nu, nu!
– Vreţi să spuneţi cu asta că guvernul este împotriva lui Isus Cristos şi împotriva Evangheliei sale? Nu pot crede cum contele Cavour îşi reneagă
principiile religioase şi morale. Dar dacă citiţi Sfânta Scriptură, cunoaşteţi desigur cuvintele Domnului: „Daţi-i lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine lui
Dumnezeu şi Cezarului ceea ce îi aparţine Cezarului”. Acesta este şi principiul meu. Sau chiar mă consideraţi un rebel?
– Nu, nu, niciodată! Eu v-am privit întotdeauna ca pe un om de onoare şi o fac şi acum. Şi acum, vreau ca această problemă să fie rezolvată odată
pentru totdeauna. Procedaţi în acest sens, dragul meu Farini!
 Cu un gest prietenos din mână, Cavour se retrage.
– Aţi auzit ce a spus contele Cavour? spuse ministrul de interne. Mergeţi acasă şi continuaţi-vă munca cu băieţii. Guvernul vă va mulţumi. Însă
fiţi isteţ, dragul meu, să fiţi isteţ. Trăim în timpuri grele şi deseori dintr-un ţânţar se face un armăsar. De aceea, vă spun iarăşi, fiţi isteţ!
– Pot să sper că de acum încolo voi fi lăsat în pace, excelenţă?
– Vă asigur că nu veţi mai fi deranjat. Păziţi-vă de unii oameni care se declară prieteni de-ai dumneavoastră, dar care pe din dos vă trădează.
Ministrul se ridică şi-i dădu mâna lui Don Bosco.
– Sper ca pe viitor să fim prieteni. Rugaţi-vă pentru noi!
– Îl voi ruga pe Dumnezeu să vă ajute în viaţă şi în moarte. Rămâneţi cu bine, excelenţă!
Dacă într-adevăr Don Bosco este lăsat în pace de guvern, îl copleşesc cu atât mai mult veştile care îi sperie pe toţi catolicii în următoarele zile.
La 19 august, Garibaldi traversează cu diavolii săi roşii strâmtoarea Messina şi debarcă în Calabria. Trei săptămâni mai târziu, el intră învingător
în Neapole, unde îl proclamă pe Victor Emanuel ca nou suveran al regatului. Cel mai apropiat obiectiv al său nu poate fi decât statul papal.
La 11 septembrie, trupele piemonteze trec în provinciile papale din Umbria şi în statul papal. Trei zile mai târziu, cade Perugia. La 29 septembrie,
armata papei trebuie să capituleze la Ancona.
Victor Emanuel, la 17 martie, se lasă proclamat ca rege al Italiei. Însă piemontezilor le lipseşte giuvaierul cel mai preţios: Roma, care trebuie să
devină capitala noului regat. Victor Emanuel nu-şi poate permite să se înfrunte cu Napoleon, cu atât mai mult cu cât îşi pierdu cancelarul, care a
murit; în ziua anterioară sărbătorii Trupului Domnului, contele Cavour a murit în urma unui infarct. Don Bosco le comunică această veste băieţilor
săi, adăugând:
– Nobilul conte este de plâns, pentru că în ceasurile din urmă n-a avut lângă sine un adevărat prieten sufletesc. Trebuie să ne mângâie gândul că
Dumnezeu va avea milă de el prin intervenţia sfântului Francisc de Sales, cu care Cavour este înrudit din partea mamei sale.
În aceste timpuri grele şi întunecoase, opera lui Don Bosco creşte mereu şi se maturizează. Oratoriul se măreşte, acum, în el, peste 700 de tineri îşi
găsesc aici un „acasă”. La 14 mai 1862, primii salezieni şi-au terminat noviciatul şi au depus voturile solemne; 22 de preoţi şi clerici se obligă să
respecte şi să păstreze până în ultima clipă a vieţii lor sărăcia, castitatea şi supunerea, pentru a sluji lui Dumnezeu şi tineretului.
– Fiii mei, le spuse Don Bosco, adânc mişcat, trăim timpuri tulburi şi pare a fi ceva temerar să fondezi astăzi un ordin religios, când lumea şi iadul
se străduiesc din răsputeri să desfiinţeze ordinele şi congregaţiile religioase. Însă nouă nu ne pasă, pentru că ştiu că este voinţa lui Dumnezeu să ia
naştere ordinul nostru şi să crească. Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră, şi putem deci să pornim pe acest drum cu toată încrederea, ştiind că
împlinim voinţa sa. Dacă vom primi şi pe viitor ajutorul lui Dumnezeu, ordinul, nostru peste 20-30 de ani, va fi răspândit pe o mare parte a
pământului şi va avea mii de membri. Dintre ei, unii vor predica şi învăţa, alţii se vor ocupa de băieţii părăsiţi ca educatori, iar alţii vor scrie cărţi
bune, dar toţi îi vor reprezenta cu demnitate pe papa de la Roma şi pe ceilalţi slujitori ai Bisericii, ca adevăraţi creştini destoinici. Ah, cât de mult
bine se va putea face atunci!
Sfârşitul anului i-a mai adus lui Don Bosco, marele prieten al tineretului, o suferinţă amară: moartea fratelui său, Giuseppe, la 12 decembrie 1862.
Don Bosco însuşi îi închise ochii pentru veşnicie.
 Fiecare cărămidă, o minune

Ceasul din turnul bisericii „Sfântul Francisc de Sales” bate ora 11, în ziua de 6 decembrie 1862, când Don Bosco dă dezlegarea ultimului băiat;
acum se ridică obosit din confesional şi-i recomandă pe fiii săi milostivirii divine, întorcându-se cu mare greutate în casă, unde clericul Paolo Albera
îi serveşte o gustare modestă.
– Nu mâncaţi aproape nimic, spuse tânărul salezian îngrijorat, căci Don Bosco abia sorbi câteva linguri de supă.
– Ei, ştii, dragul meu Paolo, astăzi sunt foarte obosit. Timp de 6 ore am ascultat spovezile, şi ca să fiu sincer, la ultimele nici nu mai ştiam ce
spuneam sau făceam. Tot timpul m-am gândit la un lucru: cum am putea clădi o biserică în cinstea Sfintei Fecioare Maria, „Ajutorul creştinilor”?
– O biserică nouă? întrebă uluit clericul. Vreţi să ridicaţi o nouă biserică?
– Oh, doar ştii şi tu că biserica „Sfântul Francisc de Sales” este neîncăpătoare pentru băieţii noştri. Ne sufocăm în ea. În afară de aceasta, suburbia
Valdocco a crescut enorm în ultimul timp. Pe vremuri era un sat sărăcăcios, acum este un mare centru muncitoresc. Când am venit eu la Torino, aici
erau doar câteva case răzleţe, locuri pentru descărcat moloz, pentru căruţele ţiganilor, astăzi, însă, există nenumărate străzi. Localnicii sunt săraci şi
uşor se lasă induşi în eroare de către propagatorii unor false ideologii sociale. Valdocco are numaidecât nevoie de o biserică în centrul lui, care să fie
ca o inimă care bate pentru întregul organism, care să fie ca un bun păstor ce veghează asupra turmei în mijlocul căreia se află.
Două zile mai târziu, de sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, Don Bosco discută despre planul său cu alţi clerici.
– În aceste timpuri grele, vreţi să construiţi o altă biserică? întrebă Giovanni Cagliero.
– Desigur, timpurile sunt grele, necazurile abundă, şi tocmai din această cauză ne trebuie ajutorul Maicii Domnului, şi tot de aceea vreau să-i
zidesc o biserică. Dar mai am şi un alt motiv. Poţi să-l ghiceşti?
– Biserica aceea să devină mama Congregaţiei noastre.
– Exact! Maica ajutorului veşnic să fie întemeietoarea şi apărătoarea tuturor acţiunilor noastre.
– Dar unde voiţi să clădiţi această biserică? întrebă Battista Anfossi.
– Chiar aici, lângă biserica „Sfântul Francisc de Sales”. O, ea va fi mare, un templu frumos şi spaţios, cu o suprafaţă mai mare de 1000 m 2, cu o
cupolă maiestuoasă, care se va întinde ca un cer peste sanctuar.
– Şi de unde veţi lua banii? De abia reuşim să plătim cheltuielile urgente.
– Maica Domnului vrea să aibă o biserică. De aceea, ea însăşi se va îngriji şi de mijloacele necesare.

De la început apar mari greutăţi; se duc tratative îndelungate cu proprietarii terenurilor care trebuie cumpărate, trebuie mutate unele străzi ce trec
pe locul viitoarei biserici, dar Don Bosco trece peste toate. Acum mai are nevoie de aprobarea Centrului de Sistematizare a Oraşului.
– Foarte frumos! spuse consilierul către Don Bosco, care îi întinde planul pentru a fi aprobat. O biserică la Valdocco n-ar strica, desigur. Cu asta
sunt de acord. Şi schiţa îmi place. Mi se pare că aveţi un arhitect excelent. Faţada aceasta în stil renascentist e minunată, la fel şi cupola care
încoronează construcţia. Un singur lucru nu-mi place…
– Şi acesta ar fi ?…
 – Numele bisericii: Maria Ausiliatrice – Maria, Ajutătoarea Creştinilor! Nu, numele acesta nu merge. Acest nume are parcă un iz politic, aminteşte
de anatema aruncată de papa asupra piemontezilor, de care el se simte năpăstuit. Nu, trebuie numaidecât să schimbaţi numele bisericii, altfel,
aprobarea construirii ei…
– Însă sărbătoarea „Maria – Ajutorul Creştinilor” a fost introdusă de papa Pius al VII-lea cam de 60 de ani, ca mulţumire pentru întoarcerea sa din
Franţa, din surghiun.
– Şi dumneavoastră vă gândiţi la Pius al IX-lea când zidiţi această biserică! Nu, dragă Don Bosco, schimbaţi numele bisericii, dacă nu, aruncaţi de
pe acum cererea la coşul de hârtii!
Cu mare greutate, Don Bosco cedează şi consimte ca numele bisericii să fie „Biserica din Valdocco”. Sub acest nume, este aprobată construirea
noii biserici.
A doua zi încep deja excavaţiile. O mie două sute de metri pătraţi de teren trebuie săpaţi până la adâncimea de 2,50 m. Don Bosco are destul
ajutor de la tinerii săi, care fac această muncă grea aşteptându-şi plata de la Dumnezeu. Cu chiu, cu vai a reuşit să adune 4000 de lire pentru
achiziţionarea terenurilor, însă acestea au fost ultimele rezerve.
– Astăzi nu-mi pot plăti nici măcar timbrele pentru scrisori, se plânge Don Rua, care a fost numit procurator de către întemeietorul Congregaţiei.
– Ei, şi!? zâmbi Don Bosco. Am avut vreodată vreun ban când am început o clădire nouă? Trebuie să-i lăsăm şi providenţei ceva de lucru!
Şefului lucrării, care îi cere un avans, îi răstoarnă în faţă portmoneul:
– Luaţi asta ca acont, domnul meu!
– Ce? Opt solzi, râse omul. Asta-i tot? Cu asta să zidesc o biserică?
– Da, asta-i tot ceea ce am. Însă fiţi liniştit; de rest se va îngriji Maica Domnului. Veţi vedea! Începeţi fără nici o grijă!
– Am impresia că nu vă daţi seama de enormitatea cheltuielilor, zise şeful lucrării. Deja temelia îmi face greutăţi mari: terenul este nisipos, trebuie
să intre mult în adâncime, pentru a consolida temelia.
– Atunci, faceţi aşa! Las totul pe seama dumneavoastră!
– Dar asta costă mulţi bani!
– Banii vor sosi la timp! N-aveţi nici o grijă!
– Aveţi într-adevăr o credinţă care mută munţii din loc, oftă şeful lucrării.
– Aceasta este moştenirea de la mama mea. Ea m-a învăţat să am încredere în Sfânta Fecioară la orice nevoie. Cum să n-o am acum, când vreau
să-i clădesc o biserică?
Încrederea sa nu rămâne fără răsplată. În aprilie 1864, poate începe deja zidirea bisericii. Fiecare piatră este o minune a Maicii Domnului.
Deseori, Don Bosco nu ştie cu ce să plătească muncitorii, materialele de construcţie, însă de fiecare dată soseşte un ajutor la timpul potrivit. Unul
donează o sută pe pietre, altul, un sac de ciment, altul, o coloană sau un geam. Papa Pius al IX-lea îi trimite 500 de lire; prinţii şi regele îşi oferă
darul lor. Cu aprobarea autorităţilor, Don Bosco organizează o loterie mare. Preotul îi trimite pe băieţii săi din casă în casă pentru a vinde lozurile.
Astfel, zidurile cresc ca din pământ.
În vara anului 1865, zidăria brută este terminată, acoperişul este pus, lipseşte doar cupola.
 În acest timp, însă, o mare suferinţă loveşte societatea saleziană: cinci preoţi sunt loviţi de holeră, care iar bântuie în Torino. În iulie, moare Don
Ruffino, în octombrie, îl urmează fidelul său colaborator, Don Alasonatti. Însuşi Don Bosco se îmbolnăveşte rău de tot de stomac şi foarte greu îşi
revine. Şi totuşi, lucrările la marea construcţie avansează.
Clădirea înghite sume enorme. Mijloacele materiale se termină mereu, dar tot la fel, Dumnezeu îi trimite ajutoare minunate. Când lucrarea
stagnează, timp de o jumătate de an, bancherul Cotta, vindecat în mod minunat la rugăciunile lui Don Bosco, oferă pentru lucrare, lunar, 2000 de lire.
În octombrie, casa de bani este iarăşi goală. Don Bosco, care trebuie să achite 4000 de lire pentru zidărie, îl trimite pe economul său, Rua, la
cerşit. Cu chiu, cu vai, el adună 1000 de lire.
– Ei, tot e ceva, bunul meu Michele! Probabil că-ţi este foame. Să mergem să mâncăm ceva.
După masă, însuşi Don Bosco porneşte la cerşit. Neştiind încotro s-o apuce, un servitor în livrea se apropie de el şi-l întreabă agitat:
– Dumneavoastră sunteţi Don Bosco?
– Da, eu sunt. Ce pot face pentru dumneavoastră?
– Stăpânul meu mă trimite la dumneavoastră. E grav bolnav.
– E departe de aici?
– Nu, e doar la câţiva paşi. Vă rog să veniţi.
Lacheul îl conduce într-un palat splendid la capătul străzii; îl conduce pe scara lată de marmură, prin sălile ornate cu aur, în încăperea în care zace
stăpânul său, răsuflând greu într-un pat somptuos.
– Bine că aţi venit aici, gâfâi bolnavul din greu. Am nevoie de rugăciunea dumneavoastră. Trebuie să mă puneţi iarăşi pe picioare.
– Sunteţi bolnav de mult timp? întrebă Don Bosco.
– De trei ani zac în cavoul acesta şi de-abia mă mai pot mişca. Am consultat multe duzine de doctori, dar nici unul nu mă poate ajuta.
– A fost şi Maica Domnului la acest consiliu? Dacă nu i-aţi cerut sfatul, atunci a lipsit medicul principal.
– Dacă îmi aduceţi un pic de alinare, vă voi da o sumă apreciabilă de bani pentru opera dumneavoastră, gemu omul.
– Asta se potriveşte de minune. Am nevoie de 3000 de lire.
– 3000 de lire? Asta-i bună! Dar e o sumă enormă. Prea mult!
– E prea mult? Ei, bine, să vorbim despre altceva.
Don Bosco se aşază lângă patul bolnavului şi începe să-i spună alte lucruri:
– Aţi auzit de intrarea triumfală a regelui nostru Victor Emanuel în Veneţia? Cred că ştiţi că Austria a cedat Veneţia casei Piemontului. Gondola
regală înveşmântată cu alb şi aur a trecut pe sub Canale Grande în sunetele clopotelor tuturor bisericilor din oraş.
– De ce-mi vorbiţi despre Veneţia? gâfâi bolnavul. Gândiţi-vă la sănătatea mea.
– V-am spus la ce mijloc apelez pentru a obţine însănătoşirea dumneavoastră, dar l-aţi respins.
– Însă şi 3000 de lire?! gemu pacientul.
– O doctorie scumpă. Nu v-o dau cu sila. Ce părere aveţi despre noua gară, care se construieşte acum? Am trecut pe acolo şi sincer să vă spun…
– La naiba cu gara dumneavoastră, îl întrerupse bolnavul. Vreau să mă vindec!
– 3000 de lire! Dar să ne întoarcem la gară; constructorul Muzzuchetti face o lucrare gigantică.
 – Terminaţi odată cu gara! În numele lui Dumnezeu, aduceţi-mi un pic de alinare şi am să vă plătesc cele 3000 de lire până la sfârşitul anului!
– Dar eu am nevoie de ei chiar în seara aceasta!
– Cum puteţi crede una ca asta? Credeţi că eu am în casă o asemenea sumă? Ar trebui să mergem mai întâi la bancă!
– Şi de ce nu vă duceţi la bancă?
– Cine, eu? Se pare că vă bateţi joc de mine. E imposibil!
– Lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, ajutorul creştinilor, nimic nu le este imposibil! Să ne rugăm! Chemaţi-i pe toţi locatarii casei.
Împreună cu soţia bolnavului, cu copiii şi cu servitorii săi, cam treizeci la număr, Don Bosco imploră cerul să-i dea ajutor. Apoi îşi ridică mâinile
şi-l binecuvântează pe bolnav.
În acel moment, bolnavul suferi o transformare ciudată. Închide ochii, se face alb la faţă şi-şi pierde respiraţia.
– Moare, moare ! strigă soţia disperată.
– Nu, nu, va trăi! o linişti Don Bosco.
Trecură câteva clipe grele de speranţă, alternând cu spaimă, apoi bolnavul deschise ochii şi, cu un suspin adânc, privi neajutorat spre cei din jurul
său, de parcă ar voi să reflecteze asupra celor petrecute cu el.
– Mă simt bine, bine de tot, suspină el fericit.
– Desigur că vă simţiţi bine! Cereţi să fie pregătită repede trăsura şi îmbrăcaţi-vă repede!
– Da, aduceţi-mi hainele. Vreau să mă scol. Vizitiul să înhame caii!
Când servitorii vor să-l ajute pe stăpân la îmbrăcat, Don Bosco le spune:
– Lăsaţi-l! Nu are nevoie de ajutor.
În acest moment intră în cameră medicul, care priveşte uluit la bolnavul, ce se îmbracă singur.
– Dar ce faceţi? strigă el mânios. Culcaţi-vă!
– Ei, asta-i! râse bolnavul vindecat în mod minunat. Nu mai am nevoie de dumneavoastră, doctore! Fac ce vreau. Mario, vesta mea! Cravata!
– Dar e imposibil! Ca medic, vă interzic să părăsiţi patul. Poate să vă aducă moartea!
– Nu mai aveţi dreptul de a-mi interzice ceva, doctore. Am găsit un alt medic, care face mai mult decât toţi lecuitorii şi spiţerii. Adio, doctore.
Trimite-mi nota de plată!
Indignat, medicul părăseşte casa, iar bolnavul îşi continuă toaleta încercând primii paşi: „Merge de minune! strigă el fericit. „Dar mai întâi trebuie
să mă întăresc un pic!” După ce a mâncat jumătate de pasăre, îşi pune fără nici un ajutor paltonul pe umeri şi coboară scările tot fără ajutor.
– La bancă! îi strigă el vizitiului. Şi galopează caii. Nu vreau să-l las pe Don Bosco să aştepte!
Când Don Bosco se întoarce la oratoriu, îl caută pe constructor şi-i spune:
– Patru mii de lire, nu-i aşa?
– Da, exact!
– În regulă, domnule! Iată banii până la ultimul soldo!
Duminica viitoare, introduce solemn cheia de boltă a cupolei.
 La începutul noului an, Don Bosco pleacă la Roma. Regele Victor Emanuel l-a rugat să intervină pe lângă Sfântul Scaun, pentru a reglementa
situaţia bisericească a noului regat italian: erau vacante 104 sedii episcopale, 45 de episcopi au fost exilaţi, ceilalţi au decedat. Şi arhiepiscopul
Fransoni a murit în exilul său la Lyon, fără a-şi mai revedea dieceza. Don Bosco este de acord să primească această misiune, cu condiţia ca regele să
le permită episcopilor întoarcerea la reşedinţele lor. Numai după acceptarea acestei condiţii în mod principial, Don Bosco pleacă spre oraşul veşnic.
La Roma îl aşteaptă o primire triumfală. Fiecare pare să-i cunoască numele, îl înconjoară entuziasmat pe marele apostol al oraşului Torino, despre
care se spun atâtea lucruri minunate. În ziua de 12 ianuarie 2867, el este primit în audienţă particulară de către papa.
– Dragul meu Don Bosco, ce mult mă bucur să te revăd! spuse papa înaintând spre el cu braţele deschise. Dar spuneţi-mi, aţi îndeplinit dorinţa
mea, pe care v-am exprimat-o acum câţiva ani?
– Ce dorinţă, Sfinte Părinte?
– Vă amintiţi doar că v-am rugat să scrieţi toate întâmplările minunate de la începutul oratoriului dumneavoastră. Asta nu trebuie să se piardă
pentru posteritate. Aţi făcut-o?
– Sfinte Părinte, n-am avut timp pentru astfel de lucruri.
– Ei, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu vă rog, ci vă poruncesc. Mai înainte de orice, trebuie făcută această lucrare, fie că vi se pare importantă sau
nu: să scrieţi întâmplările din viaţa dumneavoastră, fie că-s minunate sau nu.
Apoi, ei discută împreună despre situaţia Bisericii, urmând ca un raport întocmit de congregaţiile competente să o examineze mai îndeaproape. La
sfârşit, papa îi spune:
– Aşa, dragul meu, acum vreau să-ţi dau ceva pentru fiii tăi.
Oricât se scotoceşte papa prin buzunare şi sertare, nu găseşte nimic.
– Acum vedeţi ce sărac sunt! zâmbi el. Numai să nu afle lumea că papa nu mai are nici un soldo! Vedeţi că nu este mare diferenţă între mine şi
orfanii dumneavoastră? Voi trăiţi de pe urma providenţei, eu, de pe urma actelor caritabile.
– Copiii îl vor iubi mai mult pe sărmanul papă, decât dacă ar avea să le dea cele mai mari comori, spuse Don Bosco.
Papa trebuie să fi găsit în scurt timp după aceasta un binefăcător, căci în ziua următoare îi trimite apostolului tineretului 90 de sendi, însoţind
darul cu un bilet pe care era scris: „Un tată sărac dăruieşte acestea copiilor săi săraci!”
În timpul şederii sale la Roma, Don Bosco abia are timp câteva clipe pentru răgaz. Este asaltat de o mulţime de oameni care îi cer sfatul şi
ajutorul. Cardinalii şi nobilimea Romei sunt fericiţi când el le primeşte invitaţiile, însă şi în acestea el rămâne preotul modest, apostol al lui
Dumnezeu.
Când ducele de Torlonia îl plimbă prin sălile enorme ale palatului său, Don Bosco îi spuse încântat:
– Ah, alteţă, câţi băieţi săraci s-ar putea adăposti în aceste încăperi!
– Doar nu vreţi să-mi transformaţi palatul în oratoriu? răspunse încurcat ducele.
– De ce nu? Asta n-ar fi o idee rea, zâmbi preotul.
În asemenea ocazii, el face o vizită nu numai stăpânilor, ci se ocupă cu bunătate şi de ultimul argat, şi de cel mai neînsemnat băiat de la bucătărie.
De multe ori, el este chemat la bolnavi, pe care medicii i-au declarat incurabili, şi adeseori rugăciunea cucernicului preot le aduce vindecarea
minunată. Papa îl mai primeşte o dată în audienţă. Iarăşi sunt discutate relaţiile papei cu guvernul italian.
 – Ce fel de politică aţi duce dumneavoastră, ca să ieşiţi din aceste greutăţi mari? întrebă Pius al IX-lea.
– Politica lui „Tatăl nostru”. Zilnic ne rugăm: „Adveniat regnum tuum” – „Vie împărăţia ta!” Împărăţia cerească, şi nu cea pământească, e cea mai
importantă.
În acelaşi timp, Don Bosco îi recomandă papei ca guvernul italian să desemneze persoanele dorite de el pentru scaunele episcopale şi acelaşi lucru
să-l facă şi Sfântul Scaun, atunci, ambele părţi se vor înţelege asupra unor candidaţi demni.
Don Bosco însuşi duse tratative cu guvernul italian şi mijloci un acord cu care atât regele, cât şi papa se declară mulţumiţi. Astfel, diecezele îşi
primesc episcopii exilaţi.
Când Don Bosco se întoarce în primele zile ale lunii martie, fiii săi îl primesc cu mare bucurie. La intrarea în oratoriu atârna o pancartă pe care
era scris: „Roma te admiră! Oraşul Torino te iubeşte!”

