În America am supravieţuit printr-un miracol - Interviu cu poeta Nina Cassian –

de Marius Chivu, Preluat de pe www.dilemaveche.ro

În cinematografele din țară rulează, în prezent,

documentarul Distanța dintre mine și mine (regizat de Mona Nicoară
și Dana Bunescu), despre viața poetei Nina Cassian. Prilej cu care
vă prezentăm un interviu din 2003, realizat de Marius Chivu și
apărut în revista 22, nr. 721.
În ce context şi în ce condiţii aţi plecat din România comunistă?
Am plecat în septembrie 1985. Primisem o invitaţie în baza unei burse
Soros pentru a preda poezie la New York University. Ca şi cînd poezia
se poate preda! (Rîde) Am plecat doar pentru un semestru, trebuia să
încep în octombrie şi să mă întorc înapoi în ţară în ianuarie. Cinci luni, cu
totul. Oricum, plecam toamna. Aveam cu mine numai un palton,
pantaloni, pulovere şi ceva mai arătos pentru Crăciun şi pentru Anul
Nou, pe care urma să le petrec la New York. Nu aveam cu mine nici
măcar un tricou sau o rochiţă de vară. În fond, nu plecam definitiv. În
lipsa mea, s-a mutat în casa de pe Dionisie Lupu, unde locuiam pe
vremea aceea, Eva Sîrbu. Totul era pregătit pentru întoarcerea mea. Ce
s-a întîmplat?
La începutul lui noiembrie primesc un telefon din Chicago, de la fiica lui
Gheorghe „Babu” Ursu. Ştiam despre buclucul în care era vîrît. Ne
vedeam cu regularitate şi îmi povestea ce se mai întîmplă la anchetă
ş.a.m.d., dar era liber. În noiembrie deci, primesc un telefon de la fiica lui
care îmi spune că a fost arestat. Cîteva săptămîni mai tîrziu, primesc
încă un telefon de la ea, spunîndu-mi că tatăl ei a murit. După cum ştim
astăzi, a fost omorît în închisoare, în bătăi. Apoi mai primesc un telefon,
de data asta de la o nepoată sau o verişoară a lui Iordan Chimet. Mă
suna chiar din America să-mi spună, din partea lui Iordan, că n-ar fi cazul
să mă mai întorc.
Mare jale, mare şoc! În primul rînd, pentru moartea lui Babu şi apoi
pentru faptul că toată existenţa mea se schimonosea încercînd să rămîn
la New York. Cum să rămîn? Cu două meserii care nu există, adică
poezie, care trebuie tradusă, şi muzică clasică sau, cum o numesc ei,
muzică serioasă?! Nu se putea trăi din asta şi, bineînţeles, orizontul mi-a
apărut atunci complet barat. Dar n-am avut încotro. Totuşi, n-am cerut
azil politic. Cu încă o tranşă din bursa Soros şi cu încă o bursă am dus-o
un an şi jumătate fără să cer azil politic. Nu voiam să pierd tot ce se mai
afla în România, adică casa mea, care era un apartament cu chirie, dar
care conţinea tot. Valorile materiale mă interesau prea puţin, mobilele,
hainele şi nu mai ştiu ce, dar manuscrisele pe care le lăsasem neştiind
că plec definitiv erau pentru mine foarte importante. Tablourile, de pildă,
au dispărut: o serie de gravuri făcute de Iosif Fekete pe poeziile mele şi
multe altele.
După un an şi jumătate nu am mai avut încotro. Nu am găsit nici o
slujbă, nici măcar fictivă, ca să pot să-mi prelungesc vizele, cea
americană şi cea românească. Mi-am terminat cursul în faţa celor zece
studenţi (am rămas prietenă cu unii dintre ei) şi am cerut azil politic.
Acestea sînt condiţiile în care am plecat în America!
