Universitatea de Stat de Educație Fizica și Sport

Facultatea de Kinetoterapie

Teză de Curs
Tema: Rolul Tehnicilor de Faciliatere
Neuromusculara Proprioreceptiva pentru
promovarea abilitaților.

A elaborat: Bogdan Mihai gr.214K

Coordonator Științific: Savițchi Svetlana,

lector universitar

Chișinău 2017
 Cuprins
Introducere .................................................................................3
Capitolul 1- TEHNICI DE FACILITARE NEUROMUSCULARA
1.1Tehnici Facilitare Neuromusculară Proprioreceptivă……………………..8
1.2 Rolul terapiei ocupaţionale si ipoteze despre modelul de
performantaocupationala……………………………………………………...11
1.3Repere metodologice de realizare a procesului de ergoterapie…………....13

Capitolul 2- MODALITAȚI TERAPEUTICE ȘI REPERE METODOLOGICE

2.1 Acțiunea Ergoterapiei……………………………………………………………………………..15
2.2Modalitati terapeutice utilizate in programele de mecanoterapie………….18
2.3Abilitatea Motorica………………………………………………………………………………….20

Capitolul 3- STRATEGII ȘI PRINCIPII ÎN FACILITARE

NEUROMUSCULARA
3.1 Strategii pentru optimizarea controlului motor……..……………………..21
3.2 Analiza și interpretarea rezultatului…………………………………...25
3.3 Principii generale pentru facilitarea funcţiilor motorii....………………….25
3.4 Tehnicile fundamentale…….. ………………………………………….....28
Concluzie și Propuneri.......................................................................................29
Bibliografie……………………………………………………………………30

2
 Introducere
Formarea funcțională a fost utilizată ca parte a îmbunătățirii performanței și a
condiționării de-a lungul anilor. Ca și în cazul tuturor schimbărilor în gândire, vor exista unele
controverse în privința modului în care este definită formarea funcțională, dar fundația ar trebui
să se bazeze pe îmbunătățirea mișcării globale. Pentru ca organismul să funcționeze corect,
trebuie să existe o coerență între mușchi, articulații și sistemul neuromuscular.
Când ne uităm la mișcarea de antrenament, trebuie să avem o apreciere a fundamentelor
care creează mișcarea. Este important ca unele dintre principiile de bază să fie incluse pe
parcursul antrenamentului pentru a obține și menține o mecanică adecvată a mișcării. Obiectivul
instruirii funcționale este de a îmbunătăți mișcarea și mișcarea respectabilă se bazează pe un
echilibru al mobilității și stabilității. Acest echilibru necesită o comunicare proprioceptivă
eficientă între mușchi și articulații. Dacă nu există un echilibru între mobilitate și stabilitate,
atunci modelele de mișcare vor fi disfuncționale. Disfuncția de multe ori poate fi legată de o
întrerupere a sistemului neuromuscular. Îmbunătățirea acestui sistem ar trebui să creeze apoi
mișcări mai eficiente. Pentru a îmbunătăți eficacitatea sistemului neuromuscular în coordonarea
mișcării, ar trebui utilizate concepte de facilitare neuromusculară proprioceptivă.
Un medic și un neurolog numit Herman Kabat au început să utilizeze tehnici
proprioceptive pentru persoanele mai tinere cu paralizie cerebrală și alte afecțiuni neurologice. El
a descoperit că stimulând segmentele distale, proprioceptorii din segmentele mai apropiate au
devenit stimulați. Scopul a fost de a spori și de a crea mișcări în zonele în care sistemul
neurologic a fost compromis. Tehnicile sale s-au bazat pe principiile lui Sherrington de iradiere,
inervație reciprocă și inhibare. Aceste principii descriu acțiunile ritmice și reflexive care duc la o
mișcare coordonată.
Facilitarea neuromusculară utilizează sistemul proprioceptiv al organismului pentru a
facilita sau inhiba contracția musculară. Unul dintre pionierii în utilizarea faciliatare
neuromusculară, Dorothy Voss, a definit-o ca o metodă de promovare sau grăbire a răspunsului
mecanismului neuromuscular prin stimularea proprioceptorilor. Muschii trebuie să lucreze
sinergic pentru a avea loc mișcarea. Acest lucru necesită ca mușchii să aibă capacitatea reflexivă
de a contracta și relaxa pentru a efectua mișcări de bază. Miscari fundamentale, cum ar fi
ghemuirea, lungirea si pasarea, sunt modelele facilitare neuromusculară proprioreceptive care se
bazeaza pe capacitatea organismului de a crea si controla in mod eficient mobilitatea si
stabilitatea. Când aceste mișcări devin disfuncționale, ele pot fi adesea urmărite la o perturbare a
sistemului proprioceptiv al organismului, determinând mușchii fie să fie inhibați, fie să nu fie
facilitați la momentele potrivite. Acest lucru cauzează o incapacitate de a crea echilibrul de
mobilitate și stabilitate, îmbunătățirea acestui echilibru reprezintă baza formării funcționale.

3
 O problemă cu care se confruntă astăzi mulți profesioniști în exerciții fizice sunt
persoanele active care și-au pierdut capacitatea de a face mișcările fundamentale fundamentale.
Mișcările fundamentale, cum ar fi ghemuirea, alunecarea, trecerea și atingerea, au devenit mai
puțin eficiente din cauza obiceiurilor, formării și / sau leziunilor slabe, determinând mușchii
posturali și primii mișcători să devină mai puțin eficienți în îndeplinirea sarcinilor lor. Aceste
probleme au determinat indivizii să creeze compensații, care sacrifică mobilitatea și / sau
stabilitatea pentru a finaliza o mișcare sau o sarcină. De exemplu, o persoană cu mobilitate slabă
la nivelul șoldurilor va sacrifica stabilitatea lombară a coloanei vertebrale pentru a se alătura, a
cădea sau a călca. Este important ca aceste modele compensatorii să fie abordate înainte de
concentrarea asupra puterii și puterii.
Este important ca, înainte de a se prescrie tehnicile faciliatare neuromusculară, să fie
dobândită o apreciere a mișcărilor fundamentale pe care faciliatare neuromusculară este
proiectată să le corecteze. Analizând mai întâi ghemuirea, lungimea, pasarea și atingerea
modelelor, putem stabili o linie de bază în determinarea mișcării care este cea mai
disfuncțională. Ecranul mișcării funcționale este un instrument care poate fi utilizat pentru a oferi
perspective în care modelul de mișcare este cel mai deficitar. Odată ce deficitul a fost identificat,
următorul pas este să determinați dacă acesta este rezultatul unei disfuncții de mobilitate sau de
stabilitate. Acest lucru va permite o modalitate mai eficientă de a implementa și de a progresa
tehnicile faciliatare neuromusculară. Dacă mișcările fundamentale nu sunt îmbunătățite, atunci
tehnica aleasă poate să nu fie cea mai benefică. Indicațiile pentru facilitare nuromusculară depind
în mare măsură de rezultatul dorit. De multe ori, faciliatare neuromusculară este folosit pentru a
crește flexibilitatea, puterea și coordonarea atunci când există deficiențe în domeniile respective.
Se crede că educația și întărirea modelelor repetate de faciliatare neuromusculara mărește
coordonarea, promovând stabilitatea în comun și controlul neuromuscular3. Aceeași filozofie ar
trebui încorporată în timpul formării funcționale pentru a influența eficient programarea
motorului îmbunătățită.
Facilitare neuromusculară proprioreceptive este împărțit în două zone, tehnici de întărire
și întindere și modelare. Scopul final este de a îmbunătăți modelele de mișcare, progresând astfel
de la întinderea și întărirea de bază la modele, este foarte importantă. Stabilirea unei mobilități
adecvate a articulației și a mușchiului trebuie să aibă loc înainte de întărirea mișcării și / sau
modelului pentru a crea facilități neuromusculare eficiente. Metoda facilitare neuromusculară
proprioreceptive este proiectată pentru a avea rezistența maximă pe întreaga gamă de mișcare a
modelelor primitive. În primul rând, articulația începe la cea mai puternică gamă de mișcări și
este mai slabă. Facilitare neuromusculară proprioreceptive încorporează modele de mișcare în
masă, care sunt în diagonală și spirală în natură și adesea traversează linia mediană a corpului.

