1

-I-

CULTURĂ – NATURĂ UMANĂ – PERSONALITATE

Conceptul sau termenul de cultură (provenind din latinescul cultura, cu rădăcina în colere,
cu senul de a cultiva) se referă, în genere, la tipare de activitate umană şi la acele structuri
simbolice care dau sens şi conferă importanţă unor atari activităţi.
Pentru a reda esenţa termenului, în mod repetat definit de exegeţi de-a lungul timpului, am
putea spune că orice cultură poate fi descrisă ca un sistem de simboluri şi înţelesuri, creat,
dezvoltat şi transmis din generaţie în generaţie, la nivelul diverselor comunităţi. Aceste
componente ale sistemului nu acceptă hotare limită în spaţiu şi timp, ci se află într-un flux
continuu al devenirii lor şi interacţionează sau se află în situaţie de competiţie unele cu altele.
Ţinând seama de considerabilul volum de literatură de specialitate dedicată acestui domeniu
de studiu, orice abordare a sa se dovedeşte extrem de complexă, cu multiple unghiuri şi
perspective de exegeză – dar, în egală măsură, şi cât se poate de înşelătoare prin însăşi
complexitatea ei, greu de aşezat şi încătuşat în tipare fixe sau rigide.
Drept urmare, ca sigur principiu de lucru, considerăm utilă clarificarea câtorva concepte de
bază. Scopul trecerii în revistă şi al încercării de clarificare a acestora se dovedeşte util fie şi
pentru simplul considerent că multe dintre ele se întâlnesc ca numitor comun în definirea şi
explicarea fiecăruia.
Ca atare, anumite elemente conţinute în definiţii sau, mai degrabă, în descrieri şi explicaţii ale
termenilor de cultură, natură umană sau personalitate ar putea clarifica, sperăm, multe
dintre noţiunile şi conceptele cu care se va opera în secţiunile ce vor urma.
Conceptul de civilizaţie, strâns relaţionat de cele deja menţionate, va face obiectul unei
analize separate.
Pentru a evita ambiguităţi în descriereea şi analizarea acestor concepte, am recurs, de regulă,
la referinţe furnizate de surse consacrate, precum dicţionare şi enciclopedii (1) .

NOTĂ: Obiectul abordării de faţă vizează problematici legate de termenul/conceptul de

cultură aşa cum el este abordat în cadrul definiţiei A.

1. Cultură

1.1. Cultura ca programare a minţii/intelectului (cultura A.)

Într-o atare accepţiune, cultura A ar putea fi considerată drept acea totalitate a aspectelor
de comportament uman şi a produselor acestuia, toate înglobate sau întruchipate în
vorbire, gândire, acţiuni, realităţi sociale şi vestigii materiale. Acestea constituie complexe
distincte de tradiţii, tipare de comportament uman sau alte caracteristici sociale standardizate.
Toate acestea sunt, inevitabil, strâns legate de o anume grupare socială sau religioasă, de
 2

anume îndeletniciri sau profesii, de sex, de considerente de vârstă sau de apartenenţă socială
(clasă socială).