Lucrările la noua biserică avansează într-un ritm alert. La 21 octombrie, noul arhiepiscop de Torino, mons. Alessandro, contele Rissardi di Netro,
sfinţeşte solemn statuia aurită a Maicii Domnului, care va trona pe vârful cupolei. Când a fost dezvelită statuia, o fanfară intona cântecul în care mii
de inimi tinere îşi unesc glasurile:
Fii slăvită, o Regină,
Izvorul tuturor harurilor!
Ajută-ne, Mamă stăpână,
Pe noi, cei împovăraţi de durerile lor!
Iarna următoare a fost foarte friguroasă. În ianuarie, cade o zăpadă de 1,50 m. Recolta fiind proastă, cresc vertiginos preţurile la alimente. Numai
pentru pâine, Don Bosco trebuie să plătească 12.000 de lire; el este deja în restanţă cu două luni la brutari. Cei mai mulţi tineri nu au haine
călduroase. În cele din urmă, Don Bosco face rost de nişte haine militare vechi, în care băieţii săi arată destul de caraghios.
Vai, el trebuie să poarte de grijă atâtor tineri! În afară de oratoriile din Torino, el mai întreţine două seminarii, unul la Mirabello şi altul la Lanzo.
În aceste luni, trimite semnale de alarmă prin ţară şi întotdeauna îi vine ajutorul Maicii Domnului la timpul potrivit, astfel încât îi poate întreţine pe
tinerii săi din toate casele.
De sărbătoarea Înălţării Domnului, răsună pentru prima dată clopotele bisericii „Santa Maria Ausiliatrice”. Pentru amenajarea interiorului se
găsesc donatori generoşi. Dr. Tancioni, profesor de medicină la Universitatea din Roma, donează un potir foarte frumos; o ducesă franceză trimite
cote, albe, pânze de altar şi paramente. Un domn din Torino se îngrijeşte de sfeşnice, cruci şi tăbliţe de canon. Din Florenţa soseşte o cădelniţă de
argint.
La 9 iunie 1868, marea lucrare este terminată. Biserica în cinstea ajutorului perpetuu al Maicii Domnului este sfinţită solemn de episcopul
Ricardi; aici, micii suferinzi îşi prezintă povara ajutătoarei cereşti. Mulţi bolnavi se şi vindecă în chip miraculos în faţa icoanei Mariei.
Această biserică, ridicată de un preot sărac lipit pământului, este prin sine însăşi o minune a Madonnei. Un călugăr l-a întrebat pe Don Bosco în
ziua consacrării bisericii:
– Cum se face că începeţi cu nimic şi apoi ies nişte lucrări atât de măreţe? Cum de întreprindeţi lucrări aşa de mari?
 – În această problemă – spuse umilul preot – eu nu am nici un amestec. Domnul face totul. El se foloseşte de mine ca de o unealtă netrebnică.
Dacă ar fi găsit un preot mai sărac şi mai neînsemnat ca mine, atunci l-ar fi ales pe el ca instrument, iar pe Don Bosco l-ar fi dat drept capelan
undeva într-un sat…

Lupta pentru aprobare

În ianuarie 1869, Don Bosco se duce iarăşi la Roma. Congregaţiei Saleziene îi lipseşte ultima aprobare. Degeaba s-a străduit doi ani de zile pe
lângă congregaţiile romane. Acum s-a decis să meargă el însuşi, decis să învingă cu orice preţ.
La sosirea în Roma, îl aşteaptă trăsura cardinalului Berardi.
– Am ordin să vă duc la locuinţa dumneavoastră, spuse vizitiul. În plus, pe tot timpul şederii dumneavoastră la Roma, vă stă la dispoziţie o trăsură
a eminenţei sale.
– Bine, duceţi-mă în casa cavalerului Marietti, spuse Don Bosco. În rest, nu-mi trebuie trăsură, sunt obişnuit să merg pe jos, nu cu asemenea lux.
Pot să aflu de ce mă copleşeşte cardinalul cu astfel de atenţii?
– Da, vedeţi, nepotul cardinalului e grav bolnav. Eminenţa sa vă roagă să-l vizitaţi cât mai curând.
– Voi veni. Transmiteţi-i eminenţei sale mulţumirile mele respectuoase pentru bunăvoinţa sa.
Câteva zile mai târziu, Don Bosco îl vizitează pe cardinal în palatul său. Berardi îl salută afectuos şi-l roagă să-l vadă cât mai repede pe nepotul
său bolnav.
– Eminenţă, am venit să stau de vorbă cu dumneavoastră pentru aprobarea Congregaţiei Saleziene.
– Ştiu, ştiu, însă problemele nu merg bine. Congregaţia Ordinelor nici nu vrea să audă de fondarea unui nou ordin. Timpurile sunt grele, dragul
meu. Nu veţi răzbi peste ele. Nu vă pot da nici o speranţă.
– Totuşi, eu sunt plin de încredere, eminenţă.
– Curios, foarte curios! Pe ce vă bazaţi această speranţă?
– Pe Maica Domnului, pe tinerii mei din oratoriu şi din cele două seminarii minore. Ei recită în fiecare seară un „Tatăl nostru” pentru reuşita
călătoriei mele. Şi, în final, îmi pun nădejdea şi în Eminenţa Voastră!
– În mine? Eu n-am nimic de-a face cu astfel de treburi. Nu intră în atribuţiile mele.
– Totuşi, puteţi pune o vorbă bună pentru mine pe lângă Sfântul Părinte.
Un timp, prelatul ezită, apoi spuse:
– Ei, bine, o voi face dacă îmi veţi vindeca nepotul.
– Duceţi-mă la el.
Don Bosco găsi în cameră un băieţel de 11 ani, care suferă de tifos avansat şi are o febră mare. Bolnavul îşi deschide cu greu ochii şi întreabă cu
voce stinsă:
 – Dumneavoastră sunteţi Don Bosco?
– Da, micuţul meu.
– Asta-i bine. Şi, obosit, copilul căzu între perne.
– Medicii nu mai dau nici o speranţă, îi şopteşte mama. Dacă nu-l ajutaţi, va muri.
– Puneţi-vă toată încrederea în Maica ajutorului veşnic! răspunse Don Bosco. Începeţi cu o novenă, iar eu mă voi ruga pentru băiat. Apoi îşi ridică
mâinile şi binecuvântă copilul.
– Dumneavoastră, Eminenţă, gândiţi-vă la Congregaţia Saleziană (a Sfântului Francisc de Sales), spuse Don Bosco, luându-şi rămas bun.
După trei zile, Don Bosco îşi repetă vizita şi-l găsi pe băieţel şezând în pat:
– Don Bosco, nu mai am temperatură, exclamă micuţul.
– E bine aşa. Să ai încredere în Maica Domnului; ea te va vindeca complet.
Când Don Bosco revine în ultima zi a novenei, băiatul sare în sus de bucurie în faţa sa. Se însănătoşise total.
– Cereţi-mi ceea ce vreţi, se oferi cardinalul fericit. Porunciţi-mi numai!
– Eminenţa voastră ştie ceea ce doresc. Vorbiţi cu Sfântul Părinte.
– Da, mâine mă voi duce la el, îl asigură prelatul. Însă aţi face bine dacă v-aţi spune păsul dumneavoastră şi secretarului de stat, cardinalul
Antonelli.
Cardinalul Antonelli se odihnea pe o sofa, când a primit vizita lui Don Bosco.
– Apropiaţi-vă, Don Bosco, apropiaţi-vă, spuse el de pe canapeaua sa. Eu, din păcate, nu mă pot ridica, mă chinuie îngrozitor o podagră.
– Eminenţă, daţi-mi un ajutor pentru rezolvarea cererii mele şi vă asigur că vă veţi vindeca.
– Ce doriţi?
– Vă rog, daţi-mi ajutorul dumneavoastră, pentru ca, în sfârşit, să pot fonda Ordinul Salezian.
– Asta e ceva foarte greu, e ceva extraordinar de greu. Congregaţia Ordinelor nici nu vrea să audă de înfiinţarea unui ordin nou. Totuşi, vă promit
că voi vorbi cu Sfântul Părinte, când voi fi în stare să merg în audienţă la el. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Asta va mai dura, desigur, câteva săptămâni.
– Excelenţă, nu am atâta timp. Mergeţi mâine.
– Mâine? E imposibil.
– Va fi posibil. Aveţi numai încredere în Maria, ajutorul creştinilor! Mâine veţi sta pe picioarele dumneavoastră.
– Bine! Îl voi căuta mâine pe Sfântul Părinte, dacă într-adevăr voi putea umbla, promise secretarul de stat.
A doua zi dimineaţă, Antonelli nu mai simte nici o durere. Se ridică şi merge la Sfântul Părinte, îi povesteşte miraculoasa însănătoşire şi-i
recomandă împlinirea dorinţei lui Don Bosco.
Chiar în ziua următoare, Pius al IX-lea îl chemă pe preotul oraşului Torino în audienţă, trimiţând chiar o trăsură după el.
– De abia ai venit în Roma şi ai săvârşit şi câteva minuni, dragul meu Don Bosco, spuse el când preotul intră în sală.
– Sfinte Părinte, eu nu fac nici o minune, o rog doar pe Maica Domnului să mă ajute. Până acum, nu m-a părăsit niciodată.
– Totuşi, este minunat ceea ce-mi povestesc Berardi şi Antonelli. Maica Domnului ţine mult la dumneavoastră.
– Şi eu o iubesc mult şi mă încred în ea din toate puterile mele, asta-i tot.
 – Veniţi pentru aprobare, spuse papa. Eu personal am fost şi sunt de acord. Dar ştiţi că în astfel de cazuri depind de Congregaţia Ordinelor, iar din
păcate – nu o spun cu toată părerea de rău –, ea este împotriva înfiinţării ordinului dumneavoastră. Cred că Maica Domnului trebuie să intervină
direct în această afacere cu încă o minune. Cel mai bun lucru e să-l căutaţi pe mons. Svegliati. El e cel care vă face cele mai mari greutăţi în această
problemă. Cu părere de rău, am aflat că este bolnav.
– E bolnav? exclamă Don Bosco. Excelent! Atunci, voi primi de la el tot ceea ce vreau.
E greu de pătruns la mons. Svegliati, căci prelatul stă la pat. Dar cine poate să-i reziste lui Don Bosco? Aşa că, în cele din urmă, este condus la el.
– Dumneavoastră, Don Bosco? suspină prelatul. Vedeţi în ce hal sunt. Pneumonie, mi-a zis medicul. Acum nu mă pot ocupa de chestiunea
dumneavoastră. Veniţi la secretariatul meu după ce mă voi vindeca.
– Regret sincer că vă văd suferind atât de mult, spuse Don Bosco. Însă am nevoie de ajutorul dumneavoastră! Mergeţi la Sfântul Părinte şi daţi-vă
consimţământul pentru aprobarea ordinului meu.
– Dar, Don Bosco, nu e vorba de un lucru chiar atât de simplu. E o problemă dificilă şi, chiar dacă aş vrea, n-aş putea să mă duc în situaţia asta în
audienţă la papa.
– Vă rog, totuşi, să mergeţi.
– Dar nu vedeţi în ce hal sunt? răspunse prelatul iritat. Poate în decurs de o săptămână voi reuşi să vorbesc cu Sfântul Părinte despre problema
dumneavoastră.
– Mergeţi mâine. Recomandaţi-vă Maicii Domnului şi veţi vedea că mâine veţi fi sănătos.
– Se povestesc lucruri ciudate despre dumneavoastră, Don Bosco, spuse bolnavul nedumerit. Ei, bine, voi face ceea ce m-aţi sfătuit. Dacă mâine
voi fi sănătos, voi vedea în această însănătoşire Mâna Maicii Domnului. Voi merge apoi la Sfântul Părinte pentru a-i cere avizul de a întemeia ordinul
dumneavoastră.
În dimineaţa următoare, Svegliati se simte complet sănătos. Uimit, se duce la Vatican şi-i raportează papei cele întâmplate.
– Nu mai am nici o reţinere contra aprobării, spuse el, căci am aflat pe propria mea piele că aceasta este voinţa lui Dumnezeu.
– Aşa mi se pare şi mie, iubitul meu monsenior, spuse papa zâmbind.
La 19 februarie, papa îi mai acordă lui Don Bosco o audienţă.
– Astăzi este o zi bună, exclamă apostolul tineretului voios, când îşi plecă genunchiul în faţa locţiitorului lui Cristos. Astăzi, băieţii mei, la Torino,
se roagă toată ziua în faţa Preasfântului Sacrament, ca Dumnezeu să mă ajute.
– Rugăciunea fiilor dumneavoastră a şi fost primită, răspunse papa privindu-l duios, cu ochii în lacrimi. Aţi primit aprobarea, Don Bosco! Maica
Domnului a înlăturat toate greutăţile.
– Ştiam că va asculta rugăciunile băieţilor mei şi pe a mea, exclamă Don Bosco cu mare bucurie.
La 1 martie, el primeşte mult râvnitul decret, care aproba înfiinţarea ordinului său; a doua zi, Don Bosco se şi întoarse la Torino. Bucuria în
oratoriu este de nedescris. Bătrânul Don Borel vine la Don Bosco sprijinindu-se într-un baston şi-l întreabă neliniştit:
– Este adevărat ceea ce am auzit?
– Da, dragul meu Don Borel. Iată aprobarea!
– Deo gratias! exclamă din tot sufletul vechiul său prieten.
 – Acum mor fericit, şi se întoarse la Rifugio.
În ziua următoare, Don Bosco celebrează împreună cu toţi confraţii şi băieţii săi un „Te Deum” solemn.
La 11 aprilie, în semn de recunoştinţă şi omagiu dat papei la jubileul său de aur, Don Bosco îi trimite un album foarte frumos cu dedicaţie în
limba latină, semnată de 31 de preoţi, 73 de clerici şi 3430 de interni. Sfântul Părinte se bucură de salutul din Torino mai mult decât de felicitările
adresate de alţi suverani. Foarte mişcat, el citeşte cuvintele adresei omagiale:
„De ar da Domnul ca la această mare sărbătoare a tuturor celor buni să se întoarcă la picioarele Sanctităţii voastre şi acei copii care s-au îndepărtat
de Sanctitatea voastră!”
Papa răspunde printr-o scrisoare scrisă personal, mulţumind pentru bucuria pe care i-au produs-o.
– Rugaţi-vă pentru Sfântul Părinte, îi îndeamnă el pe fiii săi, citind această scrisoare. Va trebui să urmeze o grea cale a crucii. Cununa jubiliară se
va transforma curând într-una de spini!.
 Tu es Petrus – Tu eşti Petru!

