1

-II-

SOCIETATE, STAT, NAŢIUNE, STAT-NAŢIUNE

Atunci când studiul sau cercetarea se îndreaptă către culturi sau civilizaţii, alţi termeni
(precum cei menţionaţi în titlu) pot, deseori, genera ambiguităţi sau cauza abordări şi
interpretări eronate. De regulă, acestea sunt cauzate de inevitabile suprapuneri sau de
folosirea unor termeni similari. Când se încearcă definiri sau descrieri, fie că se vorbeşte
despre societăţi, state, naţiuni sau state-naţiuni se pot întâlni şi utiliza termeni sau parametri
de analiză comuni. Unii dintre aceştia: comunitate, popor/popoare, grupuri, colectivităţi,
asocieri, grupări, activităţi de grup sau colective, structuri teritoriale şi organizatorice comune
etc. Prin urmare, o explicitare a acestora se dovedeşte cât se poate de utilă.

1. Societatea
Pentru a evidenţia faptul că suprapuneri şi repetarea unor temeni se întâlneşte până şi în cele
mai autorizate surse de referinţe, iată o selecţie, rezumativă, a câtorva dintre definiţiile oferite
termenului de Encyclopaedia Britannica:
1. O întovărăşire sau asociaţie cu alţi semeni; o interacţiune prietenească sau intimă.
2. O asociere voluntară de indivizi în vederea realizării unor scopuri comune, în special
un grup organizat care conlucrează sau care se întruneşte periodic, datorită unor
interese comune, unor crezuri comune sau unei anume profesiuni.
3a. O grupare socială şi de cooperare pe o durată considerabilă, ai cărei membri au
dezvoltat structuri organizate de relaţii prin interacţiunea unora cu alţii.
3b. O comunitate, o naţiune, sau o grupare lărgită de oameni care au tradiţii comune,
instituţii comune, precum şi interese şi activităţi comune.
4. O parte a unei comunităţi, care se dovedeşte a fi o unitate distinctă a acesteia prin
scopuri specifice sau standarde de comportament si convieţuire; o grupare sau grupări
sociale care au o identitate clar marcată.
Prin urmare, coroborând cele de mai sus, o societate se poate defini ca fiind o grupare
organizată de indivizi, istoric determinată şi constituită ca atare printr-un sistem
organic de relaţii: sociale, economice, politice, profesionale şi aşa mai departe. Toate acestea
pot fi clar înţelese prin simpla examinare a noţiunilor-cheie, mai sus subliniate în definiţiile
selectate.
Ca sistem de organizare umană, în mod necesar, orice societate populează un anume
teritoriu, relativ bine definit, dar nu marcat prin frontiere administrative. Raţiunea sa de
a exista, ca şi obiectivele sale sunt crearea unor comunităţi ordonate şi funcţionale, generarea
unor structuri culturale distincte şi a unor instituţii. Totodată, orice societate este obligată să
creeze mijloace adecvate asigurării securităţii şi protecţiei membrilor săi, a unei identităţi
specifice, precum şi a unei necesare continuităţi.
 2
În rezumat, astfel de comunităţi ordonate sunt create dar, în egală măsură, sunt şi creatoare de
reguli, legi sau obiceiuri şi tradiţii prin care îşi controlează relaţiile dintre indivizi şi prin care
se diferenţiază de alte comunităţi.
Pe măsură ce o societate se maturizează, ea îşi cristalizează şi impune regulile şi practicile
care-i vor contura fizionomia şi identitatea. Astfel, ea devine atât creatoare de cutume,
structuri şi mecanisme de funcţionare, cât şi agentul de impunere şi monitorizare a acestora.
Evidenţiind aceste caracteristici, orice societate devine piatra de fundament a oricărui viitor
stat.