1.1.2. Identificatorii culturali

În decursul timpului, o trecere în revistă a definiţiilor date culturilor şi teoriilor legate de
acestea pot evidenţia opinii şi aspecte contradictorii privind conceptualizarea termenului, a
descrierii, a evaluării sau măsurării acestuia. În special în era modernă, astfel de analize şi
abordări se cer a fi cât se poate de flexibile şi deschise. Ele trebuie să ţină seamă de faptul că
orice element sau idee legată de conceptul de cultură a crescut şi s-a conturat printr-o
multitudine de caracteristici şi variabile care se pot însuma în ceea ce se cheamă constituenţi
de identitate culturală. Fiecare dintre aceştia pot apărea şi se pot manifesta la nivel de
individ, ei pot fi de natură socială, etnică sau religioasă, pot include considerente legate de
profesii sau de structuri organizatorice şi, în timpurile moderne, chiar de structuri
corporaţionale.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, aceste elemente constitutive – identificatorii culturali –
contribuie la modelarea a ceea ce se poate numi memoria unei culturi sau comunităţi
anume. În fapt, o atare memorie nu este nimic altceva decât un depozit de specificităţi şi
identificatori culturali, preţuit şi apărat de cei ce populează o anume cultură. Termenul va fi
des întâlnit în secţiunile ce vor urma, fiind cât se poate de semnificativ pentru înţelegerea şi
analizarea multor elemente şi fenomene legate de înţelegerea şi studiul culturilor şi
civilizaţiilor.
În special în zilele noastre, orice analiză având drept ţintă culturi sau civilizaţii nu suportă
decizii categorice, mai ales în măsura în care se au în vedere parametri de referinţă precum
globalizarea, expansiunea şi impactul tehnologiei informaţionale (IT) sau studiul relaţiilor
dintre două (cross-) sau mai multe (multi-) culturi.
Astfel, o categorizare simplistă (operaţională cu sute de ani în urmă) ar presupune că un
individ care ar locui într-un anume loc, la o anume dată şi într-un anume context s-ar
identifica cu o anume cultură (ca întruchipare a tuturor acestor elemente constitutive şi
definitorii).
Ar fi lejer, deci, să considerăm că un individ care ar trăi în Anglia s-ar identifica, mai presus
de orice, cu elemente caracteristice culturii britanice sau, prin extindere, ale celei germanice.
Cu toate acestea, prin prisma opţiunilor aceluiaşi individ, din punct de vedere cultural, el are
dreptul de a se considera englez, galez, scoţian, creştin, occidental sau european. Precum se
vede, un individ poate vorbi de un anume „machiaj cultural” oricând valabil din perspectiva
propriei alegeri.
Cele de mai sus arată că, în astfel de cazuri, cercetarea are datoria de a stabili şi identifica
acele componente sau particularităţi culturale definitorii (identificatorii culturali) pentru
persoana în cauză, acel set minimal de constituenţi depistabili în sfera normelor, valorilor,
crezurilor, simbolurilor, practicilor etc.

1.1.3. Durata existenţei şi formele de manifestare ale unei culturi

Pentru a ne continua linia de analiză, dacă vom lua în considerare noţiunile de intelect,
raţionament şi conştiinţă ni se va părea limpede faptul că durata de viaţă a oricărei
culturi (intervalul de timp şi spaţiu al existenţei şi al manifestării sale) va depinde de acea
 3

capacitate specifică exclusiv oamenilor/indivizilor de a performa prin elemente de gândire

raţională şi abstractă identificabile şi, ca atare, de netăgăduit.
Este firesc, deci, că orice cultură se cere abordată prin prisma acelor capacităţi umane de a
crea şi a comunica un summum de gândiri, raţionamente şi activităţi umane sau de
produse ale tuturor acestora.
În această privinţă, de subliniat este faptul că toate aceste produse materiale şi spirituale sunt
transmise din generaţie în generaţie ca moştenire intelectuală şi nu ca zestre genetică.
Aşadar, ca produse ale intelectului uman, ele sunt filtrate de experienţă, asimilate şi certificate
la nivel de societate. Odată obţinută această recunoaştere, produsele culturale se pot constitui
în seturi de simboluri şi valori ce se vor transmite istoric, prin generaţii succesive.
Fără îndoială, transmiterea moştenirii evidenţiază atât caracteristici pozitive (mărci de
progres) cât şi negative (factori de regres). Ambele seturi sunt trecute printr-o considerabilă
baterie de filtre, o triere în urma căreia ele ajung să fie parte integrantă în devenirea unei
culturi.
Prin urmare, încă o dată, orice cultură rămâne acea totalitate de elemente şi caracteristici
care întregesc fizionomia unui grup, a unei comunităţi, a unei familii sau chiar a unei
organizaţii sau profesii.
Orice cultură este un fenomen colectiv şi, esenţialmente, învăţată şi nu moştenită. Acest
proces de învăţare a culturii căreia orice individ îi aparţine este consacrată în literatura de
speciaitate prin termenul de inculturare sau învăţarea primei culturi. In această ipostază,
cultura devine profesorul/pedagogul, iar totalitatea indivizilor care o populează devin
discipolii săi.
Evident, există varii maniere în care particularităţile şi, implicit, diferenţele culturale se
manifestă. De aceea ar fi, poate, înţelept de ştiut că pretutindeni oamenii se confruntă cu
probleme relativ asemănătoare, dar care îşi aşteaptă rezolvarea de la minţi diferite şi
maniere de acţiune diferite. Orice contact, confruntare, sau relaţie interculturală (dacă se
doreşte a fi benefică şi productivă) trebuie să aibă în vedere tocmai aceste diferenţe ce survin
în manierele de gândire şi acţiune. Ignorarea acestui deziderat nu va produce decât
respingere, eşecuri, insatisfacţii, neînţelegeri sau chiar serioase conflicte sau daune
ireparabile.
Oricum, credem că se cuvine din nou amintit faptul că orice abordare sau exegeză operată
asupra unei culturi sau a unui element/fapt de cultură, va rămâne, esenţialmente, sub
incidenţa relativului. Explicaţia este oferită de simplul fapt că nicio cultură nu poate
furniza criterii supreme de judecată în relaţie cu o alta sau altele; nicio cultură nu poate
şi nu are căderea de a emite scări de valori, de norme sau standarde (ex. de tipul
superior/inferior) în raport cu alta sau altele.
În această privinţă, ca marcă de atenţionare şi principiu călăuzitor, este util de reţinut faptul
că termenul/conceptul de cultură este un construct, şi nu ceva palpabil. O atare manieră
de abordare va evidenţia faptul că, în esenţă, o cultură rămâne un model cu formulări bazate
pe observaţie şi pe analiză şi sinteză, în conformitate cu ceea ce este observabil şi formulat
pentru a face parte dintr-un anume cadru teoretic. (Collins English Dictionary).
Cu titlu de sugestie, a vorbi despre cultură este un lucru similar cu abordarea viitorului, ca
dimensiune de timp. Aşa cum viitorul este abordat în relaţie cu prezentul, fiind o proiecţie a
acestuia, şi o cultură este un construct impalpabil, o proiecţie mentală a prezentului fiecărui
individ (materializată prin raţionamente sau acţiuni) la care, evident, contribuie întregul
 4