La 8 decembrie 1869, papa Pius al IX-lea deschide Conciliul Vatican I. În dimineaţa acelei sărbători a Mariei, peste 700 de demnitari ai Bisericii
intră în Roma şi se îndreaptă spre bazilica „Sfântul Petru”. În aceste timpuri grele, episcopii creştinătăţii se strâng în jurul papei, care e purtat pe
sedia gestatoria – pe litieră – sub un baldachin de aur, cu evantaie din pene de păun; condus de fidelii elveţieni, el îşi face intrarea în Sfântul Petru.
Papalitatea îşi dezvăluie încă o dată splendoarea ei înălţătoare, şi totuşi, urmaşul lui Petru presimte că ceasul unei crâncene umiliri nu e departe.
Au trecut de-abia doi ani de când Garibaldi a debarcat pe continent împreună cu cele 10000 de „cămăşi roşii”; el a intrat în statul papal incendiind
şi ucigând, iar acum înainta spre Roma. El mai întâi fusese respins la Mentana de către soldaţii papei, ajutaţi de trupele franceze. Încă o dată oraşul
fusese salvat de hoardele diabolice. Baionetele franceze chiar şi în aceste zile apără statul bisericesc. Dacă Napoleon şi-ar retrage trupele, atunci
statul papal s-ar prăbuşi, pentru că statul italian devenea tot mai puternic şi înconjura deja din toate părţile statul papal.
Dar tocmai în această perioadă critică şi grea va străluci, plină de măreţie, piatra cea mai preţioasă a tiarei papale, a cărei temelie pare că se
clatină: papa va declara dogma infailibilităţii papei. Episcopii discută aprins despre această problemă. Sunt şi unii care se împotrivesc, alţii cred că
timpurile nu sunt prielnice, iar alţii susţin cu entuziasm această dogmă.
În aceste timpuri tulburi, Don Bosco călătoreşte iarăşi; vine la Roma şi, în ziua de 2 februarie, este primit din nou de Sfântul Părinte. Pius al IX-
lea primeşte cu mare bucurie o serie de cărţi, pe care apostolul tineretului i le aduce în dar, i le înmânează, iar papa le introduce el însuşi în raft. Când
Don Bosco îi întinde o hârtie de 1000 de lire pentru vistieria Sfântului Petru, papa spune mişcat:
– Minunat! Dumneavoastră aveţi mereu punga goală şi-mi aduceţi mie aceşti bani, mie, care am casa goală. Amândoi avem acelaşi prenume:
Ioan. Ar trebui să ne numim Francisc, căci amândoi suntem franciscani săraci.
Papa aduce vorba despre dezbaterile Conciliului şi-i cere lui Don Bosco părerea.
– Proclamarea acestei dogme va veni ca o lovitură năprasnică ce va cutremura pământul şi iadul, dar apoi lumea se va linişti, iar toţi cei buni se
vor bucura.
– Cred că aveţi dreptate, spuse papa gânditor.
În zilele următoare, mulţi părinţi conciliari îi cer lui Don Bosco sfatul, iar el se arată un apărător înfocat al acestei dogme.
Episcopul Gastaldi de Saluzzo este unul dintre cei care consideră promulgarea acestei dogme a infailibilităţii papei ca fiind prematură şi împarte
un memoriu în care el pledează cu înfocare pentru concepţia sa. Însă, după vizita lui Don Bosco, el îşi schimbă părerea şi spre mirarea tuturor, el ţine
în faţa părinţilor conciliari un discurs în care cere acceptarea dogmei.
Un alt adversar al acestei dogme este mons. Andisio, canonic la Sfântul Petru, care îl caută pe Don Bosco pentru a-l atrage de partea sa.
– Nu vă osteniţi degeaba, monseniore, îi spuse preotul din Torino. Promulgarea acestei dogme este voinţa lui Dumnezeu. Domnul i-a acordat
Bisericii sale infailibilitatea. Acum a venit timpul să arătăm cine este purtătorul acestei infailibilităţi. Desigur, un singur episcop nu este infailibil.
Dar dacă unul singur face o eroare, atunci nici toţi episcopii nu pot fi infailibili pentru că s-au adunat. Ce anume face legătura lor infailibilă? Numai
legătura lor cu papa. În papa rezidă izvorul infailibilităţii. Capul este hotărâtor. Membrele se pot detaşa, capul niciodată, pentru că aceasta aduce
moartea.
– Totuşi, nu mă puteţi convinge, spuse canonicul.
– Nu mă mir. Cum aş putea eu, un biet ignorant, să vă conving? Însă am aici o carte scrisă de un om învăţat, cucernic şi conştiincios, şi, dacă îmi
permiteţi, vă voi citi unele pasaje care clarifică multe în această problemă.
– Bine, să auzim!
Don Bosco luă cartea, o deschise şi începu a spune: „Aici, în puţine cuvinte, sunt adunate şi arătate toate motivele care cer infailibilitatea papei şi
autorul reprezintă o autoritate ştiinţifică sigură, ce vă va impresiona şi pe dumneavoastră”.
Un timp, Andisi ascultă cu atenţie, când deodată sare în sus şi încearcă să-i smulgă lui Don Bosco cartea din mână.
– De ce atâta agitaţie, monseniore? zâmbi cu calm Don Bosco. Ascultaţi mai întâi titlul şi numele autorului acestei lucrări minunate. Este un
volum de istorie religioasă şi a papilor de Gulielmo Andisi, canonic la sfântul Petru. Chiar dumneavoastră sunteţi autorul acestei cărţi.
– Dibace capcană mi-aţi întins, râse prelatul. Dar pentru acum ajunge! Să lăsăm această problemă. Văd că-mi sunteţi superior.
Aşa că contribuţia lui Don Bosco la proclamarea acestei dogme n-a fost neînsemnată. Când Sfântul Părinte întăreşte această învăţătură şi hotărâre
a Conciliului, în oraşul veşnic se stârni o mare „furtună”. Aşa cum Domnul s-a arătat pe muntele Sinai sub formă de foc şi văpăi, aşa acum trăsnetele
înconjoară stânca, pe care Domnul şi-a zidit Biserica sa de neînvins şi nepieritoare şi tunetele sale mai amintesc odată lumii cuvintele grăitoare: „Tu
es Petrus! Tu eşti Petru, stâncă, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor învinge”.
După câteva săptămâni, o nouă furtună se abate asupra pământului: războiul germano-francez. La 2 septembrie, la Sedan, ia sfârşit domnia lui
Napoleon al III-lea. Roma rămâne fără apărare după retragerea francezilor. Conciliul este amânat în mare grabă, urmând a fi reluat într-un timp mai
potrivit. Păstorii bisericeşti se întorc la turmele lor.
La patru zile după bătălia de la Sedan, guvernul italian hotărăşte asedierea Romei. Mulţi cardinali îl sfătuiesc pe Papă să părăsească oraşul etern.
Pius al IX-lea nu se decide şi e gata să cedeze acestor sfaturi, când un camerist îi aduce o telegramă din Torino.
– De la Don Bosco! strigă Sfântul Părinte cu bucurie. Deschide repede telegrama şi citi: „Santinela, îngerul Ierusalimului, să rămână la post şi să
păzească cetatea Domnului şi a Sfintei Biserici!”
– Rămân la Roma! declară Pius al IX-lea cu hotărâre.
La 15 septembrie, sărbătoarea celor şapte dureri ale Maicii Domnului, trupele italiene, sub comanda generalului Cadorna, încercuiesc Roma.
Comandantul suprem al armatei papale refuză să predea Roma, însă are ordin de a capitula, dacă apărarea ar ceda în vreun loc, pentru că Pius nu
vrea vărsare de sânge.
În dimineaţa zilei de 20 septembrie, tunurile bubuie contra zidurilor şi porţilor Romei, în timp ce Pius al IX-lea urcă în genunchi „Scala sancta –
scara sfântă”, pe care, odată, Domnul, împovărat cu crucea, a început drumul dureros al Calvarului. După câteva ore, i se raportează papei că la
„Poarta Pia” s-a produs o breşă largă.
– Consummatum est ! – S-a săvârşit, spuse Pius al IX-lea şi ordonă înălţarea drapelului alb. Regimentele italiene pătrund în Roma.
Acesta a fost sfârşitul statului papal.
 Don Bosco se afla în seminarul din Lanzo când a aflat de asedierea Romei. Spre marea mirare a fiilor săi, el rămâne foarte liniştit. S-a întâmplat
ceea ce a prevăzut de mult timp. Statul lumesc al Bisericii s-a pierdut, dar Biserica, cu atât mai mult şi mai sigur şi temeinic se înălţa: nici o putere
nu o poate zgudui din temelii.
Şi Don Bosco trebuie să guste din paharul amar pe care îl bea Sfântul Părinte. La sfârşitul acestui an nenorocit, pe când se afla în eparhia de Alba,
Don Bosco se îmbolnăvi foarte grav şi nimeni nu mai nutrea nici o speranţă de scăpare. Însă, la Torino, fiii săi şi internii asediază cerul cu rugăciuni,
îi oferă lui Dumnezeu propria lor viaţă în locul vieţii părintelui lor sufletesc.
Rugăciunea lor nu rămâne fără efect. La 15 februarie 1871, Don Bosco se poate întoarce la Torino, unde băieţii săi îl aşteaptă împreună cu noul
arhiepiscop, mons. Gastaldi, în biserica „Santa Maria Ausiliatrice”. În timp ce preotul intră în biserică, cel mai vechi dintre internii săi, Giuseppe
Buzzetti, intonează psalmul „Laudate pueri Dominum – Lăudaţi-l, copii, pe Domnul!”, şi întreaga biserică răsună de ecoul cântecului de slavă, pe
care-l cântă jubilând de fericire cei 1000 de băieţi.
Fidelitatea constantă şi făţişă a lui Don Bosco faţă de chinuitul şi răbdătorul Papă Pius al IX-lea îi incită din nou la atac pe duşmanii săi.
Ziarele potrivnice Bisericii îl ponegresc în fel şi chip pe tatăl lor sufletesc. Acum, unul dintre băieţi îi ia apărarea lui Don Bosco, tipărind o scurtă
biografie a apostolului tineretului, biografie compusă de clericul Bardessono, pe care tinerii o împart în mii de exemplare pe străzile oraşului Torino,
astfel încât duşmanii săi ajung la efectul contrar celui urmărit de ei. Nu există în Torino om mai cunoscut şi mai onorat decât Don Bosco, care e
numit steaua care le arată şi celor buni, şi celor rătăciţi calea de urmat.
Când Pius al IX-lea îşi sărbătoreşte jubileul papal de argint (25 de ani pe scaunul sfântului Petru), la 16 iunie 1871, la picioarele sale se prezintă şi
Don Bosco, care-l felicită cu lacrimi în ochi.
 Spre Patagonia

