NEURO3

NEUROPSIHOLOGIE-curs sem I
CAP.1.OMUL - FIINTA INFORMATIONAL-RATIONALA

In ultima si succinta analiza, devenirea este o trecere de
la structuri inferioare la structuri superioare ; obiectul real
al devenirii nu este, insa, materialitatea corpului, ci
structura acestuia. Fiind vorba de structura, se deduce ca
devenirea nu este posibila decat in lumea corpurilor care o
detin, adica in lumea sistemelor. In functie de natura
specifica si gradul de complexitate ale sistemelor ce fac
obiectul acesteia, devenirea este de mai multe tipuri (fizica,
chimica, biochimica, biologica etc.) , reprezentand tot atatea
forme particulare de manifestare a aceleasi tendinte, unica
pentru intregul univers material : tendinta spre structurare,
generata de imanentele materiei : vesnica interactiune si
vesnica miscare. Oriunde in Univers, devenirea inseamna
progres, schimbare de ordin calitativ, ceea ce duce la aparitia
noului, dar a noului nu in corporalitatea a ceea ce rezulta, ci a
noului in ceea ce face sa existe acea corporalitate, adica in
structura. Or, structura unui sistem este reprezentata tocmai
de totalitatea relatiilor semnificative dintre componentele
sale, motiv pentru care un sistem va aduce un castig de
progres numai in masura in care legitatile in baza carora el
exista vor fi superioare legitatilor sistemului din care a
provenit si pe care noul sistem si le-a integrat, reorganizandu-
le si, astfel, modificandu-le campul de actiune.
Devenirea, insa, nu este un proces, ci rezultatul unui
proces, anume, acela de structurare si/sau restructurare.
Factorii de mediu pot favoriza sau defavoriza, in masuri
diferite, procesul ce sta la baza devenirii, dar nu-l pot
determina, aceasta tocmai intrucat el se realizeaza prin
interactiunile dintre obiectele sale, interactiuni bazate pe
Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 1
insusirile pe care acestea le detin si care sunt sub influenta
acelor circumstante. Intrucat miscarea vesnica si
interactiunea universala, ca imanente materiei, genereaza
cauza care, in anumite conditii, conduce la organizarea, la
structurarea materiei, iar aceasta la generarea de sisteme
succesive din ce in ce mai complexe -mai complexe tocmai
intrucat actiunea cauzei este permanenta, desi ia forme
diferite de la un nivel la altul-, se deduce ca trecerea de la
simplu la complex, de la inferior la superior este consecinta
nemijlocita a structurarii insasi si nu a ceea ce este imanent
materiei. Cu alte cuvinte, vesnica miscare si conexiunea
universala, facand posibila -in anumite conditii- aparitia
structurii, genereaza materiei tendinta spre structurare ; dar
numai tendinta, nu si orientarea acesteia spre obtinerea unei
anumite structuri ; numai tendinta spre structurare in
general, tendinta spre realizarea unui proces posibil.
Cresterea de la o treapta la alta a complexitatii sistemelor,
adica devenirea, nu reprezinta materializarea vreunui plan
prestabilit, ci ea abia rezulta din insasi faptul ca stabilirea
de relatii -atunci cand cauza eficienta intalneste conditiile
optime-, nu depinde de numarul si complexitatea elementelor
care interreleaza, ci numai de insusirile lor specifice care,
diferite fiind de la un nivel la altul, fac posibile asemenea
relatii din care vor rezulta noi sisteme, inevitabil mai
complexe. Devenirea este, deci, un « scop »-rezultat ; ea este
adevarata finalitate (in sens teleonomic) a existentei.
In evolutia Universului a existat o etapa in care
particulele elementare erau libere, neangajate in structuri
atomice. Este foarte probabil ca factorul de mediu cel mai
important in aceasta etapa sa fi fost cel termic si tocmai in
raport cu valoarea acestuia sa fi fost posibila, la un moment
dat, aparitia primei structuri atomice. Ne putem imagina
-desi nu cu usurinta- cat de mult a cantarit intamplarea in
realizarea acestui salt. S-ar putea spune ca in aceasta lunga
etapa domnia hazardului pur era absoluta. In mod similar,
dar nu identic, au decurs lucrurile si in cazul trecerii de la
structura atomica la cea moleculara si de la aceasta la
structura macromoleculara.
Devenirea biochimica a generat -simultan, dar si
succesiv- numeroase specii macromoleculare. Desi toate
acestea isi au originea in tipul anterior de devenire -cel
chimic-, nu toate sunt legate intre ele printr-o filiatie
lineara, nu provin unele din altele, dupa cum nu provin
unele din altele nici toate speciile tipului chimic, nici toate
speciile tipului biologic. Prin aceasta nu este negata
continuitatea devenirii lumii materiale, ci, dimpotriva, este
afirmata in forma ei corecta. Primele macromolecule de
acizi nucleici, proteine, lipide si glucide nu au aparut in mod
necesar pe rand, unele din altele, in ordinea complexitatii
lor, ci concomitent si / sau succesiv -aceasta neavand
importanta-, dintr-o specie macromoleculara comuna. Deci,
ele nu sunt legate toate printr-o filiatie lineara, ci,
majoritatea, doar printr-o origine comuna.
Ca tip si nivel de structurare, acidul
dezoxiribonucleic (ADN) reprezinta -cel putin in conditiile
terestre- apogeul devenirii sistemelor macromoleculare,
aceasta in sensul ca, odata cu aparitia lui, devenirea
biochimica s-a incheiat ca tip si nivel, ea continuind doar ca
model prin restructurari in interiorul aceluiasi edificiu
macromolecular, restructurari ce operau si opereaza cu
aceleasi componente : un compus fosforic, o pentoza, doua
baze purinice (adenina si guanina) si doua baze pirimidinice
(timina si citozina). La aceste componente nu mai era nimic
de adaugat, asa cum se poate deduce din constanta alcatuirii
ADN-ului atat in timp (de peste trei miliarde si jumatate de
ani ! ), cat si in spatiu (la toate speciile biologice). Tot ceea
ce se modifica, in baza tendintei interne, tine de
reorganizare, de punerea in valoare a noi valente de
structurare ale componentelor separate si ale
subansamblurilor realizate de acestea.
Desi nu este un corp viu, ADN-ul este, totusi, un sistem
deschis si devenirea lui, determinata din propria-i
interioritate, este dependenta de conditiile exterioare. La un
moment dat si intr-un anumit loc, sau in mai multe locuri
-concomitent sau succesiv-, a aparut o abatere a raportului
cerinte/conditii de la valoarea lui optima, datorata fie
devenirii prea rapide a ADN-ului, fie modificarii prea rapide
a conditiilor exterioare. In asemenea situatie, sanse reale
la continuarea devenirii au avut numai acele macromolecule
de ADN care au reusit ca prin cvasiizolarea unui fragment
din mediu, cu ajutorul unor formatiuni membranare, sa-si
treaca sub propriul control, prin intermediul organitelor,
conditiile necesare si suficiente acesteia. O asemenea
formatiune, in interiorul careia ADN-ul isi asigura
homeostazia propriului ambient, a primit denumirea de
celula, sau sistem viu.
Generarea celulei a adus ADN-ului -autonom si
ereditar- imensul avantaj de a avea in jurul lui un fragment
de mediu adecvat (citoplasma), scos de sub incidenta
hazardului care domnea la nivelul Oceanului Primar si
trecut sub control propriu. Acest avantaj era, insa, unul
relativ, delimitarea intre cele doua medii neputand fi
realizata printr-o bariera (membrana celulara) total
impenetrabila, intrucat ADN-ul fiind, din perspectiva
termodinamica, un sistem deschis, a impus celulei cu
necesitate aceeasi calitate. Astfel, schimburile realizate de
ADN cu mediul intracelular (citoplasma) trebuiau
compensate prin schimburi transmembranare echivalente
intre acesta si mediul extracelular (solutia apoasa a
Oceanului Primar). Dar, acest avantaj s-a dovedit a fi nu
numai relativ, ci si de scurta durata, intrucit atat cerintele
ADN-ului, cat si conditiile de mediu se modificau permanent,
chiar daca cu viteze diferite. Daca, din aceste motive, multe
celule au fost eliminate, platind cu pretul vietii incapacitatea
propriilor acizi nucleici de a fi gasit, prin autorestructurari
repetate, solutia salvatoare, alte celule au supravietuit
tocmai pentru ca acizii lor nucleici au reusit sa gaseasca
acea solutie. Dar, in ce a constat solutia salvatoare ?
Izolarea totala a celulei fata de mediul extern era
incompatibila cu calitatea ei de sistem deschis, calitate
reclamata de insasi devenirea propriilor acizi nucleici,
careia ii era aservita, iar riposta fata de inconsecventele
mediului extern, prin generarea unor mecanisme active de
compensare, era nu numai imposibil de realizat, din cauza
caracterului aleator al solicitarilor exterioare, dar si
incompatibila cu posibilitatile energetice interioare. Astfel
incat, singura solutie salvatoare s-a dovedit a fi aceea a
trecerii sub propriul control, chiar daca indirect, si a
mediului extracelular, prin generarea organismului
pluricelular, alcatuit din sisteme de organe, intre care si
sistemul integrator neuroendocrin, menite sa-i asigure
homeostazia. Astfel, acea parte a mediului extracelular, cu
care mediul intracelular realiza schimburi, era scoasa si ea
de sub incidenta hazardului. Dupa cum bine s-a inteles, este
vorba despre lichidul interstitial (mediul intern al
orgnismului pluricelular).
Dar, homeostazia lichidului interstitial era si ea mereu
amenintata de fluctuatiile mediului extraorganismic, chiar
daca in mai mica masura (gratie eficientei ridicate a
subsistemelor de organe : digestiv, respirtor, excretor etc., ca
subsisteme de homeostazare). Acest fapt impunea cu
necesitate gasirea unor solutii prin care agresiunile mediului
din afara organismului sa fie reduse pana la limita
admisibila, sa fie evitate sau sa fie contracarate. Cu alte
cuvinte, se impunea exercitarea unui anume control din
partea ADN-ului -chir daca indirect- si asupra acestui al
treilea segment de mediu. Daca pentru primele doua
segmente de mediu -cel citoplasmatic si cel interstitial-
homeostazia era intretinuta prin mecanisme fiziologice,
celulare sau sistemice (sisteme de organe), pentru cel de al
treilea - mediul extraorganismic - ea era intretinuta atat
prin mecanisme comportamentale, bazate pe cele dintai, dar
superioare lor, cat si prin mecanisme adaptative, ambele
realizate prin implicarea organismului in ansamblul sau,
gratie existentei sistemului integrator. Ceea ce a facut ca
devenirea lumii vii sa fie mai alerta si mai spectaculoasa
decat devenirea lumii nevii a fost tocmai posibilitatea
dobandita de cea mai inalta forma de structurare a
substantei -ADN-ul- de a-si trece sub control -direct si/sau
indirect- propriile conditii exterioare, posibilitatea
-dobandita prin autorestructurari repetate- de a homeostaza,
succesiv, portiuni din ce in ce mai extinse ale mediului
inconjurator.
Dupa cum a rezultat din analiza de mai sus, atat
organitele unicelularului, cat si subsistemele de organe ale
pluricelularului (digestiv, respirator, excretor etc) sunt, in
fapt, mijloace de homeostazare, deci, mijloace antientropice.
Constatam, astfel, ca homeostazarea celor trei segmente de
mediu -extraorganismic, extracelular si intracelular- are ca
ultima finalitate asigurarea conditiilor necesare si suficiente
devenirii ADN-ului, devenire ce isi este suficienta siesi, ea
avand scop in sine.
Dupa cum s-a precizat deja, structura unui sistem,
reprezentata de totalitatea relatiilor semnificative dintre
partile care il compun, confera acestuia anumite insusiri in
baza carora sistemul se diferentiaza de toate celelalte. In
aceasta baza si in primul rand, sistemul apartine unui
anumit tip de structurare (are o anumita calitate), functie de
natura fortelor ce stau la baza relatiilor semnificative dintre
partile componente. Astfel, sistemele pot fi de tip fizic,
chimic, biochimic, biologic etc. In al doilea rand, sistemul
se particularizeaza printr-un anumit nivel de structurare
(are o anumita complexitate), realizat in cadrul tipului
caruia ii apartine, iar in al treilea rand, sistemul se distinge
printr-un anumit model de structurare (are o anumita
sintaxa), care este determinat atat de insusirile
componentelor -manifestate in interiorul intregului -, cat si
de ordinea anumita a relatiilor dintre acestea. Insusirile
specifice sistemului, planul sau calitativ sunt determinate
atat de tipul si nivelul de structurare, cat si de modelul
structurarii, de sintaxa, dar, in masuri diferite. Daca nivelul
de structurare exercita cea mai slaba influenta asupra
calitatii sistemului, intrucat el tine de latura cantitativa a
acestuia, modelul de structurare, schema de organizare a
partilor in cadrul intregului, adica sintaxa se dovedeste a
avea cea mai mare inraurire in acest plan.
Daca, odata cu aparitia celulei, ca sistem capabil sa
existe intru devenire prin metabolism, devenirea biologica s-
a incheiat atat ca tip, cat si ca nivel structural, ea
continuand doar in planul modelului de structurare, odata cu
aparitia organismului pluricelular, care a impus cu
necesitate existenta subsistemului neuroendocrin cu functie
integratoare, a inceput un nou tip de devenire, bazat pe cel
dintai, devenirea informationala. Abia din acest moment se
poate vorbi despre informatie in sens cibernetic, intrucat
abia din acest moment sunt posibile codificarea si
decodificarea modulare, transmiterea la distanta, achizitia si
stocarea, prelucrarea si reactualizarea informatiilor,
generarea comenzilor etc.
Cand se vorbeste despre evolutia subsistemului nervos,
de la inceputuri pana azi, gandirea comuna, neavizata (si nu
numai !) considera ca aceasta a rezultat dintr-o permanenta
"evolutie" a sa, ca rezultat firesc al solicitarilor din ce in ce
mai complexe la care acesta a fost supus din partea
mediului. Nimic mai fals ! In primul rand, pentru ca
subsistemul nervos, ca toate celelalte subsisteme, ca si
organismul in intregul sau, nu reprezinta altceva decat
materializari ale potentialitatilor generate de programul
genetic, nimic mai mult si, in al doilea rand, pentru ca
oricare modificare produsa in cursul vietii individului la
impactul cu conditiile de mediu (am numit adaptarile), nu
numai la nivelul subsistemului nervos, ci si al altui subsistem
de organe, este imposibil sa se transmita de la o generatie la
alta (excludem din discutie mutatiile, care sunt -in
cvasitotalitatea lor- letale).
Privita in diacronismul ei, de la momentul aparitiei si
pana azi, devenirea de tip informational cuprinde trei etape,
fiecare reprezentand materializarea unui anumit model de
structurare a ADN-ului ereditar. Prima etapa se
caracterizeaza prin existenta unui model simplu de
structurare, arcurile reflexe organizandu-se, la inceput, in
forma unor retele difuze, fara centrii nervosi, iar mai tarziu,
in forma centralizata, dar cu un singur nivel de decizie.
Termenul "nivel de decizie" nu este, insa, omolog cu acela de
centru nervos ; el nu are conotatie anatomica, ci pur
functionala. Desi in aceasta etapa centrii nervosi sunt
conectati intre ei si, astfel, sistemul dobandeste caracter
unitar atat in plan anatomic, cat si fiziologic, acest caracter
este slab exprimat, fiecare centru pastrand o relativ larga
autonomie functionala. Intrucat integrarea realizata de
subsistemul nervos astfel organizat vizeaza exclusiv planul
existentei prin metabolism a celulelor organismului, aceasta
etapa a devenirii poate fi numita informational-biologica.
Existenta mai multor centrii nervosi omologi in
planul valorii functionale, fiecare avand calitatea de prim si
unic nivel de decizie si beneficiind de o larga autonomie,
fiecare aflat in relatie directa cu un numar redus de receptori
si efectori, nu putea asigura o integrare corespunzatoare
organismului in situatia in care nu numai conditiile de mediu
erau schimbatoare, ci si cerintele organismului. Toate
acestea reclamau necesitatea prelucrarii concomitente si
unitare, la nivelul aceluiasi centru nervos, a tuturor
informatiilor referitoare atat la starea mediului, cat si la
starea organismului din fiecare moment. Cum, insa, viata
organismului se desfasura in timp si cum in scurgerea
acestuia evenimentele din mediu mai mult se repetau decat se
modificau - mediul fiind componenta cu evolutie lenta (a
parametrilor de stare) in cadrul sistemului termodinamic
organism-mediu -, cu aceeasi stringenta se impunea si
necesitatea existentei unui depozit de stocare a informatiilor.
Astfel, prin jocul recombinarilor ADN-ului, joc bazat pe
legitati interne acestuia, a fost determinata aparitia celui de
al doilea nivel de decizie, ca centru nervos superior
celorlalti tocmai prin faptul ca el primea indirect, prin
intermediul acelor centrii subiacenti, informatii actuale de la
toti receptorii, fie ei orientati spre mediul extern, fie spre
mediul intern, cat si direct informatii despre trecut de la
depozitul de memorie si prin faptul ca putea sa trimita
indirect, prin intermediul acelorasi centrii inferiori, comenzi
la oricare dintre efectorii organismului.
Dobandirea posibilitatii prelucrarii unitare la nivelul
aceluiasi centru a tuturor informatiilor provenite
concomitent, dar si succesiv la anumite intervale de timp, din
ambele medii - extern si intern -, precum si din depozitul
individual de memorie a reprezentat un imens salt pe drumul
devenirii regnului animal. Reflectarea lumii inconjuratoare
care, pana la acest moment, era fragmentara si statica,
datorita existentei mai multor centrii nervosi de prima si
unica decizie, devenea de acum unitara si dinamica, datorita
existentei centrului superior unic, ca al doilea nivel de
decizie. Daca reflectarea fragmentara si statica facea ca
actiunile de raspuns ale organismului sa fie standardizate,
reflectarea unitara si dinamica oferea posibilitatea
intreprinderii unor actiuni de raspuns modulare, diferite de
la un moment la altul in functie atat de starea de ansamblu a
mediului inconjurator, cat si de starea de ansamblu a
organismului, de necesitatile acestuia.
Desi nu exista nici o dovada experimentala directa in
acest sens, numeroase dovezi indirecte pledeaza in favoarea
ipotezei potrivit careia aparitia celui de al doilea nivel de
decizie, cu tot ceea ce a determinat ca aceasta sa reprezinte
un imens salt pe drumul devenirii, a facut posibila aparitia
senzatiilor care, generatoare si de afecte fiind, au condus la
aparitia subiectivismului in raporturile cu lumea
inconjuratoare. Din aceste motive, odata cu aparitia celui
de al doilea nivel de decizie, care exprima un nou model de
autorestructurare a ADN-ului, a inceput o noua etapa a
devenirii -cea informational-psihologica.
Daca in etapa informational-biologica prelucrarea
informatiilor era fragmentara, intrucat se realiza la nivelul
mai multor centriii de prima decizie separat si avea ca
finalitate exclusiva generarea separata a comnenzilor
standardizate destinate efectorilor, in etapa informational-
psihologica prelucrarea acelorasi informatii devine unitara,
ea realizandu-se la nivelul aceluiasi centru - ca al doilea
nivel de decizie - si dobandeste o tripla finalitate : i)
generarea senzatiilor cu incarcatura afectiva, ii) stocarea
informatiilor la nivelul depozitului de memorie individuala si
iii) corectarea si modularea generarii, la nivelul centrilor de
prima decizie, a fiecarei comenzi in functie de intreg
ansamblul de informatii existente la un moment dat atat in
realitatea concreta a mediului extern si a celui intern
organismului, cat si in realitatea virtuala a depozitului de
memorie individuala.
Existenta celui de al doilea nivel de decizie, care
cuprinde, pe langa centrul de prelucrare superioara a
informatiilor si depozitul de memorie individuala, confera
organismului posibilitatea reflectarii realitatii intr-o noua
modalitate - cea diacrona -, superioara modalitatii proprii
primului nivel de decizie - reflectarea sincrona. Daca
organismul dotat cu un singur nivel de decizie "traia"
exclusiv in prezent, adica in sectiuni de timp, in sensul ca
realitatea din fiecare clipa era reflectata izolat, fara nici o
legatura cu realitatea din clipele ce i-au premers, organismul
dotat cu doua niveluri de decizie "traieste" intr-o extensie
temporala, in sensul ca realitatea din fiecare clipa este
reflectata nu numai ca atare, ci si prin raportare la
realitatile din clipele deja traite, gratie existentei depozitului
de memorie. Intrucat in depozitul de memorie sunt stocate
informatii cu privire nu numai la factorii de mediu, ci si la
tipul si eficienta actiunilor de raspuns date anterior de
organism acelorasi factori sau unora similari, continutul
permanent actualizat al depozitului de memorie dobandeste
valoare de referential in raport cu informatiile si actiunile
din prezent. Cum, insa, actualizarea informatiilor este
determinata intotdeauna de interventia in prezentul trait a
unui eveniment cu valoare de stimul, ceea ce se va actualiza
in fiecare moment nu va fi intregul continut al depozitului, ci
numai acele informatii al caror continut semantic este
identic, similar sau numai partial similar cu cel al
evenimentului declansator. Faptul ca actualizarea este un
proces selectiv si nu unul global sugereaza ca insasi stocarea
informatiilor (subliniem : stocarea si nu achizitia !) este un
proces nu numai ordonat, dar si dinamic. Actualizarea
selectiva a informatiilor este de importanta capitala pentru
organism, intrucat confera acestuia posibilitatea de a
anticipa consecintele actiunii stimulilor (evenimentelor),
respectiv succesiunea evenimentelor care isi gasesc un
corespondent in depozitul de memorie. Prin aceasta, extensia
temporala a prezentului "trait" vizeaza si viitorul, nu numai
trecutul ; viata individului, desfasurata in prezent, este
marcata, desigur, in masuri diferite, atat de ceea ce el isi
poate "aminti" ca a fost, cat si de de ceea ce isi poate
"imagina" ca va fi. Or, tocmai reflectarea continutului
informational real al timpului prezent, in stransa corelatie cu
cel virtual al timpului deja trait si cel corect prezumat al
timpului ce va urma confera organismului individual starea
de constienta (este vorba de constienta si nu de constiinta!).
Aceasta nu este altceva decat rezultatul reflectarii la nivelul
individului a lumii inconjuratoare si a propriei corporalitati
in dinamica existentei lor intr-o anumita extensie temporala.