cuantum de experienţă al trecutului. Prin urmare, din această perspectivă, cultura va consta
în ceea ce o definim, la fel cum viitorul se poate materializa potrivit felului în care un individ
îşi va formula proiecţia acestuia din prezent: ceva se va întâmpla sau nu, se va fi întâmplat
sau nu, ceva ce urmează să se întâmple sau nu ca rezultat al unei cauze, ca o intenţie
exprimată, ca un „ce” planificat (dependent de vorbitor sau de context).

1.2. Cultura ca excelenţă a facultăţilor umane (cultura B.)

În această accepţiune, cultura este (prin educaţie, disciplină şi experienţă socială) un act de
formare, de continuă dezvoltare şi rafinare a facultăţilor intelectuale. Prin educarea
intelectului, cultura B poate fi văzută ca acel demers de iluminare, de conferire de
rafinament şi excelenţă gustului, gândirii, comportamentului şi, mai ales, valorilor.
Cultura ca excelenţă a intelectului a fost abordată de mulţi exegeţi de-a lungul veacurilor.
Printre alţii, o încercare de definire asupra căreia ne-am oprit este cea a scriitorului şi
filozofului englez Matthew Arnold (1822-1888) în lucrarea sa Cultură şi anarhie, publicată în
1869.
Citându-l pe Matthew Arnold, cultura este văzută ca rezultatul a „ tot ceea ce este mai bun în
gândirea şi zicerea din întreaga omenire” (op.cit.). În mod evident, Arnold pune în ecuaţie
cultura B cu rafinarea continuă a intelectului şi comportamentului, cultivarea şi perfecţionarea
acestora în diferite contexte sociale.
O legitimă întrebare ar fi aceea dacă se pot stabili conexiuni între cele două accepţiuni ale
termenului (A şi B). Se poate vorbi, aici, de interdependenţă, prioritate, impact sau pondere a
uneia sau alteia? Credem că răspunsul poate fi dat de un simplu cuvânt: simbioză. Ea
constituie dualismul unui proces continuu de influenţă şi interdependenţă. O astfel de
incontestabilă realitate este, în fapt, certificatul de naştere şi devenire al oricărei culturi.
Numai un asemenea fericit mariaj poate emana puterea necesară diseminării şi transmiterii
substanţei şi influenţei unei culturi. Numai un asemenea mariaj o poate face recunoscută, o va
consacra şi îi va conferi excelenţă.
În absenţa unui necesar nivel de rafinament şi fără excelenţa dobândită prin trepte succesive
de cunoaştere, educaţie şi experienţă, nicio cultură nu-şi va putea defini conturul, nu-şi va găsi
identitatea şi nu va putea exercita influenţe sau disemina substanţă. Din raţionamente
asemănătoare, nicio cultură nu-şi va putea etala unicitatea, nu se va bucura de recunoaştere şi
nu va fi capabilă să-şi transmită produsele generaţiilor ce se succed.
Sugestiv, întrucâtva, această simbioză se poate considera ca primindu-şi energia din clasicul
principiu al economiei de piaţă: dinamismul cerererii şi al ofertei. Prin stadii succesive de
dezvoltare, cultura A oferă (evidenţiază) o mereu mai bogată şi variată vitrină de produse
culturale, materiale sau spirituale. Această etalare nu este altceva decât un stimulent adresat
oricărui individ către o continuă contemplare şi înţelegere, la nivele superioare, o invitaţie
pentru alegere şi selecţie, pentru o continuă îmbogăţire prin cunoaştere şi abilităţi.
Această mereu mai bogată etalare furnizează straturi din ce în ce mai consistente de excelenţă,
adăugând constant la cuantumul de substanţă calitativă şi cantitativă al culturii B. Odată
îmbogăţită, cultura B devine, la rându-i, din ce în ce mai exigentă şi selectivă în producerea de
noi generaţii de produse culturale şi, implicit, de noi şi noi configuraţii ale memoriei unei
culturi.
 5

