Psihologia familiei Cursul 6

Lect.univ.dr. Sonia Ignat

EXISTENŢA CONJUGALĂ

Pregătirea pentru viaţa conjugală nu poate fi restrânsă la educaţia sexuală. Existenţa conjugală
presupune organizare. Ea trebuie construită, consolidată, variabila timp fiind esenţială, dar numai
înţeleasă ca timp al creaţiei comune. Drumul către unitate este jalonat, invariabil, cu tensiuni şi
conflicte.

Fazele evoluţiei şi problemele lor

Dincolo de iluzia unei intercunoaşteri perfecte, generată de iubirea care marchează începutul
unei relaţii, trebuie să se ţină seama de faptul că în această relaţie intră două personalităţi deja formate.
Viaţa în comun pune la încercare imaginea Celuilalt şi imaginea căsătoriei.
Fazele existenţei conjugale:
1. Luna de miere, prima fază, are o durată variabilă (în general, de la câteva săptămâni, până la
un an) şi se caracterizează pe de o parte prin euforie (exprimând bucuria de a fi ajuns la un statut social
ce implică cuplul conjugal, instalarea în acest statut, idealizarea viitorului, trăită ca o eternizare a
prezentului), şi pe de altă parte, prin dezinteres faţă de lumea exterioară şi un narcisism trăit în doi
(normal pentru această fază), produs prin orientarea oricărei disponibilităţi afective şi a oricărui gând
către partener, şi, în fine, o idealizare a existenţei în doi, care exclude orice agresivitate (agresivitatea
este de neimaginat în această perioadă; ea provoacă stări depresive reacţionale, atunci când iasă
întâmplător la iveală) şi care intensifică calitativ schimburile (conţinuturile pierd din importanţă şi
comunicarea este mai ales fatică – bucurie de a fi împreună, fără a avea mare importanţă conţinuturile
schimburilor; tăcerea este comunicare, comunicare idilică) şi paralimbajul este pe primul loc).
2. Faza primelor momente ale existenţei conjugale angajate, limitată în general la primii ani,
şi mai ales la perioada în care nu au apărut încă copiii. Perioadă de „rodaj” a cuplului, această fază este
caracterizată prin realism, reinserţia în lumea înconjurătoare şi în mediul social, formularea primelor
decizii de organizare a vieţii comune.
Această perioadă este prima fază critică. Frecvenţa divorţurilor imediat după primul an de
căsătorie stă ca probă în acest sens. Aici se produc primele deziluzii. Idealizarea din faza precedentă
nu rezistă în faţa probei realităţii, a exigenţelor de organizare practică, a înfruntării personalităţilor,
primelor insatisfacţii dramatizate.
3) Faza de căutare a stabilităţii şi a organizării pe termen lung. Această a treia fază se poate
instala (anunţa) după naşterea copiilor (prin care cuplul trece la starea de familie şi se confruntă cu
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

