Introducere

Oraşul a existat mereu în istoria oamenilor. De altfel, fără „oraş” nu am fi putut niciodată
vorbi de „civilizaţie” şi „umanitate”. Ce a diferenţiat specia umană în evoluţia ei, nu a fost
descoperirea uneltelor, focului, un creier mai mare, ci oraşul, abilitatea de a convieţui în spaţiul
restrâns al zidurilor. Omul a făcut un compromis atunci când a abandonat imensitatea câmpiilor şi
locuinţele temporare pentru siguranţă, bogăţia şi cultura care a apărut pe străzile oraşului. Şi se pare
că a fost alegerea potrivită.
Lucrarea aceasta, „Populaţie şi Urbanizare – Est versus Vest” a pornit de la întrebarea „De
ce oraşele europene sunt atât de diferite, călătorind de la Vest la Est?”. Scopul ei devenind astfel
crearea unei imagini de ansamblu a fenomenului de urbanizare în Uniunea Europeană şi legătura pe
care acesta o are cu elementul populaţional. În acest demers, am încercat aducerea ca element de
noutate, a studierii istoriei naţiunilor europene şi a sistemelor lor politice, pentru a scoate în evidenţă
elementele definitorii pe care acestea le-au avut în influenţarea fenomenelor demografic şi urban.
Vom apela astfel la utilizarea unei metode analitice şi descriptive, pentru o mai bună sintetizare a
informaţiilor colectate.
Primul capitol va fi destinat explicaţiilor terminologice şi bibliografice, pentru o mai bună
înţelegere a noţiunilor cu care vom avea de-a face pe parcursul lucrării. Vom încerca astfel să găsim
definiţii de actualitate pentru Europa şi Uniunea Europeană, dincolo de noţiunile geografice şi
politice cunoscute deja, vom încerca să definim populaţia şi noţiunea de „Oraş European”, iar în
finalul capitolului vom aduce o definiţie procesului de urbanizare în sine.
În capitolul doi vom începe să prezentăm demografia Uniunii Europene şi problemele ei
actuale cu care se confruntă, de la migraţie, până la îmbătrânirea populaţională şi vom face prima
incursiune în istoria şi politica europeană, încercând să aducem o imagine nouă modului în care
războiul şi sistemele de guvernare au schimbat faţa Oraşului European modern în ultimul secol.
Pentru o mai bună înţelegere a problematicii lucrării, vom apela la exemplificare şi la studiu
de caz. Specific vestului Uniunii Europene, am ales Berlinul, oraş cu o istorie bogată şi complexă,
probabil unul dintre cele mai atipice capitale europene, divizat pentru aproape o jumătate de secol
de un zid al ideologiilor şi războiului rece. Pentru estul Uniunii, am ales că exemplul oraşul Galaţi.
Acestor exemplificări le-am destinat capitolul trei al lucrării.
Ultimul capitol este destinat concluziilor şi părerilor personale, ca argument final adus
evoluţiei şi structurii demografice în cadrul transformărilor suferite de elementul urban.

CAPITOLUL 1. Explicaţii terminologice.

Înainte de porni în analiza problematicii lucrării de faţă, este de înţeles explicarea câtorva
noţiuni de care aceasta se leagă, de vrem sau nu. Fenomenul apariţiei şi formării oraşelor este unul
global, chiar dacă, de la continent la continent, întâlnim caracteristici diferite.
1.1. Ce este Europa şi Uniunea Europeană
Deoarece tema lucrării noastre vizează oraşele europene, este de înţeles că ar trebui să
începem cu o definiţie geopolitică a Europei şi a Uniunii Europene. Dincolo de numeroasele
dezbateri ale geografilor, în ceea ce priveşte adevărul legat de identificarea Europei că şi
subcontinent al Asiei, ea are o o geografie internă diversificată de elemente topografice precum
munţi, râuri şi păduri, combinaţia de proximitate şi fragmentare definind dezvoltarea continentului.
Dincolo de limitele acestea, cu care am fost învăţaţi, Europa se poate împărţi efectiv în două cercuri
de influenţe, unul de exterior, în care se pot întâlni cele mai bogate şi mai dezvoltate state moderne,
bazându-se doar pe prezenţa Franţei, a Ţărilor de Jos, a vestului Germaniei şi Italiei de Nord şi unul
de interior, reprezentat de zone precum statele balcanice şi Austria. Câmpiile Europei de est, ce
acoperă Polonia, Rusia şi Ucraina, marchează zonele ce delimitează Europa de Asia.
Europa suportă mai multe definiţii11. Prima se bazează pe factori vechi care includ separaţia
dintre Est şi vest, durabilitatea ideii europene a generalului De Gaulle, în ceea ce priveşte statele
naţiuni şi diferitele cicluri economice sub care operează regiunile europene. Apoi, ce-a de-a doua, se
bazează pe „ideea” Europei promovată de omul politic Jean Monet, în anii 50, idee ce a câştigat
forma instituţională prin înfiinţarea UE. Putem chiar spune, într-o oarecare măsură, că Europa este
identică cu Uniunea Europeană şi invers, iar afirmaţia noastră nu ar fi deloc greşită, având în vedere
ultimele valuri de aderare după perioada anilor 90. Această idee, împreună cu celelalte concepte şi
instituţii transnaţionale, reflectă efortul de a depăşi limitele geopolitice şi bazele istorice ale
continentului.
Nu în cele din urmă, demografia continentului, ce trece prin schimbări majore datorate
îmbătrânirii populaţiei şi migraţiei în masă din state ale lumii a treia, oferă o a treia definiţie a
Europei, care ar trebui luată în considerare. Europa e definită de Europeni, dar caracteristicile unui
locuitor nu mai sunt aceleaşi, ca la începutul secolului XX. Legăturile cu statele de dincolo de
Ocean, a căror populaţii au avut la bază colonizarea Europeană, sunt legate de înţelegerea culturală
şi demografică a continentului şi încă poartă încărcături semnificative, atât din punct de vedere
politic, cât şi economic şi emoţional.
Ca să răspundem primului set de întrebări, Europa a depăşit de mult cadrul său geografic,
reprezentând în prezent, un conglomerat de idei similare, politice, culturale, religioase şi nu în
ultimul rând demografice, care au primit o formă instituţională, odată cu înfiinţarea
UniuniiEuropene ca organ politico-administrativ suprastatal.

