← Primele ingrijiri acordate copilului

Cresterea copiilor in Transilvania →

Botezul copilului – intre prescriptia biblica si necesitatea

momentului
Iulie 31st, 2009 by alunita

Venirea pe lume, naşterea trupească a unui om trebuia să fie însoţită la scurtă vreme după
acest eveniment unic de un altul, la fel sau poate chiar mai important decât primul în scara de
valori a timpului: naşterea duhovnicească, întru Hristos, care se făcea prin taina botezului.
Act public şi privat în acelaşi timp, botezul reprezintă socializarea nou născutului, ocupându-
şi prin această ceremonie locul în sistemul de ierarhii şi solidarităţi din cadrul comunităţii.
Acestui act i s-au atribuit mai multe semnificaţii: botezul este, în primul rând, cel mai
important ritual de iniţiere, prin intermediul căruia copilul este integrat în societatea în care s-
a născut. Prin intermediul acestui sacrament copilul devine o persoană reală, cu un nume.
Este ştiut faptul că în lumea ţărănească părinţii evită să se refere la fătul născut ca la o
persoană, cu un nume; chiar şi astăzi, deşi ştiu relativ din luna a cincea ce sex are copilul lor
şi ştiu ce nume va purta, dintr-o superstiţie mai veche decât ne-am putea imagina, aceea de a
nu o lua înaintea timpului, înaintea lui Dumnezeu, părinţii se referă la cel mic cu apelativul
„bebe”[1].
Până la introducerea legislaţiei civile, prin legile speciale din 1895, consemnarea
botezului în registrul parohial formaliza existenţa unui individ. Certificatul de botez
(testimoniul) era singurul act de care se ţinea seama în societate în ceea ce priveşte declararea
identităţii individuale. Cu atât mai mult actul botezului deschide individului calea spre
societatea din care face parte. Este actul său de naştere.
Arnold Van Gennep consideră botezul un rit de integrare, împreună cu denominaţia,
alăptarea rituală, apariţia primului dinte etc. Botezul urmează riturilor de trecere, „acele rituri
care au ca obiect să îl facă pe copil să intre în perioada liminară ce durează, în funcţie de
populaţie, de la 2 la 40 de zile sau mai mult”[2].
Din punctul de vedere al Bisericii, botezul, una din tainele esenţiale ale creştinismului,
avea menirea de a-l introduce pe individ, fie prunc sau om în toată firea, în rândul comunităţii
de credincioşi. El reprezintă „baia naşterii a doao” adică, pe lângă naşterea biologică, certifică
calitatea de nou membru al comunităţii creştine. Prin naşterea rezultată din împreunarea
dintre femeie şi bărbat copilul este părtaş la păcatul originar, iar taina botezului reprezintă
tocmai spălarea acestui păcat şi intrarea în biserica domnului. El este prima condiţie a
mântuirii, a salvării,este „calea cea dintîe la credinţa lui Hristos şi pentru aceia se numeşte
uşa celorlalte taine”[3]
Necesitatea botezului, una stringentă în societatea tradiţională, derivă din credinţa că
„fără el, fără de pofta şi dorul de a-l primi nimenea, niciodată, întru viaţa de veci şi întru
împărăţia cerurilor nu poate să intre”[4]. El este lipsă tuturor, „pre sugători şi pre prunci,
pre tineri şi pre bătrâni”, căci acesta singur „şi înlăuntru de tot păcatul curăţă”.
În societatea tradiţională, regula generală consta în botezarea copilului la doar câteva
zile după ce s-a născut, de obicei la biserică, în cadrul unei ceremonii specifice în care se
rosteau formulele de trecere la comunitatea creştină. Excepţiile, nu puţine la număr dată fiind
mortalitatea infantilă crescută din epocă (sursele indicând un procent de 36-38 la mie în timp
ce natalitatea se situa undeva în jur de 40 la mie)[5], impuneau un altfel de ritual în care
românii se puteau dispensa de botezul la biserică, ba chiar şi de prezenţa preotului în caz de
necesitate stringentă. Dacă nou-născutul era sănătos, părinţii săvîrşeau actul botezului a opta
zi, uneori chiar mai târziu, după ce şi mama se întrema şi se punea pe picioare. Dacă însă era
„de constituţie slabă, bolnăvicioasă, atunci caută să-l boteze cât mai degrabă, ca nu cumva să
moară nebotezat”[6]. Şi atunci, „în vreme de lipsă”, cel mai adesea moaşele oficiau acest act,
preoţii având misiunea de a le învăţa cum se săvârşeşte această sfântă taină: „din dragoste
este datoare aşişderea şi din dreptate pentru că au primit o deregătorie ca aceia care
cuprinde în sine şi datoria de a boteza în vreme de lipsă”[7].