probleme noi), dar se poate instala şi progresiv, o dată cu necesităţile unei organizări pe termen lung
(legată de un plan de realizare a unei cariere profesionale sau de proiecte de reorganizare). Fără a fi
definit precis, viitorul se conturează mai clar şi cuplul îşi organizează „un teritoriu propriu”, relaţii
proprii, o viaţă interioară, prin încercările şi erorile care încep în faza anterioară, dacă această etapă
anterioară a fost depăşită cu bine.
Această fază se situează între 5-7 ani de căsătorie (un nou moment important în apariţia
divorţurilor şi între 15-20 ani de căsătorie (ultimul moment periculos, de posibilitate a apariţiei
divorţurilor). Altfel spus, cuplurile se vor disocia în momentul trecerii de la faza 1 la faza a doua, de la
faza 2 la faza 3 şi de la faza 3 la faza 4.
4) Faza îmbătrânirii împreună. Se dobândesc o nouă acceptare şi un fel de nou angajament
după 15-20 ani de căsătorie. Viitorul nu mai este timpul creaţiei, ci bucuria operelor împlinite şi soţii,
care se află acum la vârsta adultă matură (aproape de vârsta critică), trebuie să accepte că vor îmbătrâni
împreună şi că nu vor mai exista decât proiecte pe termen scurt (cu excepţia proiectelor legate de
viitorul copiilor).
În cursul acestei faze, se poate declanşa o criză de conştiinţă, ca urmare a realizării unui bilanţ a
anilor scurşi în cuplul respectiv, un fel de fugă în faţa îmbătrânirii comune şi o fugă în faţa îmbătrânirii
proprii şi a nevoii de a accepta această îmbătrânire, cu o nevoie de „a-şi reface viaţa”. Trecutul comun
(şi în primul rând copiii) şi diverse alte presiuni psihologice, sociale sau morale interzic, în anumite
cazuri, consimţirea mutuală la disoluţia cuplului.
Fiecare dintre fazele vieţii conjugale pun cuplul în faţa unor sarcini specifice. Există sarcini
pentru fiecare fază, există funcţii şi operaţii specifice, a căror evitare sau nerezolvare pare a fi
germenele unei dosiceri viitoare.
1. Funcţiile lunii de miere sunt duble:
- Intensificarea relaţiei afective şi a comunicării;
- Întărirea şi afirmarea unei promisiuni esenţiale, aceea de a trece mulţumirea celuilalt pe
primul plan, în faţa plăcerii proprii. Acesta este un criteriu al iubirii autentice şi este actul
fondator al cuplului. În această fază, dorinţa de a plăcea trebuie să dobândească
dimensiunea sa de depăşire a egocentrismului. Dorinţa de a plăcea este condiţia decentrării
indispensabile. Graţie reciprocităţii, se realizează deopotrivă satisfacţia pe care o oferă
celălalt şi se descoperă cu uşurinţă acordul asupra satisfacţiilor comune. Dorinţa de a plăcea
nu este o motivaţie narcisică. Este o trăsătură esenţială a iubirii, ca uitare de sine pentru a
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

dărui celuilalt, orientare către Celălalt şi către mulţumirea acestuia, dorinţa Eului de a fi a
celuilalt.
Cele două funcţii sunt îndeplinite, în general, „din instinct”, atunci când iubirea este prezentă şi
împărtăşită.
Exprimarea fără bariere, fără defense, „a spune” totul celuilalt, a se face transparent în faţa
acestuia nu sunt decât consacrări ale iubirii, dar care permit deja o consacrare a comunicării.
2. Sarcinile fazei a doua constau în a pune în evidenţă şi a trata (a se pune de acord) asupra
problemelor importante. Regulile sunt construite în aşa fel pentru a permite revenirea asupra soluţiei în
anumite condiţii, pentru a găsi o soluţie mai bună.
Problemele de tratat în această fază sunt:
- relaţiile sexuale au ca obiectiv satisfacerea celor doi parteneri;
- realizarea menajului, stabilirea, organizarea interiorului cuplului;
- relaţiile cu familiile de origine ale ficăruia;
- relaţiile cu prietenii vechi, stabilirea de noi relaţii comune (prietenii cuplului) şi modul de a
comporta ca un cuplu la reuniunile de prieteni;
- scopurile activităţii profesionale ale fiecăruia dintre cei doi sau etapele profesionale
tranzitorii;
- planul procreaţiei (când va apărea primul copil? Când va apărea al doilea copil? Când ne
vom ocupa de această problemă?) antrenând folosirea anticoncepţionalelor dacă soţii nu
doresc copii;
- obiceiurile şi ritualurile alimentare şi condiţiile generale ale hranei;
- gestionarea banilor, organizarea bugetului şi modul de a regla problemele financiare;
- atitudinea comună care trebuie adoptată în privinţa opiniilor politice, religioase ale
fiecăruia. Locul care trebuie acordat politicii, religiei, profesiei, formării în viaţa comună, ...
ca şi locul permis obligaţiilor care decurg din aceste angajamente....
- intimitatea fizică, ceea ce se referă la obişnuinţele sexuale, de a dormi şi de a se trezi,
privind curăţenia, îmbrăcămintea, plimbările etc.
- (Regula regulilor) modul în care vor fi tratate dificultăţile şi repunerile în discuţie ale
soluţiilor şi, la modul general, modul de rezolvare a problemelor ocazionale.
Toate aceste probleme trebuie tratate în mod deschis în toate sensurile, adică deschis-fără-
teamă-şi-fără-ruşine, şi într-o atitudine de deschidere faţă de celălalt şi de existenţă comună care
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