În anii următori, Don Bosco desfăşoară o activitate febrilă. În vara anului 1872, el întemeiază Congregaţia „Figlie di Maria Ausiliatrice” –
„Fiicele Mariei care ajută”, numite mai târziu saleziene. Maria Dominica Mazzarello este prima superioară generală a congregaţiei, care munceşte cu
aceeaşi râvnă pentru fete, ca şi salezienii pentru băieţi.
Don Bosco se duce deseori la Roma şi foloseşte toată influenţa de care se bucură pentru a stabili relaţii suportabile între Sfântul Scaun şi statul
italian. Multora această activitate nu le este pe plac. Ziarele liberale iar se năpustesc asupra lui. Însuşi Bismarck îşi exprimă mirarea şi nedumerirea
cum de guvernul italian poartă tratative cu un preot. Într-o scrisoare, el avertizează chiar pe un ton înţepat faptul că împăratul este indignat din
această cauză şi încheie cu ameninţări deschise, în cazul în care aceste încercări de conciliere vor continua.
– Ce să facem? întrebă ministrul Vigliari, cu care Don Bosco a discutat deseori; soarta noastră e în mâinile Prusiei.
– Chiar dacă nu se ajunge la o împăcare deplină, totuşi, se ajunge la un acord în mai multe puncte importante.
Câte umiliri trebuie să ia asupră-şi Don Bosco, numai Dumnezeu ştie. Duşmanii Bisericii sunt foc şi pară contra acestui om neînfricat; se ajunge
chiar la încercări de a-l ucide.
Într-o seară întunecată a toamnei anului 1874, Alois Deppert, primul german care a intrat în oratoriul din Valdocco, se află în chilia de la poartă,
lucrând la o traducere din limba latină, când deodată intră trei derbedei în casă. Bănuitor, tânărul îi studiază pe cei trei vizitatori veniţi la o oră atât de
neaşteptată şi târzie.
– Ce doriţi? îi întrebă el ieşind din cămăruţa sa.
– Vrem să vorbim cu Don Bosco, răspunse un vlăjgan ciupit de vărsat.
– Du-te repede şi adu-l! îi ceru pe un ton poruncitor al doilea dintre flăcăi.
– Nu vă supăraţi, spuse gimnazistul, însă la ora aceasta nu se poate. Reveniţi mâine!
– Dar trebuie să-i vorbim numaidecât în seara asta, se răsti al treilea care mirosea a băutură. Treaba e urgentă.
– Vă repet că acum nu se poate. Don Bosco acum este cu internii la masă. În tot cazul, astăzi este prea târziu.
– Aşteptăm până e gata masa, doar n-o să dureze o oră, mârâi cel ciupit de vărsat.
– Atunci, aşteptaţi sub arcadă, la poartă, răspunse Alois şi îi dirijează spre intrarea în casă. Însă în momentul în care vrea să închidă uşa în urma
lor, unul dintre ei scoate iute un cuţit şi-l înfige în pieptul băiatului, strigându-i în bătaie de joc: „Primeşte tu ceea ce era hotărât pentru maestrul tău!”
Un sfert de oră mai târziu, îl găseşte un coleg, inconştient şi într-un lac de sânge. Îngrozit, îl cheamă pe Don Bosco, care-l transportă imediat la
spitalul Cottolengo.
Paisprezece zile bietul băiat s-a zbătut între viaţă şi moarte, după care medicii îl declară salvat; când, recăpătându-şi cunoştinţa, îşi deschide ochii,
a dat de Don Bosco, care era aplecat asupra lui.
– Au voit să vă omoare, părinte, bâigui el cu vocea stinsă. Sunt aşa de fericit că m-au atacat pe mine în locul dumneavoastră!
 – Da, micuţul meu, tu te-ai jertfit pentru mine, replică Don Bosco. Acum, însă, fii liniştit. Maica Domnului te va face sănătos. Noi ne rugăm în
fiecare seară pentru tine!
– Pentru mine? Toţi băieţii?
– Da, toţi. Ei îţi transmit salutări şi însănătoşire grabnică.
– Şi eu, care credeam că nu mă pot suferi pentru că sunt german, roşi Alois.
– La ce te gândeşti? În oratoriu toţi suntem egali. Avem deja şi câţiva arabi, pe care Arhiepiscopul Lavigerie ni i-a trimis din Algeria. Nu, micuţul
meu, la noi omul nu este întrebat de unde vine. Vrem să ştim dacă are o inimă bună. Şi asta ai dovedit-o!
– Atunci, totul e în regulă, suspină băiatul şi căzu surâzând între perne, foarte fericit.
După câteva săptămâni, el revine sănătos la oratoriu şi se poate iarăşi zbengui împreună cu colegii săi, care acum îl iubesc şi mai mult.
În cei treizeci şi patru de ani de viaţă preoţească, Don Bosco a realizat multe pentru suflete; mult mai măreţe sunt însă planurile sale. Câmpul său
de acţiune nu e numai Torino şi micul Piemont, ci lumea întreagă. Deseori, în orele liniştite ale serii, stă aplecat asupra unei hărţi mari, asemenea
unui strateg care are de gând să cucerească ţări noi. Pe biroul său se îngrămădesc scrisori din toată lumea, din diferite provincii italiene, din Africa,
America şi Asia, cu rugămintea de a înfiinţa instituţii noi.
Acum, nostalgic, gândurile i se îndreaptă spre primii ani de preoţie, când dorea să meargă misionar în toată lumea. Acum, însă, când Dumnezeu l-
a plasat într-un alt post de muncă, el ar vrea să-i trimită pe fiii săi pentru a îndeplini ceea ce nu i-a fost destinat lui.
Gândul la misiuni printre păgâni nu-i iese din cap, îl urmăreşte până şi în visele sale. Într-o seară, el le povesti celor din preajma sa:
– În ultima noapte am avut un vis ciudat. Parcă eram într-o ţară străină. M-am văzut în mijlocul unei stepe, mărginită spre vest de un lanţ de
piscuri stâncoase. Am văzut nişte oameni cu pielea brună, cu părul lung şi zbârlit, înfăşuraţi în mantii făcute din piei de animale. În mâini aveau
suliţe şi ciomege. Deodată, pe acest pământ se încinse o luptă straşnică; am văzut măceluri groaznice; din pământ ieşeau aburi de sânge, atmosfera
clocotea de răcnete şi strigăte de luptă şi de moarte. Apoi am văzut apropiindu-se din depărtare nişte oameni pe care, după haine, i-am recunoscut ca
fiind misionari, veneau să-i împace pe războinici, însă au fost atacaţi de sălbatici şi ucişi cu cruzime.
– Ce ţară ar putea să fie aceasta? întrebă Don Cagliero.
– Nu ştiu, răspunse Don Bosco.
– Dar ascultaţi. Visul încă nu s-a terminat. Am văzut apoi un alt grup de oameni venind în stepă şi cu groază am recunoscut unele feţe intime,
cunoscute, ba chiar şi pe unii dintre voi, fiii mei! Tremuram la gândul că ei înaintau spre o moarte sigură. Am voit să le ordon să se întoarcă, însă
păreau că nu mă cunosc. Spre mirarea mea, sălbaticii au lăsat armele şi se înghesuiau în jurul lor prietenos. Aceştia au plantat în mijlocul lor crucea
şi au început să predice învăţătura cea sfântă. La urmă, unul dintre salezieni a început să cânte cântecul „Lăudaţi-o pe Maria, limbi credincioase!” Iar
sălbaticii s-au unit cu o aşa forţă la această cântare, încât m-am trezit. Eram plin de sudoare, inima îmi bătea gata-gata să iasă din piept.
– Un vis ciudat, spuse Domenico Tomas gânditor. Desigur, înseamnă ceva.
– De acest lucru nu mă îndoiesc. Încă din copilărie Dumnezeu mi-a arătat în vise voinţa sa şi a tras vălul viitorului de pe ochii mei. De acum mă
voi ocupa mai mult de geografia şi istoria popoarelor.
 Preocuparea pentru ţara pe care a văzut-o în vis nu-l mai părăsea. Don Bosco se gândi mai întâi la Etiopia şi, în cele din urmă, la India, dar şi la
China şi Australia. Pe masa sa are multe cărţi luate de la biblioteca oraşului, însă cu cât studiază mai mult aceste popoare, constată că e pe o cale
greşită.
Într-una din ultimele zile ale anului 1874, îi parvine o scrisoare de la episcopul de Buenos Aires, care-l roagă să-i trimită pe câţiva dintre fiii săi în
Argentina.
Acest apel este pentru Don Bosco ca o revelaţie. Până noaptea târziu, se adânceşte în studierea acestei ţări şi, curând, ştie care a fost ţara visului
său. Sunt oamenii Patagoniei, din partea de sud a Americii de Sud. Don Bosco nu-şi găseşte liniştea până ce nu obţine permisiunea papei Pius al IX-
lea ca fiii săi să meargă în Patagonia.
La 12 mai, Don Bosco le face cunoscut fiilor săi din oratoriu că trimiterea în misiune va fi sigură:
– Astăzi a venit răspunsul definitiv, spuse el radiind de fericire. Cine vrea să plece, să se pregătească!
În ziua Tuturor Sfinţilor din anul 1875, primii salezieni îngenunchează în faţa papei Pius al IX-lea, pentru a primi binecuvântarea pentru misiunea
lor. Superiorul lor este Giovanni Cagliero; tovarăşii săi sunt preoţii: Giuseppe Fagnano, Valentino Cassini, Domenico Tomatis, Giovanni Baccino,
Giacomo Alavena şi fraţii laici: Bartolomeo Scavini, tâmplar, Bartolomeo Molinari – profesor de muzică; Vincente Gioia – bucătar şi cizmar, şi
tânărul Stefano Belmonte.
Cu multă mulţumire în suflet Pius al IX-lea, se uită la mica ceată a misionarilor:
– Voi sunteţi, deci, fiii lui Don Bosco, care vreţi să plecaţi la marginile pământului pentru a propovădui Evanghelia – spuse el mişcat. Sper că
numărul vostru va creşte, pentru că via Domnului este imensă.
Don Bosco îi conduce pe tinerii misionari până la nava ancorată în portul Geneva şi abia după ce se dă plecarea coboară cu inima împovărată din
navă, ştiind bine că pe unii dintre ei nu-i va mai vedea niciodată.
În lunile următoare, aşteaptă cu nerăbdare veşti de la cei plecaţi. În sfârşit, soseşte scrisoarea mult aşteptată. Don Giovanni Cagliero îi comunică
ceva despre munca pe care o depune în Buenos Aires:
„Arhiepiscopul, mons. Anairos, mi-a dat cea mai grea parohie a oraşului. Ea are peste 100.000 de suflete, iar indiferenţa faţă de Biserică este
înspăimântătoare. Episcopul îmi spunea că orice preot care îndrăzneşte să meargă în cartierul Boca îşi pune viaţa în pericol”.
Apoi, destoinicul Cagliero descrie lupta sa pentru suflete, vizitele sale pe uliţele mizerabile, prin ateliere, prin docurile din porturi, prin barăcile
pescarilor de la revărsarea fluviului La Plata. „Deseori m-au copleşit cu batjocuri, m-au gonit cu mânie şi m-au ameninţat cu moartea. Însă, încetul
cu încetul, platoşa de gheaţă care le-a împietrit inima a început să se topească. Bolnavii şi copiii au fost primii care au înţeles că păstorul lor sufletesc
îi iubeşte şi s-au lăsat îndrumaţi şi conduşi de el. Duminica, biserica se umplea tot mai mult; mulţi dintre cei care nu s-au spovedit cu deceniile şi-au
recunoscut păcatele şi s-au spovedit. Via pustiită reînfloreşte şi produce iarăşi rod.”
Dar este de-a dreptul îngrozitor ceea ce scrie Giovanni Cagliero despre sălbaticii din campusul Patagoniei. Nici un alb nu are voie să intre pe
terenul lor de vânătoare; prizonierii sunt supuşi unor chinuri rafinate şi apoi ucişi. Indienii şi acum atacă grupurile europene de la graniţă, le dau foc
gospodăriilor, fură caii, răpesc femei, copii şi îi duc în robie.
 Totuşi, preotul însetat de suflete speră că nu e departe ceasul în care el şi tovarăşii săi le vor putea propovădui şi acestor oameni sărmani
Evanghelia. Cu multă stăruinţă, îl roagă pe superiorul salezian să-i trimită nişte surori saleziene, căci acest popor nenorocit e în stare să facă orice
numai să găsească iubirea de mamă.
– Doamne, apără-i pe fiii mei, care sunt atât de departe şi separaţi de mine! se roagă Don Bosco din suflet, după ce a citit această scrisoare lungă.
Lasă-i să recolteze acolo unde acum seamănă cu lacrimi.
Şi în patrie activitatea ordinului e înfloritoare. În oratoriu locuiesc acum 800 de băieţi. În Italia, Don Bosco a reuşit să deschidă 10 case noi şi
prima casă în Franţa, la Nissa. În anul 1876, întemeiază Congregaţia „Ajutorul Mariei pentru cei chemaţi mai târziu” şi „Asociaţia colaboratorilor
salezieni” – al treilea ordin salezian, format din laici, care vor să ajute opera lui Don Bosco şi lucrează ca adevăraţi apostoli în jurul membrilor
celorlalte două ordine.
În noiembrie, Don Bosco mai trimite un grup de misionari în Argentina. Pius al IX-lea îi dăruieşte 5.000 de lire pentru a acoperi o parte din
drumul lung până în Argentina. La începutul Anului Nou, Don Bosco înregistrează un mare succes: le trimite în Argentina pe primele şase surori ale
Congregaţiei „Maria care ajută”. Astfel, se împlineşte şi dorinţa fierbinte a lui Don Cagliero.
În ziua de 1 ianuarie a anului 1878, Don Bosco le prezice băieţilor săi:
– În curând se vor petrece evenimente serioase, care vor pune pe gânduri lumea.
Câteva zile mai târziu, la 9 februarie, moare îndelung răbdătorul papa Pius al IX-lea. Don Bosco, aflat la Roma, îngenunchează profund îndurerat
la catafalcul papei expus în bazilica „Sfântul Petru”. Cu un an în urmă îl vizitase pe patul de suferinţă şi rămase emoţionat de sărăcia în care trăia
tatăl creştinătăţii. Patul său de fier nu era mai confortabil decât cel al băieţilor săi din Torino. Nici măcar un covor nu acoperea podeaua dormitorului
său.
– Doamne! le scria pe atunci Don Bosco băieţilor săi, în ce sărăcie lucie trăieşte capul Bisericii! Ce mult ar avea de învăţat suveranii şi principii
acestui pământ, dacă ar intra în dormitorul lui Pius al IX-lea!
Acum, însă, el stă întins pe catafalc, palid şi mut, dar preotul din Torino întreţine un dialog cu prietenul său.
În timpul funeraliilor papei, duşmanii Bisericii se mai dezlănţuie o dată: „Morte al Papa! Viva Italia!” – strigă oamenii de rând din Roma. „Morte
ai preti! Al fiume il porco! Al Tevere la carogna!” – „Moarte papei! Trăiască Italia! Moarte preoţilor! În fluviu cu porcul! Aruncaţi hoitul în Tibru!”
Acesta este salutul de rămas-bun al poporului italian, adresat părintelui său sufletesc, care l-a copleşit cu atâta bunătate. Carul mortuar este atacat
cu pietre şi cu greu mitocănimea este împiedicată să nu arunce sicriul în fluviu.
Pius al IX-lea, în testamentul său, şi-a dorit un mormânt modest. Însă din donaţiile făcute cu această ocazie, s-a construit cel mai frumos mausoleu
şi monument al secolului, o adevărată capodoperă a artei creştine.
Cardinalii îl roagă pe Don Bosco să meargă la guvernul italian pentru a mijloci întrunirea conclavului, care trebuia să aibă loc. Modestul preot din
Torino se duse imediat la ministrul de interne Crispi şi-i transmise rugămintea Sfântului Colegiu.
– Bine, spuse el. Îi puteţi asigura pe cardinali că Guvernul va respecta conclavul şi va avea grijă să fie respectat şi de alţii. Ordinea publică va fi
menţinută cu orice preţ.
– Vă mulţumesc, excelenţă, spuse Don Bosco uşurat.
 – Părinte, nu-mi mulţumiţi mie, răspunse ministrul. Dacă cineva trebuie să mulţumească, atunci eu sunt acela. Cardinalii n-ar fi putut alege un om
mai potrivit pentru această solie. Vă amintiţi cum v-am întâlnit pentru prima dată în oraşul Torino? continuă ministrul.
– N-aţi uitat lucrul acesta, excelenţă?
– Cum aş putea să uit! Doar m-aţi salvat când mă aflam la nevoie. Pe atunci eram un tânăr sărac, care hoinărea pe străzile oraşului Torino, când v-
am văzut venind în mijlocul unui grup de băieţi săraci. V-aţi oprit lângă mine şi m-aţi întrebat dacă-mi lipseşte ceva şi dacă aţi putea face ceva pentru
mine.
– Am văzut că vă era foame, excelenţă!
– Aţi ghicit bine. Eu am recunoscut atunci că nu mâncasem de câteva zile. Atunci m-aţi luat în oratoriul dumneavoastră. Eu, revoluţionarul
pribeag, timp de 6 săptămâni, am fost invitat la masa dumneavoastră: mâncam împreună cu băieţii şi cu mama Bosco. În cele din urmă, m-aţi ajutat
să găsesc o mansardă în apropierea bisericii „Maria Consolata”. Dar nu m-aţi uitat. Şi atunci îmi trimiteaţi din când în când bani, alimente şi odată
mi-aţi dat chiar şi o pereche de ghete noi. Uneori mă spovedeam la sfinţia voastră! Vă mai amintiţi?
– Eu am obiceiul de a uita tot ceea ce se spune la spovadă, spuse Don Bosco. Dacă doriţi, sunt gata şi acum să vă ascult spovada.
– Nu eşti pregătit întotdeauna pentru spovadă… spuse ministrul zâmbind. Apoi se interesă de oratoriu şi de multiplele sale activităţi.
– Sunteţi pe calea cea bună şi puteţi oricând să vă bizuiţi pe ajutorul meu, spuse el în cele din urmă.
Când Don Bosco se întoarse la Vatican, îl întâlni pe cardinalul Giocchino Pecci, camerlengoul Sfintei Biserici. Cu respectul unui copil, se apropie
de el şi-l întrebă:
– Îmi permiteţi, eminenţă, să vă sărut mâna?
– Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el încurcat.
– Sunt doar un biet preot, care acum sărut mâna eminenţei voastre şi sper, mă rog pentru aceasta, să vă sărut peste câteva zile piciorul.
– Doamne, ce tot vorbiţi? se sperie cardinalul. Vă interzic să vă rugaţi cu intenţia aceasta.
– Cum puteţi să-mi interziceţi să mă rog pentru ceva care este pe placul lui Dumnezeu?
– Spuneţi-mi, cum vă numiţi?
– Sunt Don Bosco.
– Pentru dragostea lui Cristos, să nu faceţi acest lucru, îl rugă cardinalul.
Câteva zile mai târziu, previziunea-dorinţă a lui Don Bosco se împlineşte: cardinalul Pecci, arhiepiscop de Perugia, este ales papă şi-şi ia numele
de Leon al XIII-lea.
La 16 martie, noul Papă îl primi în audienţă particulară pe Don Bosco, îl binecuvântă pe el şi pe toţi fiii lui de acasă şi din misiuni. La urmă, papa
îi spune cu bunăvoinţă: „Opera dumneavoastră este opera lui Dumnezeu. De aceea, fiţi fără frică şi mergeţi curajos înainte!”
Slujitorul lui Dumnezeu, preotul Bosco, părăsi Vaticanul stăpânit de o sfântă bucurie şi se întoarse iarăşi la fiii săi din Torino.
 Tuturor totul!

În acest timp, starea sănătăţii lui Don Bosco lasă mult de dorit. Adeseori, are febră mare şi tuşeşte cu sânge, iar spre sfârşitul anului 1878, este în
pericol să orbească.
– Bunul meu Don Bosco, spuse medicul, sunteţi prea surmenat; trebuie să vă odihniţi un timp mai îndelungat. Mai întâi de toate, nu mai aveţi voie
să scrieţi şi să citiţi decât la lumina zilei, nici într-un caz la lumină artificială.
– Sfaturi bune, sfaturi amare, oftă apostolul tineretului. Odihnă, recreere, să nu mai citesc şi să nu mai scriu ! Dar cum să-şi termine bietul Don
Bosco lucrul său?
– Promiteţi-mi, cel puţin, că după apusul soarelui vă veţi cruţa ochii.
– Ei bine, am să stau la întuneric şi am să spun Rozariul. Asta nu le face rău deloc ochilor mei.
Nu, Don Bosco nu se poate odihni. În Italia şi Franţa ridică noi oratorii. Construieşte şi o biserică închinată patronului său, sfântul Ioan
Evanghelistul. El călătoreşte mereu: la Roma, în Franţa şi prin toată Italia. În afară de aceasta, are şi o corespondenţă enormă. Munţi de scrisori se
înghesuie pe biroul său, scrisori venite din toată lumea. Dictează scrisori la mai mulţi secretari odată (10 inşi). În plus, se ivesc noi necazuri. Unii vor
să-i închidă gimnaziul. Numai o petiţie adresată regelui Umberto reuşeşte să împiedice încercarea duşmanilor săi.
Si totuşi, Don Bosco mai găseşte timp şi pentru a se ocupa de fiecare tânăr în parte. Pentru a-şi cruţa ochii, el îi primeşte seara, pe întuneric, pe
băieţii săi. Şi acum se mai amestecă printre ei, jucându-se cu ei pe terenurile de joc.
– Fiţi veseli ! le strigă el. Jucaţi-vă, săriţi şi veseliţi-vă cât vreţi; numai să nu faceţi nici un păcat!
Don Bosco este cel mai bun om din lume, însă o ofensă adusă lui Dumnezeu îl face de neînduplecat.
– Mai jucaţi-vă o dată cu noi, îl rugau băieţii.
– Ei, asta nu mai merge chiar aşa, spuse el zâmbind. Acum zece ani îi întreceam pe toţi la alergări, dar acum picioarele mele bătrâne nu mai pot să
o facă. Dar nu fiţi trişti ! Aruncaţi-mi mingea! Mai pot încă să o prind şi să o pasez mai departe.
Fiul ţăranului din Becchi ştie cum trebuie să se comporte cu toţi cei cu care vine în contact: episcopi, cardinali, principi, miniştri, prinţi tot atât de
bine ca şi cu vizitiul poştalionului lângă care se suie în fiecare zi lângă capră. Un timp ascultă cum acesta înjura de mama focului la fiecare pas, însă
apoi Don Bosco îi spuse în felul său prietenesc:
– Te-aş ruga să-mi faci o plăcere.
– Am înţeles. Vreţi să ajungeţi mai repede la Torino. Înainte, mârţoage blestemate! Să vă fac eu picioare?
– Nu, nu, răspunse preotul. Nu despre asta este vorba. Nu-mi pasă de un sfert de oră întârziere, ci aş dori să nu mai blestemaţi.
– Dacă asta vă deranjează, zise omul, atunci nu voi mai înjura.
– Ce răsplată să-ţi dau dacă nu mai înjuri până la Torino?
– Nimic.
– Uite, ai aici 20 de solzi; sunt ai dumitale. Dacă vei înjura, îmi vei da înapoi patru solzi pentru fiecare înjurătură.
– Sapristi! 20 de solzi! Ăştia-s ca şi în buzunarul meu!
– Rămân numai 16 solzi: chiar acum ai înjurat.
 – Ce prostănac sunt! Lua-m-ar dracul. De acum nu am să mai blestem!
– Mai rămân încă 12 solzi.
Vizitiul îşi strânge hotărât buzele, hotărât să nu mai scoată nici un cuvânt, însă când caii nu mai vor să tragă la deal, le mai trage câte un bici după
urechi, împreună cu o înjurătură zdravănă.
– Opt solzi!
– Nu mă pot lăsa de înjurături! strigă plin de ciudă vizitiul. Am pierdut deja 12 solzi.
– Nu te necăji. Gândeşte-te însă că prin această obişnuinţă rea faci mult rău sufletului dumitale.
– Sâmbătă mă voi duce la spovadă, promise vizitiul căit. Sunteţi din Torino?
– Da, din oratoriul sfântului Francisc de Sales.
– Bine, am să vin la dumneavoastră să mă spovedesc. Cum vă numiţi?
– Don Bosco.
– Am să vin sigur.
Un timp omul reuşeşte să se stăpânească şi să nu mai înjure, însă la trecerea prin poarta oraşului îi scapă iar o înjurătură.
– Patru solzi ! spuse Don Bosco.
Dar când au ajuns la destinaţie, Don Bosco îi vâră omului în buzunar cei 20 de solzi şi-i spuse:
– Ia-i! Sigur ai mai înghiţit în sinea ta câteva duzine de înjurături. Efortul tău merită răsplată.
Vizitiul n-a venit sâmbătă la spovadă, însă după patru săptămâni, se înfiinţă la biserica „Sfântul Francisc de Sales” la rând cu băieţii lui Don
Bosco şi, când îşi plecă genunchii în faţa preotului, spuse căit:
– Mă mai cunoaşteţi? Sunt vizitiul acela cu 20 de solzi. Ştiţi, mi-am propus ca ori de câte ori voi scăpa o înjurătură să postesc o zi întreagă cu
pâine şi cu apă. Aşa sunt sigur că voi reuşi ca pe viitor să mă las de înjurături.
– Fii sigur de asta, prietene, răspunse preotul.