Biserica a instituit şi o ierarhie a celor ce pot oficia botezul şi a ţinut ca această ierarhie
să fie respectată. Astfel, „de iaste de faţă parohul, el trebuie să boteze; dacă nu-i paroh,
trebuie preotul, măcar că nu-i paroh; al treilea – diaconul, al patrulea ipodiaconul, cinci –
clericii cari sunt însemnaţi, apoi mireanul, femeia şi necredinciosul. Însă de va şti mai bine
femeia decât omul prost rândul botezului, trebuie femeaia să boteaze, ca încă şi când s-ar
întâmpla ca numai o parte ar fi născută a pruncului din mumă-sa, pentru ruşine trebuie
femeaia să boteaze şi nu parohul, de ar fi frică că ar muri pruncul”. Iată deci că se mai pot
face şi anumite derogări de la regulă, mai ales atunci când situaţia o impune. Astfel, de
exemplu, dacă preotul cere prea mult pentru oficierea ceremoniei, atunci credincioşii pot
apela la diaconi pentru acelaşi serviciu. La fel şi dacă preotul ar fi oprit de către autorităţile
superioare ierarhic dintr-o pricină sau alta.
 În situaţii fortuite însăşi părintele îşi putea boteza copilul, integrându-l astfel în
comunitatea credincioşilor înainte ca ceva rău să se întâmple şi pentru ca astfel botezat
sufletul său să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu.
Însă naşii de botez îndeplinesc un rol profund în cadrul acestei ceremonii şi pe
parcursul întregii vieţi a finului, stabilind cu acesta o relaţie spirituală şi asigurându-i o formă
de protecţie socială de absolută necesitate în societatea secolului trecut. Instituţia năşiei are o
profundă semnificaţie creştină, completând rudenia biologică (de sânge). Ea dobândeşte un
caracter de relaţie permanentă – care leagă două grupuri familiale între ele: naşii şi finii.
Codul Civil General Austriac considerau că naşii deveneau „părinţi spirituali” aflându-se în
relaţii de rudenie cu finii lor până la a patra spiţă. Naşii de botez, care puteau fi un cuplu
căsătorit sau persoane necăsătorite, sunt indispensabili în cazul ceremoniilor de botez făcute
la biserică, tot aşa cum, la nevoie, în situaţii primejdioase, absenţa lor nu este considerată o
piedică în calea botezului. Cât priveşte datoria naşilor, aceştia au de îndeplinit următoarele
sarcini: „să deie pruncul la botezătoriu, să răspundă pentru el, de nu va fi în vreme de a
răspunde pentru sine primitoriul. A treia – de a-l ţinea până să botează, a patra – a-l ridica
din apă şi a-l lua de la botezătoriu”, sarcini care sunt legate de ceremonia botezului. Dar tot
de datoria naşilor este de „a-l iubi pe cel botezat ca pre fiul său cel duhovnicesc, a ruga pe
Dumnezeu pentru el, a lua sama ca bine şi creştineşte să se crească de părinţi iară de ar
muri părinţii înşişi sunt datori a plini aceasta; a avea grijă ca toate acestea ce în botez le-au
făgăduit viind în vârstă să le ţie şi să le plinească”[8].