4
Sarcinile și abilitățile de zi cu zi, de la ridicarea unei sticle de apă la aruncare și lovire naturală
utilizează mișcări diagonale și spirala.
Tehnicile folosite pentru consolidarea facilitare neuromusculară proprioreceptive,
mișcările replicate și contracțiile musculare ale multor activități fizice. Inițiativa ritmică este de
obicei folosită pentru a ajuta la educarea inițierii unei mișcări. Acesta încorporează un model
pasiv, activ, activ, rezistent și evită întinderea reactivă. Inversarea lentă este folosită pentru a
ajuta la coordonarea unui agonist și antagonist. Se efectuează printr-o contracție antagonistă
împotriva rezistenței, urmată de tragerea de agonist. Consolidarea la o anumită gamă de mișcare
poate fi completă cu diferite metode. Repetarea contracției necesită o contracție musculară
repetitivă odată ce mușchiul devine obosit; este susținută de o întindere cu o contracție
concentrică și excentrică prin intervalul de mișcare.
Tehnicile de întindere sunt utilizate cel mai adesea pentru a inhiba spasticitatea. Există
două concepte inhibitorii care se aplică în timpul întinderii facilitare neuromusculara
proprioreceptive. Inhibarea autogenică se bazează pe fibrele nervoase dintr-un mușchi întins
pentru a provoca relaxarea mușchilor, permițând astfel o mai mare întindere. Interdicția
reciprocă implică un efect agonist și antagonist. Pentru ca un agonist să contracte și să provoace
mișcări, antagonistul are o relaxare reflexivă pentru a permite mișcarea.
Scopul și Obiectivele
Obiectivele generale si cele specifice-intermediare se referă nemijlocit la menţinerea
si/sau îmbunătăţirea stării de funcţionalitate a fiecărui aparat si sistem afectat al pacientului.
Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată si rezultă din evalurea corectă si
complete a echipei medicale de recuperare. Funcţionalitatea unei structuri afectate priveste o
multitudine de factori ce trebuie să fie într-un raport armonios de intercondiţionalitate. De
exemplu, recuperarea funcţiei unui genunchi posttraumatic necesită o concordanţă între
recuperarea mai multor aspecte (forţă, mobilitate, stabilitate, echilibru, coordonare, etc),
deoarece toate se subordonează si trebuie să rezolve problema principală de funcţionalitate a
membrului inferior mersul-locomoţia. Doar privind în modul acesta readucerea pacientului la
starea de dinaintea evenimentului patologic (îndeplinirea obiectivului de tip finalitate), se poate
spera la recuperarea unui maxim funcţional posibil. În concluzie, obiectivele generale (scrise cu
caractere boldate si italice) si cele specificeintermediare (ce se desprind din cele generale si a
căror exemplificare în această lucrare nu-si propune să le epuizeze), descrise în continuare se
subordonează obiectivelor de tip finalitate [4].
Ipoteze de performanţă ocupaţională
 performanţa ocupaţională contribuie la realizarea corespunzătoare a rolului
ocupaţional al individului.

5
  Performaţa ocupaţională a fiinţei umane se referă la:
 Activitate din viaţa zilnică;
 Activităţi de muncă şi producţie;
 Joaca şi activităţile din timpul liber;
 Dezvoltarea, desfăşurarea şi menţinerea performanţei ocupaţionale este influneţată de:
 elemente intrapesonale;
 aspecte temporare;
 factori genetici, morfofiziologici şi patologici.
 elemente extrapersonale:-mediul fizic;
 obiecte, unelte;
 elemente sociale, culturale şi familiare.
 Menţinerea unui echilibru între activităţile ocupaţionale este esenţială pentru menţinerea
stării de sănătate.
 Dezvoltarea unei performanţe ocupaţionale adecvate este dependentă de dezvoltarea
neuropsihică şi de funcţiile integrative: senzoriale, motorii, cognitive, psihosociale.
 Diverse boli sau traumatisme care afectează oricare din componetele performanţei
ocupaţinale determină eşecul integrării subsistemelor componente, determinând
incapacitatea ocupaţional al individului.
 Rolul terapistului ocupaţional este de a optimiza performanţe ocupaţionale, astfel încât
pacientul să-şi poată îndeplinii rolul său ocupaţional.
 Terapistul ocupaţional se va ocupa de remedierea şi compensarea difereţelor apărute la
nivelul componentelor performanţcupaţionale.
 Cel mai important instrument cu care operează terapia ocupaţională sunt activităţile
practice.
 Terapistul ocupaţional se va preocupa să pregătească bolnavul pentru executarea
activităţilor practice. In acest scop poate folosi ,etode ajutătoare şi complementare:
 exerciţii terapeutice;
 tehnici de facilitare neuromusculară. proprioceptivă;
 agenţi fizici;
 stimulare senzorială;
 orteze (atele);
 asistare prin instalaţi, dispozitive.
 Folosirea exclusivă a metodelor preliminare şi complementare în afara contextului de
activitate ocupaţională, nu se consideră terapie ocupaţională.

6
 Terapeutul ocupaţional trebuie să-l ajute pe bolnav să devină independent, cât se poate, în
dfera activităţilor ocupaţionale, încă de la debutul bolii. In multe situaţii de disfuncţii intervine
încă din perioada operatorie şi postoperatorie [5].

7
Capitolul 1
TEHNICI DE FACILITARE NEUROMUSCULARA

1.1Tehnici Facilitare Neuromusculară Proprioreceptivă

Tehnici FNP specifice
Iniţierea ritmică se realizează atât în caz de hipertonie cât şi în hipotonie. Se realizează
mişcări lente, ritmice, mai întâi pasiv, apoi treptat pasivo-activ şi activ, pe întreaga amplitudine a
unei scheme de mişcare. în cazul în care există o hipertonie care limitează mişcarea, scopul este
obţinerea relaxării; când există o hipotonie, inițierea ritmica are ca scop iniţial menţinerea
memoriei kinestezice şi păstrarea amplitudinii de mişcare.
Rotaţia ritmică este utilizată în situaţii de hipertonie cu dificultăţi de mişcare activă. Se
realizează rotaţii ritmice stg-dr., pasiv sau pasivo-activ, în axul segmentului, lent, timp de
aprox.10 sec. Mişcarea pasivă de rotaţie poate fi imprimată oricărei articulaţii (chiar dacă această
articulaţie nu prezintă mişcare osteokinematică de rotaţie, ci doar mişcare artrokinematică de
rotaţie (numita şi rotaţie conjunctă) Exemplu: articulaţiile interfalangiene). Se poate admite că
mişcările de supinaţie-pronaţie şi cele de rotaţie ale genunchiului (atunci când genunchiul este
flectat şi glezna dorsiflectată) sunt mişcări de rotaţie osteokinematică. Exemplu: Muşchii flexori
ai pumnului sunt hipertoni (deci extensia pumnului este limitată). P.I: Pacientul aşezat, braţul şi
cotul flectate la 90°, braţul sprijinit de o masă; Kinetoterapeutul homolateral de pacient,
realizează contrapriza apucând antebraţul în treimea distală şi priza prin apucare a palmei (pe
metacarpiene);
Mişcarea activă de relaxare-opunere se aplică în cazurile hipotoniei musculare ce nu
permite mişcarea pe o direcţie. Se execută astfel: pe musculatura slabă, în zona medie spre
scurtă, acolo unde există o forţă "mare", se execută o contracţie izometrică. Când se simte că
această contracţie a ajuns maximă, se solicită pacientului o relaxare bruscă (verificată de către
Kt, prin intermediul contraprizei), după care Kinetoterapeutul execută rapid o mişcare spre zona
alungită a musculaturii respective, aplicând şi câteva întinderi rapide în această zonă de alungire
musculară (câteva arcuiri). Urmează o contracţie izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea
posibilă.
Relaxare - opunere (tehnica se mai numeşte "ţine - relaxează" traducerea denumirii din
engleză "Hold - relax"). Se utilizează când amplitudinea unei mişcări este limitată de hipertonie
musculară; este indicată şi atunci când durerea este cauza limitării mişcării (durerea fiind deseori
asociată hipertoniei). Tehnica relaxare opunere are 2 variante; antagonistă - în care se va "lucra"
(se va face izometria) pe muşchiul hiperton;relaxare opunere agonistă în care se va "lucra" (se

8
face izometria) pe muşchiul care face mişcarea limitată (considerat muşchiul agonist). In ambele
variante izometria se va executa în punctul de limitare a mişcării; după menţinerea timp de 5-8
sec. a unei izometrii de intensitate maximă se va cere pacientului o relaxare lentă. Odată
relaxarea făcută, se poate repeta izometria de mai multe ori sau pacientul, în mod activ, va
încerca să treacă de punctul iniţial de limitare a mişcării (contracţie izotonică a agonistului, fară
rezistenţă din partea Kinetoterapeutului). Pentru a maximaliza intensitatea izometriei se cere
pacientului "să ţină", adică nu pacientul va împinge cu o forţă oarecare şi Kinetoterapeutul se va
opune, ci Kinetoterapeutul va împinge, (spre contracţia excentrică), desigur, ţinând cont de forţa
actuală a pacientului. Relaxarea opunere antagonist: se realizează izometria muşchiului
contracturat.
Pentru relaxare opunere antagonist: cu cât durata de aplicare a izometriei antagonistului
mişcării limitate (muşchii contracturaţi) este mai mare şi repetările acesteia într-o şedinţă mai
numeroase, cu atât apare mai repede oboseala unităţilor motorii la placa neuromotorie şi
tensiunea muşchiului scade (se relaxează); - excitarea circuitului Golgi determină impulsuri
inhibitorii autogene; descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa ai
muşchiului respectiv (ai muşchiului antagonist - hiperton); comanda verbală fermă influenţează
centrii superiori. Pentru relaxare opunere agonist: izometria pe muşchii care fac mişcarea limitată
(agoniştii) determină un efect de inhibiţie reciproca pentru antagonist; recrutarea de noi
motoneuroni pentru agonist, crescând astfel forţa agonistului. OBSERVAŢIE: Relaxarea
opunere aplicată unor muşchi posturali extensori nu determină efecte inhibitorii.
Relaxare - contracţie se realizează în caz de hipertonie musculară. Se aplică numai
antagonistului, adică celui care limitează mişcarea (vezi tehnica relaxare opunere); este mai
dificil de aplicat în caz de durere. La punctul de limitare a mişcării se realizează o izometrie pe
muşchiul hiperton şi concomitent o izotonie executată lent şi pe toată amplitudinea de mişcare de
rotaţie din articulaţia respectivă (la început rotaţia se face pasiv, apoi pasivo-activ, activ şi chiar
activ cu rezistenţă; desigur că în cazul articulaţiilor ce nu prezintă mişcare osteokinematică de
rotaţie - vezi tehnica rotație ritmica, tehnica relaxare contracție se va aplica doar imprimând
pasiv mişcarea de rotaţie).
Stabilizare ritmică este utilizată în limitările de mobilitate date de contractura musculară,
durere sau redoare postimobilizare. Se execută contracţii izometrice pe agonişti şi pe antagonişti
în punctul de limitare a mişcării; între contracţia agonistului şi cea a antagonistului nu se permite
relaxarea (cocontracţie). Tehnica are două variante ce se execută în ordine: prima este varianta
simultană (mai simplu de efectuat de către pacient) urmată de varianta alternativă. Comanda
verbală este: "ţine, nu mă lăsa să-ţi mişc...!". Exemplu: Extensia cotului este limitată de
contractura flexorilor cotului. Tehnica (varianta) simultană Ne bazăm pe muşchii care sar o