1.2. Definiţia populaţiei – caracteristicile unui european

Şi totuşi Europa nu ar fi ea însăşi, la fel cum oraşul nu ar avea un rost, fără un mic element
denumit populaţie. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ne propune cea mai simplă definiţie
a termenului populaţie, ca fiind „totalitatea locuitorilor unei ţări, ai unei regiuni, ai unui oraş,
etc”.2

1
Hay Anthony W – Geopolitics of Europe, Orbis, Spring 2003, Foreign Policy Research
Institutehttp://www.fpri.org/orbis/4702/hay.geopoliticseurope.html
2
http://dexonline.ro/definitie/popula%C8%9Bie
 Din perspectiva administraţiei publice, populaţia „reprezintă colectivitatea de administraţi,
cu toate caracteristicile ce derivă din dinamica, structura şi mobilitatea populaţiei.” Însă acestei
definiţii trebuie să i se adauge că şi completare, faptul că noţiunea de loc, în prezent este dificil de
aplicat, din cauza mobilităţii ridicate a unui individ.
Populaţia este o realitate abstractă, definită doar în raport cu limitele sale spaţiale. Astfel se
crează legături între teritoriu şi populaţie. Ea are caracteristici care se aplică numai în mod
colectiv.33
Elementul de bază al populaţiei este individul. Ce înseamnă să fii european însă? Cel mai
simplu răspuns pe care îl putem da se leagă tot de loc. Eşti european dacă trăieşti pe continentul,
zonă geografică denumită Europa, dacă împarţi cu ceilalţi locuitori o istorie comună, o cultură mai
mult sau mai puţin locală, dacă tradiţiile care te identifică se regăsesc doar în acest teritoriu. În
ultima perioadă însă, a fi european a devenit sinonim cu termenul de cetăţean al Uniunii, întărind, cu
putere juridică, noţiunea care până acum se referea la zonă geografică, prin drepturi şi obligaţii
stipulate de Constituţia semnată la Roma în 2004.

Totuşi, termenul de „cetăţenie europeană”, este ambiguu în sine4.4 Încă nu este clar dacă
denotă „cetăţenia” în cadrul unei entităţi politice sau grupări culturale, sau dacă se referă la
feluritele interdependenţe în cadrul relaţiilor de cetăţenie în care sunt implicaţi europenii. „Cetăţenia
Europei” leagă oamenii cu o politică specifică a Europei, pe când „cetăţenia în Europa” atrage
atenţia asupra peisajelor complicate ale problemei cetăţeneşti în spaţiul politic al continentului.

1.3. Oraşul European

Este destul de dificil să vorbim despre un model standard al unui Oraş European, dacă e să
luăm în considerare diversitatea continentală, în special în ceea ce priveşte tradiţia, fie că e vorba de
zona Anglo-Saxonă, Central Europeană, Nordică sau Mediteraneană. Totuşi, putem identifica un set
de caracteristici comune care sunt prezente în toate aceste oraşe şi care definesc, într-o modalitate
similară, înţelegerea termenului de oraş.
Oraşul, din punct de vedere normativ, reprezintă o zonă compactă care adăposteşte
numeroase activităţi şi unde, de asemenea, găsim oameni din diverse amestecuri sociale. Zonele sale
publice sunt locaţii liniştite, care îmbogăţesc ideea de coabitare. Mobilitatea locuitorilor săi nu este
în întregime dependentă de automobilul personal iar transportul public joacă un rol major. Astfel,
ceea ce urmărim la oraşele europene sunt următoarele idei:
- Unitatea: sunt grupate în jurul unui centru, spre deosebire de oraşele americane, întinse,
păstrând astfel integritatea şi coerenţa spaţiilor lor deschise.
- Densitatea: favorizează mobilitatea pietonală sau cu mijloace de transport în comun,
aducând serviciile mai aproape şi evitând o dezvoltare excesivă a zonelor verzi.
- Folosirea mai multor zone în aceeaşi locaţie: combină zonele rezidenţiale cu cele
industriale şi cu cele recreaţionale, pentru a crea un stil de viaţă urban care e divers şi
complex.