Subscriem ideii potrivit careia primatele
actuale detin cel mai inalt nivel de dezvoltare a cortexului
cerebral si, de aceea, ele sunt animalele care detin
capacitatea de a reflecta lumea in cea mai larga extensie
temporo-spatiala, dar nu putem fi de acord cu cei care
considera ca de la primatele astfel dotate si pana la fiinta
umana devenirea nu ar fi avut de facut decat un singur pas.
Utilizata prea adesea cu un sens gresit, afirmatia ca omul
provine din maimuta a generat numeroase si grave confuzii.
Fiinta umana nu se situeaza, in planul mersului devenirii,
deasupra primatelor, ci alaturi de ele, ea nu reprezinta o
continuare a devenirii acestora ; intre maimuta si om nu
exista filiatie. Faptul ca omul si maimuta au avut un stramos
comun nu numai ca nu justifica afirmatia incriminata, dar el
dovedeste chiar contrariul, ca omul nu provine din maimuta.
Daca abia ceea ce a rezultat din acel stramos a fost prima
maimuta, decurge ca el, stramosul, nu putea fi tot maimuta,
altfel am nega insasi realitatea devenirii. Desigur, daca acel
stramos comun nu era maimuta, din aceleasi motive si in
egala masura, nu era nici fiinta umana. Nu era nici, cel
putin, o fiinta preumana sau presimiana, intrucat in
programul ei genetic nu existau norme-potentialitati pentru
aceste doua directii ale devenirii. Aceste norme-
potentialitati au aparut, ca rezultat al autorestructurarilor
(recombinarilor) ADN-ului, abia la nivelul programului
genetic al gametilor produsi de acea fiinta-stramos (este
vorba de cuplul heterosexual), program care, insa, nu
apartinea acesteia, ci generatiei urmasilor care era menita
sa-l implineasca, abia aceasta generatie reprezentand
punctul de pornire pe o directie sau alta a devenirii -
simiana, respectiv umana.

Din jocul recombinarilor ADN-ului de la nivelul
celulelor generatoare de gameti ale stramosilor a rezultat, la
acel moment initial, si un program in care era prevazuta, ca
potentialitate, cresterea capacitatii functionale generale a
cortexului cerebral, sporirea extensiei temporo-spatiale in
interiorul careia avea loc reflectarea, sporirea incarcaturii
afective a senzatiilor si, mai cu seama, cresterea remarcabila
a gradului de constientizare a realitatii. Prin toate acestea
organismul a ajuns la o asemenea extindere si adancire
temporo-spatiala a reflectarii constiente, incat aceasta a
cuprins, pe langa realitatea obiectiva a lumii inconjuratoare
si a propriei corporalitati si realitatea subiectiva a propriei
individualitati. Astfel, individul a dobandit capacitatea de a
constientiza, in contextul existentei lumii, propria sa
existenta, propria sa ontologie, propria sa perspectiva, deci,
individul a dobandit constiinta de sine (care nu trebuie
confundata cu constientizarea propriei corporalitati) desigur,
la inceput intr-o forma primitiva, urmand ca ea sa se
dezvolte ulterior pe parcursul desfasurarii fazei lente a
devenirii, pana la nivelul atins de fiinta umana actuala. Or,
tocmai constiinta de sine reprezinta diferenta specifica dintre
indivizii deschizatori de drum pe cele doua directii ale
devenirii, diferenta specifica dintre om si animal. Odata cu
aparitia constiintei de sine, ca rezultat al saltului realizat de
autorestructurarea (recombinarea) ADN-ului, devenirea a
intrat intr-o noua etapa, net superioara celei precedente,
etapa informational-rationala, devenire al carei unic obiect a
fost si este fiinta umana. Acesta este motivul pentru care
procesele de gindire, ratiunea nu sint proprii etapei
informational-psihologice si, in consecinta, ele nu trebuie sa
faca obiectul de studiu al psihologiei,ci al unei stiinte
viitoare speciale (nousologia,frenologia ?).
Desi subsistemul nervos este unitar, el avand valoare de
entitate anatomo-fiziologica, totusi, corespunzator etapelor
devenirii informationale, putem considera ca, in cea din
urma dintre etape -cea informational-rationala-, el detine
trei dimensiuni : biologica, psihologica si rationala,
dobandite succesiv in aceasta ordine, dar nu ca dezvoltari
ale subsistemului insusi la impactul cu mediul (cum in mod
gresit se mai sustine inca), ci ca materializari ale
autorestructurarilor ADN-ului, determinate de cauze
interioare acestuia. Daca judecam devenirea lumii materiale
terestre din perspectiva universala, putem conchide ca ea a
realizat, pana acum, doua mari evenimente. Primul, a fost
acela prin care Natura (ADN-ul este parte a ei) a devenit
capabila sa-si controleze conditiile necesare si suficiente
propriei deveniri, aceasta prin generarea unicului sistem viu
- celula - si a sistemului pluricelular - neviu in sine, ci doar
prin celulele sale- ca mijloc superior destinat aceluiasi
« scop »-rezultat, iar al doilea, a fost acela prin care Natura
(subsistemul integrator este parte a ei, rezultata ca expresie
a genotipului) a dobandit constiinta de sine, aceasta prin
generarea dimensiunii rationale a subsistemului nervos, in
stransa corelatie cu subsistemul endocrin si cu sprijinul
celorlalte subsisteme de organe.
Care va fi, oare, cel de al treilea mare eveniment in
Natura???
CAP.2. ORGANISMUL UMAN CA SISTEM

TERODINAMIC
Organismul uman este, incontestabil, un produs al evolutiei
lumii vii, avindu-si originea –ca toate fiintele din aceasta
categorie- in prima celula aparuta in Oceanul Primar, in urma
cu aproximativ trei miliarde de ani. In aceasta privinta sintem
intru totul de acord cu Darwin. Daca dam masura cuvenita
meritelor sale, nu putem sa nu-i semnalam greselile de
gindire, desigur, neimputabile, avind in vedere limitele epocii
in care a creat marea sa opera (1859). Si nu o facem, tocmai
intrucit nu putem fi atit de obedienti incit sa acceptam simple
argumente de autoritate. Din nefericire, Darwin a dat un
inteles eronat chiar procesului de evolutie. Pentru el, evolutia
era un proces a carui finalitate (in sens de rezultat) era cit mai
buna adaptare a fiintei vii la mediul propriu de viata. In
primul rind, trebuie remarcat faptul ca evolutia nu este, asa
cum considera Darwin, un proces unitar, ea cuprinzind, pe de
o parte, adaptarea, ca modalitate de optimizare a existentei
individuale si, pe de alta parte, devenirea, ca modalitate de
asigurare a progresului lumii vii in general. In al doilea rind,
modificarile adaptative, care conduc la dobindirea unor noi
caractere individuale, nu se pot transmite la urmasi, nu sint
ereditare (si aceasta realitate era cunoscuta de Darwin!). Ceea
ce a scapat observatiei darwinistilor –ca si neodarwinistilor- a
fost faptul ca evolutia nu este o „magistrala”, un drum linear,
de la prima celula pina la fiinta rationala. Pe traseu au existat
foarte numeroase „incercari” colaterale in gasirea drumului
spre progres. Toate aceste incercari, tatonari au gnerat
speciile de animale care, din acest unghi de privire, nu
reprezinta decit esecuri, Natura generind tot ceea ce era
posibil in conditiile date. Incit, se poate afirma ca evolutia
detine o latura diacronica (pe care o putem imagina ca o
verticala), aceea care asigura trecerea treptata a lumii vii, de
la prima celula pina la om, adica progresul, si o latura
sincronica (pe care o putem reprezenta ca o multime de
orizontale, in raport cu cea dintii), aceea care asigura
adaptarea la mediu din ce in ce mai accentuata a indivizilor
fiecarei specii. Astfel, cu cit un organism se afla pe orizontala
(sincronism) mai departe de verticala (diacronism), adica mai
adaptat la mediul propriu de viata, cu atit sansele lui la
devenire sint mai reduse. Organismele „perfect” adaptate la
mediu (cele cavernicole, bentonice etc.) au toate sansele la
existenta (daca mediul ramine constant ; daca acesta se
modifica ele dispar), dar nici o sansa la devenire!
Analogia dintre fiinta umana si fiinta animala este
prea adesea exagerata, chiar dincolo de limitele logicii.
Desigur, ea poate fi admisa si chiar sustinuta doar in baza a
doua considerente: primul, ambele isi au originea in celula
initiala aparuta pe Pamint si, al doilea, ambele sint sisteme
deschise. Insa, la o analiza riguroasa, aceste considerente isi
pierd consistenta. In ceea ce priveste originea, putem merge
mult mai departe in trecut, inainte de aparitia moleculelor:
nici organismul uman, nici cel animal nu contin elemente
chimice altele decit cele existente in „ţǎrîna” in care ne vom
intoarce! In privinta calitatii de sistem deschis, comuna celor
doua categorii de fiinte, in baza careia ambele formeaza cu
ambientul sisteme termodinamice, se impune –dat fiind
specificul disciplinei- o analiza mai detaliata.
Sistemul termodinamic format de organismul
unicelular (protozoar) impreuna cu ambientul propriu este
unul de nivel elementar. Aceasta din simplul motiv ca
organismul unicelular nu detine decit o singura dimensiune –
cea biologica-, ceea ce face ca cerintele lui fata de ambient sa
fie extrem de restrinse. Odata ce jocul ADN-ului determina
aparitia organismului pluricelular (mediul neavind decit rolul
de a asigura conditiile necesare si suficiente pentru aceasta,
putem conchide ca devenirea, progresul in lumea vie este
determinat din interiorul sistemului viu si nu din relatiile
acestuia cu ambientul), existenta sistemului nervos devine
implicita si devenirea trece din etapa pur biologica in cea
informationala. Aparitia, in baza aceleiasi determinari, a
analizatorilor si, deci, a senzatiilor –intotdeauna insotite de
afectele primare: placere – neplacere -, a condus la
dobindirea dimensiunii psihologice a organismului, pe linga
cea pur biologica. Bidimensionalitatea organismului a largit
gama relatiilor acestuia cu ambientul, astfel incit noul sistem
termodinamic a devenit mult mai complex si a trecut pe un
plan calitativ superior, comparativ cu cel primar.
Superioritatea deriva nu numai din aceea ca aparitia
sistemului nervos a facut posibila codificarea si prelucrarea
informatiilor in sens cibernetic, ci si din faptul ca acesta a
adus avantajul achizitiei, stocarii si actualizarii (memorarea)
informatiilor. Ca urmare a dobindirii acestui avantaj,
organismul pluricelular dotat cu analizatori (deci cu
dimensiunea psihologica) a trecut la existenta intr-un
segment al timpului si nu intr-o sectiune a sa, asa cum se
intimpla la organismul unicelular. Prezenta memoriei i-a
conferit posibilitatea sa-si aminteasca nu numai de un anumit
trecut experential (desigur, nu foarte indepartat in timp), ci si
sa anticipeze un anumit viitor (desigur, nu foarte indepartat
de prezent). Traind intr-un segment de timp –trecut-prezent-
viitor – organismul dobindeste conştienţǎ (a nu se confunda
cu conştiinta!). Segmentul de timp trait nefiind foarte extins
ii conferea fiintei animale posibilitatea sa constientizeze
lumea din jur, desigur, fara profunzimi, si chiar propria-i
corporalitate, precum si sa anticipeze ceea ce s-ar putea
intimpla intr-un viitor nu prea indepartat. Astfel, aparitia
constientei a conferit fiintei animale capacitatea de a se
comporta coerent in raport cu lumea inconjuratoare si cu
propriile-i nevoi; intr-o alta exprimare, capacitatea de
adaptare rapida la situatii noi, capacitate pe care o numim
inteligenta. Cind aceeasi cauza interna (jocul recombinarilor
ADN-ului in anumite circumstante) a condus la dezvoltarea
sistemului integrator atit in sensul sporirii capacitatii de
engramare (achizitie) a informatiilor, cit si in acela al sporirii
calitatii lor intrinseci (semnificatii) si a nivelului prelucrarii
acestora, segmentul de timp al existentei (trecut-prezent-
viitor) s-a extins atit de mult incit a conferit fiintei
capacitatea de a constientiza nu numai propria corporalitate,
nu numai relatiile superficiale din lumea inconjuratoare, ci si
propria-i istoricitate si relatiile profunde ale lumii, inclusiv
ale celei interioare. In acest mod fiinta a dobindit constiinta
de sine (a nu se confunda cu constienta!) si, astfel, devenirea
ei a trecut de la etapa informational-psihologica, bazata pe
principiul hedonic (procesarea afectelor primare), la etapa
informational-rationala, bazata pe principiul logic
(procesarea ideilor). Trecerea in aceasta noua etapa a conferit
fiintei intelepciune (ratiune), prin care – succint – trebuie sa
intelegem capacitatea de adaptare rapida la idei noi.
Intr-o acceptiune mai larga a termenilor, constienta si
constiinta sint rezultate ale procesului general de reflectare
nu numai in timp, ci si in spatiu a lumii –exterioare si
interioare-, desigur, de extinderi si profunzimi diferite. Faptul
ca ambele categorii de fiinte detin o insusire cu denumire
comuna nu trebuie sa conduca la concluzia profund gresita –
si, din pacate, destul de raspindita - conform careia constienta
umana nu ar fi decit o „zestre” imuabila preluata de la fiinta
animala. Problema este datorata, in mare parte, incapacitatii
limbajului de a ne servi indeajuns gindirea. In realitate, la
lumina constiintei, constienta umana este nu numai un altfel
de reflectare decit cea animala, ci chiar altceva decit o simpla
reflectare. Ceea ce fiinta umana dobindeste odata cu aparitia
constiintei nu este rezultatul unei simple asocieri sumative cu
constienta animala, ci ceva de ordin calitativ superior,ceva ce
nu poate fi redus la suma calitatilor partilor (ceea ce numim
integralitate). De aici se deduce ca este tot atit de grav sa
punem pe acelasi plan inteligenta umana cu inteligenta
animala (asa cum procedeaza multi etologi, din nefericire!),
sau sa identificam dimensiunile biologica si psihologica ale
fiintei animale cu cele purtind aceleasi nume in cazul fiintei
umane. Fiinta umana abia nascuta este net superioara puiului
de animal nou-nascut, independent de pozitia ocupata de
acesta pe scara evolutiei. Dobindirea quadridimensionalitatii
(bio-psiho-socio-culturala) nu a reprezentat un progres doar
pentru fiinta umana in sine, ca entitate a existentei, ci si
pentru ambientul sau in ansamblu, ca mijloc prin care
existenta sa devenea posibila. Pentru fiinta
quadridimensionala lumea inconjuratoare a devenit mai
bogata nu numai in continut – si aceasta mai cu seama ca
rezultat al propriilor actiuni, adica prin cultura (tot ceea ce
omul adauga Naturii naturale reprezinta cultura!) -, ci si, mai
ales, prin semnificatiile – directe (denumiri, notiuni, concepte
etc.) sau indirecte (metafore) – atribuite acestui continut. Iata
motivele pentru care, atunci cind vorbim despre devenirea
fiintei umane, in fapt, ne referim la devenirea sistemului
termodinamic format de aceasta cu propriul mediu
existential.
Cind vorbim despre sistemul termodinamic format de
fiinta umana cu propriul ambient o facem doar la nivel de
principiu si nu incercam nici identificarea lui cu sistemul
termodinamic primar (protozoar-mediu), nici coborirea lui in
domeniul fizico-chimic al termodinamicii ca domeniu al
stiintei. Cele doua componente ale acestui sistem
termodinamic se caracterizeaza nu numai de niveluri inalte
de complexitate, de o dinamica extrem de alerta a
parametrilor de stare, de planuri calitative nemaiintilnite, ci si
de o accentuata tendinta de reducere a valorii raportului
dintre viteza de evolutie a parametrilor de stare ai fiintei
umane si viteza de evolutie a parametrilor de stare ai
ambientului. Cind valorile celor doua viteze devin
comparabile, independent de modul in care se realizeaza
aceasta, sistemul termodinamic este in pericol de disparitie.
Or, componenta umana a acestui sistem termodinamic este o
fiinta creatoare si tocmai prin aceasta ea alerteaza viteza
„naturala” de evolutie a parametrilor de stare ai propriului
ambient; si o face tocmai intrucit ea –fiinta umana- isi
adapteaza ambientul siesi in mai mare masura decit se
adapteaza pe sine mediului. De aici nevoia unei inalte
responsabilitati a fiintei umane care este nu numai creatoare,
ci si rationala!
(Sursa obligatorie, pg.9 – 19)
Question 1 10 points Save