2. Statul
În esenţă, un stat este organul/sistemul de conducere sau guvernare al unei ţări. Spre
deosebire de naţiune, un stat este un mecanism, un sistem de legi/reguli, legitim
instituţionalizat şi operaţional ca atare, prin care jurisdicţia este execitată asupra
TUTUROR indivizilor din cadrul unui grup sau al unei comunităţi (fără deosebire de sex,
vârstă, afiliere politică, credinţă, statut social etc.).
Un stat înseamnă mai mult decât o simplă formă de organizare socială (vezi societatea). Acest
lucru se datorează faptului că orice stat îşi dobândeşte o anume legitimitate instituţională şi un
anume statut, care sunt transpuse în practică printr-un cadru legislativ şi prin reglementări
distincte.
Pentru ca un stat să poată exista şi funcţiona, acest cadru instituţional, ca şi întregul mecanism
în sine, trebuie să fie recunoscut şi respectat de fiecare dintre membrii grupului/comunităţii.
Prin urmare, un stat este o organizaţie politică, o entitate legal constituită aflată sub
conducerea unui guvern suveran, de obicei ― şi de dorit ― liber de influenţe sau control
extern, care se bucură de recunoaştere legală internaţională şi trebuie să se supună principiilor
legislaţiei internaţionale. Prin aceste prerogative, orice stat îşi va exercita autoritatea asupra
unei comunităţi umane ce ocupă un teritoriu clar definit, în condiţii de suveranitate şi
independenţă faţă de alte comunităţi similare. Totodată, acest organism, organizat politic în
forma unui guvern, are autoritate civică supremă şi posedă pârghii de exercitare a puterii şi a
forţei de coerciţie menite să asigure ordinea şi securitatea comunităţii.
Ca organisme politice (spre deosebire de culturi civilizaţii sau naţiuni) statele elaborează şi
pun în aplicare sisteme de legi, regulamente, percep impozite, pot declara război, pot semna
tratate internaţionale, pot fi membre în organizaţii şi organisme internaţionale etc. Această
putere politică este exercitată prin diferitele pârghii ale mecanismului statal: legi, statute,
regulamente, structuri instituţionale. Toate laolaltă sunt, în fapt, elementele de identificare ale
oricărui stat. Prin acestea, indivizii care-l populează îşi stabilesc anume sisteme de relaţii prin
care se coabitează, se exercită control, se apără ordinea şi, în ansamblu, se exercită puterea.
Cu toate acestea, nu trebuie uitat nici faptul că maniera în care se exercită această putere
este definită drept regim de guvernare sau formă de guvernământ (vezi democraţii, sisteme
totalitare, dictaturi, republici, regate etc.)
În multe situaţii, termenul de stat este confundat (utilizat nediscriminat) cu acela de ţară. Aici
ambiguitatea ar putea fi soluţionată prin diferenţierea dintre deja menţionatul concept de
mecanism spre deosebire de cel de diviziune politică a unei entităţi geografice.