Don Bosco se foloseşte de orice ocazie pentru a se îngriji de suflete. Într-o zi, n-a mai prins într-un sat trenul ce trebuia să-l ducă la Torino.
– Mai trebuie să aşteptaţi vreo două ore, spuseră nişte băieţi care hoinăreau fără rost prin gară. În acest timp, puteţi recita Rozariul sau citi o carte.
– Dar mie mi-ar plăcea mai mult să ascult nişte spovezi.
– Dar cine să se spovedească acum la dumneavoastră?
– Voi !
– Noi? Acum, aici, în gară?
– De ce nu? Poate de mult timp n-aţi mai primit sfintele Sacramente, ori…?
– Cam aşa este, mârâi unul dintre ei.
Don Bosco se ţine de ei şi până la urmă ei îl urmează în sala de aşteptare a gării, în care nu este nimeni, şi-i spovedeşte pe rând.
– Aţi reuşit să ne convingeţi! spun băieţii, când, la urmă, îi invită la un litru de vin în restaurantul gării.
– Aşa ceva n-am mai visat.
 – Acum vă simţiţi mai bine, nu-i aşa?
– Da, dar sunteţi un scamator, un vrăjitor. Sunteţi cumva vestitul Don Bosco din Torino?
– Aţi ghicit!
– Da, va să zică aşa se explică…!
După moartea lui Don Cafasso, Don Bosco şi-a luat asupra-şi grija permanentă pentru sufletele din închisoarea centrală. Îşi exprimă această
dorinţă, iar directorul este de acord ca el să ţină săptămânal ore de religie cu tinerii delincvenţi. Prezenţa nu este obligatorie, iar câte unul dintre noii
aduşi în închisoare se gândeşte că este mai amuzant să lipeşti pungi sau să împleteşti rogojini, decât să asculţi o predică. Însă deţinuţii mai vechi îi
conving: „Veniţi şi voi! La Don Bosco nu se plictiseşte nimeni!”
Nu, la Don Bosco nu se plictiseşte nimeni. De cele mai multe ori, el începe cu o poveste hazlie, din care apoi trage învăţăminte. Aşa povesteşte el
într-o zi în dialectul piemontez intim:
– Odată, prin ţară a trecut un negustor. El avea un cufăr plin cu scufiţe frumoase, cu care ademenea fetele la iarmaroc. Într-o zi, el s-a culcat în
timpul prânzului sub un copac. Pentru a se apăra de soare, şi-a pus pe cap o scufiţă, dar a uitat să închidă cufărul, iar apoi a adormit. În timp ce
dormea, dintr-o pădure apropiată a ieşit o ceată de maimuţe care au început să cotrobăie prin cufăr şi au luat toate scufiţele. Când s-a trezit şi a voit
să-şi continue drumul, negustorul a văzut că a fost jefuit. Supărat, a început să alerge încoace şi încolo şi, în cele din urmă, a descoperit maimuţele,
care săreau vesele din creangă în creangă, fiecare cu câte o scufiţă pe cap.
– Deci, voi sunteţi hoţii ! strigă negustorul. Staţi o clipă şi-mi voi lua înapoi scufiţele.
Ce credeţi că a făcut omul ca să ajungă iar în posesia scufiţelor sale?
– A aruncat cu pietre şi beţe după maimuţe, îşi dădu unul cu părerea.
– A aruncat, dar a aruncat degeaba, pentru că maimuţele au evitat cu dibăcie pietrele şi beţele.
– S-a urcat în copac după ele, a presupus altul.
– A încercat şi asta, dar maimuţele au fost mai iuţi decât el.
– A făcut hărmălaie mare, încercă să ghicească un al treilea.
– Da, a făcut şi scandal, şi tărăboi, dar nici aceasta nu i-a fost de nici un ajutor. În cele din urmă, de necaz, şi-a aruncat scufiţa pe pământ. Cu acest
gest, el a făcut ceea ce trebuia să facă de la început. Maimuţele au găsit gestul lui ca fiind drăgălaş, astfel că şi-au desfăcut scufiţele şi le-au aruncat
la pământ. Astfel, negustorul a ajuns din nou în posesia scufiţelor sale.
– Maimuţele imită orice! strigă un deţinut în râsetele camarazilor săi.
Don Bosco îi face vesel un semn din ochi şi spuse:
– Numai maimuţele imită? Oare tinerii nu fac şi ei la fel? Ceea ce văd la alţii, fac şi ei. Ei urmează mereu exemplul altora, fie că e bun sau rău.
Dacă maimuţele n-ar fi fost atât de proaste, ele ar fi rămas cu scufiţele, şi dacă bietul băiat n-ar fi imitat întocmai exemplul camarazilor săi, ar putea
şi astăzi să se plimbe liniştit pe străzi, nu-i aşa?
– Aşa este, răspund câţiva deţinuţi necăjiţi. Exact. Ce maimuţe am fost!
– Bine că recunoaşteţi. Aşa că, atunci când veţi fi eliberaţi, să aveţi grijă să nu vă mai comportaţi aşa prosteşte, căci, la urma urmei, libertatea este
mai scumpă decât o scufiţă a negustorului.
 – Acum e prea târziu; mai am de stat aici încă trei ani, mârâi un tânăr ascultător.
– Ce sunt trei ani? îl mângâie Don Bosco. Trec cât ai zice peşte! Apoi o să începi din nou, şi eşti mai deştept? Vă rog să trageţi toţi o linie sub
trecut! Voi puteţi şterge ceea ce aţi făcut, de parcă nici n-ar fi existat. Vineri după-amiază, voi veni să ascult spovezile. Atunci vom pune totul în
ordine!
Într-adevăr, dacă ar putea vorbi confesionalul din închisoare?!…
Câte trestii îndoite îndreaptă Don Bosco şi câte fitile fumegânde face să se aprindă iarăşi! Însă aceasta câtă muncă cere, câtă putere, câtă iubire se
revarsă din inima sa, ca să lumineze sufletele întunecate, să trezească conştiinţele adormite şi să le redea speranţa pierdută!
Într-o zi, Don Bosco părăsi închisoarea după ce a ascultat timp de mai multe ore spovezile la închisoare. Deodată, îl apucă o ameţeală puternică.
Ochii săi bolnavi abia mai văd. Greşeşte uşa şi ajunge în camera călăului, care este unul nou în funcţie.
– Vai, iertaţi-mă, spuse preotul surmenat. Îmi permiteţi să mă aşez un moment?
În tăcere, i se întinde un scaun.
– O ceaşcă de cafea mi-ar face bine!
– Da, desigur, padre, spuse femeia călăului; tocmai am fiert nişte apă.
După câtva timp, călăul, un om taciturn foarte serios, îl întrebă:
– Ştiţi unde vă aflaţi şi unde vă beţi cafeaua?
– Da, sunt în camera noului călău.
– Asta este exact. Şi dumneavoastră nu vă este silă să intraţi în camera mea?
– De ce mi-ar fi silă? Chiar dacă dumneata eşti călăul, pari totuşi un om cumsecade. Să fim prieteni pe viitor. Să bem împreună o ceşcuţă.
– N-aş îndrăzni niciodată aşa ceva! Toată lumea fuge de mine ca de ciumă, iar dumneavoastră veniţi la mine şi vreţi să…? Nu, asta nu se poate!
Eu trec oamenii pe lumea cealaltă, iar dumneavoastră îi duceţi în cer. Cum am putea să bem împreună o cafea?
– De ce nu? Doar ne ajutăm unul pe altul! Aproape că suntem colegi de breaslă. Numai că dumneavoastră slujiţi statul, iar eu pe Dumnezeu.
Atunci, călăul renunţă la gândurile sale şi se aşază la masă lângă Don Bosco.
– Aşa, acum îmi este mai bine, spuse preotul în sfârşit. V-aş fi foarte recunoscător dacă m-aţi invita mai des la o ceaşcă de cafea!
– Veniţi ori de câte ori vreţi, spuse femeia. Dumneavoastră ştiţi ce bucurie ne faceţi, mie şi soţului meu!
Din acel moment, Don Bosco şi călăul erau cei mai buni prieteni.
În multele sale ore de nesomn, Don Bosco se roagă pentru fiii săi din misiune. Îi însoţeşte cu gândul în drumurile pe care le fac, împarte cu ei
toate pericolele. E foarte fericit când îi soseşte câte o scrisoare din Argentina îndepărtată.
Spre sfârşitul anului 1879, Don Bosco află de la Don Castamagna că fiii săi au reuşit să pătrundă la băştinaşi şi că acum lucrează printre ei.
La începutul acelui an – 1879 –, guvernul argentinian a luat hotărârea de a curăţa pampasul, să facă ordine cu militari. Generalul Roca a pătruns
cu o armată de 9000 de oameni în Patagonia. Indienii se apără cu îndârjire, înarmaţi cu săgeţi, puşti, bolaşi şi tunuri. Pampasul e plin de sângele celor
ucişi. Vai de soldatul care a căzut în mâinile indigenilor! Îl aşteaptă o moarte groaznică.
Imediat după terminarea luptelor, salezienii iau drumul pampasului. Tot timpul pe cai, ei înaintează încet, încet spre inima Pampasului. Nici un
copac nu dă umbră pentru a-i apăra de arşiţa soarelui. Nu se văd decât mărăcini şi iarbă de stepă. Nopţile şi le petrec sub cerul liber. Nu există nici o
scorbură sau colibă care să-i apere de nopţile răcoroase ale pampasului. Ei dau de primii băştinaşi în apropiere de pădurile Rio Negro şi îşi fac colibe
printre ei. Ştiu că sunt în pericol, însă, prin bunătatea lor, ei înfrâng ura băştinaşilor, care au aflat că „hainele negre” vin la ei ca prieteni, şi astfel,
munca misionarilor, treptat, treptat, începe să rodească.
– Deo gratias! Mulţumesc lui Dumnezeu! încheie Don Bosco citirea acestei scrisori. Visul meu s-a împlinit în modul cel mai minunat. Dumnezeu
să vă ajute şi în viitor, dragii mei fii şi dragele mele fiice!
 O bucată de zahăr prea scumpă

Privirea ageră a papei Leon al XIII-lea s-a oprit cu plăcere, într-una din zilele primăverii anului 1880, asupra modestului preot care îngenunchează
la picioarele sale, îmbrăcat cu o reverendă simplă şi uzată, ponosită.
– Mă bucur că vă văd iarăşi, dragul meu Don Bosco, spuse papa cu iubire. Vizita dumneavoastră este o mângâiere pentru bietul prizonier al
Vaticanului. Mă simt ca o pasăre într-o colivie. Într-o zi de primăvară aşa de frumoasă, păsărelele ar dori să zboare, dar nimeni nu le poate ajuta,
trebuie să rămână închise în colivia lor de aur, ca şi stăpânul lor, care ar vrea atât de mult să-şi revadă patria sa dragă, cuibul de stâncă Carpineto în
munţii Volsker.
– Mi se pare că păsărelele dumneavoastră ar dori şi mai mult o bucăţică de zahăr, zâmbi Don Bosco. Întâmplător, am una la mine. Dacă-mi
permiteţi, Sfinte Părinte…?
– Da, desigur! Preotul din Torino se scotoceşte prin buzunarele sale adânci, până ce găseşte în cele din urmă bucăţica de zahăr căutată, pe care o
introduce printre două gratii în colivia păsărelelor.
– Vedeţi, Sfinte Părinte, acum ele sunt fericite!
– Dar pentru papă nu aveţi o bucăţică de zahăr? întreabă vesel Leon al XIII-lea.
– Spuneţi-mi cu ce aş putea să vă fac o bucurie?
– O, da, aţi putea! răspunse papa stând gânditor. Sunteţi chiar singurul om de pe pământ care mă poate ajuta în această problemă importantă.
– Spuneţi, Sfinte Părinte!
– Probabil, cunoaşteţi că binecuvântatul meu predecesor avea de gând să construiască, lângă Castro Pretorio, vechea tabără a pretorienilor romani,
o biserică în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus. Am considerat ca pe o datorie de recunoştinţă şi de pietate din partea noastră realizarea acestei
dorinţe pe care a avut-o. Dar ne-am oprit înainte de a termina temelia, pentru că papa este sărac şi nu poate construi, pe când Don Bosco este bogat şi
poate să clădească. Aţi dovedit aceasta de atâtea ori. Sau mai construiţi şi altceva?
– Da, Sfinte Părinte, mai construiesc o biserică în cinstea sfântului Ioan Evanghelistul, la Torino, biserica „Maria care ajută” la Bordighera, o altă
biserică la Nissa, o alta la Spezia şi încă una la Lima, capitala Perului. În plus, mai ridic şi câteva oratorii.
– Şi de unde luaţi mijloacele materiale necesare unor lucrări atât de costisitoare?
– Din sacii fără fund ai providenţei, spuse preotul.
– Atunci, căutaţi şi vedeţi dacă nu găsiţi acolo şi mijloacele pentru a zidi şi biserica „Preasfânta Inimă a lui Isus”! Cardinalul Alimonda mi-a
sugerat ideea de a vă încredinţa construirea acestei biserici, iar când mi-aţi hrănit cu zahăr păsărelele, mi-a venit din nou în minte ideea sa.
– O bucăţică de zahăr cam scumpă, Sfinte Părinte!
– Dar mă veţi hrăni şi pe mine, nu?
– Desigur, Sfinte Părinte. Dorinţa Sanctităţii voastre este o poruncă pentru mine.
– Dar eu nu vă pot pune la dispoziţie mijloacele.
 – Nici eu nu vi le cer. Vă rog numai să-mi daţi binecuvântarea pentru această lucrare.
– V-o dau din toată inima. Iată, aici este planul construcţiei!
Leon al XIII-lea desface desenele pe masa sa de lucru, pe care se află o cruce.
– Ce ziceţi de astea?
– Frumos!… Biserica, însă, e mult prea mică. O biserică în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus în capitala creştinătăţii nu trebuie să fie aşa de mică.
În afară de aceasta, vreau să-i mai adaug un oratoriu pentru duminică şi un cămin pentru tineret. Acolo ar putea să fie crescuţi mulţi tineri săraci, din
acest cartier foarte populat, cămin în care să înveţe cele mai diverse meserii.
– Cu dragă inimă vă binecuvântez pe dumneavoastră şi pe toţi cei ce vor lucra la această clădire.
Părăsind Vaticanul, Don Bosco simte că pe umerii săi gârboviţi apasă o nouă şi grea povară. Biserica pe care are de gând să o zidească va costa
multe milioane şi, ca de obicei, el nu are în buzunar decât câţiva solzi şi mult mai multe datorii. „Nu-i nimic”, îşi zise preotul. Găsesc eu câţiva sfinţi
pe care să-i jefuiesc de banii de care am nevoie!”
– Acum trebuie să scriu iarăşi o mulţime de scrisori, le spuse preotul clericilor săi, dacă vreau să-mi duc la îndeplinire misiunea pe care mi-a
încredinţat-o Sfântul Părinte.
Iar Don Bosco nu imploră degeaba cerul şi pământul. Şi de data aceasta este ascultat apelul său la ajutor, ajutor care îi permite să înceapă lucrările
la clădirea bisericii din Roma. Însă până la terminarea ei, trebuie să se mai întâmple câteva minuni.
Dar nici diavolul, potrivnicul la tot ceea ce este bun, nu doarme. La Torino s-a format iarăşi o alianţă secretă, care s-a jurat să-l omoare pe cel mai
mare binefăcător al oraşului.
Într-o zi, se năpusti în camera sa un fost intern al oratoriului său, care i se aruncă la picioare şi-i spuse printre lacrimi:
– Părinte, ajutaţi-mă!
– Dar ce s-a întâmplat, Mario, dragul meu?
Don Bosco îl ridică în picioare, iar tânărul spuse:
– Am păcătuit, am păcătuit greu; ştiţi că lucrez ca zidar. În nici o altă meserie asociaţiile secrete nu sunt mai puternice ca în meseria noastră. Cine
nu se asociază lor, e dispreţuit, proscris, pierdut.
– Şi te-ai asociat şi tu cu ei?
– Da, părinte! M-au silit. Altfel, n-aş mai fi fost sigur de viaţa mea pe şantier. Însă asta încă nu este totul. Cel mai rău lucru trebuie să vi-l spun de
acum.
– Vorbeşte, fiule!
– La ultima şedinţă, asociaţia a hotărât uciderea dumneavoastră. Au fost traşi la sorţi 12 membri ca să vă omoare. Iar primul care trebuie să o facă
sunt eu.
– Atunci, ai venit să mă omori? Cu ce vrei să o faci? Cu o frânghie, cu un pumnal, cu un revolver? Sau ai ascuns undeva vreun tun?
– Cu acest cuţit, părinte! strigă nenorocitul. Dar nu pot! Nu pot! Nenorocitul aruncă arma din mână cu atâta oroare, de parcă ar fi ţinut în mână un
tăciune încins. Ştiu că mă va costa faptul că am divulgat secretul, dar nu pot să vă omor.
 – Linişteşte-te, bietul meu băiat, îl mângâie Don Bosco. Găsim noi o cale să-ţi salvăm şi ţie viaţa. Să ne gândim în linişte. Vino şi ia loc! Cel mai
important lucru e să-ţi linişteşti conştiinţa.
– Nu, nu pot să mai rămân nici măcar un minut, gâfâi disperatul. Trebuie să fug. Undeva! Voi… şi înainte ca Don Bosco să-l mai poată reţine,
tânărul a şi dispărut.
Câteva zile mai târziu, tatăl nenorocitului îl caută pe Don Bosco şi-i povesteşte că l-au pescuit pe bietul său fiu de pe fluviul Po, în care s-a
aruncat ca să se înece.
– Trăieşte? întrebă preotul, fără răsuflare.
– Da, trăieşte, însă este disperat, îi răspunde tatăl trist. Mi-a mărturisit totul. Sunt distrus. Ce se va întâmpla acum cu el?
– Staţi să mă gândesc. Don Bosco se plimbă cu paşi mari încoace şi încolo prin camera sa. Deodată, se opreşte:
– Ştiu ce trebuie să facem, strigă el bucuros. Îl trimitem în oratoriul de la Marsilia. Poate locui acolo tot timpul şi poate să-şi găsească acolo şi de
lucru. Acolo nu-l va căuta nimeni.
– N-ar ajunge viu nici până la gară!
– Îl vom duce până la gară într-o căruţă acoperită. Lăsaţi asta pe seama mea. Voi pregăti totul cu multă atenţie.
– Da, aşa va merge, suspină tatăl uşurat. Însă aveţi grijă, Don Bosco, asociaţia acum e şi mai hotărâtă să vă ucidă.
– Am un paznic foarte bun: îngerul meu păzitor, îl linişti Don Bosco. Nu vă faceţi nici o grijă pentru mine, gândiţi-vă mai mult la fiul
dumneavoastră.
Mario este scos din oraş într-o căruţă cu zarzavaturi. Fără a schimba vreun tren, el ajunge la Marsilia, unde este primit cu drag în urma
recomandării date de Don Bosco.
Câteva săptămâni mai târziu, se prezentă preotului un alt vizitator. E un tânăr de 25 de ani, care vrea să-i vorbească. Don Bosco îl invită să ia loc
alături de el.
– Ei, prietene, ce te aduce la mine? Dar o gravă bănuială îi licăreşte în cap când vede că tânărul spuse doar o vorbă scurtă şi privea cu ochi vicleni
în toate părţile. Ei, prietene, ceva nu este în ordine cu tine, gândi preotul şi-l studie mai îndeaproape pe vecinul său. Aşa descoperă el faptul că
buzunarul hainei tânărului este prea umflat. Acum, Don Bosco trebuie să-şi amintească şi să pună în aplicare vechea sa iscusinţă de scamator.
– Acum, spune-mi liniştit ce doreşti de la mine? Te-a trimis cumva cineva la mine? Poate chiar cu o misiune specială? Sau poate vreun ordin
secret?
– De unde ştiţi toate acestea? sări de pe scaun vizitatorul. Sângele îi piere din obraji, se uită fix la preot, pune în cele din urmă mâna la buzunar şi
atunci se pierde cu totul.
– Cauţi ceva, prietene? zâmbi Don Bosco mucalit. Poate obiectul acesta? Şi, spunând aceste cuvinte, îi vârî sub nas pistolul.
– Nu, nu ţi-l dau înapoi. Nu e o jucărie pentru copii. Este mult mai periculos pentru un tânăr ca dumneata.
Pe urmă, Don Bosco îi deschise iute uşa şi porunci băieţilor, care îl aşteptau în camera de alături:
– Conduceţi-l pe acest domn la poartă.
– Dar nu vreţi… Poliţia…?
 – Dar de unde, nu merită osteneală. Salutaţi-i din partea mea pe domnii din asociaţia secretă şi spuneţi-le ca pe viitor să fie mai ageri. Acum,
pleacă şi să nu te mai prind pe aici.
Palid ca de moarte, tânărul părăseşte camera şi oratoriul şi o ia la fugă cât îl ţin picioarele.
Mai mult decât orice, pe Don Bosco îl doare faptul pe care-l află dintr-o telegramă: guvernul francez i-ar fi expulzat pe confraţii săi din Marsilia,
aşa cum au făcut şi cu alte ordine călugăreşti.
– Dar e îngrozitor ! bâigui Don Rua, care îi aduce această veste proastă.
– Asta nu se poate. Trebuie să fie o confuzie. Vino şi scrie. Îi trimitem o telegramă lui Don Bologna, la Marsilia.
– Ce să scriu?
– Scrie: „Fiţi fără teamă! Veţi avea neplăceri şi necazuri, dar nu veţi fi izgoniţi!”
– De unde ştiţi asta cu atâta siguranţă? îl întrebă Don Rua uimit.
– Am văzut astă-noapte în vis cum Maica Domnului şi-a întins mantia ei protectoare peste instituţiile noastre din Franţa. Ea a oprit cu această
mantie o avalanşă de arme, săgeţi şi pietre. Am întrebat-o pe Madonna: „Ce faci aici? Şi ea mi-a răspuns: Ego diligentes me, diligo – îi iubesc pe cei
care mă iubesc!”
Într-adevăr, câteva zile mai târziu, guvernul francez revocă ordinul dat.
La începutul anului 1881, Don Bosco mai trimite un grup de misionari în Argentina şi Uruguay. În acelaşi timp, el inaugurează la Utrera primul
său colegiu salezian, apoi pleacă iarăşi la Roma, pentru a se interesa de construirea bisericii noi. Papa Leon al XIII-lea îi dă cu această ocazie 500 de
lire.
– Luaţi-i! spuse el zâmbind. Aceşti bani i-am primit chiar acum pentru tezaurul „Sfântul Petru”. Cu dreapta i-am primit, cu stânga îi dau pentru
construirea bisericii. Mă bucur mult că totul merge aşa de bine. Cum reuşiţi să faceţi toate acestea, dragul meu Don Bosco?
– Ei, Sfinte Părinte, eu nu sunt decât o unealtă oarbă în mâinile lui Dumnezeu, răspunse umilul preot. El vrea numai să arate că poate face lucruri
măreţe cu cele mai simple mijloace.
Lucrările la biserica nouă continuă într-un ritm vioi.
Spre sfârşitul anului, nava principală şi cele două nave secundare s-au ridicat până la o înălţime apreciabilă. Numai Dumnezeu ştie cu câtă trudă
face rost Don Bosco de mijloacele necesare.
În acest timp, vin veşti bune din misiuni. Radiind de bucurie, Don Bosco le citeşte internilor săi un articol pe care ziarul argentinian „L’America
del Sud” îl publică sub titlul „Adevăraţii eroi ai pustiului”:
„Nu intenţionăm deloc să îi proslăvim cu acest epitet pe cei care cu arma în mână au pătruns în pustiurile pampasului şi le-au cucerit. Suntem de
părere că asemenea laude se cuvin mai curând misionarilor salezieni, care, înarmaţi numai cu Crucea şi Breviarul, au asigurat victoria nesângeroasă a
religiei, pentru a-i conduce pe locuitorii lor la civilizaţia creştină şi la adevăratul progres”.
 Călătorie triumfală prin Franţa