.Alcatuirea sistemului este reprezentata
de:
a. totalitatea relatiilor dintre partile

unui intreg
b. totalitatea partilor si a relatiilor
dintre acestea
c. o totalitate finita de anumite parti
componente
d. o grupare aleatorie de parti
componente
Question
10 points Save
2

Functia (functiile) sistemului este
determinata de:
a. alcatuire
b. structura
c. de alcatuire si structura in masura
egala
d. in mai mare masura de structura
si in mai mica masura de
alcatuire
Question
10 points Save
3
.Alcatuirea sistemului este reprezentata
de:
a. totalitatea partilor si a relatiilor

dintre acestea
b. o grupare aleatorie de parti
componente
c. o totalitate finita de anumite parti
componente
d. totalitatea relatiilor dintre partile
unui intreg
Question
10 points Save
4
Functia (functiile) sistemului este
determinata de:

a. alcatuire
b. structura
c. de alcatuire si structura in masura
egala
d. in mai mare masura de structura
si in mai mica masura de
alcatuire
CAP.3. CELULA CA SISTEM TERMODINAMIC

Quasitotalitatea surselor bibliografice afirma ca celula este
alcatuita din membrana, citoplasma si nucleu, si ca in
citoplasma se afla organitele celulare: reticul endoplasmic,
mitocondrii, ribozomi etc. O asemenea definitie nu numai ca
lasa loc unei erori, care nu este de limbaj, ci de gindire, ci o si
alimenteaza: daca organite celulare sint numai formatiunile
aflate intre membrana celulara si nucleu, atunci membrana
celulara si nucleul ce sint? Desigur, corect este sa afirmam ca
celula este alcatuita din urmatoarele organite: membrana,
reticul endoplasmic, mitocondrii, nucleu etc.
Daca celula, pentru a exista, trebuie sa metabolizeze
si daca prin metabolism intelegem totalitatea schimburilor cu
ambientul si a transformarilor interne, atunci vom deduce
mult mai bine si mai usor de ce anume organite are nevoie
celula (alcatuirea) petru a-si indeplini sarcinile functionale,
considerate drept conditii ale implinirii finalitatii proprii.
Ca limita de separatie intre lichidul interstitial si
citoplasma, membrana pericelulara si o parte dintre
endomembrane (cea a reticulului endoplasmic) reprezinta
sediul schimburilor (pasive si active) dintre aceste
compartimente. Intrucit membrana pericelulara, din acelasi
motiv, reprezinta si prima bariera de receptare a variatiilor
parametrilor de stare ai ambientului, ca si pentru mesajele
chimice specifice (hormoni, neuromesageri, modulatori si
anticorpi) venite din afara celulei, ea trebuie sa se dovedeasca
in masura sa sesizeze, la quasitotalitatea categoriilor celulare,
aceste variatii si, in consecinta, sa declanseze reactii specifice
de raspuns (excitabilitate). Din aceste motive, matricea
membranei (partea ei principala in plan cantitativ si nu
numai) este alcatuita din doua monostraturi de
macromolecule fosfolipidice (iata ca mambrana nu este
trilaminata, ci bilaminata), pe care plutesc fie pe fata
interstitiala, fie pe cea citoplasmatica proteine cu roluri
functionale deosebite (transportori activi, enzime, receptori) ,
sau care strabat de la o fata la alta toata grosimea membranei
(proteine canal), intocmai unui mozaic proteic pe un fond
general fosfolipidic.
Pentru sinteze organice, pentru contractie, pentru
transport activ etc, celula consuma energie metabolica, adica
energie chimica in cuante macroergice, inmagazinate in
legaturile specifice dintre adenozina (sau guanozina) si
radicalul acidului fosforic (ATP, respectiv GTP). Eliberarea
energiei chimice din acesti compusi macroergici se realizeaza
sub influenta unor enzime specifice (adenozintrifosfataze,
guanozintrifosfataze). Daca ATP-ul este sursa unica,
universala de energie pentru procesele active, enzimele care
il descompun (ATP-azele) sint diferite, specifice fiecarui
proces. Aceasta tocmai intrucit ATP-azele au putere catalitica
dependenta tocmai de produsul (sau consecinta) final al
procesului consumator de energie. Refacerea necesara a ATP-
ului este posibila din punct de vedere substantial (ADP-ul si
P ramasi), dar necesita energie chimica. Aceasta energie este
obtinuta din oxidarea ionului H+, provenit din substantele
organice alimentare prin dehidrogenare, cu oxigenul venit din
respiratie. Iata ca celula poate fi considerata un „motor cu
hidrogen”. Toate aceste procese se petrec la nivelul
organitului numit mitocondrie.
In pofida faptului ca ribozomii sint considerati direct
responsabili de sinteza proteinelor, ei nu participa decit in
mod indirect la aceasta. Sinteza proteinelor cade in sarcina
enzimelor specifice, ribozomii avind doar sarcina de a „citi”
informatia genetica de pe ARN-ul mesager si de a o
„comunica” enzimelor specifice. Cind sinteza anumitor
produsi este destinata „exportului” (celulele secretorii),
ribozomii se atasaza de reticulul endopasmic, tocmai pentru a
se reduce consumul de timp necesar deplasarii materiei prime
(aminoacizii) de la nivelul membranei (locul de intrare in
citoplasma) pina la ribozomi (reticul rugos, ergastoplasma
sau corpii Nissl) si astfel sa creasca productia celulei in mod
corespunzator. Desigur, celulele secretorii pot fi solicitate de
catre sistemul integrator in orice moment sa elibereze o
anumita cantitate din produsul sintetizat, pe care celula
trebuie sa o aiba la dispozitie. De aici necesitatea existentei
unui „depozit” – aparatul Golgi. Prezenta si functionarea
acestor organite confera celulei posibilitatea realizarii
sintezelor organice (anabolism). Pentru realizarea
descompunerilor substantelor organice (catabolism) sint
necesare enzime de liza, care sint sintetizate in procese
anabolice si sint depozitate in mici vezicule, tocmai pentru a
nu degrada componentele proprii celulei. Aceste organite se
numesc lizozomi si ei sint distribuiti quasiuniform in toata
masa citoplasmei. Ei sint mai numerosi in celulele care
fagociteaza (unele limfocite, unele celule gliale, conjunctive
etc.).
Pentru asigurarea deplasarilor ordonate ale
cromozomilor in timpul diviziunii celulare este necesar un
centru cinetic, numit, din acest motiv, centrozom.
Pe fata interna a membranei pericelulare se distribuie
o retea de filamente proteice care confera acesteia, in primul
rind, rezistenta mecanica (citoschelet). Alte filamente
proteice se distribuie in masa citoplasmei si indeplinesc roluri
diferite (actomiozina –rol ontractil, neurofilamente – rol
mecanic si de transport al veziculelor cu neuromesageri etc.).
Celula este un sistem deschis si formeaza cu
ambientul propriu un sistem termodinamic. Daca ne referim
la celula ca organism (protozoar), trebuie precizat faptul ca ea
doar se adapteaza la mediu, dar nu este capabila sa-si
adapteze mediul la nevoile sale. Spre deosebire de aceasta,
celula componenta a organismului pluricelular nu este
obligata la nici una dintre aceste „corvezi”. Aceasta intrucit
ambientul ei (lichidul interstitial) este tot timpul pus in acord
(cantitativ si calitativ) cu nevoile sale de catre sistemele
homeostazice (digestiv, respirator, excretor, circulator)
specializate in acest sens. Desigur, celulele care compun
aceste sisteme de organe sint contribuabile la realizarea
homeostaziei, dar nu in interes propriu in primul rind, ci in
interesul intregului, al organismului si abia in acest fel devin
si ele beneficiare, in mod secundar, de un ambient
quasiconstant.
Dupa cum bine s-a inteles, organitele descrise mai sus
asigura, prin functiile lor, existenta celulei, considerata in
general, ca unicul sistem viu in sine si prin sine. Dar,
existenta viului nu are un scop in sine: viul nu exista ca sa
existe, ci ca sa devina, sa progreseze. Devenirea cade in
sarcina unui alt organit –nucleul celular-, care contine ADN-
ul. Specificul macromoleculei de ADN este acela de a se
desface si recombina mereu, in „speranta” obtinerii de
aranjamente noi, cu alte valente functionale, ca potente, ce se
vor concretiza in noi fenotipuri. Desi identice in alcatuirea
lor, macromoleculele de ADN difera intre ele in plan
functional prin „inclinatia” pe care o au de se recombina
preponderent in aranjamente aproape identice cu cele
anterioare (ceea ce numim conservatism) sau, dimpotriva, de
a genera aranjamente mult deosebite de cele care au fost
(ceea ce numim variabilitate). Singurele celule care manifesta
o puternica inclinatie spre variabilitate (specializare) sint
celulele generatoare de gameti: cele din ovar, pentru gametul
ovul si cele din testicul, pentru gametul spermatozoid (gamet,
de la gamos care inseamna casatorie). Celelalte celule, care
intra in alcatuirea sistemelor de organe homeostazice
(respirator, digestiv, excretor etc.), au in nucleul lor
macromolecule de ADN puternic inclinate spre conservatism
(tot specializare). Astfel, devenirea cade in sarcina directa si
exclusiva a organelor gametogene (ovar si testicul), motiv
pentru care ele nu participa la realizarea homeostaziei, fiind
doar beneficiare in acest plan, celelalte celule din sistemele
homeostazice (digestiv, respirator, excretor etc.) participind
doar in mod indirect la devenire, prin asigurarea
homeostaziei in beneficiul celor dintii. O comparatie
sugestiva, si nu numai, este aceea cu un stup de albine
(considerarea albinelor ca fiinte sociale este nu numai bazata
pe considerente superficiale, ci si denigratoare pentru
societatea umana!). Raspunzatoare in mod direct si exclusiv
de devenire, in cazul stupului, sint doar femela (matca) si
(prezint scuzele de rigoare barbatilor!) trintorul. Restul
albinelor –numite sugestiv lucratoare-, care suporta un
accentuat proces de diviziune sociala a muncii: unele aerisesc
stupul, altele il curata, altele sintetizeaza ceara fagurelui,
altele aduc nectarul etc. Ele nu fac decit sa asigure
homeostazia stupului in beneficiul direct al perechii „regale”
si, desigur, si in beneficiul lor –dar in plan secund. Albinele
lucratoare sint intratit aservite perechii raspunzatoare de
devenire, incit sint lipsite de sistem de procreatie (sint sterile,
asexuate). Tot asa cum integral sint aservite celulelor
gametogene celulele ce alcatuiesc sistemele homeostazice
(digestiv, respirator, excretor etc.) din organismul
pluricelular, inclusiv cel uman.
Sursa obligatorie : pg. 19-35
Test autoevaluare
Membrana celulara
a. este trilaminata
b. are la exterior un strat continuu de
proteine
c. este alcatuita din fosfolipide,
colesterol si proteine
d. se formeaza prin condensrea
citoplasmei periferice
Question
10 points Save
2
ADN-ul nuclear

a. poate manifesta, la unele celule,
mai accentuat tendinta spre
conservatism sau, la alte celule,
spre variabilitate
b. este raspunzator de schimburile
celulare in mod direct
c. este identic in plan functional la
toate celulele
d. alcatuirea sa este diferita de la o
celula la alta
Question
10 points Save
3
Ribozomii
a. sint organite veziculare

b. intervin indirect, prin intermediul
enzimelor, in sinteza proteinelor
c. sint organite corpusculare
d. intervin direct in sinteza
proteinelor
CAP.4 SI 5. NEURONUL – CELULA EXCITABILA SI