3
Prof. univ.dr Puscasu V - Demografie – suport de curs, p 14.
4
Painter J – European Citizenship and the Regions, Queen’s Papers on Europeanisation, no7/2003, pg4.
 - Fundalul social: reducerea tendinţei de a crea zone „ghetto”, datorită nivelului
veniturilor, originilor sau rasei, încurajând astfel o mai bună integrare social.
- Spaţiile publice: trebuie să aibă funcţia de a integra platforme pentru activităţi variate şi
pentru coabitarea diferitelor grupuri sociale.
- Zone în care transportul public este dominant.
Toate aceste caracteristici sunt interdependente. Transportul public are nevoie de o
concentraţie mare demografică, iar zonele publice cer la rândul lor o diversitate de întrebuinţări.
Toate acestea îi dau formă oraşului.55

1.4. Definiţia Urbanizării

De cele mai multe ori, termenii „urbanism” şi „urbanizare” sunt consideraţi aproape
sinonimi, deşi un funcţionar public, indiferent de natura lui, ar trebui să ştie diferenţa dintre” o
ştiinţă şi un proces spaţial complex, în care componenta teritorială vizibilă este marcată de
urbanism.”66
Conform Naţiunilor Unite, procesul de urbanizare reprezintă creşterea fizică a zonelor
urbane, ca rezultat direct al schimbărilor globale. Procesul este legat direct de modernizarea şi
industrializarea societăţii şi de procesul social al raţionalizării materiilor prime. Poate descrie o
condiţie specifică, la un moment dat, cum ar fi proporţia totală a locuitorilor unei zone dintr-un oraş.
Totodată, poate descrie creşterea aceleiaşi populaţii, într-o perioadă de timp. Astfel, urbanizarea
poate reprezenta nivelul urban relativ, la populaţia generală, sau poate reprezenta rata în care
proporţia urbană creşte, într-o anumită perioadă de timp.
Procesul apare în mod natural, datorită eforturilor indivizilor şi ale membrilor industriei, de a
reduce timpul şi cheltuielile cu transportul, în timp ce se încearcă îmbunătăţirea oportunităţilor de
muncă, educaţie şi locative.
Diferite forme ale procesului pot fi identificate, în funcţie de stilul de arhitectură şi metodele
de planificare şi chiar de istoria zonei. În oraşele moderne, urbanizarea a prezentat, în mod
tradiţional, o concentrare a activităţilor şi locuinţelor, în jurul unei zone centrale, identificând o aşa
zisă „migrare spre interior”. Dezvoltarea recentă, ca cea a schemelor de redezvoltare a oraşului
interior (inner city), a însemnat că noii sosiţi în oraşe, nu mai erau obligaţi să se stabilească în
centru. În unele zone dezvoltate, a apărut procesul opus, al contra-urbanizării, în care urbanul a
pierdut populaţie în favoarea zonelor rurale, în mare parte datorită îmbunatăţirii comunicaţiilor şi
datorită temerii populaţie din cauza ratelor crescute ale criminalităţii şi a zonelor urbane sărace. A
contribuit la apariţia fenomenului de „oraşe în scădere” (shrinking cities). Atunci când zonele
rezidenţiale se mută spre exterior, procesul este identificat ca suburbanizare.
Procesul de urbanizare poate fi planificat şi organic.

5
5 Clos J – Towards a European City model ? Urban Age, Newspaper Essay, London, November 2005.
6
6 Prof. Univ. Dr. Puscasu V – Urbanism – support de curs
 CAPITOLUL 2. Populaţie şi Urbanizare în Uniunea Europeană
2.1. Demografia UE şi probleme ei actuale

Atunci când Thomas Malthus scria „Eseu asupra Principiului Populaţiei şi efectele sale
asupra viitorului progres al societăţii” (1798), lumea abia începuse să crească. Secolul 18 a apărut
sub semnul ştiinţei, iar ea a schimbat felul în care viaţa era trăită şi înţeleasă. Alimentaţia s-a
diversificat cu apariţia de noi plante şi legume aduse din colonii, medicina s-a transformat şi a ieşit
de sub semnul ruşinii pus asupra ei în Evul mediu. Varicelă, holera şi tuberculoza îşi găsiseră
oameni pricepuţi care să se lupte cu ele, iar asta a dus la o descreştere a ratei mortalităţii de până
atunci.