1.3. Orizontul de aşteptare

Gradual, indivizii, prin capacitatea lor de a acumula şi depozita cunoştinţe, îşi crează şi îşi
sporesc potenţialul de a pătrunde şi urca în aşa-zisa „piramidă răsturnată a vieţii şi
cunoaşterii” (binecunoscutul termen al orizontului de aşteptare) care se deschide oricui,
direct proporţional cu experienţa şi cunoştinţele acumulate.
Vorbind astfel despre o cultură, fiecare individ are şansa de a pătrunde în esenţele sale şi a se
identifica cu produsele acesteia: simboluri, obiceiuri, practici, cutume, eroi, valori. Acest
drum de urcuş în piramidă descrie, în fapt, procesul de inculturare, de învăţare a acelei culturi
care-l găzduieşte ca actor cultural. Învăţarea se desăvârşeşte pe drumul către starea de adult,
prin instrumente de comunicare (vorbire, gesturi sau imagini, educaţie) şi prin expunere şi
participare la fapte de viaţă din cadrul diferitelor contexte ale culturii gazdă.
Întrebările, răspunsurile sau nedumeririle pe care orice individ le poate avea în legătură cu
propria-i cultură vor fi furnizate sau elucidate direct proporţional cu capacitatea sa de a avansa
în piramidă. Principiul operării sau al relaţiei individului cu acest itinerar este cel al cererii şi
ofertei în ceea ce priveşte împărtăşirea şi fluxul cunoştinţelor. Prin urmare, parola sau
principiul de pătrundere şi avansare în edificiu este simplă: fiecare obţine exact atât cât este
capabil să dea. În termeni populari, întregul mecanism s-ar ilustra, simplu, prin zicala: „după
faptă şi răsplată”.
Acest mecanism, printre altele, dezvăluie calitatea, dar şi dimensiunea de percepţie şi
înţelegere a fiecărui individ şi devenirea sa în timp. Cu precauţia de rigoare, în privinţa
dimensiunii timp, raţionamente smilare s-ar putea aplica şi culturilor sau aspectelor de viaţă,
în general.
În toate planurile, acestea cresc, se îmbogăţesc şi devin din ce în ce mai complexe, pe măsură
ce se realizează standarde superioare de înţelegere şi performanţă. Este binecunoscut faptul că
intelectul, capacitatea de a raţiona a indivizilor poate înregistra, în timp, diverse nivele de
percepţie calitativă sau cantitativă ale aceloraşi entităţi-ţintă. Cu alte cuvinte, capacitatea de
percepţie, de judecată şi de reacţie a fiecărui individ se află într-un continuu proces de
schimbare, în vreme ce posibilele sale ţinte de interacţiune – precum o operă de artă, o
partitură muzicală, o carte sau vestigii istorice – rămân, practic, aceleaşi. Receptarea şi
reacţiile care-i urmează se vor modifica direct proporţional cu dezvoltarea capacităţilor
intelectuale ale individului şi cu devenirea sa ca actor cultural (în ambele accepţiuni, A şi B,
din definirea conceptului de cultură).
Prin extindere şi analogie este evident că înţelegerea oricărei culturi este, în ultimă instanţă,
un exerciţiu de orizont de aşteptare. În virtutea acestui exerciţiu orice individ va deveni
conştient de faptul că o cultură reprezintă o individualitate, o irepetabilitate şi că nicio cultură
nu suportă acţiuni de multiplicare „la indigo”. Ca şi alte sisteme de comunicare, oricare ar fi
ele, culturile nu pot fi produse în serie şi nu pot deveni şabloane.
În altă ordine de idei, orice exerciţiu îndreptat către descrierea sau analiza unei culturi nu
poate trece cu vederea un alt element esenţial – şi anume, puterea. În capitolele ce vor urma,
acesta va fi regăsit ca termen recurent şi definitoriu prin contribuţia sa de netăgăduit la crearea
şi devenirea oricărei culturi, fie că aceasta urmează o linie constructivă sau una distructivă.
Puterea, prin diferitele sale accepţii sau întruchipări (forţă, cunoştinţe, tehnologie, informaţie
etc.) este, fără îndoială, acel elixir care poate aduce orice cultură la standarde superlative şi, ca
atare, o poate ridica la rangul de civilizaţie (subiect care va fi abordat într-o secţiune
ulterioară).
 6

