Facultatea de Educatie Fizica si Sport

Master Kinetoterapie recuperare si reeducare motrica

Anul II

Scolioza-examen clinic
Clasificarea scoliozei dupa localizare
Entezite,tendinite,miozite
Examenul clinic

Examenul clinic trebuie sa contina examenul trunchiului si al coloanei vertebrale, precum si

examenul neurologic si al celorlalte aparate si sisteme. Examenul trunchiului va avea in vedere
echilibrul global al acestuia, pozitia bazinului, pozitia umerilor in raport cu bazinul si in raport cu
solul, asimetria triunghiurilor formate de membrul toracic cu trunchiul ( figura 1). In cazul
scoliozelor cu curburi importante, rotatia vertebrala poate fi responsabila de infundarea
asimetrica a peretelui toracic anterior. La pacientul in ortostatism, examinat din spate, se
identifica curbura prin palparea apofizelor spinoase. Firul cu plumb coborat de la nivelul apofizei
spinoase a vertebrei C7 ar trebui sa intalneasca pliul interfesier in cazul coloanei normale. Cand
firul este deviat la stanga sau la dreapta fata de pliul interfesier, scolioza este dezechilibrata la
stanga sau la dreapta. Se noteaza de asemenea distanta de la apexul curburii la linia verticala
descrisa de firul cu plumb.

La examinarea din profil, in ortostatism, firul cu plumb coborat de la nivelul conductului auditiv
extern ar trebui sa intalneasca relieful marelui trohanter in cazul coloanei vertebrale normale.
Cand nu se intampla acest lucru, coloana vertebrala este dezechilibrata anterior sau posterior.

Pentru studierea gibozitatii, pacientul este pus sa se aplece spre inainte din pozitia in ortostatism
( figura 2). Privind tangential spatele, pe directia anteroposterioara, se poate observa proeminenta
regiunii paravertebrale de partea convexa a curburii. Proeminenta este cu atat mai pronuntata cu
cat curbura este mai accentuata. Aceasta parte proeminenta se numeste gibus si este data de
rotatia in plan orizontal a vertebrelor. Sub masa musculara proeminenta se afla partea posterioara
a coastelor, in cazul scoliozelor toracale sau apofizelor transverse, in cazul scoliozelor lombare.

La pacientul aflat in pozitia asezat se examineaza rotatia umerilor in raport cu bazinul, iar in
decubit ventral se poate constata stergerea scoliozelor care nu sunt structurale. Bilantul
neurologic este obligatoriu si poate decela unele anomalii in cazurile de scolioza idiopatica grava
sau in cazul asocierii unor malformatii osteoarticulare sau ale sistemului nervos. Tot examenul
clinic ar trebui sa deceleze o eventuala inegalitate de membre pelvine, care poate induce o
atitudine scoliotica.

Examenul radiologic
Radiografia de coloana vertebrala se efectueaza din fata si din profil si trebuie sa contina atat
capul, cat si bazinul. Pe radiografia de fata se apreciaza echilibrul/ dezechilibrul C7-L5.
Amplitudinea curburii se cuantifica prin masurarea unghiului Cobb, care se defineste ca fiind
unghiul dintre linia tangenta la platoul superior al VLS si linia tangenta la platoul inferior al VLI
( figura 3). Tot pe radiografia de fata se evalueaza gradul de rotatie vertebrala prin devierea
pediculilor si a apofizei spinoase catre convexitatea curburii. Rotatia vertebrala obiectivata de
radiografie confera caracterul de scolioza structurala conform definitiei. Rotatia vertebrala face
diferenta intre scolioza propriu-zisa si atitudinea scoliotica fara componenta structurala si fara
caracter evolutiv. Oblicitatea bazinului se poate obiectiva pe radiografia de fata si impune
cautarea unei eventuale inegalitati de membre pelvine sau a unei retractii musculare care sa o
justifice.

Pe radiografia de profil a coloanei vertebrale se evalueaza dezechilibrul antero- posterior al

acesteia, modificarea curburilor fiziologice in plan sagital, precum si modificarile diametrului
antero- posterior al toracelui.