Fig.2.1. Estimări privind evoluția demografică globală

Sursa – Karoly Lorant, op cit

Dacă timp de mai bine de 15 secole, rata anuală de creştere a populaţiei globale era de 0.1%,
în secolul 19 planeta îşi atinge primul ei miliard şi odată cu el, se înregistrează o creştere a ratei
până la 0.6%, aducând pentru 130 de ani stabilitate. Totuşi, au trebuit să treacă Două războaie
Mondiale, iar rezultatele ştiinţifice şi medicale să atingă regiunile Asiei, Africii şi Americii Latine
(foste colonii), ca lumea să cunoască un „boom” populaţional fără precedent, cu o rata anuală de
creştere care a atins 2%, ceea ce a însemnat că, în mai puţin de o generaţie, demografia lumii să se
schimbe, să îşi dubleze numărul.
Începând cu a doua jumătate a secolului 19, de când cercetătorii au reuşit să identifice date
statistice oficiale, rata anuală de creştere a populaţiei în statele, actuale membre ale UE, a oscilat
mereu între 0.5% şi 1%.7 Totuşi acest model de creştere s-a schimbat dramatic în perioada anilor
1960 şi, după numai o generaţie, rata anuală a scăzut la aproape 0. Chiar şi rata de creştere naturală
(diferenţa dintre numărul deceselor şi al naşterilor), s-a transformat într-un număr negativ şi doar
imigraţia a mai făcut ca populaţia Europei să îşi revină.

7
Lorant K– The demographic challenge in Europe , Brussels, April 2005, p 7.
 Una dintre principalele probleme cu care Europa se confruntă, o reprezintă descreşterea ratei
totale a fertilităţii. Aceasta reprezintă numărul mediu de copii pe care o femeie, pe întreaga durată a
vieţii sale, îi poate naşte. În zona UE, la începutul anilor 60, raţă era de 2.66, însă până la sfârşitul
anilor 90, aceasta a scăzut la 1.46.8
După această cădere abruptă, rata fertilităţii a început să cunoască o creştere din nou, în
2003, când a atins un prag de 1.47, iar în 2008 la 1.60, în mare parte datorită lărgirii UE 25 cu doi
noi state. Conform raportului demografic din 1 aprilie 20119, rata fertilităţii a crescut în toate statele
membre, mai puţin Luxemburg, Malta şi Portugalia, cea mai mare creştere, în această perioadă,
fiind înregistrată în Bulgăria (de la 1.23 în 2003 la 1.57 în 2009), Slovenia (de la 1.20 la 1.53),
Republica Cehă (de la 1.18 la 1.49) şi Lituania (de la 1.26 la 1.55).
În 2009, Statele Membre cu cea mai mare rată a fertilităţii erau Irlanda (2.07), Franţa (2.00),
Marea Britanie (1.96) şi Suedia (1.94), iar cele mai scăzute rate fiind înregistrate în Letonia (1.31),
Ungaria şi Portugalia (ambele cu 1.32) şi Germania (1.36).
În ceea ce priveşte speranţa de viaţă, pe parcursul ultimilor 50 de ani, aceasta a crescut cu 10
ani, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, atingând 82.4 ani pentru femei şi 76.4 ani pentru bărbaţi,
cea mai mare creştere fiind în Estonia şi Slovenia.
În ultimii ani, migraţia populaţională a revenit pe masa discuţiilor legate de demografia
continentului. În timpul anilor 50, majoritatea statelor Vest-Europene au înregistrat o balanţă
migratorie negativă. State precum Irlanda, Portugalia, Spania, chiar şi Italia şi Grecia, au suferit
pierderi substanţiale, cetăţenii lor emigrând din cauza unor motive economice, atât peste ocean cât
şi pe teritoriul Europei.
Perioada modernă a Uniunii, are o istorie complexă a imigraţiei. Statele vestice au început să
„importe” muncitori „oaspeţi” în anii 60, ca să acopere deficitul de locuri de muncă pe care
majoritatea cetăţenilor lor nu le-ar fi considerat. Aceştia au provenit în majoritate din zona
Mediteranei (cu direcţie spre Franţa) şi din Turcia (cu direcţie spre Germania).
Situaţia a stat însă diferit în statele din Centrul şi Estul Europei, unde „Cortina de Fier” a
restricţionat numărul de emigranţi, deşi situaţia „muncitorilor oaspeţi” a avut câteva similarităţi cu
statele occidentale, doar că aceştia proveneau în majoritate, din state comuniste „prietene”. Un
exemplu ar fi Praga şi comunitatea sa puternică de vietnamezi.
Schimbarea a venit după 1989, când „cortină” a căzut, restricţiile de călătorie fiind ridicate.
Totuşi, zona Balcanilor a suferit migraţii în masă atunci când zona a fost lovită de războaie civile şi
de epurări pe motive etnice.
În perioada 1960 – 2000, zona a pierdut cel puţin 4.7 milioane de locuitori, aproximativ 3%
din populaţia sa totală, prin migraţie.1010
Procesul este unul controversat. În cazul său, există atât avocaţi care îl apără, dar şi care îl
acuză de distrugerea unei balanţe demografice naturale.