9
articulaţie proximală sau distală celei afectate. Concomitent cu tensionarea (prin izometrie) uneia
din părţile articulare a cotului, prin comanda de flexie (sau extensie) a cotului, vom putea efectua
tensionarea părţii articulare opuse, prin izometrizarea muşchilor biarticulari (încercarea de a
mişca articulaţia supraiacentă, adică umărul în cazul folosirii muşchilor biceps sau triceps
brahial, ori cea subiacentă, adică pumnul în cazul folosirii flexorilor sau extensorilor pumnului).
Explicaţie neurofiziologică: cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama;
creşte recrutarea de unităţi motorii sub contracţiile izometrice aplicate pe fiecare parte a
articulaţiilor; izometria pe muşchii care realizează mişcarea limitată determină un efect de
inhibiţie reciprocă pentru antagonist; izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii
contracturaţi) duce la oboseala unităţilor motorii la nivelul plăcii neuromotorii şi ca urmare
tensiunea muşchiului scade; excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene,
la fel şi descărcările celulelor Renshow, scăzând astfel activitatea motoneuronilor alfa pentru
muşchii antagonişti (hipertoni).

Tehnici pentru promovarea stabilităţii

Contracţie izometrică în zona scurtată. Se execută contracţii izometrice repetate, cu pauză
între repetări, la nivelul de scurtare a musculaturii. Se execută, pe rând, pentru musculatura
tuturor direcţiilor de mişcare articulară.
Izometrie alternantă reprezintă executarea de contracţii izometrice scurte, alternative, pe
agonişti şi antagonişti, fară să se schimbe poziţia segmentului (articulaţiei) şi fără pauză între
contracţii. Se realizează (pe rând) în toate punctele arcului de mişcare şi pe toate direcţiile de
mişcare articulară.
Stabilizarea ritmică este utilizată pentru refacerea stabilităţii (tehnica utilizată pentru
evaluarea unei articulaţii în ceea ce priveşte stabilitatea acesteia). Se realizează în toate punctele
arcului de mişcare, pe toate direcţiile anatomice de mişcare articulară. Odată rezolvată
cocontracţia din postura neîncârcată se trece la poziţia de încărcare (de sprijinire pe articulaţia
respectivă: exemplu: "patrupedia" bună pentru încărcarea articulaţiei şoldului, umărului, cotului,
pumnului) şi se repetă succesiunea tehnicilor (Contracție izometrică în zonă scurta-Stabilizare
ritmică).
Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate
In cadrul acestei etape se urmăresc următoarele obiective: tonifierea musculară pe
parcursul mişcării disponibile; obişnuirea pacientului cu amplitudinea funcţională de mişcare;
antrenarea pacientului de a-şi lua singur variate posturi etc. Tehnicile facilitare neuromusculara
proprioreceptive ce se utilizează pentru mobilitatea controlata sunt: IL, ILO, CR, SI, IA.

10
 Tehnici pentru promovarea abilităţii
Pentru promovarea acestei etape, pe lângă tehnicile facilitare neuromusculară
neuroproprioreceptivă prezentate anterior, se mai utilizează două tehnici specifice:
Progresia cu rezistenţă reprezintă opoziţia făcută de kinetoterapeut locomoţiei
pacientului: târâre, mers în patrupedie, mers pe genunchi, mers în ortostatism. Deplasarea dintr-o
postură reprezintă trecerea de la stadiul mobilităţii controlate (poziţia propriu-zisă este în lanţ
kinetic închis), la stadiul abilităţii prin "deschiderea" alternativă a câte unui lanţ kinetic (ridicarea
câte unui membru) şi mişcarea în lanţ kinetic deschis (păşirea). Astfel, pacientul fiind în
ortostatism, Kinetoterapeutul realizează cu ambele mâini prize pe crestele iliace anterioare ale
bazinului şi contrează (rezistenţă maximală) mişcările de avansare ale
pacientului.Kinetoterapeutul se află întotdeauna în faţa pacientului şi aşa realizează
contarezistenţă. Exemplu: Pacientul are dificultăţi în a efectua mişcarea de locomoţie în
patrupedie. P.I.: Pacientul în sprijin pe mâini şi pe genunchi; Kinetoterapeutul înaintea
pacientului, realizează priza cu ambele mâini pe umerii pacientului, opunând rezistenţă mişcării
de înaintare. I se cere pacientului să înainteze în patrupedie, Kinetoterapeutul contrează
înaintarea pacientului. Explicaţie neurofiziologică: opoziţia la mişcare duce la creşterea recrutării
de motoneuroni alfa şi la o excitare mai mare pe aria motorie cerebrală a zonelor implicate
(necesare) în comanda musculaturii necesare efectuării mişcărilor cerute.
Secvenţialitatea normală este o tehnică ce urmăreşte coordonarea componentelor unei
scheme de mişcare, care are forţa adecvată pentru executare, dar secvenţialitatea nu este corectă
(incoordonare dată de o ordine greşită a intrării muşchilor în activitate). Exemplu: Acţiunea de
apucare a unui obiect din poziţia aşezat cu mâna pe coapsă, obiectul fiind pe masă, înaintea
pacientului. Kinetoterapeutul face prize ce se deplasează în funcţie de intrarea în acţiune a
segmentelor; iniţial se vor plasa prizele pe partea dorsală a degetelor - palmei (opunând
rezistenţă maximală extensiei degetelor şi pumnului) şi pe partea latero-dorsală a treimii distale a
antebraţului (opunând rezistenţă maximală flexiei cotului); va urma opunerea rezistenţei la
mişcarea de flexie a umărului, prin mutarea prizei de la nivelul degetelor, la nivelul părţii distale
a braţului, prin apucarea părţii anterioare a acestuia. Apoi prizele se vor muta în mod
corespunzător următoarei secvenţe de mişcare, care trebuie să se deruleze tot de la distal spre
proximal (flexia degete-pumn, extensia cotului şi extensia cu anteducţia umărului) [3].

1.2Rolul terapiei ocupaţionale si ipoteze despre modelul de

performanta ocupationala
In fiecare etapă a vieţii, în viaţa fiecărei individ, există activităţi (ocupaţii) optime pentru
menţinerea stării de sănătate şi pentru societate.

11
 Rolurile terapeutului ocupational :
 evaluează tipurile de activităţi ocupaţionale trevute şi prezente, pe care le poate executa
individul;
 identifică disfuncţiile privind activităţile ocupaţionale;
 identifică comportamentele disfuncţionale din gestică şi impactul lor asupra activităţilor
ocupaţionale;
 remediază sau compensează disfuncţiile din activităţile ocupaţionale şi din gestică;
 facilitează sau structurează schemele de mişcare din activităţile ocupaţionale, în funcţie de
vârstă şi de rolul pe care îl are de îndeplinit pacientul în viaţa zilnică [5].
Componentele performanţei ocupaţionale sunt:
 schemele comportamentale învăţate care compun şi fundamentează activităţile ocupaţionale
ale individului
 schemele de mişcare care stau la baza gesturilor ce compun activităţile ocupaţionale.
La baza terapiei ocupaţinale stă constatarea că activităţile folosite pentru a preveni şi remedia
disfuncţiile şi pentru a obţine un maximum de adaptare a individului la mediul său ambiant.
Terapia ocupaţională este definită ca fiind forma de tratament care foloseşte activităţile şi
metode specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura activităţile
necesare vieţii individului, de a compensa disfunţii şi de a diminua deficienţe fizice.
Termenul de ocupaţional se referă la folosirea direcţionată spre un anumit scop a timpului,
energiei, la suscitarea interesului pentru participarea activă la activităţi de muncă şi producţie, la
activităţi de joacă şi destindere. Conceptul de ocupaţie include şi conceptul de modele de
perfprmţă ocupaţională.
Activităţile practice sunt utilizate singure sau asociate cu terapia adjuventă: ortezarea,
echipamentele de asistenţă, bio-feed-backul: se folosesc pentru a dirija concentrarea procentului
şi scopul terapeutic urmărit şi nu pe mişcări şi contracţii izolate.
Eventuală pentru eficienţa terapiei ocupaţionale este participarea activă a pacientului la
tratament [5].
Sintagma de sarcini selectate iclude:
 acele sarcini care-l ajută pe pacient în mod optim să atingă obiectivele terapeutice;
 sarcinile necesare integrării pacientului în condiţiile de mediu.
Bazele filozofice se referă la următoarele considerente:
 Omul este o fiinţă activă a cărei dezvoltare este influenţată de utilizarea unor activităţi
practice.