Ca examene imagistice suplimentare, se pot efectua radiografii ale coloanei la manevra de

inclinare laterala, evaluandu- se astfel flexibilitatea acesteia. Radiografiile efectuate cu coloana
in tractiune axiala pot cuantifica de asemenea gradul de reductibilitate a scoliozei. Examenele CT
si IRM pot completa bilantul imagistic in scopul depistarii unor anomalii medulare sau vertebrale
nedetectabile pe radiografia standard.

Clasificare

In functie de varsta la care debuteaza, scolioza idiopatica se clasifica in:

“¢ infantila, debut inainte de 3 ani;

“¢ juvenila, cu debut intre 3 si 13 ani la fete sau 15 ani la baieti;

“¢ scolioza idiopatica a adolescentului cu debut dupa 13 ani la fete si 15 ani la baieti.

In functie de topografie, scoliozele se pot clasifica in:

“¢ cervicale;

“¢ toracale;

“¢ cervicotoracale;

“¢ lombare;

“¢ toracolombare;

“¢ lombosacrate.

In functie de tipul curburii, exista mai multe clasificari (King, Lenke etc.), pentru fiecare dintre
ele existand critici care aduc ca argument diferite pattern-uri de curburi care nu pot fi regasite in
nici una din clasificari.

Prognostic si evolutie

Scolioza se agraveaza cu cresterea, la adulti evolutia fiind mult mai lenta. La menopauza, din
cauza fragilitatii osoase, scolioza se poate agrava. Varsta la care este descoperita scolioza este
unul din cele mai importante elemente de prognostic.

Dupa Cotrel, in cursul evolutiei naturale, scolioza infantila (descoperita inainte de 3 ani) va avea
un unghi peste 100 grade in 100% din cazuri. Scolioza idiopatica juvenila (diagnosticata intre 3
ani si 14 ani) va evolua catre un unghi intre 50 si 100 de grade in 50% dinte cazuri, iar 95%
dintre scoliozele diagnosticate dupa menarha vor avea un unghi sub 50 de grade.

In functie de topografie, scoliozele cele mai grave sunt cele toracale, urmate de cele
toracolombare, iar cele mai putin grave sunt cele lombare.
Testul Risser, un alt element de prognostic, evalueaza gradul de maturizare a sistemului osos.
Criteriul este aparitia cartilajului de crestere a crestei iliace. Astfel, in stadiul Risser 0, cartilajul
de crestere nu a aparut, in Risser I, cartilajul a aparut in 1/3 externa a crestei iliace, in Risser II, a
aparut in 2/3 extern, in Risser III, a aparut pe toate lungimea crestei iliace, in Risser IV, cartilajul
de crestere a fuzionat in 1/2 interna a crestei iliace, iar in Risser V, cartilajul de crestere a
fuzionat complet ( figura 4). O scolioza are risc mai mare de evolutie in stadiul Risser 0 decat in
stadiile 4-5.

Evolutivitatea scoliozei idiopatice

Pentru a putea formula un prognostic asupra evolutiei naturale a scoliozei idiopatice, trebuie avut
in vedere gradul de maturitate osoasa. La scheletul imatur, scolioza idiopatica are un potential
mai mare de a evolua decat la scheletul matur. Cu cat varsta de aparitie a scoliozei este mai mica,
cu atat potentialul evolutiv al acesteia este mai mare.