2. Natura umană
Conceptul de natură umană este parte integrantă a gândirii de zi cu zi. Orice individ simte că
poate ajunge să cunoască natura umană prin trăsăturile de caracter sau manierele de
comportament ale altor indivizi pe care-i întâlneşte.
Evidenţele de ADN au dovedit faptul că omul modern îşi are originea undeva în Africa, acum
cca. 200.000 de ani. Concepţia comună în privinţa naturii umane este localizarea acesteia, pe
o scară de perfecţiune, undeva deasupra animalelor, plantelor sau a altor organisme vii.
În ceea ce priveşte substanţa şi natura fundamentală a oamenilor, se înregistrează diverse
perspective de analiză şi abordare: antropologice, filosofice, psihologice, sociologice,
religioase etc.
Probabil că, dintre toate, cea mai edificatoare se dovedeşte a fi perspectiva antropologiei
filosofice care, prin investigaţie empirică, a finalizat descrierea oamenilor ca fiind atât
creatori ai mediului, cât şi ai valorilor care-i identifică. Ca atare, natura umană este
înţeleasă ca un studiu sistematic al omului atât ca fiinţă fizică cât şi ca fiinţă morală.
Această descriere s-a cristalizat prin termenul homo sapiens (în latină: omul înţelept sau omul
ştiutor) – o fiinţă care se deosebeşte esenţial de animale, prin faptul că este înzestrat cu ceea
ce se cheamă intelect, raţionament şi cu acel ceva care se cheamă conştiinţă.
Prin comparaţie cu alte specii ale lumii vii, oamenii sunt înzestraţi cu o capacitate mentală
deosebit de dezvoltată, un creier capabil de raţionamente abstracte: ei pot să producă limbaj,
posedă capacitatea de introspecţie şi, mai ales, au imaginaţie şi forţă creativă. Totodată, spre
deosebire de animale, oamenii şi-au dezvoltat aptitudini speciale şi cât se poate de sofisticate
prin care pot nu numai comunica, dar şi schimba idei.
Deşi, spre exemplu, şi în lumea animală se întâlnesc feluri variate de co-abitare, de acţiune
sau de organizare, fiinţele umane s-au străduit constant să înţeleagă, să explice sau să
influenţeze lumea ce-i înconjoară, la nivele de performanţă net superioare. Nu mai puţin,
fiinţa umană şi-a evidenţiat capacitatea de a crea şi pune în practică structuri şi mecanisme
sociale din ce în ce mai complexe.
Dezvoltându-şi calităţi fizice aparte, precum poziţia bipedă, fiinţele umane şi-au putut elibera
membrele superioare, pe care le-au dedicat celor mai variate îndeletniciri. Aici, făurirea de
unelte rămâne, probabil, esenţială prin consecinţe şi impact. Totodată, dorinţa de a înţelege şi
controla fenomenele naturale a creat, treptat, alte căi şi mijloace de intervenţie: religia,
mitologia, ştiinţa etc.
Spre deosebire de animale, oamenii şi-au manifestat evident gustul şi înclinaţia către artă şi
frumos (homo aesteticus) – fapt care, cuplat cu dorinţa expresă de exprimare proprie, a
produs manifestări artistice şi culturale dintre cele mai variate: literatură, pictură, muzică,
sculptură, ahitectură, meşteşuguri etc.
Tot fiinţele umane, în calitate de actori culturali, şi-au dovedit infinita capacitate de a-şi făuri
şi certifica proprii lor identificatori culturali, întruchipaţi prin deja amintitele simboluri,
tradiţii şi practici, eroi sau valori.
Exemplificări ale diferenţelor vor rămâne mereu multiple. Ca atare, doar cu titlu de sugestie,
nu trebuie uitat că oamenii rămân singura specie existentă care este capabilă să aprindă
focul, să-si gătească mâncarea, să se îmbrace, să producă artă, să îmbrăţişeze o anume
 7