12
 Folosindu-şi capacitatea de motivaţie intrinsecă fiinţele umane sunt capabile să-şi influenţeze
sănătatea fizică şi mintală, ca şi mediul fizic şi social, prin intermediul unor activităti utile,
practice.
 Viaţa umană include un proces de continuă adaptare, ceea ce înseamnă o continuă schimbare
funcţională care promovează supravieţuirea şi „actualizarea” individului. Factorii biologici,
psihologici şi de mediu pot întrerupe procesul de adaptare în orice moment al ciclului de
viaţă.
Afectarea procesului de adaptare poate determina disfuncţii. Activităţile practice facilitează
procesul adaptativ. Terapia ocupaţională este bazată pe folosirea activităţilor funcţionale pentru a
obţine maximum de adaptare a organismului la mediul său de viaţă.
Esenţa terapiei ocupaţionale este participarea activă a pacientului la activităţile în scopul
îmbunătăţirii performanţei funcţionale. Utilizarea procedurilor facilitării, este acceptată de
terapia ocupaţională numai în măsura în care se folosesc pentru a pregăti pacientul pentru o bună
participare la procesul terapeuic [5].

1.3Repere metodologice de realizare a procesului de ergoterapie

În literatura de specialitate ergoterapia este definită în două moduri:
 În sens larg - ergoterapia este sinonimă cu terapia prin muncă ca metodă în cadrul terapiei
ocupaţionale.
 În sens restrâns - procedeu de recuperare ce se desfăşoară în cadrul atelierelor sau
unităţilor productiv specializate din spitalele şi instituţiile se asistenţă şi şcoli speciale.
Având în vedere domeniile de aplicabilitate ale ergoterapiei (patologia loco- şi neuro -
motorie, bolile psihice, neurologice, bolile pulmonare, reumatologice, geriatrice, pediatrice,
cardiace, deficientele mintale, senzoriale), obiectivele intrinseci sunt:
 înlăturarea tulburărilor pasagere, simple sau multiple şi reeducarea gestuală, deci
recuperarea unui deficit motor;
 reeducarea mijloacelor de exprimare, implicând vorbirea, comportamentului;
 restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihomotoric
 recuperarea totală sau parţială a capacităţii de muncă;
 încadrarea profesională şi socială;
 amplificarea procesului de maturizare;

Recuperarea totală sau parţială a capacităţii de muncă – asigură o autonomie economică

şi socială prin obţinerea colaborării active a subiectului din proprie convingere, prin efortul de
voinţa şi interes să reuşească să răspundă cerinţelor vieţii normale, deci să fie redat societăţii.

13
Deşi are şi un scop economic, valoarea economică a ergoterapiei are o importanţă secundară,
prin aceea ca :

 scurtează perioada incapacităţii de muncă;

 este mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri prin muncă,
economisind ajutoarele medicale şi pensii.

Principala sarcina a ergoterapiei nu este de a crea valori, ci de a ajuta beneficiarul să

redobândească relaţiile cu societatea şi viaţa. Nu interesează cantitatea producţiei, ci ceea ce
simte beneficiarul, posibilitatea de a fi din nou activ, de a crea ceva nou, fenomen ce are valoare
şi pentru societate.

Ergoterapia , considerată ca mijloc de maturizare, plecând de la stadiul infantil datorat

procesului de regresie ce apare ca o consecinţa a deficienţei, pînă la nivelul de maturaţie,
apropiat de vârsta corespunzătoare de nivel mintal, de pregătire şcolară şi de experienţa de viaţa
a deficientului [6].

14
Capitolul 2
MODALITAȚI TERAPEUTICE ȘI REPERE METODOLOGICE
2.1Acțiunea Ergoterapiei
Fiind, în esenţa, activă, ordonată, terapia prin ocupaţie şi munca se opune în activităţii,
posibilităţii renunţării, efecte frecvente ale bolilor şi spitalizărilor de lungă durată. Odată cu
distragerea bolnavului, aceste activităţi îi mobilizează energia, voinţa, dorinţa de recuperare.
 Posibilitatea de a fi implicat în activităţi plăcute, care necesită atenţie, determină
scăderea anxietăţii, prin scurtarea timpului de introspecţie; face uz de deprinderile
cognitive ca : planificarea; memoria; concentrarea şi procesele secvenţiale; contribuie
la respectul de sine datorită achiziţiilor şi promovează plăcerea prin activitatea simplă
de „a face”.
 Posibilitatea de a lucra pentru a depăşi deficitul motor prin folosirea unor activităţi
adaptate şi uneori special proiectate şi dotate cu echipamente ce facilitează modele de
mişcări; folosirea prelungită (îndelungată) a corpului în activităţi coordonate şi
mişcări lejere şi secvenţiale.
 Posibilitatea achiziţiilor de deprinderi şi abilităţi în ciuda disfuncţionalităţii,
îmbunătăţeşte imaginea de sine şi conserva deprinderile fizice şi cognitive.
 Posibilitatea de a face lucruri oferă ocazie de etalare fără restricţii şi graba
sentimentele lor faţă de alţii care împărtăşesc aceeaşi experienţa, şansa de a face
lucruri în comun, de a fi într-un rol independent şi a şi îmbunătăţii deprinderile de
comunicare.
Posibilitatea de a avea un ciclu al activităţilor zilnice mai normal promovează o stare de
bine, o relaxare naturală; în lătură nocivitatea problemelor asociate cu inactivitatea. Efectele
terapiei (Steindler) prin activitate şi munca sunt multiple:
 Fizice,
 2) Psihice,
 3) Psiho-sociale
 4) Economice.
Steindler le formulează astfel :
 din punct de vedere fizic creşte forţa musculară şi rezistenţa la oboseală, se dezvoltă
coordonarea motorie şi viteza mişcării.

 din punct de vedere intelectual se constată o influenţă normalizatoare, se micşorează

emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, se înlocuiesc tendinţele

15
 psihice dominatoare, se capătă încredere în sine, se educă obiectul de a lucra şi
posibilitatea expresiei personale, dezvoltându-se iniţiativa.
 din punct de vedere social se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare şi se
favorizează contactele sociale.
 din punct de vedere economic se descoperă reacţii profesionale, se creează obişnuita
activităţii în ateliere, care ajută, eventual, pacienţii la intreţinerea lor în instituţii
(sanatorii).
Conform terminologiei lui Reed (1980), procesul de ergoterapie este caracterizat de patru faze:
 evaluarea formativă -care cuprinde toate demersurile ce aduc date despre subiect, ce
concura la analiza informaţiilor privitoare la subiect, obiectul tratamentului;
 evaluarea planului de tratament – grupează toate obiectivele tratamentului precum şi
programul şi tehnicile de tratament, genul de activităţi, cadrul spaţiotemporal;
 efectuarea tratamentului ergoterapeutic înglobează aplicarea programului şi cuprinde
planificarea fiecărei secvenţe, a fiecărei activităţi propuse.
 evaluarea sumătivă se raportează la măsura efectelor terapiei şi la eficacitatea terapiei.
Alegerea conţinutului fazelor releva experienţa clinică şi pedagogică. Delimitarea fazelor
ergoterapie facilitează înţelegerea procesului de ergoterapie. Cele patru faze nu includ toate
tipurile de acţiuni efectuate de ergoterapie.
Reinserţia persoanelor cu dizabilităţi în societate evită starea de dependenţă socială, prin
ancorarea în circuitul economic a unui număr de persoane ce i si aduc, în acest fel, contribuţia la
venitul naţional. Cele 3 componente ale ergoterapiei sunt:
 latura preventivă
 latura curativă
 latura recuperatorie
Recuperarea este o activitate complexă, ce include metode medicale, sociale, profesionale,
realizate de o echipa complexă formată din diverşi specialişti (medici, bioingineri,
psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi) ergoterapeutul ce-i obligă pe acestea la
imaginea şi realizarea de dispozitive tehnice auxiliare, pentru handicapaţi, mente să le asigure
autonomia.
Mijloacele tehnice folosite sunt „sisteme de transformare a mediului ambiant în scopul de a
facilita apropierea, primirea şi integrarea handicapatului în mediului lui de viaţă”.
Din punct de vedere al destinaţiei, acestea sunt:
 mijloace de deplasare (cârje, fotolii, bastoane, automobile, dispozitive de acces,etc.)
 dispozitive folosite în activitatea cotidiană (autoservire la îmbrăcare şi dezbrăcare, la
servirea mesei, etc.)

16
  dispozitive auxiliare menajere ( pentru spălat, călcat, gătit, cusut, etc.)
 mijloace audio-vizuale şi recreative.
 dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate, sisteme de comandă
şi deplasare la distanţa).
În alegerea unei activităţi cu caracter terapeutic trebuie să se aibă în vedere aspectele fizice,
psihice, profesionale şi sociale în relaţie cu particularităţile deficienţei şi personalităţii
subiectului.
A) Aspectul fizic mişcarea fiind un element principal în ameliorarea şi/sau recuperarea
funcţiei deficitare, vom avea în vedere :
 amplitudinea, care trebuie să fie mai completa în articulaţia afectată, aceasta
putându-se realiza prin poziţia adoptată de bolnav prin reglarea anumitor aparate
sau prin materialul folosit. În recuperare sunt implicate un întreg ansamblu de
mijloace şi aparate auxiliare, proteze ( corsete, atele, etc.), pentru a menţine
permanent în poziţia corectă membrele şi coloana vertebrală.
 rezistenţa la efort care poate fi dezvoltată prin folosirea unor materiale diverse, ca
lemn, lina, sfoara, fie prin folosirea unor instrumente variate ca forma şi greutate.
 coordonarea mişcărilor prin mişcări vizând o parte sau totalitatea membrelor, pînă
la mişcări de mare amplitudine (ţesut, olărit) sau mişcări de fineţe (desen, scris,
claviatura). 4. repetiţia în scopul echilibrării perioadelor de contracţie şi relaxare a
muşchilor, pentru antrenarea funcţiei şi evitarea oboselii.
B) Aspectul psihic – înfrângerea rezistenţei opuse activităţii de către bolnav sau
handicapat datorită modificării stării fizice, în urma unei perioade mai lung sau mai scurt
de în activitate. În scopul executării de operaţii sau obiecte se va ţine cont de opţiunile
aptitudinale şi starea lui mintală pentru a nu i se depăşi capacitatea de efort.
C) Aspectul profesional – nu include ca o condiţie absolută apelarea la fosta meserie a
subiectului ( muncitor, intelectual), preferând mai ales în stadiul iniţial al recuperării alte
activităţi, diferite de fosta lui meserie, apoi reluarea activităţii sale de bază. Rolul
ergoterapiei este de a apela la gestualitatea legată de meserie avuta, în scopul corectării
deficienţei motorii şi psihice şi parcurgerii progresive, naturale, libere a etapelor de
încadrare în muncă. În cazul reorientării (reconversiei) profesionale, în atelier este un
prilej de testare psiho-tehnică.
D)Aspectul social reinserţia socială a subiectului poate fi facilitată prin elemente şi
gesturi de autoservire, legate de viaţa zilnică, chiar şi în cazul celor cu membre amputate,
pentru pregătirea gestualităţii, în vederea protejării sau de adaptare la activităţi menajere,
prin folosirea de ustensile şi mobilier special cu elemente reglabile (setare cu mânere