La scheletul imatur, evolutia naturala a scoliozei idiopatice este marcata de accentuarea curburii
o data cu cresterea. In perioadele de crestere accelerata a scheletului si in special a coloanei
vertebrale, accentuarea curburii este si ea mai rapida. Astfel, perioada cu risc maxim de agravare
a scoliozei este pubertatea, dupa care viteza de accentuare a curburii scade pe perioada
adolescentei. Nu se pot formula limite de varsta civila absolute privind perioada cu evolutivitate
maxima. Se stie ca perioada pubertatii corespunde intervalului 11-13 ani la fete si 13-15 ani la
baieti. Varsta osoasa insa nu corespunde varstei civile decat in 50% dintre cazuri. In toate
celelalte cazuri, pentru evaluarea riguroasa a riscului, trebuie stabilita varsta osoasa. In acest
scop, exista multiple metode care iau in calcul aparitia nucleilor de osificare, fuzionarea
cartilajelor de crestere, precum si aparitia caracterelor sexuale secundare pentru a stabili varsta
osoasa. Astfel se considera ca aparitia parului pubian corespunde debutului pubertatii, iar
inchiderea cartilajelor de crestere a cotului corespunde sfarsitului acesteia. Aceasta perioada
corespunde perioadei Risser 0 si este caracterizata de risc maxim de evolutie a scoliozei. Dupa
inchiderea cartilajelor de crestere a cotului, urmeaza perioada care poate fi cuantificata cu
ajutorul criteriilor Risser si care corespunde adolescentei. Perioada pubertatii corespunde in
general cresterii in inaltime a coloanei vertebrale cu 7 cm la fete si cu 8 cm la baieti.
Entezita – definitie si tratament

Ce este entezita? Este inflamatia entezei, adica a tesutului de legatura dintre tendoane sau
ligamente si os. In mod normal, se disting 2 tipuri de enteze, fibroase si fibrocartilaginoase.
Enteza fibroasa se insera direct pe os, iar cea cartilaginoasa trece prin zona tendinoasa cu
fibroblaste dispuse orizontal, prin regiunea fibrocartilaginoasa bogata in condrocite, prin
cartilajul fibro-calcifiat, urmand ca la final sa ajunga la os.

Etimologia cuvantului de enteza provine din cuvantul grec ἔνθεσις, care inseamna insertie.
Entezita, inflamarea entezei, apare cu predilectie in spondilartritele seronegative.

Semne si simptome

Pacientii care sufera de aceasta conditie resimt dureri articulare, care apar atat la nivelul coloanei
vertebrale, cat si la nivelul calcaiului lui Ahile si la nivelul articulatiei sacroiliace. O forma
particulara o reprezinta tatalgia, care presupune dureri de intensitate variabila in locul in care
tendonul lui Ahile se insera pe osul calcaneu, respectiv pe calcai, cu mentiunea ca tatalgia este
specifica unei boli numite spondilita anchilozanta.

In explorarile radiologice se pot depista calcificari ale tendoanelor, fie reactii ale periostului
(adica a membranei care inveleste osul).

Tratament

Tratamentul consta in medicamente care sa reduca inflamatia entezei din categoria

antiinflamatoarelor nesteroidiene, pe lista de preferinte aflandu-se medicamente precum
indometacin, fenilbutazona sau naproxen.

Tendinita
Tendinita este o afecţiune a tendonului care se manifestă prin rupturile parţiale ale unor fibre de
colagen asociate cu edem localizat şi dureri, tendonul fiind legătura între muşchi şi os.

Nu este o afecţiune foarte gravă, dar atunci când nu este depistată şi tratată corect poate să ducă
la disconforturi majore şi la o stare generală de rău.

Care sunt cauzele apariţiei tendinitei

Cea mai frecvenţa cauza este folosirea în exces a articulatiei având drept consecinţă
suprasolicitarea tendonului. Poate fi provocată şi de traumatisme sau de mişcări repetate folosite
în mod constant şi mai este favorizată de vârsta înaintată şi de asocierea unor boli cum ar fi
artrită reumatoidă, gută , deficitul vitaminic şi obezitatea.

Cele mai afectate articulaţii sunt ale umărului , cotului , pumnului şi gleznei . Sporturile care
predispun frecvent la tendinită sunt: tenisul, golful, fotbalul, baschetul şi jogging-ul.

Care sunt simptomele şi cum îmi dau seama că sufăr de tendinită?

Primul simptom care apare este durerea în timpul exerciţiului sau la folosirea tendonului într-o
anumită activitate cum ar fi scrisul îndelungat la tastatură . Tendonul devine inflamat, cald şi
dureros la atingere , cedează la repaus şi la aplicarea de gheaţă local .