exclude soluţiile pre-determinate prin idei prefabricate, prin tradiţii imperative. Cu cât se va comunica
mai mult asupra problemelor, cu atât cuplul se va afirma ca şi cuplu în rezolvarea problemelor.
Aceste probleme solicită un „proces de negociere”, în care intră în joc pe de o parte autonomia
personală şi nevoile individuale, pe de altă parte, existenţa comună şi nevoile cuplului.
Din punctul de vedere al cuplului, în climatul particular al iubirii mutuale şi al voinţei de
construcţie comună, este vorba mai degrabă concertarea asupra problemelor practice inevitabile, în
scopul de a căuta un echilibru stabil. Este pusă la încercare comunicarea interpersonală, ca şi calitatea
comprehesiunii şi a gradului de egalitate a persoanelor.
Evitarea sistematică discuţiilor şi tensiunilor (cu ideea falsă că orice discuţie pune cuplul în
pericol) nu face decât să ducă la acumularea de ranchiună şi frustrări neformulate, a căror forţă
destructivă va ieşi la iveală cu ocazia unor probleme minore.
3. A treia fază, în care organizarea se complexifică şi se proiectează într-un viitor mai
îndepărtat, necesită formularea şi tratarea unor probleme noi, eventual cu redefinirea problemelor
anterioare. Trebuie puse pe tavă şi dezbătute:
- perspectivele carierei, promovării, formării, şi consecinţele lor asupra organizării materiale şi
asupra vieţii cuplului;
- achiziţiile definitive sau durabile, care vor deveni proprietăţi comune, şi planurile de accedere
la aceste proprietăţi (buget, împrumuturi etc.);
- definirea sau redefinirea rolurilor respective, mai ales la trecerea cuplului la familie (rol
matern şi rol patern);
- atitudinile care trebuie adoptate în ceea ce priveşte îngrijirile copiilor, educaţia acestora,
reacţiile la problemele multiple pe care le ridică această situaţie nouă;
- formularea sistemelor de aşteptări respective.
- protejarea intimităţii făcând faţă totodată obligaţiilor exterioare din ce în ce mai acaparante;
- modul de tratare şi de reglare a tensiunilor interioare ale cuplului (regulă generală).
În faza aceasta, cuplul încearcă să atingă ceea ce s-ar numi (Muchielli) „viteză de croazieră” şi
crizele interioare slăbesc unitatea conjugală cu ocazia unor comportamente surprinzătoare ale unuia sau
altuia dintre parteneri, a unor probleme neprevăzute sau a unor evenimente grave (ex. cuplul poate avea
de-a face cu probleme grave cum ar fi naşterea unui copil anormal, maladie de lungă durată a unuia
dintre parteneri, eşecuri financiare, dolii etc. sau mai puţin grave, cum ar fi mutarea obligatorie,
separarea temporară forţată – vezi cei care merg să muncească etc.)
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