8
Idem
9
Eurostat NewsRelease – Demography Report 2010 “ Latest figures on the demographic challenges in the EU”
50/2011 – 1 april 2011
10
Lorant K– The demographic challenge in Europe, Brussels, April 2005, p 11.
 Un raport al ONU11 produce unul din cele mai puternice argumente pentru libera migraţie.
În toată lumea industrializată, creşterea populaţională atinge praguri negative critice. Acest lucru va
impune fie taxe intolerabile asupra viitorilor muncitori, sau îi va forţa pe cei care au atins vârsta de
65 de ani să rămână în câmpul muncii. Pentru a-şi păstra populaţia la nivelul prezent, pana în 2050,
Europa ar avea nevoie de aproximativ 1.6 milioane de imigranţi anual.
Comisia Europeană sprijină şi ea migraţia. Într-un comunicat din 2003, Comisia a arătat că
datorită descreşterii ratei fertilităţii, a îmbătrânirii populaţionale şi creşterii speranţei de viaţă,
populaţia activă în cele 25 de state membre, la acea oră, va scădea de la 303 milioane la 297 până în
2020. O forţă de muncă mai mică înseamnă o creştere economică scăzută, migraţia este astfel
necesară pentru o susţinere a economiilor mondiale.
Argumentele împotriva migraţiei sunt numeroase, la rândul lor. Unul dintre ele ar fi faptul
că Europa este deja suprapopulată, iar acest lucru îşi pune amprenta asupra mediului. O migraţie
netă apropiată de zero procente, ar duce eventual la stabilizarea populaţiei europene, la 40% din
nivelul prezent. Apoi, piaţa muncii nu justifică imigraţia. Nivelul ridicat al şomajului în majoritatea
statelor Europene demonstrează că nu există un deficit general al forţei de muncă ci arătă că unele
sectoare sunt prost plătite. Dacă ar salariile ar fi mai mari şi cantitatea de muncă ar creşte, devenind
astfel impropriu argumentul care precizează că imigranţi ar trebui să facă doar muncile pe care
nativii le refuză. Ideea în sine a unei libere circulaţii în domeniul muncii este falsă. Se cere
liberalizarea circulaţiei muncitorilor, la fel ca a bunurilor şi serviciilor. Totuşi, o fiinţă umană nu
poate fi comparată cu un bun. Acesta este consumat în proces, acesta nu are o familie, nu are nevoie
de educaţie şi de servicii sanitare. Nu în ultimul rând, imigraţia nu poate contrabalansa
îmbătrânirea populaţiei.

2.2. Despre cum politica şi războiul au influenţat Oraşul European modern

Deşi nu putem vorbi de Oraşul modern, fără să îi prezentăm rădăcinile preluate din
urbanismul antic, lucrarea aceasta nu este potrivită pentru o prezentare istorică atât de detaliată.
Cum scopul cercetării noastre îl reprezintă influenţele politice şi cele ale războaielor mondiale
asupra feţei Oraşului European din ultima jumătate de secol, ne vom abţine de a face o prezentare a
modelului egiptean sau grec. Totuşi, pentru o mai bună înţelegere a principalelor detalii de
construcţie, vom face o sinteză a principalelor elemente urbane şi a perioadelor în care acestea au
apărut.
Aşa cum spuneam şi în Introducerea acestei lucrări, am putea sintetiza elementele urbane pe
care le urmărim de-a lungul timpului şi a evoluţiei oraşului, doar la spaţiul de locuit şi la
oportunităţile pe care aglomerările urbane le aduceau populaţiei, deşi această sinteză este prea
săracă şi pare să uite nevoia oraşelor de comunicare şi reprezentare.

11
United Nation Population Division (2000) Replacement Migration: Is it a solution to declining and
ageing populations? New York, NY: United Nations apud Lorant K, op cit p 13.
 Principalele idei pe care civilizaţia europeană le-a moştenit de la cea egipteană, în domeniul
urbanizării, au fost restrânse de-a lungul unei imagini a unui oraş bazat pe valori spirituale şi
religioase. Tot o comunicare, deşi aici, omul comunică cu divinităţile. Oraşul grec a combinat aceste
idei într-un plan regulat cu dominantă ortogonală, în care agora ocupă un loc central, iar edificiile
publice sunt coordonate astfel încât să creeze o unitate dinamică şi armonioasă. Până în epoca
modernă, oraşele au fost limitate spaţial. Revoluţia industrială şi importanţa din ce în ce mai
crescută a agriculturii pentru acoperirea necesarului de hrană din urma exploziei populaţionale, au
îndepărtat zidurile oraşului, sau cel puţin i-au adăugat noi inele funcţionale. Cumva, necesitatea
locuitorilor de a fi apăraţi de invadatori, prezentă din timpul oraşului roman, văzut de Vitruve ca
având formă de cerc, din raţiuni militare, cu drumuri curbe sau frânte, axat în jurul forumului, până
la oraşul Evului Mediu a cărui dispunere internă, rigidă, se adapta perfect formelor sale exterioare, a
dispărut, limitele fiind acum de ordin juridic. Agora şi Forumul se transformă în pieţe ce marchează
fizionomia oraşelor şi răspund nevoilor practice ale cetăţenilor.