SECRETORIE
Dintre miliardele de neuroni care alcatuiesc sistemul
nervos nu exista nici unul care sa fie independent, sa nu
stabileasca relatii sinaptice cu alti neuroni. Din acest motiv,
neuronii sint prevazuti cu prelungiri –dendrite si axoni. Daca
la cei mai multi neuroni dendritele sint mai scurte decit
axonii, la foarte multi (in special la protoneuroni) lungimea
dendritelor o poate depasi pe aceea a axonilor altor neuroni.
Pentru un neuron izolat, propagarea potentialului de actiune
se realizeaza in toate directiie, la nivelul corpului celular si in
ambele directii, la nivelul prelungirilor sale. Aceasta intrucit
propagarea se datoreaza unui proces fizic: electromigrarea
protonilor spre zonele negative. Este, deci, falsa afirmatia ca
dendritele conduc potentialul de actiune in sens centripet si
axonii in sens centrifug. Intr-un lant de mai multi neuroni,
desigur, asa stau lucrurile, dar unidirectionarea se datoreaza
prezentei sinapselor, care functioneaza similar unor diode din
fizica, si nu proprietatilor specifice prelungirilor.
Membrana neuronului (similara membranei altor tipuri
celulare) este formata dintr-o matrice fosfolipidica continua
(doua monostraturi de fosfolipide care isi satisfac reciproc
hidrofobicitatea lanturilor de acizi grasi) pe care plutesc, din
loc-in-loc, intocmai unui mozaic, proteine (sau
glicoproteine). Alte proteine, de dimensiuni mai mari
(formate din patru subunitati), strabat toata grosimea
bistratului fosfolipidic formind canalele ionice (aproximativ
300/µ²). Iata, deci, ca membrana nu este trilaminata! Printre
moleculele de fosfolipide se dispun molecule de colesterol,
prin care sporesc atit rezistenta mecanica, cit si capacitatea
electrica a membranei, in calitatea ei de condensator (similar
celui din fizica). Rolurile proteinelor membranare sint
multiple: enzime, transportori activi, canale ionice, receptori
(pentru neuromesageri, hormoni, anticorpi).
Pentru ca puterea catalitica a enzimelor anabolice si
catabolice sa fie optima este necesar ca in citoplasma
neuronului sa existe anumite conditii, intre care si anumite
concentratii ale ionilor Na+ (10 mEq/l) si K+ (110 mEq/l).
Mentinerea quasiconstanta a acestor concentratii cade in
sarcina pompei de Na+-K+ care, din acest motiv, detine un
rol homeostazic (ca rol principal). Denumirea de pompa se
justifica prin aceea ca acest mecanism lucreaza impotriva
legii fizice a gradientilor: deplaseaza cei doi ioni din zonele
cu concentratii mici spre zonele cu concentratii ridicate, ceea
ce implica un important consum de energie chimica
(furnizata de ATP). Trebuie subliniat faptul ca rolul de
mecanism homeostazic poate fi indeplinit si in situatia in care
pompa ar lucra cu stoichiometria de 1/1 (un ion Na+
expulzat, in schimbul introducerii in neuron a unui ion K+).
Ca mecanism homeostazic, pompa este menita sa faca
posibila doar existenta neuronului ca sistem viu, nu insa si
functionarea lui in planul excitabilitatii.
Pentru a putea sesiza variatiile semnificative ale
parametrilor de stare ai ambientului, membrana trebuia sa
detina o incarcatura electroionica, intocmai ca un
condensator electric din fizica, incarcatura ce urma sa se
modifice la impactul cu acele variatii. Principial, ar fi fost
necesar un alt mecanism, capabil sa functioneze ca un
generator ce incarca electrionic membrana. Avind tot timpul
la dispozitie, Natura, prin tatonari repetate (gratie jocului
ADN-ului), a „gasit” solutia optima, utilizind in acest sens tot
pompa de Na+-K+, careia i-a modficat doar stoichiometria:
in schimbul a trei ioni Na+ expulzati, pompa introduce in
citoplasma neuronului numai doi ioni K+. Considerind doar
sarcinile electrice, nu si natura chimica a purtatorilor
acestora, in fapt, pompa scoate la exterior trei sarcini
pozitive, introducind in citoplasma doar doua sarcini
pozitive, ceea ce echivleaza cu scoaterea in afara neuronului
a unei sarcini pozitive la fiecare ciclu de transport activ, in
citoplasma raminind cite o sarcina negativa libera (fara
pereche pozitiva) purtata de macromoleculele proteice care,
la pH-ul citoplasmei, au valoarea de anioni organici. Astfel,
pompa indeplineste un al doilea rol, acela de mecanism
electrogen, pe linga cel homeostazic. In acest mod, pompa
distribuie sarcini pozitive (purtate de Na+) pe fata externa a
membranei si lasa pe fata interna a acesteia sarcini negative
(purtate de anionii organici), realizind o cadere de potential
intre ele de aproximativ (ca medie) 80 mV. Acesta este
potentialul de repaus al membranei (PR).Deoarece aceasta
stare electroionica se va inversa la un moment dat, s-a
convenit ca in fata valorii caderii de potential sa se treaca
semnul sarcinii electrice aflate la fata interna a membranei la
acel moment (in acest moment: -80 mV); atragem atentia
asupra faptului ca aceste semne nu au valoare algebrica (un
PR de -70 mV este mai mic decit unul de -80 mV).
Capacitatea neuronului de a sesiza variatiile parametrilor de
stare ai ambientului consta tocmai in inversarea starii
electroionice a membranei la impactul cu acestea, adica in
redistribuirea ionilor Na+ si K+ de cele doua parti ale
membranei, in baza gradientilor electrochimici (in tendinta
de stabilire a echilibrului termodinamic intre citoplasma si
ambient). Or, pentru ca redistribuirea ionilor sa fie posibila,
se impune ca membrana sa detina spatii canaliculare prin care
acestia sa se miste liber in baza legilor fizice (gradienti).
Acestea sint canalele ionice transmembranare, cu un
diametru mediu de 8 Å. Cum insa distributia asimetrica a
ionilor Na+ si K+ pe cele doua fete ale membranei genereaza
gradienti cu forte remarcabile, pentru pastrarea starii
electroionice de repaus (PR) se impune ca aceste canale
ionice sa fie inchise in intervalul de timp in care nu se produc
variatii semnificative ale parametrilor de stare ai ambientului.
Se impune deci existenta unui mecanism prin care aceste
canale sa fie inchise, atunci cind nu exista variatii
semnificative ale parametrilor de stare ai ambientului. Prin
acelasi joc al ADN-ului, Natura a gasit solutia de a utiliza tot
pompa de Na+-K+ si in acest scop, chiar daca intr-o
modalitate indirecta.
Ca oricare celula eucariota, si neuronul utilizeaza in mod
direct pentru nevoile proprii energia chimica furnizata de
ATP. Pentru eliberarea unei cuante macroergice din ATP, o
enzima specifica (ATP-aza) rupe un radical fosforic, eliberind
astfel cuanta necesara. Pentru un nou consum, este necesara
refacerea ATP-ului din ADP si P, refacere care presupune
consum de energie. Aceasta este obtinuta din arderea ionului
H+ -obtinut prin dehidrogenare din substantele alimentare-
cu O provenit din respiratie. Se deduce ca ATP-ul nu se
consuma: el se desface si se reface,adevaratul „combustibil”
fiind H+ proveit din substantele alimentare. Cum, insa,
numarul ionilor H+ din citoplasma este dependent de
activitatea enzimelor specifice si, in consecinta, el poate fi
reglat, iar numarul moleculelor de O2 este dependent de
presiunea lui partiala in aerul inspirat care nu poate fi reglata
(fiind un proces pasiv), apar doua posibilitati: fie sa se
genereze mai multi ioni H+ decit numarul atomilor de O –
avind in vedere raprtul de 2 la 1 (H2O)-, fie sa apara mai
multi atomi de O decit numarul ionilor H+. Daca numarul
ionilor H+ excede numarul atomilor O (respectind raportul de
2/1), apare pericolul acidifierii citoplasmei, cu consecinte
negative asupra activitatii catalitice a enzimelor metabolice.
Daca, insa, numarul O2 excede numarul ionilor H+, atunci
apare pericolul generarii de peroxizi si radicali liberi, care pot
distruge o celula in citeva minute. Cum cel de al doilea
reprezinta un pericol mult mai mare pentru neuron, acesta se
apara si prin enzimele specifice produce, pentru orice
eventualitate, un excedent de H+ fata de cantitatea de O2.
Cind numarul mai mare al ionilor H+ afecteaza echilibrul
acidobazic al citoplasmei, atunci excesul de H+ trebuie
eliminat la exterior (fie- cel mai adesea- prin antiportul
Na+/H+, amorsat de pompa de Na+-K+, care realizeaza
gradientul sodiului orientat spre interior si prin care se
corecteaza pH-ul citoplasmei, fie prin pompa de protoni,
atunci cind gradientul de sodiu este insuficient). Ionii H+
expulzati ramin atasati de fata externa a membranei fiind
atrasi de electronegativitatea fetei interne a acesteia. Incit,
pelicula de lichid din intimitatea fetei externe a membranei,
in care se scalda capetele externe ale subunitatilor proteinelor
canal, va avea un pH acid. Cum proteinele sint substante
amfolite, capetele externe ale subunitatilor proteinelor canal,
aflate intr-un mediu acid, se vor comporta ca substante
bazice, mnifestind afinitate pentru ionii metalici cu caracter
acid, impreuna cu care vor forma, prin coordinare (nu prin
valenta), complecsi organometalici. Cum ionul Ca++ din
lichidul extern este cel mai acid, acesta va fi legat (prin 2
pina la 10 puncte de ligandare) de capetele externe ale
proteinelor canal, inchizind astfel gura externa a acestuia,
intocmai ca un capac pe gura unei fintini. Iata, deci, ca
pompa, care realizeaza gradientul de Na+ orientat spre
interiorul neuronului, face posibila activarea antiportului
Na+/H+ si, prin aceasta inchiderea canalelor ionice. Canalele
ionice fiind inchise (starea de repaus a neuronului), asimetria
ionica, realizata de pompa, poate fi pastrata: Na+ ext.-140
mEq/l; Na+ int.10 mEq/l iar K+ ext.10 mEq/l; K+ int.110
mEq/l.
Variatiile semnificative ale parametrilor de stare ai
mediului extern capabile sa determine ruperea legaturilor
dintre Ca++ si proteine si, astfel, sa duca la deschiderea
canalelor ionice, se numesc excitanti (stimuli). Deschiderea
canalelor de catre excitanti se poate realiza fie prin
inlaturarea ionilor H+ de la fata externa a membranei (cimp
catodic, substante bazice, cresterea fluiditatii fosfolipidelor
membranare, solventi organici), fie prin mascarea chimica a
punctelor de ligandare oferite de proteine (neuromesageri)
sau prin deformarea gurii externe a canalelor facori
mecanici). O variatie a parametrilor de stare ai ambientului
este semnificativa, adica are valoare de excitant, numai
atunci cind poate provoca deschiderea unui numar suficient
de mare de canale (aproximativ 250), numit numar critic.
Prin deschiderea numarului critic de canale de catre
excitant, lichidul citoplasmatic comunica liber cu cel
interstitial si neuronul ramine descoperit in fata legilor fizice
ale gradientilor de concentratie si electrici ai ionilor Na+ si
K+, care il imping spre echilibru termodinamic cu ambientul.
Desi dimensiunile in stare hidratata ale celor doi ioni sint net
inferioare diametrului canalului, primul care se va deplasa va
fi ionul Na+, intrucit pentru el ambii gradienti –de
concentratie si electric- sint orientati in acelasi sens: din
exteriorul spre interiorul neuronului. Ionul K+ nu se poate
deplasa primul, intrucit cei doi gradienti care il mobilizeaza
sint orientati in sensuri opuse: cel de concentratie spre
exterior, cel electric spre interior. Iata de ce este falsa
afirmatia din literatura de profil, care sustine ca sub actiunea
excitantului membrana devine brusc foarte permeabila pentru
Na+ si impermeabila pentru K+. In determinarea sensurilor
de miscare ale celor doi ioni membrana nu are nici o
contributie. Abia dupa patrunderea ionilor Na+ in citoplasma
in baza propriilor gradienti, ceea ce duce la inversarea
distributiei sarcinilor, la exterior raminind ionii Cl-,
(potentialul membranar atingind +20 mV) se genereaza
conditiile necesare si suficiente iesirii in interstitiu a ionilor
K+, ambii gradienti fiind acum orientati in acelasi sens:spre
exterior. Aceste miscari pasive ale celor doi ioni in cele doua
sensuri determina o modificare grava a starii electroionice a
membranei, de la -80 mV la +20 mV, modificare ce poarta
dnumirea de potential de actiune (PA) sau impuls nervos. In
baza lor, se tinde spre echilibru termodinamic intre cele doua
medii aflate de o parte si de alta a membranei si, prin aceasta,
la moartea sistemului. Iata de ce este nu numai plastica, ci si
adevarata afirmatia potrivit careia orice excitatie este un prim
pas spre moartea neuronului!
Daca vom considera o portiune din suprafata membranei
neuronale pe care au fost deschise de catre excitant canalele
ionice in numar critic si prin acestea, patrunderea in neuron a
ionilor Na+ va determina aici inversarea potentialului
membranar, atunci vom avea o zona centrala electronegativa
(datorata prezentei ionilor Cl-) inconjurata de o zona extinsa
electropozitiva (electropozitivitatea fiind data de prezenta
ionilor H+ si Na+). Cum sarcinile de semn contrar se atrag,
intre cele doua zone se vor exercita fortele electrostatice
cunoscute: sarcinile de semn contrar se atrag cu forte egale:
Cl- va atrage Na+ si H+ din jur si invers, fortele de atractie
fiind egale. Desi fortele sint egale, electromigrarea rapida va
fi realizata de purtatorul de sarcina cu dimensiunile cele mai
reduse si mobilitatea cea mai ridicata: ionul H+. Plecind din
zonele periferice pozitive spre zona centrala negativa,
desigur, de la o distanta potrivita fortei cimpului
electronegativ din zona centrala, la nivelul acesteia valoarea
pH-ului va creste, caracterul bazic al proteinelor canal se va
reduce si Ca++ se va desprind de la gura externa a canalelor
din zona, lasindu-le deschise si permitind ca prin acestea sa
se miste liber, in baza gradientilor proprii, ionii Na+ si K+ si
sa genereze aici un PA. Astfel, prin electromigrarea ionilor
H+ din periferie, din aproape-in-aproape, se produce o
propagare radiara a PA de la locul actiunii excitantului spre
periferie, intocmai cum se propaga valurile pe un lac linistit
atunci cind aruncam in el o piatra. In mod identic se petrec
lucrurile si atunci cind evenimentul se produce nu pe o
suprafata plana, ci cilindrica (unele prelungiri axonale si
dendritice). Desigur, viteza propagarii PA in acest mod pe
prelungirile neuronale este redusa, intrucit ea se realizeaza cu
pasi marunti, din aproape-in-aproape. Pentru a fi marita
considerabil viteza de propagare a PA, prelungirea axonala
sau dendritica este izolata segmentar de teaca de mielina,
electromigrarea ionilor H+ realizindu-e acum prin salturi
mari. Esential este sa se retina ca propagarea PA, independent
de modalitate, este un proces ce intereseaza exclusiv fata
externa a membranei neuronale, aceasta intrucit singurul
purtator de sarcina cu maxima mobilitate in solutiile apoase
este ionul H+. In consecinta, ipoteza propagarii prin
microcurentii Hermann (transmembranari) este falsa.
Faptul ca, sub actiunea excitantului, neuronul este pus in
pericol de moarte trebuie interpretat corect: in acest mod,
neuronul este obligat sa reactioneze in mod specific,
„optiunea” fiind exclusa.
Test autoevaluare
Ca mecanism homeostazic, pompa de
Na+-K+ asigura

a. realizarea unui echilibru
termodinamic intre citoplasma
neuronului si lichidul interstitial
b. un anumit raport intre

concentratiile citoplasmatica si
interstitiala ale ionilor Na+ si K+
c. un climat ionic propice
activitatii catalitice maxime a
enzimelor metabolice
d. anumite concentratii ale ionilor
Na+ si K+ in afara neuronului
Question
10 points Save
2
Inchiderea canalelor ionice se
realizeaza prin
a. legarea Ca++ de proteinele canal

prin legaturi de valenta
b. coordinarea Ca++ la capetele
interne ale proteinelor canal
c. coordinarea Ca++ la capetele
externe ale proteinelor canal
d. legarea Ca++ de proteinele
canal in intregul lor
Question
10 points Save
3
La nivelul membranei neuronale,
excitantul produce, in mod direct

a. un impuls nervos
b. depolarizarea neuronului
c. deschiderea canalelor ionice
in numar critic
d. generarea unui potential de
actiune
CAP.6. NEURONUL – COMPONENTA A SISTEMULUI