Modul în care cuplul abordează crizele este de o importanţă decisivă pentru viitor. Cuplul nu
este într-un echilibru static definitiv fixat, ci presupune o succesiune de echilibre temporare rupte şi
restabilite în cursul crizelor mai mult sau mai puţin frecvente şi importante. Crizele cuplului marchează
apariţia unui dezechilibru. Doar cuplurile ale căror afinităţi sunt dense şi durabile acceptă să facă faţă
crizelor. Celelalte cupluri, cel mai adesea, rup legăturile atunci când apare o criză.
- fie aceste crize sunt utilizate (după dramatizarea imediat următoare crizei şi reacţiile
individuale brutale) pentru a clarifica frustrările, rădăcinile ascunse şi mai profunde ale dezacordului
actual, sistemele de aşteptări, pentru a redefini regulile sau soluţiile anterioare.. în acest caz – crizele
sunt pozitive şi fecunde.
- fie aceste crize sunt reluate şi surmontate provizoriu, fără a fi utilizate, şi în acest caz,
amintirile lor toxice se acumulează într-o trăire neformulată, dobândind – pentru fiecare dintre soţi – un
sens şi o dimensiune diferite, şi minând încet unitatea cuplului.
În această fază, deja, disocierea afectivă poate apărea în fază larvară, apoi cronică, ascunsă sau
deschisă, ceea ce favorizează organizarea de compensaţii sau ale unei existenţe paralele
extraconjugale, atunci când divorţul este refuzat pentru alte raţiuni.
4. Ultima fază a existenţei conjugale, atunci când este abordată în unitatea realizată, nu mai
suportă zdruncinările violente ale celor două faze anterioare. Iubirea dezvoltată şi stabilizată inundă
cuplul cu o stare de pace. Problemele sunt de obicei „exterioare”, în sensul că reacţia este a cuplului ca
entitate, fără a provoca sciziuni. Totul este partajat, grijile, supărările, bucuriile. Aceste probleme
exterioare se referă cel mai adesea la: ascendenţi (părinţii proprii, care intră în faza de pierdere a
autonomiei şi devin dependenţi de anturaj) şi descendenţi (copiii care sunt în faza de alegeri şi
angajamente pentru viitor). Gestionarea problemelor cuplului şi a bunurilor dobândite în comun,
reconversia profesională, sănătatea sunt problemele acestei faze.
Atunci când s-a instalat disoluţia în fazele precedente, şi când divorţul nu a avut loc în fapt
(separare, vieţi separate) sau de drept (divorţ propriu zis), comunicarea rămâne grav perturbată şi cele
două existenţe se structurează fiecare pe cont propriu.
Problema dominanţei în cuplu
În ceea ce priveşte tipurile de structuri, din punctul de vedere al deciziilor în familie, există mai
multe structurări posibile:
1. autonomia soţului. Soţul ia toate deciziile şi acţionează de unul singur. Structură numită
(MdMa – soţ (mari, man) care acţionează singur şi ia decizii singur);
2. autonomia soţiei. Soţia ia toate deciziile şi acţionează singură. Structură numită FdFa;
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

3. autocraţia soţului. Soţul ia deciziile şi soţia le execută. Structura MdFa;