17
 adecvate, veselă încasabilă, mese şi scaune uşor accesibile, etc.) Activitatea de recuperare
este completată şi de mijloacele auxiliare, realizate în ateliere de ergoterapie[6].

2.2Modalitati terapeutice utilizate in programele de mecanoterapie

Mecanoterapia reprezintă un mod particular de gimnastică medicală care utilizează
aparate mecanice bazate pe sistemul pârghiilor. Aceste aparate pot fi acţionate de forţa
musculară a pacientului sau de o forţă exterioară (contragreutăţi, forţă aplicată de
kinetoterapeut). Într-o accepţiune mai largă, clinicienii au inclus în noţiunea de mecanoterapie
toate metodele care utilizează diferite instalaţii şi aparate mai simple sau mai complexe, precum
instalaţiile de scripeţi, arcurile, cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele
ergometrice.
Sistemul scripete greutate facilitează manipularea unor greutăţi, având şi avantajul de a
modifica direcţia unei forte, fără vreo schimbare a mărimii acestei forţe. Acest sistem realizează
rezistenţa unei mişcări printr-o greutate aplicată la capătul unei corzi reflectate peste un scripete
şi prinsă la celălalt capăt de segmentul în mişcare. Sistemul permite, prin acelaşi montaj, dar cu
mişcarea efectuată în sensul opus, facilitarea acestei mişcări, până la realizarea mişcării pasive.
Sistemul scripete greutate este des utilizat în special în exerciţiile kinetice ale membrelor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor mişcări autopasive, în special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sănătos (care reprezintă braţul forţei), pacientul
tracţionează coarda scripetelui, care este prinsă la celălalt capăt de segmentul care urmează a fi
mobilizat pasiv (braţul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasivă simetrică (montajul
realizează mişcarea ambelor membre, sănătos şi bolnav în acelaşi sens) şi autopasivă asimetrică
(montajul realizează mişcările celor două membre în sensuri opuse).
Manipulările coloanei vertebrale şi ale membrelor în scop terapeutic au fost utilizate şi
grupate sub forma unei metode cu tehnică şi indicaţii exacte, numită metoda osteopatică. Recent,
această metodă a fost simplificată, dar i se adaugă chiropractica sau chiropraxia. În practica
kinetologică, atât manipulările vertebrale cât şi cele ale articulaţiilor periferice beneficiază de
tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezintă o mobilizare forţată care deplasează elementele unei articulaţii
peste limita lor obişnuită şi voluntară de mişcare, până la limita jocului anatomic posibil, fără să
depăşească această limită anatomică. Noţiunile de manipulare şi mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerată un gest precis, care necesită un diagnostic corect, presupune
lipsa durerii la execuţie şi se supune regulii mişcării contrare, având în vedere faptul că se
utilizează direcţia de mobilizare în sensul opus direcţiei blocate şi dureroase.
Manipularea trebuie să fie precedată de testarea tuturor direcţiilor de mişcare ale
segmentului vertebral interesat. În concordanţă cu principiile de nondoloritate şi mişcare contrată

18
ale manipulării, nu se va manipula un segment care are toate direcţiile de mişcare blocate şi
dureroase.
Specialiştii în domeniu au imaginat o schemă ca o stea cu 6 braţe, reprezentând direcţiile
de mişcare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a mişcării sau intensitatea durerii pe
fiecare direcţie de mişcare. Manipularea se va executa pe direcţiile care nu sunt notate, deoarece
cele notate reprezintă contraindicaţii ale manipulării. De obicei, trebuie să existe cel puţin trei
direcţii de mişcare libere, pentru ca manipularea să aibă toate şansele de reuşită.
Manipulările articulaţiilor membrelor sunt mai puţin spectaculoase şi importante în
comparaţie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazează pe ideea conform căreia
mişcările care nu se pot executa activ pot fi totuşi realizate sub aspect fiziologic. Mişcările se
blochează ca urmare a unor suferinţe articulare sau din cauza contracturii şi/sau retracturii
musculare periarticulare. Articulaţiile interesate pot fi: interfalangienele, metacarpofalangienele,
metatarsofalangienele, articulaţia pumnului, genunchii, coatele etc. Mişcările care pot fi realizate
pasiv din articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de alunecare anteroposterioară, de
decopatare.
Tracţiunile vertebrale sau elongaţiile constau într-o tracţiune în ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Studiile de specialitate au
demonstrat faptul că tracţiunea exercitată cu forţe corespunzătoare, conduce la distanţări
intervertebrale. În acel moment se produce vid intratisular. Tracţiunea se execută cu diferite
aparate, dispozitive sau instalaţii. Ameliorările obţinute chiar la aplicarea unor forţe mai mici
sunt datorate, probabil, întinderilor ţesuturilor musculotendinoase.
Tracţiunea vertebrală necesită supravegherea continuă a pacienţilor pe parcursul
şedinţelor, pentru a identifica apariţia oricărui fenomen nedorit, precum paresteziile, durerile,
ameţelile, senzaţia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezintă metoda executării exerciţiilor
fizice/kinetice în apă. Hidrokinetoterapia parţială este utilizată aproape în exclusivitate pentru
creşterea mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei în apă este fundamentată de fenomenul de plutire a corpului sau
de descărcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) şi pe rezistenţa opusă de apă pe
anumite direcţii de mişcare.
Avantajele acestei metode constau în: solicitarea unei forţe musculare reduse în vederea
mobilizării articulare, creşterea capacităţii de relaxare musculară pentru postura ortostatică şi
mers, scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare, Rezistenţa opusă
mişcării poate fi reglată prin utilizarea flotoarelor [7].

19
 2.3Abilitatea Motorica
Abilitatea reprezintă „capacitatea individului de a executa cu extremităţile distale
libere mişcări precise, cu scop funcţional". Abilitatea presupune o mişcare coordonată,
„evidenţiată prin funcţie motorie distală fină suprapusă peste stabilitatea proximală"30. Exemple
de activităţi ale etapei de abilitate includ: funcţia oro-facială - masticaţia, deglutiţia, vorbirea;
prehensiunea; locomoţia. K.Bobath utilizează termenul de mecanism reflex postural normal
pentru a defini această etapă a controlului motor. Abilitatea este deci capacitatea de a mişca
segmentele în afara posturii sau locomoţiei, ea putând fi definită ca şi capacitatea de „manipulare
şi explorare a mediului înconjurător" în timp ce segmentul proximal al membrului prezintă o
stabilitate dinamică care ghidează membrul, partea distală reprezentată de mână sau picior are o
mare libertate de mişcare sau acţiune. Membrul superior, în special, este segmentul cu cele mai
mari necesităţi de abilitate, dar de abilitate se poate vorbi şi în cazul celorlalte segmente.
Mişcările în timpul acestui stadiu de dezvoltare difere de cele din primele stadii, ele sunt mişcări
cu organizare precisă temporală şi spaţială, precum şi folosirea eficientă a feedback-ului.
Mişcările abile sunt mişcări direcţionate către un scop precis. Dezvoltarea abilităţii modifică
puternic activitatea motrică automată. Abilitatea şi mobilitatea controlată sunt „incluse în
conceptul mai larg de coordonare, o mişcare coordonată necesită sine qua non control şi
echilibru". Dacă iniţial mişcările coordonate sunt realizate conştient, sub control direct voliţional,
cortico-spinal, ele devin ulterior automate şi trec sub control automat, extrapiramidal. în
executarea unui nou pattern, deşi mişcarea se realizează sub control cortico-spinal, ea este
imprecisă deoarece se produc iradieri colaterale, iar prin exersare şi repetiţie se produce
inhibarea iradieri impulsului în afara căilor care trebuie activate. Această inhibiţie stă la baza
antrenării coordonării. Când noul pattern a fost realizat, trece sub control automat, extrapiramidal
şi nu mai solicită o atenţie deosebită în efectuarea mişcării, devenită rapidă şi precisă [8].