Fig. 2.2. Planul orașului roman Calleva Atrebatum – Silchester, Marea Britanie

Sursa : http://www.english-heritage.org.uk/daysout/properties/silchester-roman-city-walls-and-
amphitheatre/history-and-research/calleva-atrebatum/
Oraşul Evului Mediu reprezintă un prim exemplu pentru modalitatea în care războiul şi
politică au influenţat structura urbanistică europeană. Decăderea oraşelor române a însemnat
apariţia unor centre urbane de mici dimensiuni, care teoretic ar fi trebuit să reziste mai bine
nenumăratelor valuri de migratori a căror ţinte erau frecvent.
 Mănăstirile joacă acum un rol important, pe fondul unei creştinătăţi în expansiune, atât
social, economic şi juridic, dar mai ales în timpul invaziilor, când se transforme în centre de refugiu.
În aceeaşi direcţie, invaziile migratorilor şi numeroasele războaie care au aprins Europa fărâmiţată,
au obligat seniorii la construirea de castele de piatră, în jurul cărora viaţa urbană a început să se
dezvolte ca o completare a nevoilor seniorilor de forţă de muncă.

Fig. 2.3. Orașul medieval Carcassonne – Franța

Sursa: http://www.historum.com/members/clement-albums-southern+france-
picture2151-carcassonne.html

Renaşterea şi Barocul au însemnat o nouă perioadă de schimbare în morfologia oraşului, atât

în Europa occidentală, cât şi în cea răsăriteană. Transformarea din cadrul artelor se face simţită şi în
arhitectură, concepţiile fiind marcate de dorinţa de a înfrumuseţa, a surprinde sau iluziona. Oraşele
occidentale sunt metamorfozate sub impactul unor politici de urbanizare care impun bogăţia şi fastul
în crearea de reşedinţe somptuoase, curţi şi parcuri, universităţi şi spitale, politici de expansiune
considerabilă, planurile lor integrând noţiuni noi ca igienă sau condiţii de ocupare a terenului (ex.
Tour-La-Ville, Torino, Amsterdam).12 În partea estică a continentului, în special în societatea
românească de secol XVIII, oraşul încă nu dobândeşte întâietatea pe care acesta o are în spaţiul
transilvănean. Exceptând capitalele celor două Principate, aşezările urbane erau prezente în special
în zona târgurilor, poate datorită economiei înfloritoare sau a faptului că erau mai bine apărate.

2.2.1 Haussmannizarea – politica şi Oraşul European

Primele mari proiecte de sistematizare urbană în Europa au început în secolul 19. Oraşele nu
se mai potriveau cu ambiţiile monarhilor, aşa că au apărut noi politici de transformare. Parisul
reprezintă primul oraş care a trecut printr-o asemenea transformare şi care a dat startul, pe tot
continentul la adoptarea rigorii şi sistematizării în planificarea unui oraş. Epidemiile, curăţenia
deficitară, întunericul, sărăcia nu mai aveau ce căuta în marile capitale. „Noul Imperiu” al lui
Napoleon III a însemnat mai mult decât o pagină din istoria Franţei, a influenţat întregul chip al
Europei.

12
Prof. Univ. Dr. Pușcașu V – Urbanism support de curs, p.12
 Fig 2.4. Planul Parisului Medieval

Sursa: Castells M.- The city and The Grassroots

Remodelarea Parisului sau planul Haussmann, a reprezentat o politică de modernizare a

capitalei Franţei, ordonată de împăratul Napoleon III şi condusă de prefectul Senei, Baronul
Georges-Eugene Haussmann, între 1853 şi 1870. Remodelarea oraşului se potriveşte cu tradiţia
planificării urbane începută în timpul Renaşterii şi a cuprins şi alte câteva oraşe de secol 18, inclusiv
Bordeaux, unde Haussmann a fost câţiva ani prefect.13
Proiectul cuprindea toate aspectele planificării urbane, atât în centrul Parisului cât şi în
districtele înconjurătoare: străzi şi bulevarde, noi reglementări impuse construcţiilor, în special
faţadelor de clădire, parcuri publice, sisteme de canalizare şi fântâni, facilităţi urbane şi monumente
publice. Planificarea a fost influenţată de mai mulţi factori, dintre care unul a fost reprezentat de
istoria oraşului în ceea ce priveşte revoluţiile cetăţeneşti. Atunci când a fost numit de către împărat
să preia conducerea lucrărilor de modernizare, la 22 Iunie 1853, Napoleon III speră că va avea un
Pariş cu un trafic controlat, care să încurajeze creşterea economic şi care, în secret, să fie „imun” la
revolte, prin străzile care făceau construcţia de baricade, aproape imposibilă.14
Haussmann, din punctul de vedere al contemporanilor săi, a fost fie un monstru, fie un erou.
Pentru mulţi parizieni, în timpul primei jumătăţi a secolului 19, oraşul nu era altceva decât o
aglomeraţie murdară şi nesănătoasă.