CIBERNETIC
Limbajul neuronal se bazeaza pe sistemul binar,
„cuvintele” fiind formate din trenuri de potentiale de actiune.
In afara unor asemenea ansambluri (trenuri), un PA izolat nu
are semnificatie. Limbajul este generat printr-o sintaxa
modulara, nu rigida, in baza proceselor de codificare ce au
loc atit la nivelul membranei corpului celular al neuronului
(cu sau fara contributia dendritelor), cit si la nivelul intrarii
pe axon.
Daca pe corpul celular (cu sau fara dendrite) al unui
singur neuron descarca neuromesageri un numar mare (pina
la 8 000) de butoni axonali ai altor neuroni, atunci nu putem
vorbi despre o anumita valoare a PR pe toata suprafata
membranei. Aceasta intrucit este imposibil ca toate cele
citeva mii de sinapse sa se afle in aceiasi stare functionala. In
consecinta, membrana unui asemenea corp celular va avea tot
atitea portiuni cu PR de valori diferite, cite sinapse primeste,
fara a exclude posibilitatea ca doua sau mai multe portiuni sa
detina, la un moment dat, aceleasi valori. Cunoscind ca
excitabilitatea este o marime invers proportionala cu valoarea
PR (admitind ca celelalte variabile de care depinde
excitabilitatea nu intervin), despre un asemenea neuron nu
putem afirma ca, la un moment dat, are exciabilitatea de
valoarea X pe intreaga suprafata a membranei corpului
celular. Daca vom considera ca din multimea de sinapse ce
descarca pe acest neuron, una este pozitionata la polul opus
conului de emergenta al axonului si la nivelul ei se descarca
neuromesager in cantitate suficienta pentru a deschide
numarul critic de canale ionice, atunci PA generat in
consecinta se va propaga pe suprafata corpului celular nu ca
o unda circumferentiala continua, ci dupa o unda sinuoasa,
chiar intrerupta din-loc-in-loc, sinuozitatile avind nu numai
amplitudini (este vorba despre potentialele de actiune care le
compun), ci si viteze de propagare diferite, functie de
nivelurile excitabilitatii pe miile de portiuni membranare
corespunzatoare celor citeva mii de sinapse. Pe portiunile
membranei unde excitabilitatea este foarte redusa (PR mari)
propagarea este blocata si unda sinuoasa intrerupta. Din
aceste motive, la nivelul conului de emergenta al axonului nu
va ajunge un singur PA, ci o multime cu amplitudini diferite
si la intervale diferite. Ca la conul de emergenta ajung
succesiv potentiale de actiune distincte sau ca membrana
acestei zone restrinse se afla intr-o continua stare de
depolarizare cu amplitudine variabila in acel interval de timp
este o chestiune ce nu schimba cu nimic esenta problemei.
Daca la nivelul membranei corpului celular exista o
multime de zone cu excitabilitati diferite din cauza numarului
mare de sinapse, la nivelul tuturor gituirilor Ranvier, unde nu
exista sinapse, membrana axonului va detine aceiasi valoare a
PR si, deci, aceeasi excitabilitate. Pentru ca un PA, din
multimea celor ajunse succesiv la conul de emergenta, sa
poata disloca protonii de la nivelul primului nod Ranvier si
astfel sa intre pe axon, el trebuie sa aiba forta necesara pentru
aceasta, adica o amplitudine prag.Incit, distanta primului nod
Ranvier fata de conul de emergenta se constitue intr-un filtru
(similar unui convertor analgic) care permite intrarea pe axon
numai a acelor PA care depasesc valoarea prag a amplitudinii,
cele cu amplitudine mai redusa fiind ineficiente. Cum PR are
aceiasi valoare pe toata lungimea axonului, amplitudinea
potentialelor de actiune va fi egala (neglijind decrementul) la
toate nodurile Ranvier. Datorita acestui fapt, pe axon va intra
un tren de potentiale de actiune cu aceeasi amplitudine, dar
situate la intervale de timp diferite unul de altul. Iata motivele
pentru care putem afirma ca la nivelul membranei corpului
celular, unde excitabilitatea este diferita de la o zona la alta,
codificarea se realizeaza intr-o modalitate continuu analoga,
adica informatia este purtata de amplitudinea variabila a
potentialelor de actiune, iar la nivelul canalului purtator, data
fiind distanta dintre conul de emergenta si primul nod
Ranvier, si datorita uniformitatii PR la toate nodurile,
codificarea se realizeaza intr-o modalitate discret analoga (cu
prag), informatia fiind purtata de perioada (nu de frecventa,
intrucit nu exista o frecventa purtatoare constanta). Incit, la
capatul distal al axonului va ajunge un grupaj (tren) de
potentiale de actiune cu aceiasi amplitudine, dar situate la
intervale de timp diferite (perioade), in timpul intervalului
potentialul membranar revenind la valoarea de repaus.
Sa consideram, arbitrar, o durata de timp de 20 ms, timp
in care, teoretic, pe axon ar putea intra un grupaj (tren) de 10
potentiale de actiune, fara intervale de timp (perioade) intre
ele, daca luam in considerare faptul ca durata unui PA
(excluzind postpotentialul negativ) este de 2 ms. In realitate
insa, pe axon intra doar 6 potentiale de actiune, care, insa, se
succed in timp astfel: primul, la momentul T, adica in
primele 2 ms, al doilea la 2 ms dupa primul, al treilea la 4 ms
dupa cel de al doilea, 4 si 5, fara intervale intre ele, iar
ultimul la 2 ms dupa cel din urma. Convenind ca atunci cind
are loc un PA este DA (adica 1), iar in intervalele de timp de
cite 2 ms, cind ar putea avea loc potentiale de actiune, dar ele
nu se produc, este NU (adica 0), ansamblul (trenul)
dobindeste urmatoarea configuratie: 1010011101,
configuratie care are o anumita semnificatie, un anumit
inteles.
Decodificarea semnalelor la polul de iesire al axonului
(butonii terminali), adica transferul informatiei de pe suportul
electroionic (trenurile de potentiale de actiune) pe suportul
chimic (neuromesagerul), se realizeaza la nivelul sinapsei,
cea mai dinamica formatiune a circuitelor neuronale in plan
functional si cea mai importanta in descifrarea proceselor
psihice.
Veziculele de dimensiuni diferite si continind un numar
corespunzator de molecule de neuromesageri, au membrana
similara cu cea a neuronului, fiind incarcata electroionic
negativ pe fata citoplasmatica, intocmai ca si membrana
butonului axonal terminal. Din acest motiv, cind butonul
terminal se afla in stare de repaus (canalele ionice fiind
inchise) si pe fata sa citoplasmatica este incarcat
electronegativ, veziculele cu neuromesageri sint respinse
electrostatic si sint tinute la distanta de fata interna a
membranei acestuia. In momentul in care, insa, la butonul
terminal al axonului ajunge un tren de potentiale de actiune,
starea electroionica a membranei sale se inverseaza (devine
pozitiva pe fata citoplasmatica) si, astfel, veziculele incarcate
electronegativ vor fi atrase electrostatic de aceasta. In timpul
starii depolarizate a membranei butonului terminal, prin
canalele deschise patrund, din fanta sinaptica, nu numai ionii
Na+, ci si ionii de Ca++, care, prin ligandarea proteinelor
aflate pe cele doua membrane, ancoreaza veziculele cu
neuromesageri de fata citoplasmatica a membranei butonului
un timp suficient pentru ca fosfolipidele din cele doua
membrane sa se puna unele in continuarea celorlalte,
generind astfel o deschidere a veziculei spre fanta sinaptica.
In aceste conditii, moleculele de neuromesager pot difuza, in
baza gradientului de concentratie, spre membrana
postsinaptica, unde se vor lega stereospecific de proteinele
receptor aflate pe aceasta. Legarea neuromesagerului de
receptorii specifici va determina deschiderea canalelor ionice
pe membrana postsinaptica si, in consecinta, va genera
potentiale de actiune in numar si amplitudini dependente de
cantitatea de neuromesager eliberata in fanta sinaptica.
Aceasta cantitate va fi dependenta de durata starii
depolarizate a membranei butonului. Daca la butonul
terminal va ajunge un singur PA, atunci starea depolarizata a
membranei acestuia va dura 2 ms si va fi atrasa electrostatic
vezicula cea mai mica si cea mai apropiata de membrana
butonului; daca va ajunge aici un grupaj de trei PA, fara
interval intre ele, atunci membrana butonului va ramine
dpolarizata un interval de timp de 6 ms (3x2 ms), timp in care
mai multe vezicule mici sau una mai mare vor avea ragazul
sa se ataseze electrostaic de membrana butonului si, astfel, sa
elibereze o cantitate mai mare de neuromesager. In aceste
procese consta decodificarea sau transferul informatiei de pe
suportul electroionic (PA) pe cel chimic (neuromesager).
Dupa cum bine s-a inteles, atit in intretinerea PR, in
generarea PA, in propagarea acestuia, cit si in eliberarea
neuromesgerului la nivel sinaptic, o importanta capitala o
detine starea canalelor ionice. La o privire superficiala,
canalul ionic prezinta doua stari: inchisa si deschisa. Pastrind
acest plan superficial, putem compara canalul ionic cu
circuitul bistabil din sistemele electronice (cibernetice), care
si el se poate afla, in momente diferite, in una din aceste doua
stari. Putem compara, dar nu putem identifica. Daca circuitul
bistabil fizic poate trece de la starea inchis la starea deschis si
invers, sub impactul unor valori discrete ale tensiunii
electrice din sistem, canalul ionic se comporta cu totul altfel.
In primul rind, trebuie precizat faptul ca, spre deosebire de
sistemul fizic, trecerea canalului ionic de la o stare la alta se
realizeaza la impactul unor valori diferite ale parametrilor de
stare din sistem, functie de circumstante. In al doilea rind,
canalul ionic prezinta o singura stare deschisa, provocata de
valori diferite ale factorilor de influenta si, in al treilea rind,
starea inchisa este multipla, tocmai prin aceea ca detine grade
de fermitate a inchiderii diferite, functie, de asemenea, de
circumstante. Astfel, putem afirma ca, spre deosebire de
circuitul fizic bistabil, canalul ionic prezinta o stare deschisa
si mai multe stari inchise (determinate de gradul de fermitate
al inchiderii), starea deschisa, la rindul ei, putind fi
determinata de valori diferite ale stimulilor specifici
(factorilor de influenta). Pe scurt, se poate afirma ca diferenta
dintre circuitul bistabil fizic si canalul ionic membranar
rezida in aceea ca, in vreme ce primul reprezinta un
dispozitiv cu functionare la parametrii discreti, cel de al
doilea reprezinta un dispozitiv cu functionare la parametrii
variabili, functie de circumstante. Cel dintii este un dispozitiv
static, cel de al doilea – unul modular. Superioritatea celui
din urma nu mai necesita alte argumente!
CAP.7. ARCUL REFLEX CA SISTEM CIBERNETIC

Poarta de intrare a informatiilor (cimpul receptor) nu
realizeaza conversia energiei stimulului (fizica sau chimica)
in „energie nervoasa” (potentiale de actiune), asa cum inca se
mai crede. Eroarea provine din faptul ca nu se face distinctia
necesara intre cauza eficienta (cea care produce un fenomen)
si cauza declansatoare (cea care face posibila actiunea celei
dintii). Un exemplu sugestiv in acest sens este plecarea
glontului din arma, a carei cauza eficienta este reprezentata
de presiunea gazelor din tubul cartusului, toate celelalte
actiuni, desfasurate intr-o anue succesiune (apasarea pe
tragaci, eliberarea cuiului percutor, lovirea capsei, aprinderea
acesteia, aprinderea pulberii din tub), fiind cauze
declansatoare, care fac posibila actiunea cauzei eficiente.
Desigur, apasarea pe tragaci este cauza eficienta a eliberarii
cuiului percutor, dar nu a plecarii glontului din arma. Similar,
actiunea stimulului asupra celulelor receptoare nu este cauza
eficienta a generarii potentialelor de actiune, ci una
declansatoare, intrucit stimulul nu are decit rolul de a
deschide canalele ionice, nimic mai mult! Odata ce canalele
au fost deschise, fortele preexistente ale gradientilor
electrochimici ai ionilor Na+ si K+, care pina in acest
moment, desi prezente, nu isi puteau face efectul, canalele
fiind inchise, au cimp liber de actiune in calitate de cauze
eficiente ale generarii potentialelor de actiune.
Desi la nivelul tuturor cimpurilor receptoare stimulii,
in calitatea lor de cauze declansatoare in raport cu generarea
potentialelor de actiune, nu fac decit sa determine
deschiderea canalelor ionice ale acestor formatiuni, existenta
diversitatii stimulilor semnificativi pentru organism a impus
specializarea receptorilor (pg. 84-89), prin aceea ca fiecare
tip este susceptibil de a-si deschide canalele la impactul cu o
anumita forma de energie a stimulului: retina –la energia
electromagnetica dintr-un anumit spectru de frecvente,
organul lui Corti – la energia mecanica vibratorie etc. Aceasta
nu inseamna ca daca, prin modalitati nespecifice (alte forme
de energie), canalele unui anumit receptor pot fi deschise nu
apar potentiale de actiune (desigur, necodificate). Ca
exemplu: la impactul cu energia mecanica (o lovitura
puternica in zona), retina –desi specializata pentru energia
electromagnetica- genereaza potentiale de actiune („stele
verzi”).
Canalul purtator de informatie (calea aferenta directa)
trebuie sa manifeste inalta fidelitate fata de centrul nervos.
Orice imixtiune in transmiterea informatiilor are darul sa
distorsioneze semnalul si sa duca la aparitia unr comenzi spre
efector neadecvate. Tocmai din acest motiv, protoneuronul
(neuronul senzitiv) nu primeste sinapse pe corpul celular.
Centrul nervos prelucreaza (proceseaza), functie de
pozitia pe care o ocupa in cadrul arcului reflex compex
(supraelementar), un numar variabil de informatii primite de
la doua sau mai multe cimpuri receptoare. Procesarea
informatiilor se face atit in baza intensitatii, cit si a
semnificatiei de moment si gradului de noutate.
Calea eferenta este un canal purtator de semnale-
comenzi (PA) similar cu cel purtator de informatie. Diferit de
acesta este faptul ca fidelitatea pe acest canal este relativa (cu
referire la informatiile de la intrare pe cimpul receptor),
tocmai intrucit semnalele-comenzi rezulta –cantitativ si
calitativ- dintr-un proces complex de procesare la nivelul
centrului.
Efectorii (musculatura scheletica si cea neteda,
glande, tesutul nodal miocardic, dar nu si fibrele musculare
cardiace individuale, care nu au inervatie directa) au un
anume grad de libertate fata de comenzi. Ei pot sa raspunda
la o comanda de o anume valoare fie corect, fie mai puternic
sau mai slab, functie de starea lui de moment, de
circumstantele oferite de mediul intern al organismului etc.
Rezulta ca efectorul poate sa raspunda corect numai in 33%
din comenzi si eronat la 66%. Or, o asemenea stare de lucruri
nu poate fi compatibila cu viata organismulu. Din acest
motiv, se impune ca in 66% din cazuri, centrul sa intervina cu
noi comenzi corectoare, pentru a aduce raspunsul efectorului
la parametrii optimi. Dar, interventia corectoare a centrului
presupune, inainte de toate, ca acesta sa afle despre modul
cum a raspuns efectorul. De aici necesitatea aferentatiei
inverse (dinspre efect spre centru). Numerosi autori atribuie
aferentatiei inverse denumirea de „feed back”, ceea ce este
incorect, intrucit feed back-ul este doar principiul de
functionare, bazat pe existenta aferentatiei inverse, care este
o cale anatomica a arcului reflex. Sa exemplificam cu un
scenariu. Daca cineva isi propune ca pe o plaja neteda de
nisip umed sa lase urme de pasi adinci de 3 cm, nu are alta
posibilitate decit sa actioneze, facind citiva pasi, si sa
priveasca inapoi (feed back) pentru evaluarea rezultatului:
daca urmele sint prea adinci, in continuare va apasa mai
putin, daca sint superficiale va apasa mai mult, iar daca sint
de 3 cm va apasa fara modificari. Iata ca principiul feed back
implica succesiunea: actiune-eroare-reusita.
In existenta concreta, insa, apar si altfel de situatii in
care rezolvarea nu se mai poate baza pe principiul feed back.
Daca cineva isi propune sa sara peste un sant foarte adinc,
dar nu foarte lat, aplicind principiul feed back risca (66%) sa
nu mai aiba posibilitatea corectarii. Solutia este logica:
inainte de a actiona, persoana se va informa cu privire la
latimea santului, la starea terenului din jur, la incaltamintea
purtata (cu mai mare sau mai mica aderenta la teren), va face
apel la memorie (a mai sarit in trecut, chiar daca nu un sant)
etc. Culegerea acestor informatii inseamna cunoastere; daca
ea a fost corecta si completa, actiunea va fi o reusita sigura.
Succesiunea de principiu in acest caz a fost: cunoastere-
actiune-reusita; acesta este principiul feed before (se
intilneste si la animale, nu numai la fiinta rationala).
In literatura de specialitate se afirma existenta
sistemulu nervos central si a sistemului nervos periferic, a
sistemului nervos somatic si vegetativ, a sistemului nervos si
a analizatorilor etc. Argumentele care se aduc in sprijinul
unor asemenea divizari sint considerate, de cele mai multe
ori, de ordin didactic, argumente in care noi nu numai ca nu
credem, ci le consideram chiar potrivnice intelegerii corecte a
sistemului integrator..Adevarul este ca exista doar sistem
nervos, unic si indivizibil! In afara oricarei tentative de
divizare, afirmam ca acest sistem unitar realizeaza integrarea
utilizind doua niveluri de decizie: unul elementar si unul
supraelementar, unitatea lor fiind subliniata, printre altele, de
faptul ca cel dintii este parte integranta din cel de al doilea si
de realitatea ca ambele niveluri opereaza in slujba integrarii
in baza aceluiasi mecanism – actul reflex. Sa ne explicam
printr-un exemplu. Cind vezica urinara se incarca cu urina in
cantitate suficienta pentru ca pe peretii ei sa se exercite o
presiune hidrostatica semnificativa, receptorii (dendrite
libere, ca mecanoreceptori) de la acest nivel informeaza
centrii proximi din maduva lombo-sacrata (primul nivel de
decizie) si acestia vor da comenzi de golire a rezervorului,
independent de situatia in care se afla subiectul: pe strada, in
camera, imbracat etc. Asemenea comenzi sint nu numai
explicabile, ci si corecte din perspectiva primului nivel de
decizie: maduva spinarii. Antropomorfic vorbind: de unde sa
stie maduva ca individul se afla intr-o circumstanta adecvata
sau neadecvata actului fiziologic al mictiunii? Maduva nu
primeste informatii de la receptorul vizual. Iata de ce se
impune in mod imperios necesitatea unui al doilea nivel de
decizie (scoarta cerebrala), mai competent in asemenea
situatii nu pentru ca este format din neuroni mai grozavi decit
maduva, ci pentru simplul motiv ca acesta, spre deosebire de
cel dintii, primeste informatii (prin intermediul centrilor de
prima decizie) de la toate cimpurile receptoare, fara exceptie,
inclusiv de la peretii vezicii urinare si de la retina
(contextual) si poate trimite comenzi corectoare la oricare
efector din organism. Incit, cel de al doilea nivel de decizie
va interveni, prin comenzi corectoare, reglementind situatia:
satisfacerea necesitatii fiziologice la momentul si in conditiile
corespunzatoare. Precizam ca sistemul nervos, axial sau
scalariform (nevertebrate), opereaza tot prin interventia a
doua niveluri de decizie, chiar daca nu exista inca scoarta
cerebrala, cel de al doilea fiind reprezentat de ganglionii
cerebroizi (la nevertebrate) sau de talamus (la vertebratele
inferioare, pina la batracieni, de la care incepe dezvoltarea
cortexului cerebral).
Test autoevaluare
Consecinta actiunii stimulului asupra
receptorului consta in:
a. generarea unui PA
b. deschiderea canalelor ionice
c. depolarizare
d. propagarea PA
Question
0 points Save
2
Aferentatia inversa a arcului reflex:

a. anuleaza posibilitatea aparitiei
erorilor in raspuns
b. permite interventia corectoare a
centrului in caz de eroare
c. da posibilitatea efectorului sa
raspunda corect de la prima
stimulare
d. constituie feed back-ul
CAP.8. RELATII INTERNEURONALE IN CADRUL