20
Capitolul 3
STRATEGII ȘI PRINCIPII ÎN FACILITARE NEUROMUSCULARA
3.1Strategii pentru optimizarea controlului motor
Strategiile pentru optimizarea controlului motor necesită o bună înţelegere a trei procese:
 răspunsul motor;
 învăţarea motorie;
 dezvoltarea motorie.
Răspunsul motor reprezintă o interacţiune complexă a mai multor părţi ale corpului, care implică
prelucrarea informaţiilor senzitive, integrarea, decizia dată de centrii neurali de control şi
execuţia motorie corespunzătoare. Acest proces a fost prezentat în detaliu în capitolul anterior.
învăţarea motorie a fost definită ca „un set de procese, asociate cu practica şi experienţa
determinată/condusă de schimbările permanente ale mediului" . Cu toate că odată cu învăţarea A
apar schimbări structurale în interiorul sistemul nervos central acestea nu sunt direct observabile.
învăţarea trebui văzută ca un permanent eveniment, rezultat al schimbării în organizarea
temporală, parţială şi ierarhică a sistemului nervos. învăţarea motorie este rezultatul direct al
practicării şi experienţei şi este foarte dependentă de informaţiile senzoriale şi de procesele de
feedback. Există trei faze distincte ale învăţării motorii:
1« Faza cognitivă sau incipientă în care sarcina majoră este de a dezvolta o înţelegere a
activităţii. Această fază necesită o cantitate mare de informaţii corticale pentru a determina
cerinţele activităţii specifice şi pentru a stabili cursul cel mai potrivit al acţiunii. Procesarea
informaţiilor senzoriale şi a organizării motorii conduce la selectarea unui program motor
adecvat. Pacientul progresează de la o schemă iniţial dezorganizată şi adeseori neîndemânatică
spre mişcări organizate. Progresia este, de asemenea, dinspre mişcări ghidate vizual spre mişcări
„ghidate proprioceptiv" dezvoltând „simţul" sau „senzaţia" unei scheme de mişcare corectă.
învăţarea poate fi facilitată în această fază prin trei modalităţi:
 demonstraţia;
 indicaţia verbală;
 ghidajul manual.
2. Faza asociativă sau intermediară „Rafinarea" programului motor se realizează în această fază
prin exersare. Performanţa se îmbunătăţeşte odată cu scăderea erorilor şi mişcărilor inutile.
Informaţiile proprioceptive devin din ce în ce mai importante, în timp ce dependenţa de cele
vizuale scade. învăţarea în această fază poate să persiste variabil în timp în funcţie de o serie de
factori: natura activităţii, experienţa anterioară şi motivaţia pacientului, organizarea exersării şi
strategiile folosite.

21
3. Faza autonomă sau finală în această fază mişcările devin de înaltă fineţe şi cu înaltă
coordonare. Atenţia conştientă nu este necesară pentru a executa mişcarea, de aceea se numeşte
autonomă. Controlul neural trece de la centrii înalţi la cei inferiori, aceasta „eliberează" pacientul
de la concentrare în activităţi în timp ce execută schema de mişcare. Astfel că subiectul poate
executa mişcări la fel de bine într-un mediu închis şi stabil ca şi într-unui deschis, schimbător.
Folosirea continuă a elementelor perturbatoare (ex. conversaţia continuă în timpul execuţiei)
permite evidenţierea naturii autonome a mişcării pacientului. Mai mult, pacientul trebuie să fie
capabil să găsească soluţia corectă şi să rezolve eficient problemele. Nu toţi pacienţii cu un
deficit al controlului motor pot atinge un grad înalt de abilitate. Performanţa poate să atingă un
nivel înalt în cadrul unui mediu înconjurător structurat dar într-un mediu deschis poate fi
imposibilă. Pentru îmbunătăţirea învăţări motorii sunt obligatorii următorii factori:
 motivaţie;
 exersare;
 feedback.
Motivaţia este crucială pentru succesul oricărui program de recuperare. Pacientul trebuie
să înţeleagă actului motric/exerciţiului şi dorinţa de al realiza. Motivaţia poate fi întărită prin
folosirea feedback în tratamentul kinetic. Exersarea este o condiţie sine qua non pentru procesul
de învăţare. Sunt două tipuri de programe de exersare:
 exersarea omogenă care se referă la perioade îndelungate de exersare cu repaus rar;
 exersarea heterogenă - alternarea secvenţelor de exersare cu cele de repaus în care
secvenţele de repaus sunt egale sau mai mari decât cele de exersare; Amândouă tipurile
de programe de exersare duc la învăţare motorie, iar eficacitatea uneia faţă de cealaltă
depinde de anumite circumstanţe. Exersarea heterogenă este preferabilă când:
 capacitatea subiectului pentru o execuţie susţinută este slabă;
 sarcina este complexă, lungă sau cu mare consum de energie;
 motivaţia este slabă;
 subiectul are o atenţie de scurtă durată, slabă concentrare şi oboseşte uşor (oboseala
trebuie evitată pentru că interferează cu performaţa motorie);
 de obicei în primele faze ale învăţării. Exersarea omogenă poate fi utilizată când:
 motivaţia pacientului sau nivelul lui de abilitate este înalt;
 pacientul are o atenţie şi concentrare adecvată.
Exersarea unor activităţi înrudite cu mişcarea „de antrenat" poate să îmbunătăţească
performanţa prin aşa numitul „transfer al învăţării". Cea mai frecventă aplicare a acestui
principiu este exersarea componentelor unei activităţi motorii înainte de exersarea întregului.
Dacă activitatea este complexă, cu multe componente independente sau dacă pacientul are o

22
memorie sau atenţie limitată, atunci această strategie de transfer este cea mai indicată; totuşi nu
întotdeauna această strategie este de succes. Dacă sarcina este foarte integrată, cu componente
dependente sau este relativ simplă, atunci exersarea „întregului" este indicată. în sarcinile care
necesită viteză şi acurateţe, accentul este pus pe ambele. Efectul de transfer poate fi de asemenea
încorporat în tratament punând pacientul să exerseze mişcările dorite folosind segmentele
contralaterale (ex. în hemiplegie, formarea unui program motor, care poate fi folosit pentru a
controla aceeaşi mişcare pe partea afectată, are la bază exersarea mişcărilor dorite la început cu
partea intactă). Exersarea contralaterală are şi rolul de a confirma kinetoterapeutului că pacientul
a înţeles exerciţiul/sarcina ce trebuie realizată.
Feedback-ul este esenţial pentru învăţarea motorie şi poate fi intrinsec, apărând ca un
rezultat natural al mişcării, sau extrinsec, conferind indicaţie extrasenzorială. Excitaţiile
proprioceptive sunt un exemplu de feedback intrinsec iar comenzile verbale sunt o formă
eficientă de feedback extrinsec. Un feedback întârziat poate duce la mişcări greşite (cauzând
eroare în controlului motor) iar un feedback în exces poate naşte de asemenea confuzii sau dau
dependenţă de feedback. Folosirea feedback-ului în mod continuu oferă pacientului informaţii
despre calitatea mişcării, adică cunoaşterea performanţei. De asemenea feedbackul dă informaţii
despre rezultatul final sau al succesului mişcării, deci cunoaşterea mişcării. Ambele „rezultante"
ale feedback-ului sunt importante pentru învăţarea motorie. A In kinetoterapie existenţa unui
număr mare de metode şi tehnici de tratament permite abordarea varietăţii mari de probleme ale
controlului motor. Exerciţiul terapeutic utilizat în scopul antrenării controlului motor presupune
o participare atentă din partea pacientului şi constă în învăţarea contracţiei izolate a muşchilor,
contracţia agonistului pentru o mişcare precisă. Se poate folosi electromiografie cu feedback,
prin conştientizarea contracţiei musculare prin vizualizare pe ecran. Marinacci şi Horance au
utilizat acest feedback electromiografic pentru învăţarea controlului muscular precis. Frecvent
pacienţii prezintă deficite ale controlului motor în mai multe zone funcţionale. Tratamentul care
este bazat pe o bună evaluare a nivelului de dezvoltare şi care urmăreşte secvenţialitatea
dezvoltării controlului motor, ajută pacientul în recâştigarea cât mai rapidă a controlului motor
comparativ cu tratamentul care nu ţine seama de aceasta. Tratamentul kinetic trebuie să
urmărească spirala naturală a dezvoltării. Rolul kinetoterapeutului este de a concepe o activitate
potrivită ca dificultate (solicitare), de a ajuta pacientul atât cât este necesar în obţinerea
controlului dorit şi să-şi retragă suportul cât de „rapid" pentru a permite funcţia independentă.
Bolnavul hemiplegie a cunoscut o dezvoltare motorie normală până la vârsta adultă, şi-a
dezvoltat performanţele motorii până la nivelul maxim programat genetic. Odată cu declanşarea
fenomenelor neurologice legate de injuria cerebrală, aceste performanţe motorii scad în grade
variabile până la dispariţie. Din acest moment recuperarea controlului motor constă în primul