Iată aşadar că a năşi pe cineva nu înseamnă doar a fi prezent fizic în momentul

ceremoniei, ci un angajament pe termen lung, un contract nescris care atribuie naşilor
îndatoriri similare celor părinteşti. Dacă părinţii trebuiau să se ocupe de creşterea copilului,
de toate cele materiale, naşii erau datori să-l crească în credinţa creştină, să aibă grijă de cele
ce privesc sufletul, de creşterea spirituală a finului lor. Ei asigurau protecţia copilului şi pe
umerii lor cădea sarcina creşterii şi educării acestora dacă părinţii trupeşti ar fi încetat din
viaţă.
Este interesantă înşiruirea categoriilor indezirabile, a celor ce nu pot fi naşi. Astfel, „nu
pot fi, nici trebuie primiţi cari nu pot plini datoriile cele mai sus scrise, de unde nu pot fi
muţii şi cei fără de minte, cei nebotezaţi, necredincioşii, ereticii cei ce s-au lepădat de lege,
cei cu nărav sau meşteşug urât precum comedianţii, scornitorii de minciuni, cămătarii, cei ce
ţin ţiitoare, beţivii, suduitorii, care ţin mânie de obşte pre alţii şi nu vreu a să înpăca,
afurisiţii, cei opriţi de la biserică sau cei ce în vremea Paştilor nu să spovedesc sau nu să
cuminecă”.[9] Se poate lesne observa retincenţa ce exista în epocă faţă de aşa zisele
profesiuni liberale (cum ar fi „actoria” în forma sa incipientă), ca şi severa sancţionare de
către societate a celor cu un caracter considerat deviant, care nu fac cinste comunităţii şi
calităţii de creştin. De asemenea, nici clericilor, călugărilor, călugăriţelor sau părinţilor, cu
excepţia cazurilor menţionate, nu li se permite a fi naşi de botez în circumstanţe obişnuite.
Ca în orice comunitate tradiţională care se respectă, preotul joacă unul dintre cele mai
importante roluri la scara acesteia. În sarcina lui cad o serie de îndatoriri printre care unele în
mod special fac trimitere la botez. Spre exemplu, el trebuie să fie sfătuitor în ceea ce priveşte
alegerea naşilor, îndemnându-i pe părinţi să aleagă de naşi „dintre cei mai cuvioşi, care să
aibă mai mare grijă de suflet decât de hrana vieţii botezatului”, şi să aibă grijă ca cei botezaţi
să primească nume din calendarul bisericesc. Mare grijă trebuie să aibă preoţii de asemenea
ca nu cumva, din nebăgare de seamă, să boteze prunci morţi. Totodată, preotul trebuie să
atragă atenţia părinţilor de a nu dormi într-un pat cu copilul ca nu cumva să îl sufoce în somn
(un fel de profilaxie pediatrică) şi să îi oprească de la a petrece şi a chefui după împlinirea
ceremoniei pentru că una ca aceasta nu se cuvine credincioşilor.
Însă cea mai importantă obligaţie a preotului rămâne aceea de a trece în registrul
matricol toate datele nou născutului, respectiv „numele pruncilor, a naşilor şi în ce an, lună şi
ziuă s-au botezat pruncul în biserică sau aiurea , din pat legiuit sau nelegiuit s-au născut”.

În sfârşit am ajuns şi la ceremonia botezului. Aşa cum ni se spune, pruncul trebuie adus
la biserică de către naşii săi. În uşa bisericii preotul desface faşa pruncului şi, dezbrăcat, îl
întoarce cu faţa spre răsărit şi suflă de trei ori peste faţa lui. Apoi, cu mâna pe capul lui, spune
rugăciunea „în numele Tatălui, Doamne Dumnezeul adevărului şi toate celelalte, după
aceasta jurământul… după aceasta fiind descins şi desculţ cel ce vrea să se boteze îl întoarce
preotul spre apus şi zice de trei ori: „leapăzi-te de Sătana şi de toate lucrurile lui şi de toţi
îngerii lui şi de toate slujbele lui şi de toată trufia lui” iar naşul răspunde lepădatu-mă…şi
după ce va întreba acestea trei ori îi zice preotul să zică şi-l suflă şi-l scuipă pre el”. Apoi
naşul îl întoarce pe copil cu faţa spre răsărit, iar preotul spune de trei ori: „împreunezi-te cu
Isus Cristos”, iar naşul răspunde afirmativ tot de trei ori în numele pruncului după care se
rosteşte Crezul şi se face închinarea către sfînta Troiţă. Abia după ce tot acest ritual a fost
îndeplinit se intră în biserică spre a se împlini şi taina botezului. Ca la un eveniment cu
adevărat important, preotul, odată intrat în biserică, îşi schimbă veşmintele de rând cu altele
albe, după care aprinde toate lumânările şi cădelniţa. Se rostesc o serie de rugăciuni, după
care preotul „cu cei ce să vor afla înlăuntru cântă de trei ori aliluia făcând trei cruci cu untul
de lemn în apă, după aceia zice blagoslovit e Dumnezeu cel ce luminează şi sfinţeşte pre tot
omul ve vine în lume acum şi în pururea şi în vecii vecilor amin. Şi să aduce cel ce va să se
boteze. Iară preotul ia din untul de lemn şi face chipul crucii pre frunte şi pre piept şi pre
spate, întâi la frunte zicând: unge-se robul lui Dumnezeu (cutare) cu untul de lemn al
bucuriei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi însemnează pe piept şi la
spate zicând: spre tămăduirea trupului şi a sufletului, la urechi: spre ascultarea credinţei; la
picioare: ca să umble în urmele Tale; la mâini: mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. Şi după
ce va unge tot trupul botează pre el preotul ţinându-l pre dânsul drept căutând spre răsărit şi
zicând: botează-se robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
Amin.