ARCURILOR REFLEXE
Relatiile interneuronale principale sint cele sinaptice. Ele
sint strict localizate pe neuroni si au un inalt grad de
specificitate. Aceasta specificitate rezulta din faptul ca
neuromesagerul eliberat din butonii sinaptici se leaga prin
stereospecificitate (potrivire geometrica, precum cheia in
broasca) de receptorii corespunzatori aflati pe fata externa a
membranelor postsinaptice. Fiecare neuromesager are
receptori proprii, astfel incit, spre exemplu, acetilcolina nu se
poate lega de receptorii adrenalinei si nici invers. Dupa cum
s-a mai precizat, sinapsa este formatiuea cu cel mai pronuntat
caracter dinamic. Neuromesagerii pot sa fie excitatori
(acetilcolina, adrenalina, serotonina etc.), atunci cind
actiunea lor determina deschiderea canalelor ionice sau
inhibitori (acidul gamaaminobutiric –GABA- si glicina),
atunci cind actiunea lor determina inchiderea mai ferma a
canalelor ionice.
Prin relatii sinaptice, neuronii ce intra in alcatuirea
arcurilor reflexe realizeaza circuite mai mult sau mai putin
complexe (lineare, divergente, convergente, reverberante, sau
combinatii intre acestea). Datorita relatiilor multiple realizate
de neuronii de asociatie, arcurile reflexe supraelementare
devin modulare (isi schimba traiectele in functie de
circumstante: la unul si acelasi stimul se pot obtine, de la un
moment la altul, raspunsuri diferite), spre deosebire de
arcurile reflexe elementare (acestea se inchid la niveluri
subcorticale si sint formate din 4 neuroni) care sint stabile si
asigura raspunsuri standardizate. Consumul de timp necesar
realizarii unui act reflex este direct proportional cu numarul
de sinapse din circuitele ce formeaza arcul (standardizat sau
modular).
Relatiile nonsinaptice, bazate pe interventia ciberninelor
si pe actiunea fortelor fizice (iradierea excitabilitatii, prin
electromigrarea ionilor H+) si fiziologice (concentrarea
excitabilitatii, prin pompele de Na+-K+), sint nespecifice,
dar extrem de importante in cadrul sistemului nervos.
De o importanta covirsitoare sint relatiile nonsinaptice
care au la baza iradierea excitabilitatii in centrii nervosi. Sa
ne imaginam o zona restrinsa din scoarta cerebrala care a fost
stimulata (focar de excitatie) de caile ascendente specifice
venite de la un anumit cimp receptor, spre exemplu, cel
auditiv. Neoronii depolarizati (la finele fazei ascendente a
PA) din aceasta zona vor avea pe fata externa sarcini negative
purtate de ionii Cl-, in timp ce neuronii din jur, aflati in stare
de repaus (canalele ionice inchise), vor avea la exterior
sarcini negative purtate de ionii H+ si ionii Na+. Ionii
purtatori de sarcini electrice de semn opus se atrag cu forte
electrostatice reciproc egale. Cum dintre acesti purtatori de
sarcina (Cl-, Na+ si H+), cel mai mic si mai mobil este ionul
H+ (in solutiile poase neexistind electroni liberi), acesta se va
deplasa din zonele pozitive ale scoartei spre zona negativa
(focar). Cimpul electronegativ generat de ionii Cl- din focar
se exercita la infinit, dar forta lui scade cu patratul distantei.
Din acest motiv, numarul ionilor H+ dislocati de pe fata
externa a neuronilor din zonele pozitive din jur va fi cu atit
mai mare cu cit neuronii vor fi mai aproape de focar. Plecarea
ionilor H+ de pe fetele externe ale neuronilor din afara
focarului va determina deschiderea unui numar subcritic de
canale ionice, cu atit mai mare cu cit neuronii sint mai
aproape de focar. Prin canalele ionce astfel deschise vor
patrunde in acei neuroni ionii Na+, reducind valoarea PR si
sporind corespunzator excitabilitatea acestora (cu atit mai
mult cu cit neoronii sint mai aproape de focar). Daca aceleasi
procese au loc intr-un alt focar pe scoarta, spre exemplu in
zona digestiva, consecintele vor fi identice. Daca la un ciine,
stimulam focarul auditiv (sunetul unei sonerii) si imediat pe
cel digestiv (o bucatica de carne) si lasam cei doi stimuli sa
actioneze concomitent un interval (scurt) de timp, atunci
iradierea excitabilitatii se va produce concomitent dinspre
cele doua focare, sumindu-şi efectele asupra excitabilitatii pe
neuronii aflati pe linia dreapta dintre cele doua focare.
Repetind asocierea celor doi stimuli de mai multe ori,
neuronii a caror excitabilitate a sporit cel mai mult, prin
sumarea efectelor iradierii din cele doua focare, vor pastra un
timp (o forma de memorare) o excitabilitate mai ridicata decit
ceilalti neuroni din preajma. Astfel, la un moment dat, prin
stimularea doar a focarului auditiv iradierea nu se va mai
produce radiar, ci preferential pe neuronii cu excitabilitatea
mai mare, adica pe linia ce uneste cele doua focare. Cind
aceasta iradiere preferentiala va ajunge la focarul digestiv, va
determina aici deschiderea canalelor ionice in numar critic,
aparitia de potentiale de actiune si generarea unui raspuns
specific celuilalt stimul (hrana), desi actiunea lui nu s-a
produs. Conditia esentiala ce se impune este ca iradierea
preferentiala, obtinuta dupa repetarea asocierii, care detine o
slaba putere de ifluenta la o asemenea distanta, sa se
dovedeasca in stare de a deschide numarul critic de canale in
focarul digestiv. Singura modalitate de a satisface aceasta
conditie, este ca neuronii din focarul digestiv sa detina,
inainte de experiment (asociere), o excitabilitate ridicata,
adica sa aiba deja canale ionice deschise intr-un numar
apropiat de numarul critic, incit putinele canale pe care le va
putea deschide iradierea preferentiala dupa repetarea asocierii
sa duca la atingerea numarului critic. Excitabilitatea ridicata
in focarul digestiv se realizeaza prin bombardarea neuronilor
din aceasta zona cu semnale venite de la anumite cimpuri
receptoare: din peretii stomacului, care informeaza centrul ca
este gol, din zonele reflexogene, care informeaza ca in
plasma a scazut concentratiile nutrientilor. Astfel se explica
necesitatea ca animalul, inainte de experiment, sa fie
flaminzit. Aceasta este explicatia mecanismului conditionarii
pavloviene, cel putin in prima ei etapa. Conditionarea
skinneriana (operationala) nu este altceva, ea nu aduce nimic
nou, ci schimba doar cotextul experimental.
In acelasi mod se explica si alte procese la nivel central,
spre exemplu sinesteziile. Astfel, daca –din motive ce nu
intereseaza discutia de fata- centrul cortical olfactiv are la un
moment dat o excitabilitate sporita (PR redus), atunci aparitia
unui focar intr-o alta zona, sa zicem cea auditiva (ascultarea
unei melodii), va atrage ionii H+ din jur, dar va reusi sa-i
disloce doar pe cei care sint tinuti la fata externa a neuronilor
cu forta mai mica (PR mai mic, deci excitabilitate mai mare),
adica pe cei din zona olfactiva, determinind aici deschiderea
canalelor ionice in numar critic si, in consecinta, aparitia unei
senzatii olfactive.
Test autoevaluare
Concentrarea excitabilitatii in centrii
nervosi:
a. favorizeaza mentinerea atentiei

b. este un proces activ (consuma
ATP)
c. lasa in urma sa o excitabilitate
redusa
d. este mai lenta decit iradierea
Question
10 points Save
2
Iradierea excitabilitatii in centrii nervosi:
a. sta la baza elaborarii

conditionarii reflexe
b. se extinde pe distante mai mari in
centrii nucleari decit in cei
corticali
c. este un proces fizic
d. se datoreaza electromigrarii
ionilor H+
Question
10 points Save
3
Relatiile interneuronale sinaptice sint:

a. realizate cu un consum important
de timp
b. general valabile in sistemul
nervos
c. cu inalta specificitate
d. realizate prin mesageri excitatori
si inhibtori
CAP.9. CENTRII NERVOSI

Din categoria centrilor nervosi se exclud formatiunile
ganglionare (de pe caile senzitive sau de pe cele efectorii
vegetative –simpatice sau parasimpatice), desi sint
aglomerari de corpi celulari neuronali, intrucit la nivelul
acestora nu se inchid arcuri reflexe. S-a facut deja precizarea
ca sistemul nervos lucreaza pe doua niveluri de decizie: unul
subcortical (reprezentat de centrii medulari, tronculari,
diencefalici) si unul cortical (reprezentat de scoarta
cerebrala). Cel dintii, avind un numar minim de sinapse,
asigura promptitudinea raspunsului reflex, iar cel de al
doilea, cu un numar mult mai mare de conexiuni sinaptice,
asigura coerenta, contextualitatea raspunsului reflex.
Superioritatea celui de al doilea nivel de decizie (cel cortical)
nu deriva din existenta aici a unor neuroni superiori celor din
primul nivel de decizie. Scoarta cerebrala este superioara in
plan functional centrilor de prima decizie prin faptul ca ea
reprezinta unicul centru care primeste informatii de la toti
receptorii din organism, fara exceptie, ca poate trimite
comenzi oricarui efector –desigur, prin intermediul primului
nivel de decizie-, ca ea detine cel mai mare numar de neuroni
de asociatie (are, deci posibilitatea stabilirii unui numar
aproape infinit de relatii interneuronale –totalitatea relatiilor
insemnind structura; deci superioritate structurala) si ca ea
este un centru cu neuronii dispusi in suprafata si nu in volum,
ceea ce confera posibilitatea unor inductii pe distante mult
mai mari decit in cazul centrilor nucleari (unde neuronii sint
dispusi in volum).
S-a facut mai sus afirmatia ca cel de al doilea nivel de
decizie (cortexul cerebral), spre deosebire de cel dintii
(centrii subcorticali), prelucreaza informatiile modular,
contextual si, deci, in functie de circumstante.. Iata un
exemplu banal. Privind o pictura, sintem tentati sa
consideram ca, de vreme ce sint stimulati doar receptorii
retinieni, informatiile ajung si sint prelucrate exclusiv la
nivelul centrului vizual cortical din lobul occipital (zonele
primara si secundara). In realitate, desi informatiile vizuale
ajung direct doar in zona occipitala, perceptia (si chiar ceva
superior acesteia, ceea ce nu putem inca defini) implica
interventia mai multor zone corticale(desigur, nu aceleasi si
pentru alti privitori; deci nu este o prelucrare standardizata):
din lobii prefrontali, frontali, temporali etc.(dovedit prin
examen paraclinic). Prin acest exemplu banal putem intelege
ca scoarta functioneaza ca o entitate, dar nu in baza unor
scheme standardizate, ci modular, functie de o multime de
variabile independente: nivelul de cultura generala al
privitorului, puterea sa de imaginatie, nivelul culturii artistice
individuale, starea psihica de moment a privitorului
etc.
Procesele inductive din centrii nervosi, in special din
cortexul cerebral, au o importanta capitala in determinarea
comportamentelor noastre. Sa presupunem ca un individ
abordeaza intr-un dialog cu un altul o anumita tema. La un
moment dat, cel dintii pronunta un cuvint, o propozitie, o
fraza care determina aparitia pe scoarta celui de al doilea a
unui focar mai puternic de excitatie ce va declansa o inductie
pozitiva in jur (excitabilitate crescuta a scoartei). Pe fondul
de excitabilitate mai crescuta a scoartei va avea acum acces o
informatie mai veche, engramata in depozitul de memorie;
cel de al doilea va spune:scuza-ma, dar asta imi aminteste
despre... .Desigur, o problema straina de cea aflata in
discutie. Invers, primul interlocutor povesteste actiunea unui
film vizionat cu mai multa vreme in urma, dar nu-si mai
aminteste numele actorului principal. Se straduieste sa-si
aminteasca cu orice pret: „cum il chema?...” Si isi forteaza
depozitul de memorie individuala sa gaseasca numele uitat.
Prin aceasta, nu face decit sa genereze un puternic focar de
excitatie in scaoarta, care, prin inductie negativa, va reduce
mult excitabilitatea neuronilor din jur. Pentru a gasi
informatia solicitata, depozitul de memorie are nevoie de un
anumit interval de timp, interval in care focarul isi intensifica
si mai mult starea de excitatie, marind corespunzator in jur
inductia negativa (hipoexcitabilitatea), tocmai pentru ca
naratorul insista in a-si aminti acel nume. Depozitul, gasind
informatia privitoare la numele actorului, o trimite spre
cortex dar, acesta avind hipoexcitabilitate (inhibitie),
informatia gasita nu poate intra pe neuronii din zona
constientului. In cele din urma, naratorul renunta la dorinta
de a-si aminti numele actorului si comuta discutia in alt
domeniu. Prin aceasta, intensitatea excitatiei din primul focar
scade, in consecinta se reduce si inductia negativa din jur
(creste excitabilitatea), mai cu seama ca aparitia unui alt
focar (s-a schimbat subiectul discutiei) a actionat in acelasi
sens, incit, dupa un minut-doua, excitabilitatea neuronilor din
jurul primului focar creste pina la nivelul pragului pretins de
accesul informatiei venita din depozitul de memorie, si
naratorul, desi discuta acum despre altceva, isi aminteste
brusc numele actorului: „se numea....”.
La nivelul centrilor nervosi, in general, diversii neuroni se
afla, in fiecare moment, in stari functionale –sau potential
functionale- diferite: unii se pot afla in plina desfasurare a
potentialelor de actiune, altii au excitabilitati de valori ce se
intind pe o plaja larga, intre o minima (hiperpolarizare) si o
maxima (hipopolarizare aproape de prag), determinate de
valorile de moment ale potentialelor de repaus, iar altii sint
lipsiti complet de excitabilitate (avind canalele ionice
deschise). Se deduce ca functionarea centrilor nu se bazeaza
pe modalitatea binara excitatie-inhibitie, cum, din nefericire,
se mai sustine inca, ci ei functioneaza ca sisteme logice cu
mai multe stari posibile, stari care, insa, nu sint predictibile
tocmai intrucit ele insele au un pronuntat caracter dinamic.
Test autoevaluare
Inductia consecutiva:
a. este intotdeauna negativa

pentru neuronii din focar
b. are loc numai in cortexul
cerebral
c. vizeaza neuronii din focar
si mai putin pe cei din afara
acestuia
d. vizeaza neuronii din afara
focarului
Question
10 points Save
2
Al doilea nivel de decizie:
a. are cel mai redus
consum de timp pentru
integrare
b. asigura integrarea contextuala
c. este reprezentat de
cortexul cerebral
d. are un numar redus de
sinapse
Question
10 points Save
3
Primul nivel de decizie se
caracterizeaza prin:
a. existenta unui numar

minim de sinapse
b. existenta unui numar
maxim de sinapse
c. integrare contextuala
d. aferente de la toti
receptorii din organism
CAP.10. ACTIVITATEA INTEGRATOARE A

ORGANELOR NERVOASE
Integrarea este realizata de sistemul neuroendocrin in baza
activitatii reflexe neconditionate si conditionate. Acestea din
urma pot sa fie atit de complexe, incit dau aparenta existentei
si a altor modalitati. Faptul ca vorbim in aceiasi termeni si in
cazul subsistemului endocrin nu trebuie sa surprinda, intrucit,

in procesele integratoare, el nu colaboreaza cu subsistemul
nervos, ci conlucreaza cu acesta, complinindu-se reciproc.
Activitatea integratoare este realizata de sistemul
nervos (ca subsistem in cadrul intregului este tot sistem, desi
de alt nivel) prin intermediul organelor nervoase. S-a precizat
deja ca maduva spinarii, bulbul, puntea etc. nu reprezinta
organe ale acestui sistem; ele nu sint organe nici la modul
general. Un organ, indiferent care, trebuie sa fie delimitabil
din punct de vedere anatomic si sa aiba un specific functional
prin care sa se distinga de alte organe. Maduva spinarii,
bulbul, puntea etc. sint alcatuie din substanta cenusie (corpii
celulari ai neuronilor) si substanta alba (prelungirile
dendritice si axonale). Cum sistemul nervos lucreaza pe doua
niveluri de decizie (subcortical si cortical), intre acestea sin
obligatorii legaturi axodendritice in ambele sensuri (cai
ascendente si cai descendente). Spre exemplu, de la centrii
medulari urca spre cortexul cerebral cai purtatoare de
informatii si coboara cai purtatoare de comenzi, toate
strabatind bulbul, puntea si mezencefalul, lucrurile fiind
identice si in relatiile dintre bulb si cortex, ca si dintre punte,
mezencefal si cortex; din toate acestea deducem ca
mezencefalul este format din substanta alba care in mare
parte nu-i apartine, ci ea provine de la etajele subiacente
(punte, bulb, maduva). La fel stau lucrurile si in cazul
bulbului, care detine o mare parte din substanta alba proprie
maduvei spinarii. Astfel, se pune in mod firesc intrebarea: din
punct de vedere anatomic, unde se afla limita dintre maduva
si bulb sau dintre punte si mezencefal? Limitele anatomice
dintre aceste formatiuni pe care literatura de profil le
„precizeaza” nu sint decit pure conventii lipsite de orice
suport stiintific. Lucrurile sint identice si din punct de vedere
functional: oricare dintre aceste formatiuni realizeaza
integrarea, ceea ce este corect pina la un punct; dar integrare
la modul general nu exista (acesta este un concept); exista
integrare a organismului in raport cu „ceva anume”, adica o
integrare in relatie directa cu o anumita categorie energetica a
parametrilor de stare ai mediului extern sau intern : fizica sau
chimica, ori in raport cu structuri energetice complexe, asa
cum sint cele psihologice (la animale si, mutatis mutandis, la
om), sociale si culturale (la om doar).
Pentru a stabili care sint cu adevarat formatiunile cu
valoare de organe ale sistemului integrator, trebuie sa pornim
analiza dinspre planul functional al acestora. Cum functia
intregului este integrarea, si cum integrarea se realizeaza pe
baza arcurilor reflexe, iar acestea au in alcatuirea lor cimpuri
receptoare, trebuie sa precizam, in primul rind, care sint
specializarile acestora, cu alte cuvinte, care sint tipurile
energetice ale parametrilor de stare ai mediului extern sau
intern ale caror variatii se institue ca stimuli. Si vom constata
ca aceste tipuri energetice sint, la rigoare, doar patru:
electromagnetic (fotonic), mecanic, termic si chimic. Acum,
problema se simplifica, dar vom retine faptul ca sistemul
nervos opereaza pe doua niveluri de decizie: unul subcortical,
care este standardizat si asigura promptitudinea raspunsului,
si unul cortical, care opereaza modular si asigura
contextualitatea raspunsului. Incit, toate arcurile reflexe,
implicind ambele niveluri de decizie, care asigura integrarea
in raport cu stimulii electromagnetici (fotonici) din mediul
extern, impreuna cu toate caile de informare (aferente
directe), cu centrii de procesare a informatiilor specifice si
elaborare a comenzilor, cu toate caile posibile de comanda,
cu efectorii (nu intotdeauna aceiasi!) si cu aferentatiile
inverse –directe sau indirecte-, toate aceste formatiuni, fiind
delimitabile anatomic, constitue un organ nervos. In mod
similar, arcurile reflexe, standardizate sau/si modulare, care
asigura integrarea organismului in raport cu stimulii mecanici
din mediul extern sau intern (de exemplu baroreceptorii din
zonele reflexogene, terminatiile dendritice din peretii
organelor cavitare sau din invelisurile organelor
parenchimatoase etc.) constitue un alt orgn nervos. Tot asa
exista organe nervoase care asigura integrare organismului in
raport cu stimulii termici si chimici. Oricit de complicat ar
parea sistemul nervos, el este format doar din patru organe,
delimitabile anatomic si distincte functional.
Am insistat -si o facem in continuare- asupra faptului
ca cel de al doile nivel de decizie (cortexul cerebral) asigura
integrarea contextuala si modulara a organismului. Care este
modalitatea in care acest centru poate realiza asa ceva? Cu
alte cuvinte, cum se explica faptul ca noi reactionam prin
comportamente diferite, in momente si stari diferite, la
actiunea unuia si aceluias stimul?
S-a amintit deja ca unul dintre motivele pentru care
cortexul cerebral reprezinta centrul suprem al sistemului
nervos este prezenta la acest nivel a unui numar maxim de
neuroni de asociatie (plan structural). Daca nu vom tine cont
de localizarile corticale diferite ale proiectiilor cimpurilor
receptoare din aceiasi categorie (acelasi organ nervos), atunci
vom putea admite existenta a patru zone in cortexul senzitiv
(foto, mecano, termo si chemoreceptoare). De asemenea,
ignorind localizarile din cortex de unde se pot trimite
comenzi spre efectori si simplificind lucrurile, vom putea
admite existenta a cinci zone in cortexul efector (pentru
musculatura scheletica, pentru muschii netezi din vasele de
singe, pentru muschii netezi din peretii organelor cavitare,
pentru tesutul nodal miocardic si pentru glandele endocrine
(medulosuprarenala)). Daca la primul nivel de decizie
(subcortical) arcurile reflexe sint mostenite si standardizate
(imuabile), la cel de al doilea nivel de decizie, data fiind
prezenta multimii de neuroni de asociatie, arcurile reflexe se
modifica in plan anatomic de la o situatie la alta si, deci, si
raspunsurile (inclusiv comportamentele) vor fi diferite,
functie de circumstante. Astfel, stimularea centrului cortical
vizual, va putea sa interreleze cu oricare arie de comanda din
cele cinci, fie ea somatica sau vegetativa. Un exemplu
potrivit (credem noi!): un student decide sa nu participe la
curs si pleaca din cladirea facultatii. Dar, la coltul strazii,
apare profesorul! Informatia despre prezenta acestuia ajunge
in zona corticala receptoare vizuala si de aici, prin multimea
neuronilor de asociatie, ea va ajunge sa dea comenzi atit spre
zona efectoare a musculaturii scheletice (studentul se intoarce
spre facultate), spre cea a musculaturii netede din vase (va
rosii in fata situatiei), spre cea a musculaturii netede din
organele cavitare (va simti un „gol in stomac”), spre
medulosuprarenala (starea de emotie generalizata), cit si spre
tesutul nodal miocardic (inima incepe sa bata mai repede).
Desigur, un alt student, cu alte particularitati (nu le mai
enumeram!), va reactiona diferit la aceasi stimulare vizuala,
dupa cum diferit va putea reactiona si cel dintii, daca stie ca
profesorul este nonconformist sau daca observa ca nu l-a
remarcat.
Test autoevaluare
Maduva spinarii, bulbul rahidian, puntea
etc sint:

a. formatiuni delimitate conventional
b. regiuni morfologice ale axului
cerebrospinal
c. organe ale sistemului nervos
d. formatiuni anatomofunctionale ale
sistemului nervos
Question
10 points Save
2
Integrarea la nivel cortical este:
a. contextuala
b. realizata prin reflexe mostenite
c. modulara si nu standardizata
d. dependenta de particularitatile
subiectului
CAP.11.PRIVIRE GENERALA ASUPRA

ANALIZATORILOR
Principial vorbind, cimpurile receptoare de la niveleul
segmentelor periferice ale analizatorilor, nu reprezinta
altceva decit porti de intrarea spre cortexul cerebral a
informatiilor despre mediul extern sau intern, informatii
purtate, insa, nu de parametrii de stare in sine, proprii acestor
medii, ci de variatiile acestora. Astfel, glucoreceptorii din
zonele reflexogene (interoceptori) nu sint stimulati de
prezenta glucozei in plasma, ci de variatiile –in sens pozitiv
sau negativ- ale concentratiei acesteia. Cind glucoza are o
concentratie optima in plasma (1 gr./l), ea nu este purtatoare
de informatie, dar cind concentratia ei creste sau scade peste
sau sub un anume nivel admis, tocmai aceasta variatie se
institue ca purtatoare de informatie. Deci, stimulul nu este
reprezentat de glucoza in sine, ci de modificarile
semnificative ale concentratiei ei in plasma. De aici deducem
ca si sensibilitatea receptorilor este legata nu de prezenta
parametrului de stare, ci de variatiile valorice (valoare ca
intensitate sau ca semnificatie) ale acestuia. Explicatia
acestui fapt este simpla. Cita vreme stimulul nu are decit
rolul de a deschide canalele ionice, se deduce ca, la valoarea
optima a oricarui parametru de stare, stabilitatea legaturii
dintre Ca++ si proteina canal este maxima, iar la variatiile
acestuia –in sens pozitiv sau negativ- aceasta se reduce pina
la anulare.
Sa ne reamintim discutia de mai sus despre cele doua
tipuri de cauze: eficiente si declansatoare. Sistemul nervos
opereaza in baza potentialelor de actiune, ca elemente de
comunicare, si numai prin intermediul lor receptorii pot
transmite informatii semnificative centrilor corticali despre
variatiile parametrilor de stare ai mediului extern sau intern.
Cu alte cuvinte, variatiile parametrilor de stare ar trebui sa
genereze asemenea mijloace de comunicare – potentiale de
actiune. In realitate, insa, variatia parametrilor de stare ai
celor doua medii –extern si intern-, in calitatea ei de stimul,
nu constitue cauza eficienta a producerii semnalului
(potentialul de actiune), ci doar cauza declansatoare a
aparitiei acestuia. Or, tocmai din acest motiv, nu putem
admite ca adevarate afirmatiile ca stimulul (variatia)
genereaza semnalul purtator de informatie (potentialul de
actiune) si ca, la nivelul receptorului are loc o conversie a
energiei stimulului in energie nervoasa (electroionica).
Stimulul nu reprezinta decit cauza declansatoare a generarii
semnalului purtator de informatie (potentialul de actiune), el
prvocind doar deschiderea canalelor in numar critic, cauza
eficienta a generarii semnalului (PA) fiind cu totul alta: forta
gradientilor electochimici ai ionilor Na+ si K+, generata
anterior de activitatea pompei ionice.
Desigur, la nivelul cimpurilor receptore au loc
procese de codificare a informatiilor, dar aceasta codificare
nu duce la generarea mesajelor pe care noi le constientizam
(senzatii). Ceea ce receptorii transmit reprezinta doar
„materia prima” din care cortexul cerebral va constitui, prin
procesare specifica, mesajele inteligibile. Senzatiile, ca
rezultat al prelucrarii materiei prime, se formeaza doar in
scoarta cerebrala, asa cum ne convinge existenta senzatiei
membrului fantoma. La nivelul cortexului cerebral exista
zone neuronale care primesc informatii in mod direct de la
cimpurile receptoare, numite zone primare, si la nivelul
carora sint generate senzatiile, si zone periferice acestora,
numite zone secundare, care primesc informatii de la cele
dintii si care sint responsabile, nu in mod exclusiv, ci si cu
participarea altor zone corticale, de generarea perceptiilor.
Astfel, cind privim un tablou, in zona primara (direct
conectata cu cimpul receptor), aflata in lobul occipital, sint
generate senzatii, iar prin contributia zonei secundare (aflata
in acelasi lob occipital si care primeste informatii de la cea
primara) si a altor zone corticale (prefrontala, temporala,
parietala etc.), diferite de la un individ la altul, functie de mai
multi factori (nivel de cultura, stare psihica, circumstante
etc.), apar perceptiile, mai mult sau mai putin complexe, in
baza carora se institue starea de catarsis.
Senzatiile, perceptiile si trairile, ca purtatoare de
informatii cu o anume semnificatie, sint engramate in
depozitul individual de memorare, dar nu intr-o modalitate
statica, nu asa cum sint dispuse obiectele intr-o lada de
zestre, ci ca un fel de puzzle dinamic, in care ele intra in
relatii reciproce si se structureaza si restructureaza, generind,
uneori, configuratii noi, fara legatura cu realitatea cunoscuta
(asa-numitele revelatii). Desigur, functie de particularitatile
individuale, informatiile pot fi stocate in mare cantitate, dar
in mica masura restructurate (procesate), caracterizind omul
informat, sau, chiar mai putine cantitativ, dar intens
restructurate (procesate), generind configuratii noi, uneori
nebanuite, caracterizind omul cult. Prea ades, cel dintii este
confundat cu cel din urma!
O problema deosebit de importanta este reprezentata
de raportul cantitativ dintre informatiile primite de la cimpul
receptor si comenzile date in consecinta de centrul efector.
Cunoscind ca sistemul nervos opereaza in baza arcului reflex,
se presupune ca fiecarei informatii trebuie sa-i corespunda un
raspuns, cu alte cuvinte, ca fiecarei cai de informatie ii
corespunde o cale de comanda si un efector. O asemenea
situatie este valabila numai in cazuri limitate si ea implica
doar primul nivel de decizie (la atingerea unui obiect
fierbinte, reactia de retragere a segmentului corporal implicat
este aproape instantanee). Daca am considera un nerv spinal
din zona medie a maduvei, vom constata ca trunchiul
acestuia contine cam 600.000 de axoni si dendrite. Cum
trunchiul nervului spinal rezulta din alaturarea radacinii
dorsale, ca nerv senzitiv, la cea ventrala, ca nerv efector, am
fi tentati sa consideram ca fiecare radacina contine cite o
jumtate din numarul total de fibre de pe trunchi. In realitate
insa, radacina dorsala, senzitiva, este formata din aproximativ
500.000 fibre, in vreme ce radacina ventrala, efectorie, numai
din 100.000 fibre. Aceasta inseamna ca, centrul nervos,
pentru a da o comanda, are nevoie de cinci informatii, cel
putin. Proportia de 5/1 (in medie) se pastreaza si in cazul
zonelor corticale senzitive si efectorii. Explicatia necesitatii
acestui raport o putem intui printr-un exemplu antropomorfic.
Daca un director de institutie este informat de un subaltern ca
un altul l-a blamat, catalogindu-l drept zbir, actionind punitiv
asupra denigratorului-reclamat, directorul poate gresi in
proportie de 50%. Poate delatorul avea intentia sa strice
relatia dintre director si invinuit, desigur, in interes propriu si,
in acest scop, a inventat totul. Daca directorul este un bun
manager, va intreba un alt subaltern despre problema. Daca
acesta confirma pe delator, probabilitatea de a gresi scade
pentru director, dar nu suficient: cei doi ar fi putut sa se
inteleaga in acelasi scop initial. Atunci directorul va cere
informatii si de la alti subalterni, pentru a reduce procentul
erorii in caz de pedeapsa aplicata invinuitului. Daca cinci
subalterni sustin informatia initala a delaorului, atunci
probabilitatea de a gresi prin admonestarea reclamatului se
reduce foarte mult, fara insa ca ea sa fie anulata. (pg.81 -89;
121 – 124)
CAP.12. INTEGRAREA ENDOCRINA

Glandele endocrine formeaza un sistem din structurarea
caruia rezulta o anume ierarhizare a lor, una dintre ele
ocupind o pozitie de „dirijor” in raport cu celelalte. Aceasta
este adenohipofiza care, prin hormoni specifici (stimuline sau
hormoni tropi), comanda glandelor subordonate (periferice)
cind si cit hormon propriu sa elibereze in mediul intern (singe
si limfa).
Pentru a intelege mai bine functionarea (actul reflex)
arcului reflex endocrin, sa analizam un exemplu concret de
integrare in acest mod a organismului in planul unui
important parametru de stare al mediului intern: glicemia
(glicos=dulce, emie, de la hema=singe; sintagma „glicemie
sanguina” este pleonastica). Cunoastem deja ca nu
parametrul in sine reprezinta stimulul, ci variatia lui. Prin
comparatie cu sistemul neural, adenohipofiza functioneaza
atit ca centru de decizie, cit si ca receptor, celulele sale fiind
sensibile la variatiile glicemiei. Cind singele care o iriga
(arterial) are o concentratie a glucozei peste normal, ea va
trimite un mesaj hormonal (insulinotrop) prin care va solicita
pancreasului endocrin (celulele β) eliberarea de insulina.
Acest hormon va ajunge, prin sistemul port-hepatic, la
organul efector –ficatul-, unde va stimula puterea catalitica a
enzimelor care vor transforma o parte din glucoza (glucid
solubil si cu forta osmolara) in glicogen (polizaharid
insolubil si, deci, inactiv osmolar), ce va fi depozitat
temporar in hepatocite si, astfel, glicemia in singele venos
care paraseste ficatul va fi redusa. De la ficat, singele venos
va merge, prin vena cava inferioara, la inima (in atriul drept),
de aici la plamini, apoi inapoi la inima (in atriul sting) si, prin
aorta, ca singe arterial, se va distribui in tot organismul,
inclusiv la adenohipofiza. Glicemia acum redusa in singele
revenit la adenohipofiza se va institui ca retroinformatie
(aferentatie inversa), din care ea va „deduce” ca centrul
subordonat - pancreasul endocrin - si efectorul -ficatul- au
executat comanda data anterior. Daca valoarea glicemiei in
singele arterial revenit la adenohipofiza va fi redusa sub
limita de toleranta, atunci alte celule din aceasta glanda,
sensibile la scaderea glicemiei, vor elibera un alt hormon trop
care, ajuns la alte celule ale pancreasului endocrin (celulele
a), vor comanda eliberarea din acestea a unui alt hormon
(glucagonul), a carui actiune la nivelul hepatocitelor se va
concretiza in stimularea puterii catalitice a enzimelor ce vor
desface polizaharidul (glicogenul) in glucoza, astfel incit, in
singele venos ce paraseste ficatul, glicemia va fi sporita. De
aici se poate deduce ca valoarea concentratiei in singe a
glucozei nu este mentinuta la un nivel discret si riguros
constant, ci ca o oscilatie in limite admisibile –in sens pozitiv
si negativ. Situatia este similara si in cazul mentinerii
quasiconstante a altor parametrii de stare ai mediului intern.
La modul general, se face afirmatia ca metabolismul
(care, dupa cum cunoastem deja, se desfasoara exclusiv la
nivel de celula, organismul ca entitate neavind un metabolism
propriu, altul decit metabolismul propriilor celule) este reglat
neuroendocrin, ceea ce este adevarat. Din nefericire, insa, nu
se face distinctia necesara intre contributiile celor doua
componente. Daca subsistemul endocrin intervine, prin
hormoni, ca mesageri de ordinul I si prin intermediari
citoplasmatici (AMPc, GMPc, Ca++ etc.), ca mesageri de
ordinul II, chiar la nivelul reactiilor metabolice intracelulare,
si nu oricum, ci in mod ţintit pe o reactie sau alta,
subsistemul neural nu are decit o functie difuza, nespecifica,
el asigurind doar o adecvare la nevoile de moment a vitezei
de circulatie a singelui, fara a putea exercita influente
punctuale. Din aceste motive, in reglarea metabolismului
celular subsistemul nervos este net inferior celui endocrin. La
acest punct se impune o paranteza. In aproape toate sursele
bibliografice se face afirmatia ca, pentru sporirea
metabolismului intr-un teritoriu tisular este necesara
vasodilatatia (in sens de capilarodilatatie). Nimic mai fals!
Daca pentru sporirea intensitatii reactiilor metabolice celulele
au nevoie de mai multe molecule de substanta utila in
unitatea de timp (ca sa ne referim doar la reactiile anabolice)
si daca tinem cont de faptul ca aceasta nevoie nu poate fi
satisfacuta prin sporirea concentratiilor acestora decit in
limite restrinse (restrictie impusa de homeostazie), atunci nu
ramine decit solutia sporirii vitezei cu care singele
alimenteaza teritoriul beneficiar. Or, sporirea vitezei de
circulatie a singelui nu este posibila decit prin cresterea
frecventei de lucru a pompei cardiace. Insa, cresterea
frecventei cardiace, impusa cu finalitatea de sporire a vitezei
de alimentare a beneficiarilor, conduce implicit la sporirea
debitului circulator care, pentru a nu afecta tensiunea pe
peretii vaselor, impune reducerea rezistentei periferice prin
marirea calibrului arteriolelor si, desigur, in mod pasiv,
marirea calibrului capilarelor. Dar vasodilatatia astfel produsa
nu este decit o consecinta inevitabila si nedorita a nevoii de
sporire a vitezei de circulatie a singelui; la o analiza mai
atenta, se poate demonstra ca vasodilatatia are chiar efecte
negative asupra raportului dintre cererea tisulara si oferta
sanguina.
O problema importanta este aceea a relatiilor de
reciproca influentare intre cele doua subsisteme. In primul
rind, celulele endocrine, cu o inalta productie pentru „export”
(sinteza de substante necesare intregului organism, si nu
consumului propriu), sint dependente de viteza cu care
singele le alimenteaza cu materia prima, viteza pe care o
asigura sistemul nervos. In al doilea rind, quasitotalitatea
hormonilor influenteaza si chiar conditioneaza functionarea
neuronilor. O demonstreaza, spre exemplificare, starile
afective, in mod cert dependente in primul rind de fondul
hormonal al momentului.
CAP.13. INTEGRAREA NEUROENDOCRINA