23
rând în asigurarea stabilităţii prin activarea reflexelor posturale ce stau la baza oricărei mişcări
active şi apoi în recâştigarea controlului asupra mişcărilor izolate, prin ruperea sinergiilor de
masă. Planul terapeutic de recâştigare a controlului motor al pacientului hemiplegie va urmării
câştigarea controlului capului şi trunchiului (implicit recâştigarea echilibrului) înaintea folosirii
funcţionale a extremităţilor. Controlul voluntar al mişcării se bazează pe un tonus normal şi o
integrare reflexă aşa după cum a fost exprimat de Bobath prin mecanismul reflex postural
normal. Tehnicile de stimulare senzitivă sunt folosite să faciliteze, să activeze sau să inhibe
răspunsurile motorii. Mişcarea produsă prin stimulare senzitivă este de natură reflexă şi nu poate
fi considerată reprezentativă pentru controlul motor normal. Deci tehnicile de stimulare senzitivă
sunt aditive, astfel aplicând câteva simultan ex.: întinderea rapidă, rezistenţa şi comenzile verbale
care de obicei se combină cu facilitarea proprioceptivă neuromusculară poate să producă un
eficient răspuns motor (prin sumaţie spaţială) în comparaţie cu folosirea unui singur stimul.
Stimularea senzitivă trebuie retrasă gradat (! mişcare dependentă de acel stimul) pentru a
determina creşterea capacităţii pacientului de a mişca independent şi de a-şi câştiga controlul
normal. Tehnicile de stimulare senzitivă sunt grupate în funcţie de receptorii stimulaţi
proprioceptive, exteroceptive, vestibuläre. Dacă răspunsurile în urma stimulării senzitive nu sunt
cele aşteptate se va ajusta A intensitatea, durata şi frecvenţa stimulilor pentru a îmbunătăţii
răspunsul. In cazul unui răspuns motor neadecvat, nu este indicată continuarea stimulării
deoarece aceasta creşte dezorganizarea sistemului nervos central.
Cerinţe/condiţii pentru antrenarea controlului:
 concentrare intensă;
 cooperare în timpul execuţiilor;
 alternarea perioadelor de execuţie cu cele de repaus;
 mediul ambiant propice, linişte, pacientul să fie relaxat;
 propriocepţie intactă, în cazul în care aceasta este perturbată învăţarea motorie
este îngreunată fiind posibilă doar în prezenţa telerecepţiei;
 arc de mobilitate nedureros, existenţa durerii ducând la inhibiţia agonistului, acest
arc dureros permite o mobilizare adecvată, fară durere, în care se stimulează feed-
back-ul proprioceptiv;
 instrucţiunile date prin comenzi scurte şi clare;
 în cazul în care voinţa este insuficientă pentru declanşarea activităţii agonistului
atunci este necesară facilitarea. Cu cât este mai slabă excitaţia prin voinţă cu atât
facilitarea exterioară este mai valoroasă;
 stimularea cutanată asupra tendonului sau corpului muscular al agonistului
(ciupire, tapotaj, gheaţă, curent electric) trebuie făcută imediat după comandă;

24
  începerea exerciţiilor de antrenare a controlului presupune asistenţă maximă iar
efortul pacientului este minim. Când pacientul poate să-şi limiteze performanţa la
muşchiul agonist se permite creşterea gradată a participării cu condiţia menţinerii
preciziei;
 cu cât se dezvoltă abilitatea de a realiza o contracţie controlată, mai puternică a
mişcării dorite, cu atât gradul de asistenţă descreşte până ce pacientul realizează
contracţie antigravitaţională corectă;
 la începutul antrenamentului, etapa de antrenament cuprinde 3-5 execuţii pentru
fiecare mişcare în cadrul unei şedinţe, avându-se în vedere şi oboseala musculară.
Atunci când muşchiul devine mai „puternic" şi rezistenţa acestuia creşte, se poate
creşte şi numărul de repetiţii, dar scurte perioade de repaus trebuie permise după
fiecare 2-3 încercări de contracţie a agonistului pentru a evita oboseala [2].

3.2Analiza și interpretarea rezultatului

Ţinând cont de etilogie, precum şi de complexitatea tulburărilor determinate de aceasta,
recuperarea implică o cunoaştere temeinică a anatomiei şi biomecanicii gleznei şi piciorului,
precum şi în utilizarea acelor tehnici şi metode care duc în final la scurtarea perioadei de
recuperare. Obiectivul principal al acestei lucrări a fost stabilirea câtorva dintre mijloacele,
tehnicile şi metodele de recuperare care vor sta la baza lucrării de doctorat. Am realizat o
evaluare iniţială (în momentul internării) şi una finală. Pentru primii trei pacienţi, pe care i-am
avut în studiu şi pentru primul referat (în care evaluările finale le-am realizat personal),
evaluările iniţiale au fost luate din fişele de evaluare realizate de kinetoterapeuţii cu care au
lucrat. La ceilalţi atât evaluarea iniţială cât şi cea finală au fost realizate de echipa de cercetare.
Durata de internare la Spitalul de Recuperare din Băile Felix este de 14 zile în care s-au efectuat
10 şedinţe de kinetoterapie, precum şi celelalte proceduri indicate de medicii de specialitate [1].

3.3Principii generale pentru facilitarea funcţiilor motorii

Reflexele posturale sunt folosite pentru a creşte sau descreşte tonusul în muşchi specifici. De
exemplu, schimbarea poziţiei capului sau corpului pot influenţa tonusul muscular prin
intermediul reflexelor tonice ale gâtului şi prin reacţiile de echilibru. Reacţiile asociate pot fi
folosite pentru iniţierea sau promovarea sinergiilor în stadiile iniţiale ale recuperării prin
aplicarea unei rezistenţe la muşchii contralaterali de pe partea sănătoasă. Eforturile depuse pentru
executarea sinegiei de flexie la membrul inferior afectat pot fi folosite pentru a promova sinegia
de flexie a membrului superior prin sinkineziile homolaterale ale membrelor. Stimularea pielii
deasupra muşchiului prin frecare cu vârful degetelor produce contracţia muşchiului respectiv şi

25
facilitarea sinergiei la care muşchiul ia parte. Contracţia musculară este facilitată când muşchii
sunt poziţionaţi în poziţia alungită.
Componenta puternică a unei sinergii inhibă antagonistul prin inervaţia reciprocă. Rezultă că
dacă relaxarea muşchiului puternic sau spastic poate fi efectuată, poate fi posibilă performarea
unei activităţi în antagonistul slab care pare să fie nefuncţional din cauza incapacităţii de a
învinge agonistul spastic. Punctul în care terapeutul iniţiază tratamentul depinde de stadiul de
recuperare şi de tonusul muscular individual al pacienţilor.
In timpul fazei de poziţionare a bolnavului la pat (faza iniţială, după atacul ischemic sau
hemoragie) membrele pot fi poziţionate în cele mai favorabile poziţii, fară a exista o interferenţă
de la muşchii spastici. Dacă este nesupravegheat membrul inferior tinde la o rotaţie externă şi
abducţie de şold şi la o flexie a genunchiului. Neurologic această poziţie mimează sinergia de
flexie a extremităţii inferioare. Dacă sinergia de extensie se dezvoltă în membrul inferior poate fi
prezentă o poziţie diferită, respectiv extensia şi adducţia şoldului, extensia genunchiului şi
extensia piciorului (gleznei). Dacă spasticitatea adductorilor este severă pacientul va plasa
membrul neafectat sub membrul afectat, rezultând o încrucişare a membrelor inferioare, cu
adducţia membrului afectat peste linia mediană. Dacă sinergia de extensie domină la membrul
inferior poziţia recomandată în pat, atunci când pacientul este în decubit dorsal este uşoară flexie
a şoldului şi genunchiului (menţinută cu o mică pernă sub genunchi), suport lateral pentru picior
şi genunchi pentru a preveni abducţia şi rotaţia externă. Hainele de pat nu trebuie să fie aşezate
pe picior pentru a preveni extensia excesivă din articulaţia gleznei. Dacă sinergia de flexie
domină la membrul inferior genunchiul trebuie menţinut extins iar rotaţia externă se previne ca
mai sus. Membrul superior afectat este menţinut pe o pernă într-o poziţie confortabilă. Abducţia
humerusului în relaţie cu scapula trebuie evitată deoarece în această poziţie acţiunea
stabilizatoare a porţiunii inferioare a fosei glenoide pe capul humeral este redusă şi porţiunea
superioară a capsulei articulare este detensionată (puţin slăbită). Această poziţie predispune
capul humeral la o subluxaţie inferioară. In manevrarea pacientului tracţiunea membrului afectat
trebuie evitată. Pacientul este instruit în a-şi folosi mâna sănătoasă pentru a mişca membrul
afectat.
Unul din obiectivele tratamentului în fazele iniţiale este achiziţionarea unui bun balans a
trunchiului din aşezat. Pentru a produce (provoca) răspunsuri de balans, kinetoterapeutul în mod
deliberat îl dezechilibrează pe pacient înainte-înapoi şi lateral, din poziţia aşezat pe un scaun sau
la marginea patului. Pacientul este pregătit pentru dezechilibrare prin explicaţie prealabilă, iar
împingerea se face la început cu o forţă scăzută. Pacientul poate suporta braţul afectat prin
balansarea lui pentru a proteja umărul. Aceasta împiedică pacientul să apuce suprafaţa de sprijin
în timpul dezechilibrării. Mai târziu kinetoterapeutul iniţiază şi asistă pacientul cu aplecarea