3. Naţiunea
 3
Termenul de naţiune a fost introdus şi utilizat relativ târziu, cam pe la jumătatea secolului al
XX-lea, ca referire la acele sisteme sau entităţi politice în care întreaga lume este împărţită.
Această structurare este rezultatul faptului că, în aproximativ 300 de ani, marile puteri
mondiale, avansate din punct de vedere tehnologic şi-au împărţit între ele aproape întreaga
lume.
În perioada colonizării lor, toate teritoriile cucerite nu aveau ca suport de susţinere o altă
putere politică. Din această cauză, în zilele noastre, ceea ce s-ar putea numi delimitare
naţională poartă încă amprenta erei coloniale. Faptul este uşor sesizabil mai ales în Africa de
astăzi, unde graniţele statale sunt departe de a corespunde delimitărilor culturale sau
specificităţilor populaţiilor locale. Aceste graniţe (trasate în pătrate şi dreptunghiuri) au rămas
consecinţa „structurii de suprafaţă” a acţiunilor de colonizare în ceea ce priveşte, atât
marcarea frontierelor de stat cât şi administrarea teritoriilor în cauză.
Termenul de naţiune descrie o comunitate umană relativ stabilă, un grup de sorginte
comună, care are o limbă comună, o istorie comună şi populează un teritoriu definibil,
deşi nu marcat administrativ, prin frontiere (precum cel al unui stat).
Întrucât acest teritoriu, în mod obişnuit, nu prezintă graniţe stabilite administrativ, atunci când
o persoană se consideră ca făcând parte dintr-o naţiune, ea se referă la acest teritoriu
denumindu-l patria sa naţională şi nu ţara sa sau statul său.
O naţiune este un grup care se distinge de altele prin aderare la anumite principii de guvernare
prin care se exercită jurisdicţia asupra fiecărui individ în parte. După cum am subliniat, în
cazul statului, jurisdicţia este exercitată prin mecanismul sistemului de guvernare asupra
tuturor indivizilor, fără excepţie. Pentru o mai bună înţelegere, adjective precum totalitar,
democratic, sclavagist, feudal, rasist, capitalist nu pot descrie naţiuni, ci doar state. În
manieră similară, apartenenţa unui individ la o anume naţiune este menţionată în documentul
său de identitate ca naţionalitate, în vreme ce apartenenţa sa la un anume stat este cetăţenia.
Din punct de vedere istoric, naţiunile s-au constituit ca state care au apărut pe baza unităţii de
teritoriu, limbă, moştenire culturală, bază economică şi un spectru comun de trăsături
psihologice.
Spre deosebire de un stat care, în mod esenţial, poate fi văzut ca o unitate administrativă, o
naţiune trebuie analizată prin perspectiva unei unităţi spirituale, o unitate de suflet şi
intelect. Din acestă perspectivă, orice naţiune rămâne o comunitate socială şi culturală
autodefinită.
În măsura în care considerăm zone precum sufletul şi intelectul, ar fi sugestivă ideea unei
„comunităţi imaginate”, aşa precum ea a fost descrisă de Benedict Anderson (sociolog
american şi specialist în studii internaţionale) în cartea sa Comunităţi imaginate, apărută în
1983. Anderson consideră naţiunile drept comunităţi construite pe suport social şi imaginate
ca atare de către indivizii care se consideră parte a respectivului grup. Toţi membrii unei
naţiuni păstrează în minte şi împărtăşesc o anume imagine comună a afinităţii lor pentru
anume elemente de identitate precum originea, cultura, limba, religia sau moştenirea. Această
identitate comună este un etos recunoscut, admis şi profesat de către toţi. Din această cauză,
cercetarea a conchis, adesea, că ideea, realităţile şi atributele prin care o naţiune îşi revendică
dreptul la existenţă ţin atât de o doctrină etică, cât şi de una filosofică. Această perspectivă de
abordare constituie punctul de plecare al ideologiei naţionalismului.
Evidenţiind caracteristici specifice, naţiunile au puterea de a-şi proiecta sfera de influenţă şi
de a-şi revendica apartenenţa şi afilierea la elemente ale trecutului, dar şi ale viitorului, în
egală măsură. Ca atare, atunci când, spre exemplu, se vorbeste despre „eroii noştri”, „sportivii
 4
noştri”, „oamenii noştri de ştiinţă”, „artiştii noştri” se face o proiecţie de elemente de excepţie
care pot aparţine atât trecutului, cât şi prezentului sau viitorului. In acelaşi timp, totul este
văzut prin prisma opticii unei naţiuni şi nu a unei societăţi, a unui stat sau a unei ţări.
Este esenţial să revenim asupra ideii că a te referi la o naţiune prin prisma acelei unităţi
spirituale de origine şi destin înseamnă a împărtăşi şi cultiva anumite specificităţi culturale.
Acestea trebuie văzute pe fundalul a ceea ce se poate numi memoria culturală/a unei culturi
sau a unei anume comunităţi ― altfel spus, chiar acel depozit de specificităţi culturale
materiale şi spirituale.
Esenţial rămâne faptul că orice naţiune se cristalizează în jurul unor elemente de
memorie culturală şi nu se naşte ca urmare a unor delimitări teritoriale realizate şi
impuse administrativ. Orice astfel de frontieră rămâne un atribut definitoriu pentru state, aşa
cum a fost şi cazul imperiilor. Prin urmare, deşi în trecut unele naţiuni au fost considerate
state, nu este necesar ca vreuna dintre ele să se identifice cu un anume stat.