Nu vă spun cum m-am descurcat, pentru că nu ştiam limba engleză prea
bine şi, cu atît mai puţin, nu eram la curent cu literatura engleză sau
americană. În România, după cum ştiţi, eram mai mult sub influenţa
culturii franceze. Ştiam literatură franceză, m-am rugat de ei să mă lase
să predau un curs de artă comparată, întrucît mă pricepeam cumva şi la
muzică, şi la pictură şi asta aş fi putut face. Nu, au spus ei: poezie! Deci
legat de limbă şi de actualitatea creatoare în domeniul poeziei. A fost
foarte greu. Mă ajutam de gesturi, mai scriam, desenam pe tablă ce
cuvînt voiam să rostesc, dar nu-l găseam ş.a.m.d.
„M-am întors de multe ori, dar a fost imposibil să rămîn”
După Revoluţie aţi fi vrut să vă întoarceţi în ţară? Ce s-a întîmplat?
Tot timpul am sperat să mă pot întoarce în România, dar primul voiaj,
cred că în 1990, a fost în Grecia. Nu ştiu de ce, îmi era cam frică de
atmosfera uşor „haotică“ din ţară. Dar în `91 m-am întors cu mare
speranţă, care însă mi-a fost retezată imediat.
În primul rînd, a murit o verişoară a mea, scriitoarea şi criticul Sanda
Radian. A scris literatură ştiinţifico-fantastică, a făcut şi o antologie a
fabulei... În casa ei, rămasă goală, m-am mutat eu, străduindu-mă însă
din răsputeri să obţin aprobarea de a rămîne acolo definitiv. Nenumărate
convorbiri cu primarul Sectorului 4, care tot amîna să-mi dea hîrtia şi tot
amîna şi tot amîna! M-am întors la New York temporar, lăsînd-o pe
prietena mea, Lucia Fetcu, să-mi ţină locul. Adjunctul primarului a venit,
a schimbat instantaneu cheia, a dat-o afară pe prietena mea şi s-a
instalat el. Nu vă spun că, ulterior, o vecină a găsit la gunoi fotografiile
mele, pe care le adusesem cu mine – eu venisem acasă, îmi mutasem şi
pianul… O, Dumnezeule! (Aproape îi dau lacrimile) Cu asta mi-a murit
speranţa unei întoarceri. Am vorbit şi cu primarul de atunci, Crin Halaicu,
îmi promisese că îmi va descurca situaţia, dar nu a făcut absolut nimic.
Am plecat acasă — acasă, nici nu mai ştiu, acasă era aici! —, am
plecat acolo fără speranţă, pentru că, pur şi simplu, fusesem lăsată în
stradă. Acest episod nefericit din viaţa mea a fost pe larg difuzat şi
popularizat la vremea respectivă. Am vorbit atunci la televiziune, m-a
ajutat Anca Fusariu, mulţi mi-au întins mîna, dar în faţa corupţiei micile
sau marile noastre eforturi sînt zadarnice.
Acest episod v-a împiedicat ulterior să mai încercaţi revenirea în ţară?
Nu a mai existat nici o posibilitate, bani nu aveam, nu puteam să-mi
cumpăr o casă aici, să zicem în centru, cum mi-ar fi plăcut. Nu, era
imposibil! Şi în felul acesta, destinul meu s-a pecetluit. Cum s-a
pecetluit? Mă întreb singură.
Am continuat să scriu poezie în româneşte; am mai publicat şi aici, la
Editura Fundaţiei Culturale Române; apoi mi-a apărut, în sfîrşit, după 15-
20 de ani, şi antologia în „Biblioteca pentru toţi”, o colecţie în care
apăruseră toţi: şi cei din generaţia mea, şi cei din generaţia de dinaintea
mea, şi cei din generaţia de după mine. M-am obişnuit şi cu această
situaţie singulară în mod negativ. În sfîrşit, am apărut în „Biblioteca
pentru toţi”, dar nu cum apăruse Adrian Păunescu pe vremuri, luînd, mi
se pare, 100.000 de lei pentru un tiraj uriaş. O sumă care era o avere pe
vremea aceea. Cînd am apărut eu, tirajul a fost meschin şi cu un fel de,
vorba lui Caragiale, „renumeraţie după buget”, absolut ridicolă. Dar bine
că am apărut!