S-a constat ca integrarea endocrina se bazeaza pe
functionarea arcului reflex propriu. Caile de conducere a
mesajelor endocrine fiind reprezentate de vasele de singe,
viteza de circulatie a hormonilor este cea a singelui (in medie
0,5 m/sec.). Din acest motiv, integrarea exclusiv endocrina
implica mari consumuri de timp, circulatia sanguina de la un
organ la altul avind un traseu lung si complicat.
Integrarea neuroendocrina, realizata prin conlucrarea
celor doua subsisteme, aduce numeroase avantaje, printre
care promptitudine in declansarea proceselor specifice si
consumuri mai mici de timp. Pentru a pastra unitatea
tematica si pentru a facilita intelegerea lucrurilor, vom
analiza integrarea neuroendocrina a organismului in planul
aceluiasi parametru sanguin –glicemia-, ca si la integrarea
pur endocrina.
Daca, din cauza unui consum tisular crescut sau/si a

unui aport alimentar redus, valoarea glicemiei scade sub
limita admisibila, glucoreceptorii (terminatii dendritice
sensibile la variatiile concentratiei glucozei in plasma) din
zona reflexogena vor informa hipotalamusul despre aceasta
aproape instantaneu, intrucit pe prelungirile neuronale viteza
potentialelor de actiune (cu valoare de informatii) este foarte
mare (160 – 180 m/sec.). Datorita faptului ca zona
reflexogena este situata in peretele cirjei aortice, deci foarte
aproape de inima (pozitie strategica!), si faptului ca viteza de
propagare a potentialelor de actiune, generate la nivelul
glucorecptorilor, este foarte mare, hipotalamusul va afla
despre variatia parametrilor de stare ai plasmei sanguine, aici
despre aparitia hipoglicemiei, chiar in mometul in care
singele a parasit ventriculul sting. Prin comparatie, in
integrarea exclusiv endocrina, dupa cum s-a vazut deja,
hipofiza afla despre variatiile glicemiei abia atunci cind
singele din inima ajungea la ea (singele deplasindu-se cu o

viteza de 320 – 360 de ori mai mica decit viteza potentialelor
de actiune).
In baza informatiei primite, centrul nervos din
hipotalamus nu poate trimite comenzi de corectare a variatiei
glicemiei direct catre efector (ficatul), intrucit corectarea
poate fi facuta numai prin modificarea reactiilor metabolice
enzimatice din citoplasma celulelor hepatice, la nivelul
carora sistemul nervos, dupa cum s-a vazut, nu are acces; tot
ceea ce acesta ar putea realiza la nivelul tesutului hepatic ar fi
modificarea vitezei de circulatie a singelui in acest teritoriu,
eveniment lipsit de orice eficienta in acest caz. Astfel, centrul
nervos hipotalamic este obligat sa apeleze la ajutorul
subsistemului endocrin care, prin intermediul hormonilor
specifici, este singurul capabil sa intervina in procesele
enzimatice din citoplasma celulelor hepatice si sa corecteze
valoarea glicemiei. In consecinta, la primirea informatiei cu
privire la producerea hipoglicemiei, nucleii hipotalamici vor
elibera in singele care ii iriga hormoni specifici (liberine),
prin intermediul carora va comanda hipofizei sa elibereze un
hormon (stimulina) adecvat pentru celulele a din pancreasul
endocrin, ca o comanda pentru acestea de a elibera hormonul
propriu (glucagonul), singurul capabil sa determine (in
modalitatea cunoscuta), la nivelul citoplasmei celulei
hepatice, sporirea puterii catalitice a enzimei care desface
polizaharidul (glicogenul), depozitat anterior, in monozaharid
(glucoza), astfel incit glicemia va fi adusa la valori mai
ridicate. Intrucit hormonul care asigura angajarea efectorului
(celula hepatica) este glucagonul, ceilalti doi hormoni poarta
denumiri menite sa sugereze acest fapt: glucagon-liberina
(sau glucagon-releasing hormon), pentru cel hipotalamic,
respectiv, glucagon-stimulina (glucagon-stimulin hormon),
pentru cel adenohipofizar. Procesul integrarii organismului in
acest plan decurge la fel si in cazul producerii hiperglicemiei,
singura deosebire constind in faptul ca, in acest caz, vor fi
implicati alti hormoni: insulin-liberina (insulin-releasing
hormon), in cazul hipotalamusului, insulin-stimulina (insulin-
stimulin hormon), in cazul adenohipofizei si insulina, in
cazul pancreasului endocrin. Si, desigur, consecinta finala va
fi diferita: daca in cazul hipoglicemiei, singele arterial care
venea la ficat (efector) continea mai putina glucoza, iar cel
venos care il parasea continea mai multa, in cazul
hiperglicemiei situatia este inversa.
Dupa cum bine s-a remarcat, in aceste conditii,
adenohipofiza nu mai este pusa in situatia de a astepta pina
ce singele ii va aduce informatia cu privire la abaterea
glicemiei de la valoarea normala, ci ea va afla despre aceasta
chiar in momentul in care singele a parasit inima, la scurtarea
consumului de timp contribuind si faptul ca liberina ajunge
de la hipotalamus la ea foarte rapid, datorita existentei
sistemului porthipofizar. Considerind in ansamblul ei
integrarea in acest plan (al glicemiei), o importanta reducere
a consumului de timp este realizata prin existenta sistemului
porthepatic, singele venos de la pancreasul endocrin, incarcat
cu glucagon, va trece direct la ficat, inainte de a intra in
circulatia sistemica (generala). Superioritate integrarii
neuroendocrine, comparativ cu cea pur endocrina, nu poate fi
evaluata decit din perspectiva homeostaziei organismului si a
valorii entropiei acestuia. Daca intre integrarea pur endocrina
si cea neuroendocrina diferenta majora consta in consumurile
diferite de timp, se deduce ca, desi in ambele cazuri
homeostazia este mentinuta, in sensul ca valoarea medie a
concentratiei glucozei in plasma va fi cea optima (1 g./l),
nivelul entropiei va fi mai mare in primul caz, datorita
abaterilor mai mari ale valorilor momentane ale parametrului
considerat fata de valoarea optima, ceea ce implica cheltuieli
energetice mai importante. Daca homeostazia, ca marime ce
caracterizeaza starea sistemului, nu poate fi nici mai mare,
nici mai mica: ea este sau nu este!, entropia, ca marime ce
caracterizeaza evolutia sistemului in timp, poate avea valori
diferite de la o situatie la alta, de la un moment la altul. Or,
valori diferite ale entropiei inseamna costuri energetice
diferite pentru sistem! Din acest motiv este absurda
intrebarea: cine este mai bine adaptat la mediu (in sens de
homeostazie mai buna), pestele, aflat pe o treapta inferioara a
scarii evolutiei, sau ciinele, situat pe o treapta mai inalta,
fiind mamifer? Fiecare se bucura de homeostazie (adaptare),
dar la costuri diferite!
Revenind la problema integrarii neuroendocrine in
planul glicemiei, se impune a discuta, pe scurt, o chestiune pe
cit de interesanta, pe atit de importanta pentru intelegerea
acestei procesualitati. Practic, hipotalamusul este singurul
care primeste in timp real informatii cu privire la abaterile
acestui parametru sanguin. In consecinta, el va da o comanda
adenohipofizei, aceasta o comanda adecvata pentru
pancreasul endocrin, iar acesta o comanda corespunzatoare
efectorului (celulele hepatice). Sa admitem ca in singele care
paraseste inima valoarea glicemiei este de 1,9 gr./l.
Glucoreceptorii din zona reflexogena vor informa
hipotalamusul despre aceasta abatere aproape instantaneu si,
in consecinta, acesta va da comanda adenohipofizei prin
intermediul insulin-liberinei. Cum singele ese pompat
continuu intr-un sistem tubular in circuit inchis, acelasi singe
de mai inainte revine la inima si, la iesire in aorta,
glucoreceptorii „constata” ca glicemia nu s-a modificat:
concentratia este si acum tot de 1,9 gr./l. Pentru hipotalamus
aceasta a doua informatie are valoare de aferentatie inversa
(principiul feed-back), in baza careia el „deduce” ca mesajul-
comanda pe care l-a dat anterior a ramas fara raspunsul
adecvat. Problema care se pune este urmatoarea: poate „afla”
hipotalamusul care este „vinovatul” pentru neindeplinirea
comenzii? Chestiunea este extrem de importanta intrucit
problema trebuie rezolvata prin interventii corectoare, chiar
daca si prin alte cai. Poate sa fie „vinovata” adenohipofiza
care, desi a primit comanda prin insulin-liberina, nu a putut
raspunde prin eliberarea de insulin-stimulina. Dar trebuie
admisa si posibilitatea ca adenohipofiza sa-si fi facut datoria
intocmai, insa pancreasul endocrin nu a raspuns la insulin-
stimulina primita si nu a eliberat insulina necesara. In fine,
poate vinovata este celula hepatica, a carei responsivitate la
insulina primita a fost nula si, astfel, adenohipofiza si
pancreasul endocrin nu au nici o vina. Rezolvarea problemei
trebuie sa porneasca de la ceea ce am anuntat deja: i)
hormonii tuturor glandelor endocrine sint transportati de
singe (si limfa) si ii) zona reflexogena din crosa aortei detine
receptori specializati in sesizarea variatiilor tuturor
parametrilor palsmatici (fizici sau chimici), inclusiv a
variatiilor concentratiilor hormonilor. Daca la revenirea
singelui in aorta, receptorii din zona reflexogena informeaza
hipotalamusul ca, pe linga valoarea neschimbata a glicemiei,
concentratia insulin-stimulinei este sporita, dar nu si a
insulinei, atunci „concluzia” este ca vinovat este pancreasul
endocrin. Similar, daca, pe linga glicemia sporita, sint
crescute si concentratiile insulin-stimulinei si insulinei,
desigur, vinovata este celula hepatica (efectorul).
CAP.14. SFERELE INTEGRARII FIINTEI UMANE

Integrarea se bazeaza pe principiul reflectarii si ea cade in
sarcina sistemului neuroendocrin. Cele patru dimensiuni ale
fiintei se structureaza in procesul dezvoltarii ontogenetice si
genereaza entitatea definita prin personalitate. Desi poate
avea aparenta unei simplificari, integrarea entitatii are la baza
tot actul reflex, in sensul ca si in acest caz exista un stimul
declansator (motivatie), o procesare la nivel cortical, un
raspuns (comportament) si un feed-back (in baza caruia se
asigura adecvarea comportamentului). De cele mai multe ori,
in acest tip de integrare, feed-back-ul precede
comporamentul: anticipam asteptarile celuilalt si actionam in
consecinta (sau dimpotriva, in unele cazuri).
Integrarea in cele patru dimensiuni, care nu este
secventiala, reprezinta atit o realitate a momentului, o
caracteristica individuala, cit si un proces ce se desfasoara in
ontogenie. Informatiile (motivatiile) in baza carora se
realizeaza integrarea provin din trei segmente temporale:
prezent (receptate in timp real), trecut (stocate in memoria
individuala) si viitor (prevazute). Cum depozitul de memorie
este incarcat progresiv in existenta individuala (inclusiv in
viata intrauterina, din luna 5-6) si cum existenta individuala
este diferita de la un individ la altul (educatie, instructie,
autoeducatie etc.), unul si acelasi stimul declansaza
comportamente diferite, chiar si numai discret. Trebuie
subliniat faptul ca daca multe dintre comportamente au o nota
comuna multor indivizi, aceasta nu trebuie sa conduca la
concluzia gresita ca acei indivizi au un trecut (memorat)
identic. Ceea ce este comun rezulta, in cea mai mare masura,
din respectarea, voita sau impusa, a regulilor de convietuire
(norme sociale).
Cind un copil cu virsta de 4 – 5 luni intinde mina,
pentru prima oara, dupa o jucarie care nu-i apartine, mama
(de regula), spunindu-i: „nu este voie!”, introduce in
existenta copilului prima norma sociala (de convietuire).
Desigur, copilul este cuprins de un sentiment de frustrare,
intrucit el nu poate intelege ca ceva din lumea inconjuratoare
poate sa apartina altcuiva. Apoi urmeaza alte interdictii: „nu e
voie acum”, „nu e voie aici”, „nu e voie atit”... cu aceiasi
consecinta si din acelasi motiv. Or, tocmai aceste frustrari
traite constitue primele trepte de dezvoltare a dimensiunii
psihologice; de dezvoltare, intrucit geneza acestei dimensiuni
are loc in viata intrauterina (dupa luna a 5-a). Apoi, in cursul
cresterii si dezvotarii individului apar alte interdictii impuse
de regulile convietuirii. Individul le respecta multa vreme
pentru ca este constrins la aceasta si abia mai tirziu pentru ca
le intelege rationalitatea. In fine, cind gindirea se maturizeaza
si individul intelege ca tocmai respectarea acestor reguli il
ridica deasupra animalelor, il face sa merite respectul de sine
si pretuirea celor din jur, abia atunci norma sociala devine un
bun propriu, este interiorizata si, astfel, individul devine o
fiinta morala: norma nu mai actioneaza din afara individului,
ci din interiorul sau.
Fiinta umana este complexa, dupa cum complexa este

si lumea in care traieste. Si aici putem sa vorbim despre un
sistem termodinamic, dar aici el este supus in mai mare
masura,si pe mai multe cai, dereglarii valorii raportului dintre
vitezele de evolutie ale parametrilor de stare ai celor doua
componente. Lumea in care omul traieste se modifica in ritm
alert tocmai din cauza actiunilor sale (ne referim si la cele
intreprinse cu bune intentii), dar se modifica in ritm alert si
cerintele, asteptarile, aspiratiile omului. Cum aceste
modificari pun mereu si tot mai intens in pericol homeostazia
fiintei umane in toate cele patru dimensiuni ale sale (in mod
diferit, desigur), sporind entropia, integrarea, in fapt, poate fi
inteleasa ca un proces permanent de readucere a nivelului
entropiei la valori optime vietuirii, reflectarii rational-
afective, coexistentei si valorizarii sale prin creatie.
Specificul integrarii fiitei umane rezulta si din faptul
ca, prin intermediul ratiunii, dimensiunile biologica si
psihologica, existente si la animal (desigur la alte valori),
dobindesc semnificatii noi, specific umane, prin care ele sint,
de multe ori, deturnate in mare masura de la rosturile lor
initiale. Una dintre necesitatile dimensiunii biologice este
aceea de a se hrani, de a aduce in mediul intern substantele
organice si anorganice reclamate de celulele sale (la nivel de
celula, avem aceleasi nevoi ca oricare sistem viu). Dar, omul
nu numai ca a antropizat comportamentul alimentar (acesta
se termina in momentul deglutitiei!), in sensul ca preparam
hrana in felurite chipuri, ceea ce nu mai tine de latura
biologica, ci de cea psihologica, utilizam instrumente
speciale in acest scop etc., ceea ce tine de dimensiunile
sociala si culturala. Prin ceea ce „punem” pe masa, prin
modul de aranjare a mesei etc. ne definim conditia socio-
culturala si ne exprimam respectul fata de persoana invitata,
toate acestea facindu-ne placere (dimensiune psihologica
opereaza in baza principiului hedonic!).
Cum prin actiunile sale fiinta umana nu modifica doar
lumea in care traieste, ci se modifica si pe sine, se intelege ca
de fericirea sau nefericirea sa este singurul raspunzator!
Avind in vedere ordinea in care se dezvolta cele patru
dimensiuni, putem afirma ca dimensiunea culturala este cea
care ramine mereu neimplinita, la ea fiind mereu ceva de
adaugat, de schimbat, si aceasta pe tot parcursul vietii (fara a
ne revendica iluministi!). Dam prioritate acestei dimensiuni,
intrucit si dimensiunea sociala este un produs cultural;
intelegind prin cultura tot ceea ce omul adauga Naturii
naturale. Prin structurarea armonioasa a celor patru
dimensiuni (prin educatie-autoeducatie, instructie-
autoinstructie etc.), prin pastrarea unor relatii armonioase cu
lumea, care este propria noastra creatie, vom reusi sa
mentinem entropia la un nivel redus si, astfel, sa ne simtim
impacati cu noi insine si cu ceilalti.

NEURO3

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NEURO3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NEUROPSIHOLOGIE-curs sem I

CAP.1.OMUL - FIINTA INFORMATIONAL-RATIONALA

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 12

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 13

CAP.2. ORGANISMUL UMAN CA SISTEM

Question 1 10 points Save

a. totalitatea relatiilor dintre partile

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 21

a. totalitatea partilor si a relatiilor

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 22

CAP.3. CELULA CA SISTEM TERMODINAMIC

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 28

a. sint organite veziculare

CAP.4 SI 5. NEURONUL – CELULA EXCITABILA SI

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 37

b. un anumit raport intre

a. legarea Ca++ de proteinele canal

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 38

CAP.6. NEURONUL – COMPONENTA A SISTEMULUI

CAP.7. ARCUL REFLEX CA SISTEM CIBERNETIC

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 49

CAP.8. RELATII INTERNEURONALE IN CADRUL

a. favorizeaza mentinerea atentiei

a. sta la baza elaborarii

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 54

CAP.9. CENTRII NERVOSI

a. este intotdeauna negativa

a. existenta unui numar

CAP.10. ACTIVITATEA INTEGRATOARE A

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 59

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 63

CAP.11.PRIVIRE GENERALA ASUPRA

CAP.12. INTEGRAREA ENDOCRINA

CAP.13. INTEGRAREA NEUROENDOCRINA

Daca, din cauza unui consum tisular crescut sau/si a

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 72

CAP.14. SFERELE INTEGRARII FIINTEI UMANE

Fiinta umana este complexa, dupa cum complexa este

Neuropsihologie-curs sem.I-Universitatea Spiru Haret-Blackbord Academic Suite 80

S-ar putea să vă placă și