13ParkhurstFerguson P – Paris as Revolution , Writing the Nineteenth-Century City, University of California Press, Berkley,
1997, p 119 http://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft296nb17v;brand=ucpress
14
http://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/mapping-paris/Haussmann.html (consultat la data
16.04.2012)
 Acoperit cu noroi şi plin de barăci improvizate, umed şi fetid, oraşul era sărac şi împânzit de
gunoaiele lăsate de sistemul de canalizare impropriu.15 La mijlocul secolului 19, centrul Parisului
încă îşi păstra structura pe care o avea în Evul Mediu. Străzile înguste şi care se împleteau, clădirile
înghesuite, împiedicau traficul şi erau focare de infecţie.
Inspirat de lucrările anterioare ale lui Chabrol şi Rambouteau şi conştient de problemele
sociale, Napoleon III a vrut să aibe un oraş modern, întocmai ca Londra afectată pozitiv de
Revoluţia Industrială. Inspirat de ideile lui Rambuteau, împăratul a dorit să îmbunătăţească
condiţiile de locuit ale păturii sociale sărace, căci în unele cartiere se ajunsese la o densitate de 100
de mii pe locuitori/km2, în condiţii foarte proaste de salubritate. Scopul acestei modernizări era de a
controla o capitală unde câteva regimuri politice fuseseră detronate începând cu 1789.
Inspiraţi de ideile lui Saint-Simone, Napoleon III şi inginerii săi, credeau că societatea poate
fi transformată iar sărăcia redusă prin ideea voluntarismului economic, care prevedea faptul că
guvernul trebuie să joace un rol important în politicile economice ale statului, iar proiectul renovării
Parisului se potrivea perfect cu această orientare politică. Proiectul lui Haussmann devenea astfel
primul proiect ordonat şi condus de către stat, îndeplinit cu ajutorul antreprenorilor privaţi şi finanţat
prin împrumuturi garantate de stat.
Primul pas al proiectului îl reprezenta exproprierea acelor deţinători de teren care stăteau în
calea renovaţiilor, pas care a atras nenumărate voci negative la adresa lui Haussmann. Din Erou,
baronul devenea astfel Distrugătorul Oraşului.

Fig. 2.5. Planul remodelarilor lui Haussmann in Paris

Sursa: Castells M , op.cit.