credinţă religioasă, să fie inventivă sau să dea dovadă de abilităţi de excepţie, precum
capacitatea de a citi, a scrie sau cea de a confecţiona unelte.
Natura umană poate fi, de asemenea, văzută şi prin prisma capacităţii lui homo sapiens de a-şi
forma aşteptări, de a simţi frică, bucurie, mânie, de a putea oferi şi împărtăşi dragoste, de a fi
satisfăcut de realizări şi multe, multe altele. Totuşi, în această zonă de analiză, pare evident
faptul că se pot întâlni unele caracteristici similare şi la nivelul regnului animal.
Sigur că se pot constata asemănări şi se pot face asocieri între animal şi fiinţa umană. Nu
trebuie uitat că ambii sunt consumatori de realitate (ceea ce le/îi înconjoară), ambii îşi
conturează şi au orizonturi de aşteptare şi ambii percep lumea înconjurătoatre prin cele două
prisme: forme şi conţinuturi sau înţelesuri sau, mai pragmatic, prin valori de întrebuinţare.
Tot ceea ce ne înconjoară arată într-un anume fel şi are un anume sens, o anume utilizare.
Cel ce nu poate ajunge la stadiul de a depăşi formele/imaginile prin care i se înfăţişează
realitatea rămâne ignorant şi, în secunda următoare, potenţială victimă. Acest lucru este
valabil atât pentru animale căt şi pentru fiinţele raţionale. Dar, în această privinţă, orice
argumentaţie se cere susţinută prin prisma diferenţierii dintre:
a. intelect şi raţiune, fundamental specifice fiinţei umane;
b. reflexe, instinctul de supravieţuire şi cel de perpetuare a speciei, fundamental
caracteristice regnului animal.

Un argument edificator care pledează pentru diferenţierea amintită este comportamentul

noului născut şi al copilului, până când acesta începe să dovedească că devine fiinţă raţională.
Gradual, reflexele sunt înlocuite de reacţii declanşate de faptul că realitatea înconjurătoare i se
înfăţişează prin sensuri ce sporesc în progresie geometrică, în raport cu cele percepute de un
animal. Evident, la această devenire contribuie acea capacitate de analiză, asociere şi sinteză,
net superioare oricărui animal şi de o prolificitate ale cărei limite nu se pot defini.
Este incontestabil faptul că, asemeni altor fiinţe, şi oamenii sunt transportori şi depozitari ai
esenţei speciei din care derivă şi sub a cărei „umbrelă” se dezvoltă. Acest fapt este explicat de
către biologia modernă prin conceptul de cod genetic întruchipat în structura moleculară a
ADN-ului.
În consecinţă, natura umană trebuie văzută ca un dat, ca zestre genetică, nu ca produs de
asimilaţie intelectuală.

3. Personalitatea
Temenul ca atare provine din latinescul persona, cu sensul de mască. Interesant, dar
explicabil, cu mult timp în urmă, în spectacolele de teatru, masca nu era înţeleasă (cum este în
accepţiunea şi utilizarea sa modernă) ca mijloc de ascundere a identităţii ci, din contra, ea
reprezenta mijlocul de identificare şi tipizare a unui anume personaj sau caracter: un sau o
persona.
Personalitatea este acea proprietate a oricărui individ de a fi o persoană individualizată care
etalează o complexitate de caracteristici de comportament, care îl/o distinge de alţi semeni ai
săi. O personalitate distinctă se reflectă într-un anume tip de gândire, de simţire şi de
comportament. Acestea vizează stări de spirit, atitudini sau opinii care, în totalitatea lor, se
regăsesc exprimate şi în interacţiunea cu alte persoane.
 8