La 10 aprilie 1883, Don Bosco celebrează Sfânta Liturghie în biserica „Sfântul Francisc de Sales” din Lyon. Când se ridică din genunchi după
actul de mulţumire, ministrantul se apropie de el şi-l întreabă:
– Mă mai cunoaşteţi, mon Père?
– Desigur, doar mi-ai slujit la Sfânta Liturghie!
– Dar nu vă mai amintesc de nimic altceva? Eu sunt micuţul Jean, micuţul dumneavoastră Jean!
– Jean? Da! Avem acelaşi prenume. Dar care Jean eşti?
– Jean Courtois! Nu vă mai amintiţi? Acum doi ani, în gara din Cannes, dumneavoastră eraţi deja urcat în tren, iar şeful gării dăduse semnalul de
plecare şi mama mea m-a împins în faţa dumneavoastră cu căruciorul şi v-a rugat să mă binecuvântaţi.
– Da, acum îmi amintesc foarte bine. Erai paralizat, nu-i aşa?
– Exact! Nu puteam face nici un pas. În timp ce trenul se pusese în mişcare, dumneavoastră v-aţi aplecat peste geam şi mi-aţi strigat: „Dar ce
înseamnă asta? Nu ţi-e ruşine să te laşi purtat de mama ta cu căruciorul? Scoală-te şi mergi pe picioarele tale!”
– Şi pe urmă?
– M-am sculat, m-am dat jos din cărucior şi am putut să merg. De atunci sunt complet sănătos. Mă bucur că vă revăd şi vă pot mulţumi. Atât de
mult am aşteptat această clipă!
– Mulţumeşte-i Maicii Domnului. Ea te-a vindecat, nu eu.
– Ah, mon Père! întrerupe sacristanul dialogul, biserica e plină de oameni care vor să vă vorbească. Sunt gata să spargă uşa sacristiei. Ce să fac?
– Lăsaţi-i să intre pe rând, unul câte unul, oftă preotul. După câteva ore, a plecat şi ultimul solicitant. Fiecare are o altă problemă.
– Rugaţi-vă pentru mama mea. E grav bolnavă.
– Ajutaţi-mă, mon père, ca soţul să se întoarcă acasă; m-a părăsit!
– Mon père, eu nu mai ştiu ce să fac cu fiica mea; a apucat-o pe căi greşite. Ce să fac?
– Ah, părinte dragă, sunt aşa de mic şi aş vrea să mai cresc!
– Salvaţi-mi copilul, medicii nu mai au nici o speranţă. Moare dacă nu mă ajutaţi!
Toată jalea lumii se îngrămădeşte pe capul bietului preot, însă el îi ascultă pe toţi cu atenţie, îi mângâie, le dă curaj, îi îndeamnă să se roage cu
credinţă vie în suflet, le promite că se va ruga „Mariei, ajutorul creştinilor”. Timp de două luni a durat aceasta.
De la 13 februarie, de când Don Bosco a pus piciorul pe pământul Franţei, îl asaltează mii de oameni cu toate nevoile lor, astfel încât el n-are nici
o clipă de răgaz. Peste tot e acelaşi lucru: la Nissa, la Cannes, la Marseille.
Pe străzile din Avignon, însă, îmbulzeala devine de-a dreptul periculoasă: provensalii înfocaţi îi rup cingulul, ciupesc din sutană, îi taie smocuri de
păr din cap. Când, în sfârşit, ajunge la gară, arată ca o pasăre jumulită; ajuns în gară, se prăbuşeşte leşinat pe un scaun al sălii de aşteptare.
 A venit în Franţa sărac, ca un cerşetor; nesfârşite griji apasă pe umerii săi. Deşi în decembrie poate consacra biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul”
din Torino, biserica „Preasfânta Inimă a lui Isus” din Roma a rămas neterminată; alte câteva zeci de oratorii aşteaptă să fie terminate, misiunile din
America înghit sume enorme. În plus, sănătatea lui Don Bosco e foarte şubredă. De mult îl chinuie o boală de stomac, uneori, când tuşeşte, scuipă
sânge, suferă şi de dispnee. Picioarele îi sunt umflate şi, deşi poartă ciorapi de gumă, îi vine greu să umble. Acum păşeşte nesigur, e gârbovit, faţa îi
este suptă şi trasă; numai în ochii săi mari luceşte veşnicul foc.
La 19 aprilie ajunge la Paris şi locuieşte în conventul oblaţilor de la Sacré Coeur în rue de la Ville – L’Eveque, numai la câţiva paşi de biserica
„Madeleine”. Dar nici în această metropolă Don Bosco nu-şi poate ascunde mult timp personalitatea. Parisul entuziast declară că a venit un sfânt, un
om despre care se povestesc lucruri nemaipomenite, un preot ce poate citi în suflete şi poate prevedea viitorul.
În orice biserică s-ar duce pentru a celebra, cei nevoiaşi şi dornici de un sfat bun îl găsesc peste tot.
La 3 mai, sărbătoarea Înălţării Domnului, el celebrează Sfânta Liturghie în biserica „Sfânta Clotilda”. Nimeni nu i-a anunţat sosirea, şi totuşi,
biserica este plină până în ultimul ungher. După Sfânta Liturghie, o mare mulţime de oameni se înghesuie la sacristie. Până la urmă, trebuie încuiat
corul, pentru ca oamenii să nu-l strivească pe preot. A trecut deja o oră şi înghesuiala mai persistă. Cei împovăraţi trec în procesiune pe lângă Don
Bosco; fiecare îi dezvăluie necazul său. După două ore, Don Bosco îl întreabă pe contele de Francueville, care este lângă el:
– Dragul meu conte, mai sunt mulţi oameni afară?
– Cam 500!
– Sunt complet epuizat şi obosit. Mi-aţi putea da să beau o ceaşcă de cafea?
– Desigur, mon père!
De abia şi-a mai revenit un pic, când preotul e asaltat iar de oamenii necăjiţi. Pentru fiecare, el are un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare, de
mângâiere. Mai trece o oră.
– Prietene dragă, cum mai stăm?
– Părinte, acum vă aşteaptă cam 1000 de oameni.
– În numele Domnului, atunci să continuăm!
Într-o după-amiază, Don Bosco se întoarce dintr-o vizită în Rue de la Ville – l’Eveque şi găseşte casa înconjurată de cei care-l aşteptau.
– Vă rog, daţi-mi drumul, îi roagă el pe oameni.
– Mai încet, părinte, i se răspunde. Cu toţii vrem să mergem la Don Bosco. Frumos, la rând. S-au dat numere. Ce număr aveţi?
– Cu părere de rău, dar n-am nici un număr.
– Atunci, aşteptaţi la coadă până ce primiţi un număr.
– Dar dacă nu mă veţi lăsa nu veţi ajunge niciodată la Don Bosco.
– De ce nu?
– Pentru că eu sunt Don Bosco.
– Aveţi haz! Mergeţi şi aşteptaţi, vă rog, până vă vine rândul.
– Bine, atunci plec. Şi s-a dus să viziteze un bolnav, care l-a căutat şi l-a chemat.
 Altădată, îi trebuie o jumătate de oră ca să ajungă la biserica „Madeleine”, unde trebuie să ţină o predică. La Saint Sulpice, una dintre cele mai
mari biserici ale Parisului, trebuie să-i facă ordine şi loc până la sacristie oamenii de ordine. Oriunde se duce, străzile sunt luate imediat cu asalt.
Mereu se izbeşte de „Fie-vă milă de mine! Salvaţi-mi copilul! Redaţi familiei mele pacea pierdută!”
În curtea mănăstirii benedictinelor, îl aşteaptă o masă imensă de bolnavi pe tărgi, paralitici pe scaune cu rotile, infirmi care se ţin în cârje, mame
cu copii în braţe.
– Doamne, câtă nenorocire ! exclamă omul lui Dumnezeu către însoţitorul său, Don Rua.
– Ajutaţi-mă, părinte, îl imploră o femeie sfrijită. Sufăr de cancer şi nu pot mânca nimic.
– Mai încearcă o dată, vei vedea cu ce poftă vei mânca.
– Salvaţi-mă, mon père, spune micuţa Marguerite de Cholet, pe care au adus-o pe targă. „E pierdută”, se tânguie mama copilei, suferă de o boală
incurabilă”.
– Ai încredere? întreabă Don Bosco, aplecându-se spre bolnavă.
– Da, părinte!
– Atunci, te vei vindeca. Credinţa este totul. Roagă-te zilnic Maicii Domnului. Ea te va vindeca în sărbătoarea Înălţării ei la cer. Trei luni mai
târziu, se împlineşte miracolul. O persoană mută îşi primeşte graiul, în urma rugăciunilor lui Don Bosco. Un paralitic îşi aruncă cârjele şi ţopăie de
ici-acolo.
Desigur, Don Bosco nu-i vindecă pe toţi. Uneori, preotul îşi dă seama că nu există credinţă sau că boala e mai bună pentru sufletul celui în cauză
decât sănătatea.
– Dumnezeu te iubeşte, copilul meu, îi spuse el unei fetiţe care zace paralizată pe un scaun cu rotile. Poartă-ţi crucea de dragul lui!
– Ştiu la ce te gândeşti, bunul meu Michele, îi spuse el lui Don Rua. Te întrebi de ce această fetiţă n-a fost vindecată? Este prea frumoasă. Dacă s-
ar însănătoşi, şi-ar pierde sufletul.
În Mănăstirea Lazariştilor, este dus la muribundul Pater Dertilleux.
– De ce vrei să te vindeci? îl întrebă Don Bosco.
– Aş vrea să mai fiu de folos ordinului încă câţiva ani, răspunse bolnavul.
– Puteţi face asta mult mai mult şi mai bine din cer decât aici, pe pământ, zâmbi Don Bosco. În ziua următoare, Pater Dertilleux moare împăcat.
În primăvara aceasta, preotul din Torino este „evenimentul senzaţional” al Parisului. Vânzătorii de ziare îi strigă numele pe toate străzile şi
bulevardele, iar lumea se bate pentru „Figaro”, „L’universe”, „La gazette francaise”, „Le Clairon”, „Le monde”, „Le Pelerin”, „La France ilustrée” şi
multe alte ziare, care publică pe coloane lungi articole despre făcătorul de minuni al secolului 19.
Înalta nobilime, familiile cele mai distinse, miniştri, oameni de ştiinţă, deputaţi, literaţi îl asediază pe Don Bosco cu invitaţii. Cardinalul
Lavigerie, vestitul arhiepiscop de Algeria, care tocmai se afla la Paris, este fericit că-l poate vedea; însuşi marele scriitor Victor Hugo îi face o vizită
de curtoazie.
În seminarul preoţesc, el este primit ca un principe al Bisericii; ofiţerii şi cadeţii din Şcoala Militară Saint Cyr îl aşteaptă cu nerăbdare, timp de
cinci ore, vizita.
 Strada Ville-l’Eveaue este tot timpul plină de vizitatori, zi şi noapte. Toţi vor să ajungă la el, ca să primească binecuvântarea sau măcar să-l vadă
la geam.
Desigur că Don Bosco nu uită motivul principal al vizitei sale: a venit să cerşească, pentru că are mare nevoie de bani pentru nenumăratele sale
lucrări şi misiuni.
– Îmi permiteţi o întrebare? îl roagă un ziarist într-o zi. Pentru ce aţi venit la Paris?
– Pentru acelaşi motiv care-l alungă pe lup din stepă! De foame sau, dacă vreţi, dintr-o strictă necesitate. Mă înăbuşă datoriile: datorii la Roma,
unde clădesc o biserică, datorii la Marseille, datorii la Nissa, datorii în misiunile din Patagonia! Din această cauză am venit în Franţa, la Paris, oraş
cu o inimă mare! Asta-i tot! Vedeţi ce simplu este!?…
Şi Don Bosco nu bate degeaba la uşa milostivirii. Numai la Sainte Madeleine, el adună în pălăria sa mai bine de 10.000 de franci. În afară de
aceasta, o mulţime de cercei, bijuterii, inele, brăţări, coliere de valori imense; 10.000 de franci îi dă marchiza de Poterat, pe al cărei fiu Don Bosco l-
a vindecat în mod minunat. Prinţul de Orleans, contele de Paris şi mulţi alţi nobili din societatea înaltă franceză îl copleşesc cu binefaceri. Un croitor
se oferă să-i pună mâneci noi la reverendă şi-l roagă să-i permită de a le reţine pe cele vechi; ca răsplată, îi umple buzunarele reverendei cu bancnote.
Don Bosco nu-şi ascunde deloc intenţia cu care a venit în Franţa. Din contră, celor avizaţi el le spune:
– Daţi-mi banii voştri pentru băieţii mei săraci ! le spune el celor bogaţi. Or, aşteptaţi o nouă revoluţie care să vă priveze de ei cu forţa?
Într-o zi, ia parte la un dineu oferit în cinstea sa de către un prinţ polonez, la care acesta invitase o mulţime de personaje ilustre, cărora le-a servit
mâncărurile şi vinurile cele mai alese. La sfârşitul dineului, Don Bosco îl trase deoparte pe prinţ şi-i spuse:
– Alteţă, îmi permiteţi o întrebare?
– Desigur, întrebaţi.
– Mă tem să nu fiu indiscret!
– Totuşi, întrebaţi.
– Ei bine, puteţi să-mi spuneţi ce sumă aţi cheltuit pentru această masă?
– Trebuie să-l întreb pe intendentul meu. Aşteptaţi o clipă. După câteva clipe, prinţul vine cu răspunsul şi spuse zâmbind: cam 12.000 de franci.
Sunteţi mulţumit acum?
– Da şi nu! 12.000 de franci sunt prea mulţi bani pentru a-l cinsti pe Don Bosco. Dacă copiii mei ar şti că mi s-a servit o masă la acest preţ, şi-ar
pune mâinile în cap şi ar spune: „Don Bosco ne-ar fi cumpărat mai bine nouă pâine!”
– Cine vă spune, mon père, că nu m-am gândit şi la sărmanii dumneavoastră copii?
Înainte de a părăsi palatul, fiul cel mai mic al prinţului îi oferi lui Don Bosco pe o tavă un plic cu 12.000 de franci.
La o altă serată, gazda îl întreabă:
– Este adevărat că în tinereţe aţi dat reprezentaţii de scamatorie şi prestidigitaţie?
– Aşa se spune, stimate domn, zâmbi Don Bosco.
– Şi a mai rămas ceva din dibăcia dumneavoastră?
– Numai puţin. N-am mai exersat.
– N-aţi vrea să ne faceţi o mică demonstraţie?
 – Da, Don Bosco! strigară toţi oaspeţii. Faceţi-ne o demonstraţie.
Preotul se eschivează un timp, apoi spuse cu faţa veselă:
– Ei bine! Rog acum gazda noastră distinsă să-mi împrumute pentru scurt timp ceasul.
– Cu plăcere! Dar unde-mi este ceasul?… Asta-i bună! Acum cinci mute îl aveam. Acum nu mai este.
– Acesta este cumva ceasul pe care-l căutaţi? zâmbi Don Bosco şi scoase din buzunarul său valorosul ceasornic.
– Da, sigur, acesta este! Însă când stăpânul casei a întins mâna după ceas, ceasul a dispărut din nou.
– Îl recăpătaţi numai dacă îmi daţi pentru băieţii mei contravaloarea lui.
Bogătaşul scoase din portmoneu 500 de franci şi-i dădu preotului, apoi primi ceasul său preţios.
În fiecare seară apare Don Rua, administratorul congregaţiei, în camera lui Don Bosco, pentru a ridica donaţiile, pe care le duce la banca Fauchier
– Magnan, iar a doua zi banii sunt deja pe drum, ca să mai astupe o gaură. Într-o zi, Don Bosco îşi permite o glumă şi cu credinciosul său
administrator financiar. Don Rua deschide, ca de obicei, sertarul în care superiorul ordinului pune banii, dar nu găseşte nimic.
– Ziua de astăzi a fost o zi proastă pentru treburile noastre, oftă el deziluzionat.
– Ei, nici o zi nu se aseamănă cu alta, oftă şi Don Bosco cu un chip trist.
– Dar cum se poate, doar aţi primit astăzi vizitatori şi n-aţi primit nici un sold?
– Doar vezi şi tu, Michele.
Dar în momentul în care Don Rua se pregătea să iasă trist din cameră, Don Bosco izbucneşte ştrengăreşte în râs şi-i spune:
– Nu te pune pe plâns aşa repede, bunul meu Michele! Vino. Ţine mâinile deschise şi ai să vezi ce zi rea a fost ziua de astăzi! Din adâncul
buzunarelor reverendei sale, Don Bosco scoate monede de aur, bancnote şi bijuterii, umple cu ele mâinile administratorului său, mai pune şi pe masă
şi râde cu poftă de chipul uluit al lui Don Rua.
– Iar mi-aţi jucat o farsă, mârâi administratorul. Aş fi putut să bănuiesc. Însă faţa sa radiază de bucurie.
– Stai, Michele ! strigă Don Bosco când Don Rua vrea să ia şi un inel cu un safir excepţional de preţios. Această bijuterie rămâne aici. Cu ea
organizăm, după voinţa donatoarei, o loterie.
Pariziencele distinse îşi fac o onoare din a vinde în zilele următoare 5.000 de lozuri. Loteria are loc în palatul contelui de Combaud, în Avenue de
Messina. O nobilă spaniolă trage lozul norocos, însă a doua zi aduce inelul înapoi, pentru a organiza o nouă loterie.
Când Don Bosco părăsi capitala, avea strâns cel puţin jumătate de milion de franci pentru lucrările sale.
– Ei, nu ne-a ajutat Maica Domnului în mod minunat? îl întrebă el pe Don Rua când se urcau în trenul spre Lille.
– Desigur, însă banii sunt deja pe drum pentru a acoperi pe undeva nişte cheltuieli, oftă administratorul. Ah, şi câţi mai trebuie!
– Aş vrea să găsesc odată un administrator care să socotească mai puţin, glumi Don Bosco. Eu n-am ţinut socoteala banilor niciodată, şi totuşi, n-
am rămas dator cu nici un sold. Să-i oferim lui Dumnezeu şi săracilor cu toată mâna, cu mâinile pline şi cu toată încrederea, căci ei ni se vor întoarce.
Doar ai văzut şi tu! Aşa că nu-ţi mai fă griji inutile şi ai încredere în buzunarele adânci ale providenţei!
Don Bosco, gânditor, priveşte pe fereastra trenului care se pune în mişcare şi spune:
 – Ai călătorit vreodată de la Castelnuovo la Buttigliera, bunul meu Michele? Pe o colină de acolo se află lângă o poiană o cocioabă dărâmată. Este
casa mea părintească şi pe acea poiană am păscut vacile. Dacă toate doamnele fine şi toţi domnii care mi-au sărutat mâinile ar fi ştiut că sunt mâinile
unui fiu de ţăran!
Ciudate mai sunt planurile providenţei!
La Lille, etapa următoare a călătoriei lor, el este primit cu acelaşi entuziasm, iar Dumnezeu îşi arată din nou puterea în slujitorul său, prin noi
semne şi minuni. Unei fetiţe de 12 ani, care este împinsă spre el pe un scaun cu rotile, îi spune prietenos:
– Ei, asta-i bună! Eşti atât de mare şi te laşi dusă în cărucior?!… Coboară repede şi mergi pe picioarele tale!
Fetiţa, care de ani de zile zăcea paralizată, coboară încet şi începe să umble.
– Hai, vino ! îi strigă preotul. Ai curaj! Fetiţa vine spre el cu paşi nesiguri şi mărunţi.
– Ei, vezi!? Duminică ai să poţi merge singură la Sfânta Împărtăşanie. Şi cuvintele lui Don Bosco s-au împlinit. Fetiţa s-a vindecat complet şi
total de paralizie.
Tânărul frate iezuit Crimont, care de mulţi ani e chinuit de o boală grea, îi cere lui Don Bosco ajutorul.
– Aş vrea să fiu iarăşi sănătos, îl imploră el pe preot.
– Şi de ce ?
– Aş vrea să devin misionar.
– Fiul meu, vei primi acest har. Mă voi ruga lui Dumnezeu pentru asta!
Tânărul iezuit a fost hirotonisit între timp preot şi trimis de superiorii săi ca misionar la indienii din Munţii Stâncoşi, iar în anul 1916, deveni vicar
în Alaska.
La 31 mai, Don Bosco se întoarce la Torino, unde fiii săi îl primesc cu o bucurie entuziastă. Ţinându-şi pălăria nouă franceză în mâini, el îi salută
zicându-le:
– Uitaţi-vă, copii, am o pălărie nouă! Pe cea veche mi-au smuls-o de pe cap la Avignon! Dar să nu credeţi că am devenit altul pentru faptul că am
o pălărie nouă! Eu rămân mereu acelaşi, prietenul şi tatăl vostru, cât timp Dumnezeu îmi va permite să trăiesc. Dar acum să mergem în biserică şi să-
i mulţumim Maicii Domnului, pentru ajutorul veşnic pentru reuşita călătoriei.