Din `91 şi pînă acum, în 2003, m-am întors de cel puţin o duzină de ori în
România, sub diferite auspicii, mai favorabile sau mai defavorabile.
Care au fost, pînă la urmă, realizările dvs., în viaţă şi în operă, în anii
trăiţi în America?
Realizări poate că e mult spus. Deşi, pot spune că s-a întîmplat un fel de
miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut
cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care
apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: „Eu pe dumneata te
cunosc“. Iar eu i-am răspuns: „Exclus, imposibil, nu aveţi cum!“ Apoi m-a
lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The
New Yorker. Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă
de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După
aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel
de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah,
am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii
iluştri, de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă
una, şi încă una, şi în Anglia vreo trei. La ora asta, însumez cam şapte
cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte.
Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15
ani ca să pot scrie în englezeşte.
Financiar vorbind, v-a ajutat această nouă carieră?
Nu, Doamne fereşte! Nici acolo nu se poate trăi din scris. Acolo am trăit
din ajutorul prietenilor, din, Dumnezeule!, moştenirea verişoarei mele,
care murise şi care avea nişte finanţe în Anglia. Asta m-a ajutat să
supravieţuiesc. După care, alt miracol, acum cîţiva ani m-am măritat cu
un american, Maurice Edwards. El însuşi, european prin structură, fiind
în largul lui în muzică, în poezie, în literatură, în pictură. Timp de peste
40 de ani a condus Filarmonica din Brooklyn. Aşa că, miracol peste
miracol! Dar asta nu mă împiedică să nu sufăr de faptul că nu pot locui în
România cel puţin jumătate de an, cum mi-aş dori.
„Nu ascund că am crezut în utopia comunismului”
Prin cartea dvs., Memoria ca zestre, încercaţi cumva o reconciliere cu
anii de tinereţe?
Cred că am şi spus – şi nu vreau s-o mai fac aici încă o dată –, viaţa nu
se repetă. Detest repetiţiile! Restul se află din carte. Nu să justific, nu să
conciliez, ci să explic. Dacă pot. Şi cei de bună credinţă care vor citi
cartea, sper că mă vor înţelege. Da am scris această carte şi pentru
mine, pentru clarificarea mea. Am scris-o pentru a clarifica, în general, o
epocă despre care tinerii de astăzi ştiu prea puţin: acel aşa-numit
„obsedant deceniu“. Am considerat această carte o datorie de conştiinţă.
A trebuit s-o scriu.
Aţi simţit vreo presiune din partea contemporanilor, apropo de aceste
explicaţii?
Presiune? Nu. Bineînţeles că sînt suspectată, bineînţeles că umblu cu
tinicheaua de coadă, ca urmare a faptului că am fost comunistă, cum
declar de altfel şi în carte. Da, am crezut în acest ideal, în această
probabil utopie, niciodată aplicabilă, niciodată concretizată. Dar nu am
negat niciodată că am asistat la degradarea Cartei comunismului. De
altfel, nu a existat comunism, după opinia mea, nici în Uniunea Sovietică,
nici în ţările satelite. Ei s-au drapat, ca să zic aşa, în acest cuvînt,
trădîndu-l, călcîndu-l în picioare sistematic. Cum spun, nu a existat
niciodată comunism adevărat! Poate nici nu are cum exista.
După `90 aţi suferit din cauza trecutului?
Nu propriu-zis, dar ştiu că „mă bucur“ de o serie de antipatii şi sînt
convinsă că există tendinţa de a mă respinge şi de a mă nega. Nu-i
nimic. Timpul, care „nu are răbdare”, poate că, la un moment dat, va face
dreptate.