Cum se pune diagnosticul de tendinită ?

Diagnosticul se pune pe baza unui examen clinic al articulatiei prin testearea tendonului
efectuând anumite manevre speciale în funcţie de zona afectată( Testul Jobe,
Hawkins,Webb,etc.) şi cu ajutorul unui examen ecografic ce arată zona de inflamaţie a
tendonului însoţită de prezenţa lichidului de inflamaţie în jurul tendonului.

Uneori se mai fac şi alte investigaţii imagistice precum radiografia şi rezonanţă magnetică
nucleară(RMN) zonei afectate .

Care este tratamentul şi cât durează până la vindecare

Scopul tratamentului este de a reduce durerea şi de a scapă de inflamaţie, însă el diferă în funcţie
de severitatea tendinitei.

Primele etape de tratament sunt reprezentate de repaus, folosirea unei orteze speciale asociate cu
aplicaţii reci şi tratament antiinflamator local şi oral. În cazul unei tendinite grave acest
tratament nu este suficient şi este nevoie de administrarea unor infiltraţii locale pentru a reduce
edemul local şi a grăbii vindecarea . Studiile au arătat că infiltraţiile de tip PRP ( plasmă
îmbogăţită cu trombocite ) ajută la grăbirea procesului de vindecare .

Câteodată tratamentul medicamentos poate dura câteva săptămâni sau luni în care repausul este
absolut necesar.

În unele cazuri fiind nevoie de tratament chirurgical prin care se îndepărtează zona de inflamaţie
sau se tratează complicaţiile cum ar fi rupturile de tendon.

Cum previi apariţia tendinitei şi recidivă?

Poţi preveni apariţia tendinitei prin aplicarea unor principii :

Întăreşte muşchii pentru a reduce solicitarea tendoanelor

Efectueză întotdeauna exerciţii de încălzire înainte de sport

Nu suprasolicita tendonul şi ţine cont de limitele tale

Nu sta cu articulaţia în aceeaşi poziţie o perioadă lungă de timp

Şi foarte important dacă simţi apariţia unei dureri opreşte activitatea sau exerciţiul imediat

Tendinitele netratate şi neglijate pot duce la complicaţii grave şi chiar la ruptura tendonului
afectat .

La apariţia oricărei dureri articulare în timpul exercitului , nu ezitaţi să vă prezentaţi la medicul

specialist pentru o evaluare înainte de a reîncepe sportul , rezultatul tratamentului medicamentos
din stadiile incipiente este unul foarte bun şi rapid.
Miozita
Fenomen rar constand in inflamaţie a ţesutului muscular striat.

Cauze sunt diverse: cancer (al bronhiilor, al sânului), conectivită (anomalie a colagenului, sub-
stanţa diseminată în ţesuturi), boli autoimune (dereglarea sistemului imunitar), uneori infecţia
muşchilor sau efectul nedorit al unui medicament. Daca este de origine infecţioasă (infecţii cu
germeni anaerobi) ele pot duce la o necroză a muşchiului sau la o distrugere a fibrelor musculare
striate.

Există trei tipuri de miozită.

Polimiozitele - se caracterizează printr-un deficit muscular la rădăcina membrelor (dificultate la

ridicarea braţului, la a se ridica de pe scaun, la urcatul scărilor), simetric şi cu evoluţie rapidă.

Dermatomiozitele – intalnit la adulţii şi copiii de preponderenţă feminină, pastreaza specificul

unei polimiozita insa este insotita de pleoape purpurii şi umflate, înroşirea feţei, a pieptului, a
articulaţiilor membrelor.

Miozită cu incluzii - preponderenţa la subiecţii în vârstă şi la subiecţii masculini caracterizata

prin extinderea deficitului muscular la extremităţile membrelor, distribuţie asimetrică şi evoluţie
cronică.

Tratamentul constă în administrarea de corticosteroizi, de imunosupresoare şi în plasmafereză

(epurarea plasmatică).