3.1. Statul-naţiune
Luând în considerare cele expuse, ar fi legitimă întrebarea dacă se poate vorbi de un stat-
naţiune. După cum am încercat să ilustrăm, un stat nu este identic cu o naţiune. Cu toate
acestea, în situaţia în care un grup de indivizi care se consideră ca făcând parte dintr-o anume
naţiune se şi identifică sau se consideră grupaţi în jurul unei structuri politice şi legislative
specifice unui anume stat, atunci termenul de stat-naţiune este legitim. Altfel spus, când un
stat se identifică, în mod explicit, drept patria unei anume naţiuni, atunci se poate considera
a fi un stat-naţiune.
După cum practica a dovedit, statele-naţiuni pot fi atât mono cât şi pluriculturale. Aici
analiza se îndreaptă către zone precum grupările etnice, etnicitatea culturală (etnosul) sau
diaspora istorică, ce pot popula teritorii situate mai aproape sau mai departe de patria mamă.
Practica dovedeşte, de asemenea, că indivizi cu aceeşi origine etnică pot trăi în diferite state-
naţiune şi, din această cauză sunt trataţi ca membri ai unor naţiuni separate. În mod evident,
asemenea situaţii de fapt au condus la dispute de identitate naţională, sesizabile fie la nivel de
grupuri lărgite, mai restrânse, sau chiar la nivel de indivizi.
Din această cauză, în multe situaţii, problema legitimităţii făuririi unei naţiuni, cea a anumitor
doctrine sau chiar a teritoriilor are o istorie lungă şi de necontestat ― din păcate, deseori
manifestată prin nefericite dispute teritoriale. În virtutea acestor teorii, istoria este chemată să
legitimeze şi să justifice situaţia ocupării unui anume teritoriu pe fundalul unor variate
considerente legate de înseşi contextele de factură istorică. Dintre aceste teorii, cu valoare de
sugestie se pot aminti: fenicianismul1, zionismul2, legendele etiologice3 sau miturile
fondării4.
Faptul că naţiunile au o lungă istorie şi că unele dintre ele sunt mai puţin integrate cultural
decât altele se resimte prin manifestarea expresă a unor elemente de continuă integrare: limbă,
educaţie, media, reprezentare naţională în sport sau prestaţie artistică, produse cu specific
naţional, îndeletniciri sau abilităţi specifice, o piaţă naţională etc.
Pentru a exemplifica, numai în Europa, ţări precum Belgia sau fosta Iugoslavie sunt
edificatoare în această privinţă ca state multietnice, unde unele grupuri se consideră a fi
diferite de altele, dar totuşi evidenţiază caracteristici comune, în măsura în care sunt
comparate cu populaţii din alte state. Ca revers al medaliei, lupta pentru recunoaşterea unei
legitimităţi de grup, dacă nu chiar independenţă naţională, rămâne astăzi o realitate
 5
conflictuală nefericită în zone ca Irlanda de Nord (romano-catolicii), Spania şi Franţa (bascii),
Iran, Irak, Siria, Turcia, Pakistan şi altele (kurzii, şiiţii şi sunniţii), Belgia (flamanzii), precum
şi diverse grupări etnice din fosta U.R.S.S.
Din raţionamente de simplificare şi fluidizare a analizei, dar şi pentru o mai bună eficienţă în
colectarea de date, s-a constatat că exegeza în domeniul culturilor şi civilizaţiilor a recurs
frecvent la termenul de „societăţi”, ca entităţi istoric constituite şi dezvoltate ale comunităţilor
umane. Motivul pare a fi acela că ideea şi conceptul unei culturi comune se aplică mai bine
societăţilor decât naţiunilor, deoarece orice sistem organizat, orice cadru organizatoric
recunoscut şi legiferat este mai uşor de identificat şi de abordat, fie şi numai din raţiuni de
operare statistică. Totuşi, practica a dovedit, din nou, că prin intermediul reţelelor naţionale de
tot felul, datele se pot obţine mai uşor (cel puţin din considerente birocratice) şi că în
majoritatea cazurilor ele sunt mai sugestive, prin însuşi factorul personal. Aici ar fi de amintit
opinia lui Geert Hofstede, potrivit căreia naţiunile şi indivizii ca exponenţi ai unei naţiuni
formează entităţi omogene, istoric dezvoltate, deşi ei pot aparţine unor grupuri diferite sau
unor minorităţi mai puţin integrate (Hofstede, 1994).
Confruntată cu asemenea realităţi, cercetarea îndreptată către studiul culturilor sau
civilizaţiilor ar putea fi mult mai utilă şi sugestivă în măsura în care datele ar fi colectate la
nivelul unor grupări regionale, lingvistice sau etnice. O asemenea deontologie ar fi şi o
dovadă a dorinţei de a se promova o mai bună apropiere şi cooperare între naţiunile lumii şi,
nu mai puţin, un mijloc de a evidenţia ceea ce le uneşte sau pentru a se putea găsi remedii
pentru ceea ce le separă ― în principal, remedii care să sublimeze potenţialul conflictual al
diferenţelor.
Un exemplu de ceea ce s-ar putea numi curtoazie internaţională este însăşi denumirea
Organizaţiei Naţiunilor Unite. O.N.U este, în fapt, o organizaţie internaţională constituită la
nivel de state, şi nu de naţiuni.