Se înserează!

– Dragul meu Michele, ştii că punga noastră este iarăşi goală? îi zise Don Bosco, într-o zi întunecată de februarie a anului 1884, lui Don Rua.
Trebuie să plec imediat în Franţa!
– Dar este absolut imposibil, îi răspunse administratorul. De abia vă mai ţineţi pe picioare. Trebuie să vă cruţaţi!
– Du-te, că mă plictiseşti, spuse nemulţumit întemeietorul ordinului. Cum să mă cruţ, când Dumnezeu îmi cere serviciul? Aşadar, nici o vorbă.
Pregăteşte totul pentru drum.
 La 1 martie, Don Bosco ia trenul pentru Nissa.
Câteva săptămâni mai târziu, el trage la oratoriul din Marseille. Însă în ce hal! Picioarele îi sunt umflate, ficatul îi provoacă dureri teribile, scuipă
sânge şi dispneea îl chinuie rău de tot.
Superiorul mănăstirii din Marseille îl cheamă în aceeaşi zi telegrafic pe profesorul dr. Combal de la Universitatea din Montpelier. Medicul porni
la drum imediat şi ajunse la Marseille în dimineaţa următoare, consultându-l atent pe bolnav.
– Ei, dragă doctore, cum stăm? îl întrebă preotul, care se supuse răbdător tuturor neplăcerilor consultului.
– Deh, dragul meu Don Bosco, din păcate, situaţia nu e prea îmbucurătoare. Sunteţi epuizat total. E ca şi cu o haină pe care o porţi atât duminica,
cât şi în zilele de lucru. Cu timpul, ea se uzează. Nu cred că se mai poate repara ceva. Însă pentru a mai păstra un timp haina uzată, ar trebui – şi
aceasta este singura modalitate – să o puneţi în dulap. Cu asta vreau să spun că pentru dumneavoastră nu mai există decât un singur medicament:
odihnă şi linişte absolută.
– Linişte şi odihnă absolută! mârâi Don Bosco. Acesta e singurul medicament pe care nu pot să-l iau. Cum să mă pot odihni când am atâta de
lucru?
– Lăsaţi munca atât cât puteţi pe seama altora şi odihniţi-vă cât mai mult. Nu vă pot da alt sfat mai bun. Totuşi, am să vă prescriu şi câteva
întăritoare.
– Mulţumesc, doctore, îi spuse Don Bosco, când ia reţeta. Cât mă costă?
– Nici un sold. Dar poate aveţi dumneavoastră amabilitatea de a primi ceva din partea mea pentru lucrările dumneavoastră; şi medicul îi întinde
pacientului său patru sute de franci.
Don Bosco nu pune haina cea veche la păstrat. Nu-şi îngăduie nici acum linişte şi odihnă. Pe la mijlocul lui aprilie, ajunge iarăşi la Roma şi se
interesează de zidirea bisericii „Sfânta Treime”. Organizează o nouă loterie cu care strânge noi fonduri pentru acoperirea enormelor cheltuieli.
La 9 mai, Leon al XIII-lea îl primeşte în audienţă. Papa este îngrozit de situaţia sănătăţii lui Don Bosco.
– Trebuie să vă cruţaţi, bunul meu Don Bosco, dacă vreţi să vă menţineţi în viaţă şi să recăpătaţi puteri noi, îi recomandă el cu insistenţă. Viaţa nu
vă aparţine, ci Bisericii, este a ordinului pe care l-aţi înfiinţat. Dacă eu aş fi bolnav, sunt sigur că aţi face tot ceea ce v-ar sta în putinţă, ca să mă
convingeţi să mă cruţ. Ei bine, eu doresc să faceţi pentru dumneavoastră ceea ce aţi face pentru mine. Deci, aveţi grijă de sănătatea dumneavoastră,
sfârşi Sfântul Părinte. Sfântul Părinte o vrea şi papa v-o porunceşte!
– Sfinte Părinte, răspunse Don Bosco, sunteţi atât de bun cu mine, un om bătrân. Vă promit în sfânta ascultare că mă voi supune dorinţei
dumneavoastră.
Papa îi acordă cu plăcere toate privilegiile pe care i le cerea pentru ordinul său.
– Sprijin cu tot sufletul Ordinul Salezian, spuse papa, în timpul audienţei. Mă consider drept colaboratorul dumneavoastră; cine vă duşmăneşte,
duşmăneşte pe Dumnezeu. Cu mijloace neînsemnate, aţi realizat opere gigantice. Dumnezeu însuşi conduce, apără şi susţine ordinul dumneavoastră.
Scrieţi, spuneţi şi predicaţi acest lucru tuturor oamenilor, căci el este secretul care stă la baza tuturor înfrângerilor duşmanilor şi a înlăturării
obstacolelor ce v-au stat în cale.
– Cum să vă mulţumesc, Sfinte Părinte? întrebă umilul preot, emoţionat.
– Fiţi băieţilor dumneavoastră în numele meu un tată bun. Spuneţi-le că-i iubesc din toată inima şi-i binecuvântez!
 Don Bosco părăsi Vaticanul adânc mişcat. Papa i-a acordat tot ceea ce l-a rugat. Când se întoarse la Ospiciul Preasfintei Inimi, îl aştepta o veste
îmbucurătoare: primarul Romei a acceptat şi aprobat loteria; deci şi construirea bisericii va continua.
La 14 octombrie, noul arhiepiscop de Torino, cardinalul Akimonda, îl caută pe Don Bosco la oratoriul său şi-i spune:
– Am să vă transmit o veste care nu ştiu dacă vă va bucura. Sfântul Părinte e îngrijorat de sănătatea dumneavoastră. El vrea să vă alegeţi un
locţiitor care să vă fie şi succesor. El o să preia chiar de pe acum o parte a atribuţiilor dumneavoastră şi sunt sigur că Roma va aproba, fără doar şi
poate, propunerea dumneavoastră.
– Da, bunul frate măgar nu mai vrea chiar ceea ce trebuie, zâmbi Don Bosco. El e bătrân şi obosit şi-l înţeapă toate oasele. Oricum, câţiva saci va
mai duce el la moară. Sfântul Părinte este foarte bun cu bietul Don Bosco. Parcă aş fi un ţăran – continuă fondatorul ordinului – care îşi împarte
moştenirea fiilor săi. Însă Sfântul Părinte are dreptate; îi voi îndeplini voinţa cu toată supunerea.
La 24 octombrie, Don Bosco îi adună pe toţi superiorii capitulari şi le face cunoscută dorinţa sfântului Părinte. Ca locţiitor şi urmaş al său el îl
numeşte pe credinciosul său Don Rua, care şi-a petrecut viaţa încă din copilărie în oratoriu.
Salezienii îi ascultă hotărârea în tăcere. Toţi au presimţit în acea clipă că bunul lor tată nu va mai sta mult printre ei. Don Rua îi mulţumeşte pentru
încrederea pe care i-a acordat-o şi promite, emoţionat, că va continua opera lui Don Bosco în acelaşi spirit inspirat.

Cu o bucurie specială se termină anul memorabil 1884. Sfântul Părinte a împărţit ţinutul misiunii din Patagonia. Nordul îl ridică la rangul de
vicariat apostolic, pe care îl încredinţează lui Don Cagliero; Sudul şi Ţara Focului, la rangul de prefectură apostolică, al cărei episcop va fi Don
Giuseppe Fagnano.
La 7 decembrie, Don Cagliero primeşte din mâinile cardinalului Alimonda, la Torino, consacrarea ca episcop. Primii pe care noul episcop îi
primeşte în sacristie sunt mama sa, în vârstă de 80 de ani, şi prietenul şi părintele său, Don Bosco.
Umil, vârstnicul preot îngenunchează pentru a săruta inelul episcopului, însă Don Cagliero îl ridică şi-l strânge emoţionat în braţe.
– Nu vă mai amintiţi, părinte scump, ce mi-aţi spus acum 30 de ani, când eram grav bolnav şi medicii nu-mi dădeau nici o speranţă? îşi aminteşte
vicarul apostolic. Atunci mi-aţi spus: „Ai să te însănătoşeşti, dragul meu Giovanni, vei îmbrăca haina preoţească şi apoi îţi vei lua breviarul şi vei
merge departe, departe!” Cât de minunat s-au împlinit toate! Mă gândeam adesea la cuvintele dumneavoastră, în timp ce călăream prin pampas zile
întregi, precum şi în nopţile liniştite, pe care le petreceam în povârnişurile Cordilierilor.
– Ba da, ştiu, îmi amintesc, zâmbi Don Bosco. Şi tot aşa de bine îmi amintesc de micuţul ministrant care, cu mulţi ani în urmă, mă rugase să-l iau
cu mine la Torino. Tu mi-ai produs totdeauna numai bucurii, dragul meu Giovanni.
– Tot ceea ce sunt şi tot binele pe care l-am făcut vreodată le datorez bunătăţii dumneavoastră părinteşti, declară mişcat episcopul.
– Nu, asta îi datorezi mai întâi de toate mamei tale dragi, fiule! Dacă ea nu şi-ar fi purtat tot timpul verigheta cu cinste, astăzi tu n-ai avea inel
episcopal.
– Aveţi dreptate, părinte, spuse episcopul. Apoi sărută mâna mamei sale cu acelaşi respect cu care dânsa i-a sărutat inelul de episcop.
– De acum plec acasă şi mor liniştită, îi spuse ea şi, punându-şi mâinile pe capul lui, îl binecuvântă.
Cu câteva zile înainte de plecarea mons. Cagliero împreună cu o nouă grupă de misionari în Patagonia, oratoriul e lovit de o nouă nenorocire. La
24 ianuarie 1885, în timpul prânzului, a luat foc legătoria de cărţi. Focul a cuprins şi atelierele învecinate.
 – S-a produs o pagubă cam de 100.000 de lire, îi raportă Don Rua întemeietorului ordinului, după ce focul a fost stins.
– O pagubă grea, răspunse Don Bosco, care a rămas în sufragerie, în timp ce toţi ceilalţi fugiseră la locul cu pricina. Însă Dumnezeu ne-a dat,
Dumnezeu ne-a luat. El le aranjează bine pe toate.
Pe Don Bosco îl întristează gândul că nu-i poate însoţi pe misionari până la Marseille, la vapor. Cu lacrimi în ochi, îşi ia rămas bun de la ei:
– Poate nu ne vom mai vedea pe pământ, spuse el când îl îmbrăţişă pe episcopul Cagliero.
– Sper totuşi să ne mai vedem, răspunse episcopul. Cel mai târziu în iunie 1891, voi fi iarăşi aici, pentru a sărbători cei 50 de ani de preoţie ai
dumneavoastră.
– Cum va voi Dumnezeu, se resemnă Don Bosco. Ziarele m-au dat deja mort de câteva ori: la Buenos Aires, acum câteva săptămâni, apoi la
Marseille, ieri la Pavia şi azi, chiar în Torino. Cât timp o mai aud cu urechile mele din gura vânzătorilor de ziare, nu-i nici un pericol. Dar cum va voi
Dumnezeu, dragul meu Giovanni!
Se pare că bietul Don Bosco mai trăieşte datorită unui har deosebit al lui Dumnezeu. Un catar bronşic îi provoacă teribile tulburări respiratorii, în
afară de aceasta, îl chinuie necontenit durerile de cap şi e o suferinţă deosebită la ochi. El petrece multe nopţi într-un fotoliu pe coridorul din faţa
camerei sale.
Totuşi, se mai duce o dată, în martie 1885, în Franţa, şi din nou în drumul său face minuni deosebite. Bolnavii îşi recapătă sănătatea, oamenii
disperaţi îşi regăsesc curajul şi speranţa reînvie în multe suflete pustiite. Se întoarce la Torino încărcat de cadouri oferite de binevoitorii săi şi, în
curând, nu va mai vedea nimic din ruina provocată de incendiul de la oratoriu.
Don Bosco este foarte fericit când poate sta în oratoriul său drag. Omul vârstnic şi bolnav se reface mereu când este între cei tineri. În mijlocul
lor, el uită orice durere, iar micii gimnazişti nu cunosc o mai mare bucurie decât atunci când intră Don Bosco în sala de studiu. Întotdeauna bunul
părinte are ceva pentru ei şi, de obicei, este un săculeţ cu nuci, pe care îl împarte.
Într-o zi din luna ianuarie a anului 1886, îi vizitează iar pe tinerii elevi, care îl înconjoară cu bucurie, ca de obicei. Însă, de data aceasta, sacul cu
nuci era numai pe jumătate.
– Nu le daţi prea multe, îi şopti clericul Festa, pentru că nu le vor ajunge; ei sunt vreo şaizeci de băieţi.
– Nu ai nici o grijă, zâmbi cu înţeles Don Bosco, şi începu să dea câte o mână plină fiecărui elev. Dar oricât de multe nuci ar scoate el, săculeţul
este mereu plin pe jumătate până la sfârşit.
– Dar cum s-a petrecut aceasta? întrebă clericul uluit.
– Nu ştiu. Probabil Dumnezeu a voit să ne arate că cu măsura cu care măsurăm, ni se va măsura şi nouă. Să-i mulţumim pentru harul său.
Se pare că Don Bosco îşi mai reface o dată sănătatea.
În primăvara anului 1886, el se simte aşa de bine, încât face o călătorie în Spania, unde confraţii şi băieţii de acolo îl aşteaptă de multă vreme cu
dor.
La 13 mai anul următor, 1887, papa Leon al XIII-lea îl primeşte în ultima audienţă. Când Don Bosco intră în sală, papa îi iese în întâmpinare,
nepermiţându-i să îngenuncheze în faţa sa, îi oferă un scaun şi-i pune el însuşi o blană de hermină peste genunchi.
– Tocmai am căpătat-o, spuse el. Dumneavoastră să fiţi primul care vă slujiţi de ea.
 – Eu sunt bătrân, Sfinte Părinte, răspunse Don Bosco, cu glasul său stins. Am 72 de ani. Acesta e ultimul drum pe care-l fac înainte de a muri;
voiam să vă mai văd o dată şi să vă cer binecuvântarea. Mi-am îndeplinit misiunea. De acum pot spune: „De acum, Doamne, slobozeşte-l pe robul
tău în pace, după cuvântul tău, căci ochii mei au văzut mântuirea ta!”
– Eu sunt cu şase ani mai mare decât dumneavoastră, zâmbi papa. Atâta timp cât nu auziţi că a murit Leon al XIII-lea, să fiţi liniştit.
– Nu, nu, mie mi-a sunat ceasul de-acum, spuse Don Bosco.
În ziua următoare, biserica „Preasfânta Inimă” este consacrată în mod solemn. Cu lacrimi de bucurie în ochi, Don Bosco celebrează Sfânta
Liturghie în măreaţa bazilică. Are impresia că aici este încoronată munca sa pe pământ.
Spre sfârşitul anului, puterea lui slăbeşte mereu. Stă pe un fotoliu, suferind continuu. Ştie că moartea îi bate la uşă, dar nu se teme de ea, pentru că
ea e solia lui Dumnezeu, care, după multă trudă şi suferinţă, îl duce în pacea veşnică: „Rămâi cu mine, Doamne, căci este seară şi ziua e pe sfârşite!”
 Fericita plecare acasă

