Plumb

de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

1. Apariţie

Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu acelaşi nume, apărut în 1916.

Textul conţine următoarele elemente specifice liricii simboliste: folosirea simbolurilor
(plumbul), tehnica repetiţiilor (se repetă de 6 ori cuvântul plumb), cromatica, stările
eului liric şi sugestia.

2. Tema poeziei

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii

şi artificială, condiţie care se leagă de două coordonate esenţiale, iubirea şi moartea.

3. Titlul poeziei

Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa,

greutatea sufocantă, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.

4. Compozitia poeziei

Poezia este structurată în două catrene construite în jurul cuvântului-simbol

plumb care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe
corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii („amorul meu de plumb”).

Strofa I descrie un cadru spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se
simte claustrat: „Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru universul
interior care provoacă o stare de angoasă datorită sugerării greutăţii plumbului. Acest
cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele de plumb”, „funerar
vestmânt” (şi inversiune), „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este un spaţiu
claustrofobic, un spaţiu limitat prin excelenţă. Repetarea epitetului „de plumb”
subliniază existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării,
deoarece la Bacovia moartea înseamnă totdeauna anihilare totală atât a trupului, cât şi
a sufletului, iar plumbul este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei. Moartea este
sugerată încă de la început, deoarece poezia începe nu întâmplător cu verbul
„dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o stare
 incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar
trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, aici sunt împietrite, sunt contaminate de
materia generală, plumbul: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care
sugerează mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt... / Şi
scârţiau coroanele de plumb.” Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat
şi sugerează permanenţa unei stări de angoasă şi a unei permanente aspiraţii spre un
final dorit, aşteptat şi simţit ca o eliberatoare încheierea a unui ciclu existenţial:
„dormeau”, „stam”, „era”, „scârţiau”.

Strofa a II-a mută accentul pe interioritate, dar aceasta nu este o posibilitate

de salvare deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat total,
iubirea, afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei: „Dormea întors amorul
meu de plumb.” (cuvântul „întors” se referă la întoarcerea mortului cu faţa spre apus).
Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am
început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un
eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de evadare şi
de înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera
generală, „aripile de plumb” sugerând de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea.
Apropierea morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur lângă
mort...”, vers care are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...”. La
Bacovia iubirea şi moartea (Eros şi Thanatos) sunt strâns legate şi nu se anulează una
pe cealaltă. De asemenea, cuvintele din întreaga poezie fac parte din câmpul semantic
al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort, punând şi mai bine în evidenţă ideea
centrală.

5. Elementele fonetice şi de prozodie

Poezia simbolistă se caracterizează prin muzicalitate. Pe parcursul întregii

poezii sonorităţile care sugerează moartea sunt obţinute prin aglomerarea
consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Un alt element care conferă muzicalitate textului
este repetarea cuvântului plumb de şase ori pe parcursul întregii poezii.
Versurile au rimă îmbrăţişată, măsura este de 10 silabe, iar ritmul
alternează de la iambic la amfibrah.