SINOPSIS

- o grupare/colectivitate organizată de indivizi, istoric

determinată şi constituită ca atare printr-un sistem
organic de relaţii: sociale, economice, politice,
SOCIETATE profesionale etc.
- o societate care populează un anume teritoriu, relativ
bine definit, dar NU marcat prin frontiere
administrative.

STAT - un mecanism prin care jurisdicţia este execitată asupra

tuturor indivizilor (fără deosebire de sex, vârstă,
naţionalitate, statut social etc.);
- un organ /sistem de conducere sau guvernare al unei ţări;
- o unitate administrativă, o organizaţie politică, o
 6
entitate legal constituită pentru o populaţie care trăieşte şi
funcţionează în limitele unui teritoriu bine delimitat de
frontiere;
- apartenenţa = cetăţenie

- o comunitate umană relativ stabilă, un grup de sorginte

comună, care are o limbă comună, o istorie comună şi
populează un teritoriu definibil, dar NU marcat
administrativ;
- un grup care se distinge de altele prin aderare la anumite
principii de guvernare, prin care se exercită jurisdicţia
asupra fiecărui individ în parte.
NAŢIUNE
- o unitate spirituală, o unitate de suflet şi intelect;
- un grup/comunitate cristalizată în jurul unor repere de
memorie culturală;
- o comunitate socială şi culturală autodefinită;
- apartenenţa = naţionalitate.

- grupări/comunităţi atât mono cât şi pluriculturale, care se

identifică, în mod explicit, drept patria unei anume
naţiuni;
- grupări/comunităţi care ocupă un anume teritoriu
STAT - (marcat administrativ prin graniţe) pe fundalul unor
NAŢIUNE variate considerente legate de contextele de factură
istorică şi prin manifestarea expresă a unor elemente de
integrare: limbă, educaţie, media, o piaţă naţională,
reprezentare naţională în sport sau prestaţie artistică,
produse cu specific naţional, îndeletniciri sau abilităţi
specifice, etc.