Zicând toate acestea, preotul scufundă sau toarnă apă sfinţită de trei ori peste cel ce se
botează, după care noul botezat este îmbrăcat în haine noi aduse de către naşi, rostindu-se
formula „îmbracă-se robul lui Dumnezeu cutare în haina dreptăţii”, iar ceremonia se încheie
cu actul miruirii[10].
În satele din Câmpia Transilvaniei se obişnuia ca naşii să pregătească lumânări şi o
cană, care va rămâne la finul lor pentru toată viaţa. Lumânările se împodobeau cu betelii
(panglici) şi cu busuioc, aducător de noroc, şi se aprindeau în timpul ceremoniei. Conform
tradiţiilor, aceste lumânări se păstrau până la cununia celui botezat[11]. Rolul ei este unul de
protecţie, ferindu-l pe copil de boli şi casa de primejdii.
La ceremonie participau naşii, tatăl copilului, rudele şi moaşa. Mama, considerată
spurcată (murdară) până la 40 de zile când i se citea „molitva de curăţenie” „pentru a scăpa
de păcatele ce apasă asupra ei”, este absentă de la acest ceremonial, aşa cum este absentă din
comunitate. Abia după cele 40 de zile, respectate cu sfinţenie, femeia iese din casă şi primul
drum pe care îl face este la naşă, cu copilul în braţe. Deci la botezul copilului, petrecut
imediat după naştere, nu poate participa. În directă legătură cu ritul de trecere sunt formulele
care se rostesc în afara ceremonialului propriu-zis. La întoarcerea de la biserică sau atunci
când dădea înapoi copilul mamei – dacă ceremonia se petrecea acasă – naşa de botez rostea
formula „am dus un păgân, aduc un creştin”[12], formulă ce atestă trecerea spirituală spre
comunitatea creştină, integrarea copilului în comunitate. Desigur, obiceiurile diferă de la zonă
la zonă, adesea de la sat la sat. Vasile Pop exemplifică prin redarea obiceiurilor din câteva
sate: în unele dintre acestea se obişnuia ca odată întors de la botez copilul să fie aşezat în
mijlocul casei, pe o masă mare şi împodobită. Naşa rostea de trei ori formula „am luat un
păgân am adus un creştin” şi apoi lăsa copilul pe masă iar acesta făcea apoi obiectul
diverselor aclamaţii şi urări, menie să îi asigure un viitor de „om mare” şi sănătos.
Manualele de sfaturi atrag atenţia că între actul de curăţenie sufletească sub care este
perceput botezul din punct de vedere religios şi consecinţele efective asupra corpului
copilului ar putea exista unele diferenţe. Astfel, Simion Stoica atrăgea atenţia la 1895
„părinţilor şi onorabililor preoţi la vătămarea sănătăţii copilului ce se comite uneori prin acest
act creştinesc. Pe un biet copil, care din pântecele mamă-sa a ieşit dintr-o căldură destul de
mărişoară, care a fost scăldat iară numai în apă caldă – peste vreo câteva ore sau zile după
naştere, încă şi în timpul de iarnă, îl vedem ducendu-l la biserică, unde dezbrăcându-l în
pielea goală mai toarnă şi apă rece pe el”[13]. Medic cercual în Rodna Veche, Simeon Stoica
recomandă părinţilor şi preoţilor să se „lase de acest obicei rău” care produce „matrici,
zgârciuri (frasuri)” şi să boteze copilul în timp de iarnă în casă, în apă încălzită, „nu cu apă
rece precum pretind unii preoţi comozi şi virtuoşi…”[14].
Odată cu ceremonia botezului copilul este integrat în comunitatea sătească, în
comunitatea creştină. El primeşte un nume[15], ceea ce îi conferă o identitate, desprinsă din
identitatea părinţilor săi naturali, şi un loc în cadrul relaţiilor de grup din familie şi din
comunitate.

[1]Ioana Popescu, Despre superstiţii la poporul român, în emisiunea Vorba de cultură, Radio România-
Cultural, Vineri, 19 septembrie, orele 12-13.

[2]Arnold Van Gennep, op.cit., pp. 58-59.

[3]Toader Nicoară, op.cit., p. 141.

[4]Ibidem, p. 141.

[5]Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, pp.
117-118.
[6]Simion Florea Marian, op.cit. p. 119.

[7]Gheorghe Şincai, Catechismul cel mare, Blaj, 1783, p.51.

[8]Samuil Clain, Teologie dogmatică şi moralicească despre taina botezului, după învăţătura bunilor
credincioşi dascăli întocmită cu mărtuirii din Sfânta Scriptură, SS Părinţi şi din Trădania bisericii întărită, spre
învăţătura clerului celui tânăr rumânesc, Blaj, 1801, p. 70.