Toate aceste caracteristici sunt fie intrinseci/înnăscute, fie dobândite. Sigur că trăsăturile
intrinseci sunt cele de debut – urmate, pe parcurs, de cele dobândite. Ansamblul lor se poate
modifica, în timp, şi ele pot fi observabile în relaţia individului cu mediul înconjurător sau cu
grupul social sau comunitatea căreia îi aparţine. Tot în timp, dobândirea acestor caracteristici
şi specificităţi este, practic, rezultatul contactului oricărui individ cu varii contexte: politic,
economic, social, educaţional, profesional etc.
În esenţă, potrivit concluziilor unanime ale cercetării, aspectul formativ al personalităţii unui
individ se conturează înaintea vârstei de 13-15 ani, imaginea de ansamblu fiind, mai întâi,
dată de caracteristici înnăscute, intrinseci. Evident că mediul în care individul trăieşte şi
performează îşi va lăsa şi el amprenta, producând modificări care sunt depistabile mai ales
dacă actul de cercetare se efectuează pe grupuri largi de indivizi din acelaşi mediu.
Datorită acestor două feluri de componente (înnăscute şi dobândite) care contribuie la
conturarea personalităţii, orice teste şi sondaje efectuate pentru considerente culturale se
realizează, de preferinţă, la nivel de grup şi nu de individ. Ele se dovedesc mult mai
relevante în depistarea şi descrierea specificităţilor unei culturi atunci când sunt colectate la
nivel de grup. Două explcaţii sunt elocvente. Mai întâi, cultura este un fenomen de grup şi
nu produsul unui individ izolat. In al doilea rând, în orice situaţie de chestionare a unei
persoane anume, aceasta înclină să evidenţieze caracteristici care îi aparţin, care o
individualizează (fie ele intrinseci sau dobândite), şi nu cele care ar fi relevante pentru un
grup, pentru o comunitate.
Pentru a evita interpretări ambigue, în virtutea celor prezentate până acum, poate şi o altă
clarificare s-ar dovedi utilă. Este vorba de valenţele combinatorii (colocaţii) în care apar
termenii de moştenire şi moştenit. În analizele mai sus întreprinse, moştenit apare drept
caracteristică definitorie atăt a naturii umane, cât şi a personalităţii. Mai mult, în oarecare
măsură şi potrivit unor anume accepţiuni, termenul se poate utiliza în descrierea unor
specificităţi de sorginte culturală, precum: concepţie, comportament, produse culturale.
În mod evident, ideea de moştenire, ca act de transmitere a ceva nu trebuie abordată
nediscriminat atunci când se face referire la genetică, psihologie sau la produse de natură
materială ori spirituală. În fiecare dintre situaţii, impactul şi urmările sunt diferite şi se cuvin
abordate în consecinţă. Prin urmare, trebuie diferenţiat sensul termenului moştenit de la caz la
caz, şi anume:
- când acesta este asociat cu natura umană (în accepţiunea sa de hartă genetică);
- în descrierea unui anume tip de personalitate (caracter sau specificităţi de natură
psihologică):
- când se referă, pur şi simplu, la actul de moştenire ca transmitere de la individ la individ
sau către organizaţii/instituţii a unor produse materiale sau intelectuale (produse culturale,
coduri de legi, norme de comportament, elemente de patrimoniu, strategii, tehnologii etc.

SINOPSIS

universală natura umană moştenită genetic

specifică unui individ personalitatea moştenită şi învăţată

 9

specifică unui grup cultura învăţată

sau unei categorii

o stare ideală, o condiţie civilizaţia învăţată

superlativă a „cărţii de indentitate”
a unei culturi

----.----

--------------------------------------------------
Encyclopaedia Britannica, The Hutchinson Encyclopaedia, Webster’s Third New International
Dictionary, Oxford English Dictionary, Longman Contemporary English Dictionary, Collins Cobuild
Dictionary of the English Language, Macmillan English Dictionary, Readers’ Digest Universal
Dictionary, DEX; dicţionare de specialitate (filosofie, drept, termeni juridici): Oxford Dictionary of
Law, Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford Dictionary of Modern Legal Usage, The Wordsworth
Dictionary of Phrase and Fable.