La 4 decembrie 1887, muribundul Don Bosco se târăşte până la altarul capelei situate aproape de camera sa de dormit şi celebrează Liturghia
pentru ultima dată. Mai apoi, el este dus în biserica „Santa Maria Ausiliatrice”, pentru a lua parte la solemnitatea de rămas-bun de la un nou grup de
fraţi misionari care merg în Ecuador. Ar vrea să le vorbească, însă vocea nu-l mai ajută. Cu ultimele sale puteri, îşi ridică mâna şi-şi binecuvântă fiii,
pe care nu-i va mai vedea.
Încă o mare bucurie îi rezervă Maica Domnului credinciosului ei slujitor. În Ziua Neprihănitei Zămisliri, intră la el în cameră episcopul Cagliero.
– Giovanni, tu? îl întreabă Don Bosco şi încearcă să-l întâmpine pe fostul său elev, însă se prăbuşeşte înapoi în fotoliu. Iată, sfârşitul se apropie.
Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să termin cu bine.
Zguduit până la lacrimi, episcopul Patagoniei îl strânge în braţe pe marele său binefăcător.
– Trebuia să vă mai văd o dată, spuse el stăpânindu-şi cu greu emoţia. Misiunile au atâta nevoie de binecuvântarea dumneavoastră.
– Misiunile! Da, spuse bolnavul. Ai înţeles, Giovanni, de ce papa a luat misiunea noastră sub ocrotirea sa? Întăriţi cu binecuvântarea Sfântului
Părinte, veţi traversa oceanul şi veţi merge în Africa, veţi merge în Asia şi la tătari şi încă în multe alte locuri. Să aveţi numai credinţă şi încredere!
– Am adus pe cineva care ar vrea să vă vadă.
Monseniorul Cagliero deschise uşa şi introduse în cameră o fetiţă arămie, cam de 12 ani.
– Este o fetiţă din Ţara Focului, pe care Don Fognano a trimis-o la Buenos Aires. Este primul dar pe care fiii dumneavoastră vi-l oferă de la
marginile pământului. Micuţa se apropie fără nici o sfială de Don Bosco şi-i spune în italiana ei stângace:
– Vă mulţumesc, dragă părinte, că ne-aţi trimis misionari care să ne salveze pe mine şi pe fraţii mei. Aşa am putut să devenim creştini şi cerul ne
este acum deschis.
Lui Don Bosco îi luminează faţa un zâmbet senin.
– E frumos ceea ce-mi spui, exclamă el cuprins de o adâncă bucurie. Dumnezeu să te binecuvânteze, copila mea, şi Maica Domnului să te apere!
Apoi, Don Bosco întorcându-se spre episcop, spuse:
– Răspândiţi în Ţara Focului cultul Mariei! Dacă aţi şti câte suflete doreşte Maria să salveze, ajutorul creştinilor prin salezieni!
Mâna sa se odihneşte îndelung pe capul împodobit cu păr negru al fetiţei, apoi se adresează episcopului, zâmbind:
– Giovanni, afară, pe verandă, mai atârnă câţiva struguri. Am bănuit că ai să vii şi i-am păstrat pentru tine. Fă-mi plăcerea şi mănâncă-i împreună
cu micuţa ta protejată.
– Vine frigul în cameră, dacă deschid uşa, protestă mons. Cagliero.
– Ei, asta-i! E o zi aşa de frumoasă şi de însorită. Du-te şi fă ceea ce îţi spun! Nu-ţi mai aduci aminte, Giovanni, cum îmi şterpeleai strugurii când
erai în gimnaziu? Închipuieşte-ţi că ai mai fi drăguţul băieţaş şi „Poftă bună” la struguri. În Patagonia nu cresc struguri. Cred că, dacă mă vei ajuta tu,
aş putea ieşi şi eu un pic pe verandă. Aerul rece îmi va face bine.
Sprijinindu-se de elevul său, Don Bosco iese pe verandă şi-i oferă micuţei indiene un strugure mare.
 – Ia-l, copila mea! Ţi-l dăruieşte părintele! Apoi, Don Bosco privi îndelung la curtea în care altădată se zbenguiau sute de băieţi veseli.
– Prea tăcut este acum acest loc, suspină el necăjit. Unde sunt băieţii mei dragi?
– Sunt toţi în biserica „Maicii Domnului, Ajutorul creştinilor” şi se roagă în faţa Preasfântului Sacrament pentru dumneavoastră.
– Bunii şi scumpii mei copii! Mi-e greu să mor, lăsându-i singuri! Dar ei să nu fie trişti. Eu nici în cer n-am să-i uit. Du-te, Giovanni, şi-i adu pe
băieţi să se joace şi să se hârjonească, aşa ca altădată! Asta-i doar a fost cea mai mare bucurie a mea!
La 17 decembrie, Don Bosco ascultă în camera sa, pentru ultima oară, spovezile băieţilor săi. Stă înconvoiat în confesionalul fără gratii, îşi
apleacă capul, fruntea, pe umărul penitentului care-şi recunoaşte păcatele căindu-se din suflet de ele. Îi dă în şoaptă, cu o voce stinsă, sfaturi de
îndreptare. De regulă, o singură propoziţie, care însă se imprimă adânc în sufletul păcătosului şi pe care acesta nu o mai poate uita.
– Fericit e cel ce se dăruieşte lui Dumnezeu în tinereţea sa! Cine şovăie în a se dărui cu totul lui Dumnezeu riscă să-şi piardă sufletul! Cine îşi
salvează sufletul, salvează totul; cine îl pierde, pierde totul.
– Foarte bine Carlo: Dumnezeu ştie că tu îl iubeşti.
– Curaj, Luigi, Dumnezeu ştie că vei să te îndrepţi!
– Ţi-e teamă de greşelile tale, Alfonso? Ai încredere. Eu mă voi ruga din cer pentru tine!
– Eşti trist din cauza căderii tale, Mario? Cheam-o în ajutor pe Mama cerească şi ridică-te iar!
Secretarul său, Don Carlo Viglietti, intră şi observă că părintele abia mai suflă:
– Ajunge pentru astăzi, părinte, îi şopteşte el. Băieţii vor putea reveni când vă veţi simţi mai bine.
– Nu, nu ! se apără Don Bosco. Mai merge. Mâine va fi prea târziu.
Pe urmă îşi şterge sudoarea de pe frunte, îşi pleacă urechea spre penitent. Când, în sfârşit, i-a dezlegarea ultimului dintre ei, mort de oboseală,
cade în braţele lui Don Viglietti.
În seara aceleiaşi zile, îi spune credinciosului său secretar:
– Ascultă, dragul meu Carlucio, caută prin buzunarele mele. Dacă mai găseşti vreo câţiva bani, dă-i lui Don Rua. M-am născut sărac şi vreau să
mor tot sărac, sărac de tot. Asta i-am promis-o mamei când am îmbrăcat haina preoţească.
În zilele următoare, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte atât de mult, încât se crede că va muri. La 23 decembrie, îl vizitează cardinalul Alimonda,
arhiepiscopul de Torino. Don Bosco îşi scoate beretul şi imploră:
– Eminenţă, rugaţi-vă pentru sufletul meu!
– Dar, dragul meu Don Giovanni, răspunse cardinalul, adânc mişcat, nu trebuie să vă temeţi de moarte. De câte ori nu i-aţi învăţat pe fiii
dumneavoastră să întâmpine cu încredere sfârşitul!
– Aşa este, zise episcopul Cagliero. Am auzit-o de sute de ori din gura dumneavoastră!
– Da, am recomandat-o, dar acum alţii trebuie să mi-o spună mie, oftă muribundul.
– Gândiţi-vă cât bine s-a realizat prin dumneavoastră, îi spuse cardinalul.
– Am făcut ceea ce am putut, şopti Don Bosco. A fost aşa de puţin, eminenţă, timpurile sunt grele şi ce a rămas în urma mea a fost greu… însă
autoritatea papei!… Mons. Cagliero să-i spună Sfântului Părinte că toţi salezienii îl vor apăra pe papa, oriunde ar lucra ei.
Când, în cele din urmă cardinalul îl binecuvântează, el spune cu o voce stinsă:
 – Eminenţă, recomand bunăvoinţei dumneavoastră Congregaţia mea!
În după-amiaza acestei zile îl vizitează şi Don Giacomelli, duhovnicul şi colegul său de studii în seminarul de la Chieri.
– Bunul meu Francesco, îi aminteşte Don Bosco, mai ţii minte când tu erai pe moarte, acum doi ani în urmă? Atunci te-am vizitat eu pe tine.
– Cum aş putea uita vreodată ceea ce mi-ai spus tu atunci?
– Da, ţi-am spus: „Nu-ţi fie teamă! Tu ai să-l ajuţi pe Don Bosco în ultimele clipe”. Acum, te rog, ajută-mă să-mi mântuiesc sufletul.
Pruncuşorul Isus i-a hărăzit slujitorului său credincios o bucurie aparte. În ziua de Crăciun îi soseşte de la Roma o scrisoare cu binecuvântarea
papei.
Şi în această zi, care altădată aducea atâtea bucurii în cămin, în casă domneşte o linişte sfântă. Băieţii se roagă cu schimbul pentru tatăl lor în faţa
ieslei Fiului lui Dumnezeu. Copiliţa din Ţara de Foc îl întreabă mereu pe mons. Cagliero:
– Bunul părinte mai este bolnav?
– Da, foarte bolnav, copila mea!
– Vreau să o rog pe Maica Domnului să-l facă iarăşi sănătos, răspunse fetiţa. Alergă în biserică şi îngenunche în faţa altarului.
Se pare că cerul vrea să asculte aceste rugi fierbinţi. În sărbătoarea Sfinţilor Prunci Nevinovaţi, Don Bosco se simte mult mai bine. El poate chiar
să le mai vorbească încă o dată fiilor săi. Sprijinindu-se de secretarul său, el se duce seara în biserica „Maria, ajutorul creştinilor” şi le urează
internilor săi pentru ultima dată „Noapte bună!” Şi în săptămânile următoare, starea sănătăţii sale se îmbunătăţeşte. Fiii săi îndrăznesc chiar să spere.
Băieţii săi sunt plini de speranţă.
Don Bosco primeşte o serie de vizitatori iluştri, ducele de Norfolck, care a fost la Roma, ca trimis al reginei Angliei, arhiepiscopii de Mecheln şi
Koln, episcopul de Trieri şi arhiepiscopul din Paris.
– Duceţi Parisului binecuvântarea mea! îl rugă Don Bosco pe mons. Richard, când acesta îngenunche în faţa sa. Sunt atât de îndatorat oraşului
dumneavoastră.
– O să le transmit parizienilor binecuvântarea dumneavoastră.
În ziua următoare, starea sănătăţii sale se înrăutăţi din nou. Îndureraţi, salezienii asistă la suferinţele părintelui lor. Don Bosco, însă, îi mângâie şi
caută să-i înveselească cu câte o glumă.
– Nu ştiţi unde se găseşte o fabrică de foale? întrebă el zâmbind. Orga mea nu mai are aer. Ar trebui schimbate foalele.
Trei zile mai târziu, la 28 ianuarie, după un scurt timp înaintea sfintei Împărtăşanii, şopti scurt: „Vine sfârşitul” şi, întorcându-se spre Don Bonetti,
adăugă:
– Spune-i băieţilor că-i aştept pe toţi sus, în ceruri!
A doua zi dimineaţă, clopotele de la Maria – Ajutorul Creştinilor, anunţă sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, una dintre sărbătorile principale
ale Ordinului. Însă şi în această zi, îngrijorarea pentru muribund îi opreşte pe toţi să vorbească tare. Sute de băieţi sunt jos, în curte, şi privesc muţi
spre fereastra de sus, în dosul căreia părintele lor suferă atât de mult.
În dimineaţa zilei următoare, mons. Cagliero începu să recite rugăciunile pentru muribunzi.
La Torino au sosit mulţi salezieni pentru a-l mai vedea încă o dată pe părintele lor. Ei se adună tăcuţi în capela particulară; trec câte unul pe la
patul de moarte pe care se odihneşte Don Bosco, cu ochii închişi. Şi totuşi, se pare că el simte prezenţa copiilor săi.
 – Iubiţi-vă ca fraţii ! le şopteşte el. Aveţi încredere în Maria, ajutorul creştinilor! Rămâneţi cu bine! Ne vom revedea în cer!
Convoiul se perindă prin camera muribundului toată ziua. Sutelor de preoţi din toată Italia, Franţa şi Spania le urmează băieţii din cămin, elevi la
gimnaziu, clerici, foşti interni. Fiecare rămâne doar o clipă la patul de suferinţă al tatălui său; însă câtă recunoştinţă şi dragoste îi datorează ei aceluia
care tace şi trage să moară.
În primele ore ale zilei de 31 ianuarie 1888, Don Bosco îşi începe agonia. Mons. Cagliero se apleacă peste muribund şi rosteşte cu o voce
sugrumată de durere:
– Don Bosco, noi, fiii dumneavoastră, suntem aici. Vă cerem iertare pentru toate necazurile pe care vi le-am pricinuit vreodată. Mai daţi-ne un
semn al iubirii sincere şi al iertării dumneavoastră. Binecuvântaţi-ne pentru ultima oară!
Don Bosco nu mai poate răspunde, dar din privirea sa se vede că a înţeles. Se uită rugător la Don Rua. Acesta ridică mâna dreaptă imobilă a
muribundului, pentru a da ultima binecuvântare fiilor săi.
La ora cinci, la biserica Maicii Domnului se trage clopotul pentru Angelus; atunci i se opreşte subit respiraţia; inima sa obosită bate pentru ultima
oară.
– „Proficiscere, anima christiana! spune episcopul Cagliero cu voce tare – Pleacă, suflete creştin!” Călugării care umplu coridorul şi capela până
în ungherul cel mai îndepărtat se aşează în genunchi şi se închină lui Dumnezeu, care l-a chemat acasă pe părintele lor. Încet, se stinge dangătul
clopotului de la Santa Maria Ausiliatrice. E ultimul salut al Madonnei către fiul ei credincios.
Tot oraşul Torino este în doliu după marele său binefăcător. Negustorii închid obloanele vitrinelor şi pretutindeni e afişat anunţul: „Chiuso per la
morte di Don Bosco!” – Închis din cauza morţii lui Don Bosco.
Ziarele scot ediţii speciale care publică trista veste. Zeci de mii de oameni se perindă plângând pe lângă catafalcul celui dispărut, expus în corul
bisericii „Sfântul Francisc de Sales”. Convoiul nu se întrerupe până noaptea târziu.
Ca pe un rege, oraşul Torino îşi conduce binefăcătorul la mormânt. Oamenii care se adună pe străzi se aşază în genunchi şi un murmur confuz
cuprinde mulţimea şi se transformă în final într-un singur glas, repetat de sute de ori: „Santo Giovanni Bosco, prega pe noi! –Sfinte Ioan Bosco,
roagă-te pentru noi!”
La numai câţiva zeci de ani, după moartea sa, Sfânta Biserică îl ridică pe Giovanni Bosco la cinstea altarelor.
La 2 iunie 1929, papa Pius al XI-lea îl declară fericit.
În duminica Paştelui din 1 aprilie 1934, acelaşi Papă îl ridică în numărul sfinţilor.
Sute de mii de pelerini din toată lumea îl ascultă pe locţiitorul lui Cristos decretând:
„Spre cinstea Preasfintei şi indivizibilei treimi, pentru întărirea credinţei catolice şi propagarea religiei creştine, în numele autorităţii Domnului
nostru Isus Cristos, declarăm că-l considerăm pe Fericitul Ioan Bosco drept sfânt şi-l înregistrăm în indicele sfinţilor. În afară de aceasta, poruncim
ca pomenirea sa să fie celebrată de întreaga Biserică, cu toată evlavia cuvenită, în ziua de 31 ianuarie în fiecare an, ziua naşterii sale pentru cer!”.
În după-amiaza acestei ceremonii înălţătoare, cu toată ploaia torenţială, 300.000 de oameni iau parte la procesiunea organizată în cinstea sfântului
şi peste imensa piaţă a bazilicii Sfântul Petru, printre dangătul clopotelor, răsună măreţ strigătul:
– Evviva Don Bosco – Trăiască Don Bosco!
Don Bosco trăieşte, îi binecuvântează din cer pe miile de fii ai săi şi pe tot tineretul lumii.