4. autocraţia soţiei. Soţia ia deciziile şi soţul le execută. Structură FdMa;
5. conducerea soţului. Soţul ia deciziile şi execuţia este împărţită între soţ şi soţie; MdEa;
6. conducerea soţiei. Soţia ia deciziile şi execuţia este împărţită între soţ şi soţie. FdEa;
7. împărţirea funcţională a rolurilor după decizii comune, soţul având responsabilitatea
principală a acţiunii. EdMa;
8. împărţirea funcţională a rolurilor după decizii comune, soţia având responsabilitatea
principală a acţiunii. EdFa;
9. cooperare completă în decizii şi execuţie. Structură numită EdEa.
Tensiunile intraconjugale şi intrafamiliale au cea mai mare frecvenţă după cum urmează: MdFa
– 48,4%; FdMa – 37,8%; MdEa – 34,8%; FdEa – 34,5%; EdEa – 32,6%, EdFa – 31,5%, FdFa – 24,3%,
EdMa – 23,3%, MdMa – 22,2%.
Structurile cu dominarea unuia sau altuia dintre soţi, adică în care unul dintre cei doi impune
deciziile sale celuilalt, considerat ca sclav-executant (ultimele patru) sunt cele în care se produc cele
mai multe tensiuni, pe de altă parte, structura de cooperare completă – EdEa este cea în care tensiunea
este medie, în timp ce structurile cu libertate completă sau autonomie a soţului sau soţiei sunt cu
minimum de tensiune. Acest minim de tensiune semnifică aici sărăcia comunicării conjugale;
celălalt este ţinut în afara deciziei şi acţiunii, adică el nu este luat deloc în considerare. Autonomia
unuia, înţeleasă în sensul acesta al termenului, reprezintă inexistenţa unui cuplu. Absenţa tensiunii se
datorează indiferenţei, refuzului comunicării. Există, dimpotrivă, o tensiune necesar asociată unui
optimum de comunicare, atunci când cuplul există ca un cuplu – tensiune vie şi pozitivă. Între războiul
superiorităţii impuse şi tăcerea unei comunicări rupte, care sunt două forme ale non-existenţei cuplului
ca atare, cuplul normal este în stare de echilibru dinamic, care comportă o tensiune medie.

Câmpul familial
Câmpul familial şi regiunile sale:
1. Regiunea domestică a soţului, cuprinzând toate activităţile care, în casă, sunt considerate ca
domeniu cvasi-exclusiv ale soţului-tată, cum sunt reparaţiile, grădinăritul, micile reparaţii ale maşinii
etc.
2. Regiunea domestică a soţiei, regrupând toate activităţile care, în casă, sunt lăsate la
iniţiativa şi executarea soţiei-mamă, cum sunt – cumpărăturile, pregătirea hranei, curăţenia interiorului,
hrănirea bebeluşului etc.
Psihologia familiei Cursul 6
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

3. Regiunea domestică comună, cea în care soţii se simt implicaţi deopotrivă, cum ar fi
aranjatul mobilei, instalarea aparatelor electrocasnice etc.
4. Regiunea copiilor, referindu-se la activităţi parentale de control, supraveghere, îngrijiri etc.
ale copiilor;
5. Regiunea economică, centrată pe gestiunea bugetului, cheltuielile menajului, economii etc.
6. Regiunea relaţiilor sociale şi a plăcerilor, referindu-se la relaţiile amicale sau la
angajamentele sociale, alegerea vacanţelor şi a distracţiilor familiei, a ieşirilor etc.
Cuplul normal îşi diferenţiază propriile structuri de decizie şi de acţiune după regiunile (tipurile
de probleme şi domenii particulare), extensia aceluiaşi tip de structură la ansamblul câmpului
semnalând o rigiditate anormală şi o intenţie deliberată non-realistă.
- Soţul, care stăpâneşte regiunea domestică personală, se ocupă, imediat mai departe, de
regiunea domestică comună, apoi de relaţiile sociale şi distracţii, apoi de regiunea economică, apoi de
copii şi, cu procentajul cel mai scazut, in regiunea economica a sotiei.
- Soţia – stăpână în regiunea sa, intervine cel mai frecvent apoi în regiunea relatiilor sociale şi
distracţii, apoi în domeniul copiilor, apoi în regiunea economică, şi în final în regiunea domestică a
soţului.
Femeia are o sumă de participare totală ceva mai mare decât a bărbatului.
Tensiunile după regiuni, tensiuni măsurate prin dezacordul dintre soţi, vis-a-vis de o decizie
care trebuie luată, sunt diferite. Există regiuni în care tensiunile sunt mai frecvente şi mai grave
(regiunea relaţiilor sociale şi a distracţiilor, regiunea copiilor, regiunea economică), în timp ce alte
regiuni cunosc o mai mică tensiune (ex. regiunea domestică).