26
trunchiului drept înainte şi oblic înainte. Mâinile kinetoterapeutului sunt aşezate sub cotul
pacientului. Dacă balansul este slab, kinetoterapeutul poate utiliza genunchiul său pentru a
stabiliza genunchii pacientului. Rotaţia trunchiului este încurajată într-un mod similar,
kinetoterapeutul fiind aşezat în faţa pacientului, amplitudinea rotaţiei crescând progresiv. In
timpul rotaţiei trunchiului, pacientul leagănă braţul afectat ritmic dintr-o parte în alta pentru a
câştiga abducţia şi adducţia umărului alternativă.
Al doilea obiectiv important este de a menţine sau câştiga o amplitudine de mişcare
nedureroasă în articulaţia gleno-humerală. Se pare că există o relaţie între umărul dureros
(frecvent la hemiplegiei) şi întinderea muşchilor spastici din jurul articulaţiei umărului. Mişcările
forţate, pasive pot produce o întindere a acestor muşchi contribuind la creşterea durerilor şi de
aceea se contraindică. Odată pacientul experimentând durerea, anticiparea durerii va creşte
tensiunea musculară ce va duce la scăderea mobilităţii articulare şi la creşterea durerilor.
Kinetoterapeutul menţine braţul sub cot în timp ce pacientul întinde braţul înainte, îndoind
trunchiul din ce în ce mai mult înainte. In aceeaşi manieră se ghidează braţul în abducţie sau
adducţie (reflexele tonice ale gâtului facilitând relaxarea muşchilor în timpul acestor manevre).
Când pacientul are încredere că umărul poate fi mişcat fară durere mişcările active ale braţului
combinate cu mişcări de trunchi pot să înceapă. Mai întâi pacientul mişcă ambii umeri ridicându-
i şi coborându-i, mişcări urmate de abducţia şi adducţia scapulei. Aceste mişcări sunt apoi
combinate cu mişcări din articulaţia gleno-humerală. Braţul este menţinut de către kinetoterapeut
(dinapoi) cu umărul situat între flexie şi abducţie, cu cotul flectat mai puţin de 90° şi cu pumnul
menţinut în uşoară extensie. Kinetoterapeutul cere pacientului să ridice umerii în timp ce execută
tapotări cu degetele pe trapezul superior, în acelaşi timp terapeutul asistând ridicarea braţului.
Ridicarea activă a umărului tinde să pună în evidenţă alte componente a sinegiei de flexie şi
respectiv tinde să inhibe componenta cea mai spastică a sinegiei de extensie (adducţia prin
marele pectoral). Mişcarea de abducţie se va face nu în planul normal al abducţiei, care poate fi
dureros, ci într-un plan oblic între abducţie şi flexie. Pronaţia şi supinaţia alternativă a
antebraţului executată de kinetoterapeut va însoţi ridicarea şi coborârea braţului, respectiv
antebraţul se va supina când braţul se ridică şi se va prona când se coboară. Rotaţia capului spre
partea normală inhibă activitatea în pectoralul mare. Atunci când s-a ajuns cu abducţia la
orizontală fară să existe durere, pacientului i se cere să rotească capul pe partea afectată pentru a
facilita extensia cotului. Aceste tehnici vor produce o creştere a amplitudinii de mişcare
nedureroasă a umărului ajutând dezvoltarea sinergiei de flexie.
Odată cu progresul în recuperare, un mai mare accent se va pune pe dezvoltarea sinergiei de
extensie. Subluxaţia gleno-humerală apare a fi un rezultat al disfuncţiei coifului muşchilor

27
rotatori (supraspinos, infraspinos, rotund mic şi subscapular). Activarea acestor muşchi în cadrul
tratamentului este necesară pentru prevenirea subluxaţiei [1].

3.4Tehnicile fundamentale
Prizele mâinilor reprezintă contactul manual, presiunea aplicată de mâini!
kinetoterapeutului care trimite informaţii senzitive din zona în care se aşteaptă răspuns motor Ai
facilitare. Este considerat o comunicare nonverbală. Prizele mâinilor kinetoterapeutului trebuie
să fíe ferme, să nu provoace durere. Priza se face asupra elementelor musculo-tendo-articulare
care execută mişcarea şi trebuie făcută în aşi fel incit si nu jeneze amplitudinea de mişcare
completă. Contactul manual al mâinii kinetoterapeutului cu masele musculare, tendoanele ş:
articulaţiile se consideri un mecanism de facilitare.
Comenzile verbale şi comunicarea reprezintă relata senzoriali kinetoterapeut - pacient,
Comenzile trebuie si fíe scurte şi clare. Vocea, tonul, au un mare rol în calitatea răspunsurilor.
De obicei comenzile ferme stimulează o acţiune intensă, iar comenzile blânde sunt folosite când
mişcarea respectivi provoacă durere. Important este să se aleagă momentul cel mai potrivit
pentru alternarea comenzilor.
Văzul este la fel de important. Pacientul trebuie să-şi urmărească cu privirea mişcarea, In
vederea facilitării ei.
Întinderea are rolul ei extrem de important pentru că, un muşchi răspunde cu mai multă forţă
după ce a fost întins şi rolul ei tocmai din acestă cauză are un rol facilitator. Pregăteşte muşchiul
pentru o contracţie mai eficientă. Kinetoterapeutul execuţi alungirea muşchiului, provocând
reflexul de contracţie şi fn acelaşi timp, pacientul tşi începe mişcarea. Segmentul liber pe care se
găseşte inserţia muşchiului se aşază in poziţia finali sau maximi a mişcării. Pentru a mări gradul
de întindere al oricărui muşchi se poate adăuga componenta de rotaţie care face parte din lanţul
cinematic antagonist al muşchiului de bază.
Tracţiunile sunt tehnici de separare a capetelor osoase (când mişcarea este de tragere).
Soliciţi proprioceptorii din articulaţii. Favorizeazi mişcarea, facilitând alte mobiliziri. De
asemenea are şi un bun efect antialgic.
Compresiunea favorizeazi stabilitatea articulari. Este o mişcare de apropiere a capetelor
osoase (când mişcarea este una de împingere), cu rol important în mobilizarea lichidului sinovial
şi in creşterea mai rapidă a forţei musculare, datorită reflexelor proprioceptive articulare.
Tracţiunea şi compresiunea pot fi executate manual de kinetoterapeut şi in lanţ cinematic închis
sau deschis de pacient.
Rezistenţa maximală, dar care permite executarea mişcării, determini o creştere importantă
a forţei musculare, maximal referindu-se la forţa actuali a pacientului. Soliciţi proprioceptorii din
muşchi. Această rezistenţă permite contracţia, dar determini o iradiere a stimulilor propnoceptivi

28
şi recrutarea mai multor unitiţi motorii, deci un răspuns motor mai eficient. Mişcarea si fie lenţi
şi nu trebuie si se desflşoare în sacade. Influxul de la grupele musculare puternice iradiazi
trecând la grupele musculare slabe [9].

Concuzii și Propuneri
Reeducarea funcţională şi reintegrarea socială, utilizate corect în tratamentul bolnavilor
leurologici reprezintă în zilele noastre o sferă de preocupări largi, complexe şi susţinute. Scopul
este de a reda acestor bolnavi posibilitatea de a se autoîngriji, de a se deplasa, de a e încadra cu
deficitul lor restant în societate, de care nu trebuie să fie izolaţi. Aceasta presupune, pe lângă
facilitarea măsurilor educaţionale, sociale etc. şi antrenarea sau compensarea funcţiilor ieficitare
prin mijloacele kinetoterapeutice indicate. În procesul recuperator nu există program tipizat,
acesta variind de la individ la individ, motiv pentru care trebuie să se ţină seama de toate
elementele neuro-psiho-motrice şi fiziologice ale individului, pe lîngă gama de mijloace
kinetoterapeutice. Aplicarea unei singure metode sau tehnici este sărăcăciosă şi chiar neadecvată
pentru kinetoterapia modernă. În tehnicile utilizate în proiectul de faţă s-a constatat: ameliorarea
simptomelor privind starea de spasticitate, creşterea performanţelor neuro-motorii privind
controlul motor, diminuarea şi îmbunătăţirea gradului de mobilitate şi libertate de mişcare din
articulaţiile principale. Progresele sunt remarcabile, uşurându-ne chiar nouă munca, împiedicând
apariţia unui cerc vicios de fenomene bine cunoscute, care întîrzie ameliorarea sau reeducarea în
bune condiţii a afecţiunii. Nu de puţine ori aceste tehnici au fost criticate pentru că nu duc la nici
o coordonare şi răspândesc excitaţia fară să creeze un zid de inhibiţie. Desigur, ele nu au efectele
spontane la toţi pacienţii, existând o mulţime de factori care le condiţionează. Toate metodele
moderne de kinetoterapie folosite în afecţiunile de cauze neurologice pot avea mare valoare, dar
nici una nu poate reprezenta totul pentru toţi pacienţii. Recuperarea în paraplegii şi tetraplegii nu
trebuie considerată nici un moment ca o luptă pierdută dinainte, ci ca o activitate bazată pe
reducerea incapacităţii şi, mai ales, bazată pe capacităţile fizice şi funcţionale, prin intermediul
cărora pacientul trebuie să fie învăţat şi antrenat să se adapteze la viaţa activă.

29
 Bibliografie
1. Vasile Marcu,Corina Matei ,Facilitarea Neuroproprioceptiva în Asistența
Kinetica, Editura Universitații din Oradea, 2005.
2. Vasile Marcu,Mirela Dan,Kinetoterapie/Psyhoterapie , Editura Universității din
Oradea, 2006.
3. https://www.kinetoacasa.ro/tehnici-de-facilitare-neuromusculara-proprioceptiva-
fnp

4. http://www.qreferat.com/referate/medicina/OBIECTIVE-IN-
KINETOTERAPIE654.php

5. http://terapieocupationala-bacau.blogspot.md/2013/05/rolul-terapiei-
ocupationale-si-ipoteze.html

6. http://www.club13.ro/medicina/Ergoterapie.html

7. http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Modalitati-terapeutice-utilizate-in-
programele-de-recuperaremecanoterapiascripetoterapiamanipulariletractiunile-si-
elongatiilehidrokinetoterapia.html

8. https://www.kinetoacasa.ro/tehnici-de-facilitare-neuromusculara-proprioceptiva-
fnp

9. https://ru.scribd.com/doc/146116698/Tehnici-FNP

30