- diviziune politică a unei entităţi geografice, marcată prin

ŢARĂ frontiere administrative.

------------------------------------------
1. Fenicianismul este o formă a naţionalismului libanez care promovează teza potrivit
căreia poporul libanez nu este un popor arab, că libanezii vorbesc propria lor limbă,
au propria lor cultură, toate fiind diferite de cele ale ţărilor vecine din Orientul
Mijlociu. Adepţii acestei teze susţin faptul că libanezii sunt descendenţi ai fenicienilor
şi nu sunt arabi. Unii dintre ei au, de asemenea, impresia că vorbesc libaneza şi nu
araba. Deşi libanezii de orice sectă susţin teza fenicianismului, aceasta este
îmbrăţişată în special de către creştinii maroniţi, o minoritate a druzilor creştini
greco-ortodocşi şi de către musulmanii şiiţi.
 7
2. Zionismul este o mişcare internaţională de factură politică. La origini, ea a sprijinit
stabilirea unei patrii pentru populaţia de origine evreiască din Palestina (în ebraică:
Eretz Yisra'el, “Ţara lui Israel”) şi continuă, în mare măsură, să sprijine statul Israel
modern. Zionismul este parţial bazat pe tradiţia religioasă care uneşte poporul evreu
de Ţara lui Israel, unde conceptul de naţiune evreiască s-a cristalizat undeva în jurul
anului 1200 î.Hr. şi al erei târzii a celui de-al Doilea Templu („Casa Sfântă”, o
reconstrucţie a Templului din Ierusalim, care a dăinuit între anii 516 î.Hr. – 70 d.Hr.
şi care a fost centrul de rugăciune al evreilor). Mişcarea modernă a fost, la originile
sale, seculară, fiind esenţialmente declanşată de răspunsul dat de European Jewry
(iudaismul european distrus în proporţie de două treimi în timpul holocaustului dintre
anii 1940-45) antisemitismului, pe tot cuprinsul Europei. Iniţial doar una dintre
mişcările politice ale evreilor din Europa, înfiinţată de către jurnalistul austro-ungar
Theodor Herzl în secolul XIX, zionismul a crescut în forţă. După Holocaust, zionismul
a devenit mişcarea politică dominantă a evreilor, căutând să încurajeze migrarea
către „Ţara Promisă” şi s-a dovedit, în cele din urmă, de succes în fondarea statului
Israel, ca patrie a evreilor, în anul 1948. Cei care o susţin o consideră drept port-
drapel al autodeterminării poporului evreu.
3. Un mit etiologic este acela prin care se intenţionează explicarea unui nume sau
crearea unei istorii mitice pentru un loc sau o familie anume. Etiologia este ştiinţa
cauzalităţii. Cuvântul provine din grecescul „aitiologia” (a furniza o motivaţie
pentru o cauză). Termenul este cu precădere folosit în teorii medicale şi filosofice, dar
şi în fizică, psihologie, teologie, biologie, arta guvernării ş.a.m.d., pentru a se descrie
cauzele întâmplării lucrurilor/fenomenelor sau ale manierei lor de a acţiona.
4. Un mit al fondării este acel mit etiologic care explică originile ritualurilor ce stau la
baza fondării unui oraş, a unui grup, a unei filosofii sau idei, a unei credinţe, a unei
discipline sau a unei naţiuni. Miturile fondatoare sunt specifice mitologiei greceşti şi
Bibliei ebraice. Miturile fondatoare greceşti au stabilit o relaţie specială între o
zeitate şi localnicii unei anume regiuni, care-şi trăgeau originea dintr-un erou, apoi
îşi autentificau drepturile ancestrale prin intermediul sau în virtutea acelui mit
fondator. Deseori, miturile fondatoare greceşti întruchipează o anume justificare
pentru răsturnarea unei ordini învechite.
(definiţii şi explicaţii extrase din Wikipedia, the free Enciclopaedia.)

----.----