 Decretul din 26 Martie 1852, cu privire la străzile din Pariş, reprezintă unul dintre cele mai
potrivite exemple legate de cum politica schimbat faţa oraşului. Principalele unelte juridice adoptate
erau:
 Exproprierea pentru „motive de interes public”: oraşul putea dispune achiziţionarea
clădirilor dispuse de-a lungul bulevardelor ce urmau să fie construite, în timp ce, în
trecut, oraşul nu putea achiziţiona clădiri decât cele plasate direct pe zonele de
construcţie. Acest lucru a permis demolarea unei părţi importante din Ile de la Cite.
 Proprietarii de clădiri erau obligaţi să cureţe şi rezugraveasca faţadele proprietăţilor lor,
la fiecare 10 ani.
 Au fost regularizare nivelarea străzilor pariziene, aliniamentul clădirilor şi conectările la
sistemul de canalizare.
 în străzile mai largi de 20 de metri. Acoperişurile trebuiau să aibe o înclinaţie de 45 de
grade.
 Construcţiile aflate de-a lungul noilor bulevarde trebuiau să se supună unui set de reguli
referitoare la aspectul exterior. Clădirile din acelaşi cartier trebuiau să aibă etajele la
aceeaşi înălţime, iar liniile principale ale faţadelor trebuiau să fie toate la fel. Uzul pietrei
de carieră era obligatoriu de-a lungul acestor bulevarde.
Planul lui Haussmann era o reflecţie a evoluţiei Imperiului: autoritar până la 1859, flexibil
după 1860. 20 de mii de case au fost demolate şi peste 40 de mii construite între 1852 şi 1872. Unele
dintre aceste proiecte au continuat sub a Treia Republică.
Între 1854 şi 1858, Haussmann a realizat ceea ce nimeni nu reuşise până atunci, eliberarea
centrului Parisului şi construirea unei reţele ample de bulevarde care să se întâlnească în inima sa.
Datorită construcţiei liniei Nord-Sud, de la Bulevardul Sevastopol până la Bulevardul Saint-Michel,
un număr de alei şi străzi blocate au fost eliberate de pe hartă. Haussmann a dus mai departe
lucrările lui Ludovic al XVIII, lărgind Marile Bulevarde şi proiectând noi axe de trafic, precum
Bulevardul Richard – Lenoir.
În ultimii ani ai mandatului său, Haussmann a început să îşi întoarcă atenţia şi asupra micilor
oraşele exterioare, anexate în 1860, pe care le-a transformat în arondismente. S-a decis săcreeze un
set de străzi lungi şi împletite care să conecteze arondismentele 12, 19 şi 20: rue Simon-Bolivar, rue
de Pyrenees şi avenue Michel-Bizot. Arondismentele vestice erau unite de un aranjament prestigios,
cu 12 căi, majoritatea construite în timpul celui de-al Doilea Imperiu, care se reuneau în piaţa
l’Etoile.
Renovarea Parisului se dorea a fi totală. Curăţarea zonelor de locuit implica nu numai o mai
bună circulare a aerului dar şi o mai bună aprovizionare cu apă şi o mai bună evacuare a deşeurilor.
În 1852, apă potabilă a Parisului venea în principal din Orucq, un afluent al marnei. Motoare cu abur
extrăgeau de asemenea apă din Sena, dar igiena lăsa de dorit. Haussmann l-a desemnat pe inginerul
Belgrand ca să se ocupe de crearea unui nou sistem de aprovizionare cu apă a capitalei, ceea ce a
condus la construcţia unui apeduct de 600 de kilometri, între 1865 şi1900.
Spaţiile verzi erau rare în Paris. După modelul londonez, Napoleon III l-a angajat pe
inginerul Jean-Charles Alphand ca să creeze parcuri şi spaţii verzi. La limitele estice şi vestice ale
oraşului se regăseau Bois de Vincennes şi Bois de Boulogne, iar parcurile de Buttes Chaumont,
Monceau şi Montsouris, ofereau cetăţenilor peisaje spectaculoase şi un loc unde să se relaxeze în
natură. De asemenea, în fiecare district, pieţe erau construite şi se plantau copaci de-a lungul fiecărei
străzi.
Impactul social al politicilor de modernizare nu a întârziat să îşi facă apariţia. Cel puţin două
efecte au fost observate de-a lungul perioadei. Unul a fost reprezentat de creşterea chiriilor, acest
lucru forţând familiile mai sărace să se îndrepte către arondismentele de la periferia oraşului, lucru
observat în statisticile populaţionale. Apoi, câteva dintre deciziile urbanistice au contribuit la un
dezechilibru social între vestul bogat al Parisului şi estul neprivilegiat. Astfel niciunul dintre
cartierele estice ale Parisului nu au beneficiat de renovări comparabile cu marile bulevarde care
înconjurau Place de l’Etoile, în arondismentele XVI şi XVII. Săracii au fost concentraţi în
arondismentele lăsate deoparte de renovările oraşului.
Totuşi în ciuda acestor piedici, Parisul a înregistrat un „boom” demografic fără precedent.
Între 1863 şi 1885 oraşul a înregistrat o creştere de aproximativ 1 milion de locuitori, de la
2.269.000 de locuitori în zona propriu-zisă a oraşului, la 3 milioane în întreaga zonă urbană, această
creştere menţinându-se de-a lungul întregii perioade a secolului XX.

2.2.2. Oraşul şi rănile războiului – Socialismul şi Urbanizarea

Bertrand Russell spunea că „războiul nu determină cine are dreptate, ci doar cine va
supravieţui.”. Atunci când Primul Război Mondial s-a încheiat, în sunet de fanfare, bucurie şi noi
naţiuni fiind născute, toată lumea a răsuflat uşurată. Europa avea să renască, lumea întreagă avea să
cunoască o mie de ani de pace şi belşug, oamenii plănuiau să se înţeleagă, Liga Naţiunilor veghea
asupra tuturor. Dar nu a fost atât de simplu...
Supravieţuitorii au trebuit să se confrunte cu epidemia de gripă spaniolă, care a decimat
populaţia continentului mai aspru decât toate armele războiului, apoi Crashul economic de pe Wall
Street şi valurile sale din întreaga lume, au adus valuri noi de şomeri, la un nivel rar întâlnit. Iar
noile graniţe care au fost trasate după Tratatul de la Versailles au însemnat o creştere a migraţiei.
După război, situaţia demografică din majoritatea ţărilor Europene era alarmantă: o mare
parte din grupul de vârstă al populaţiei active murise deja, iar forţa de muncă trebuia să fie
compensată cumva cu cererea masivă, pentru o lume care se reconstruia. Drept rezultat, multe state
europene au semnat înţelegeri de ajutor economic, ce încurajau imigraţia economică. Un exemplu în
această direcţia l-a constituit Franţa, care de-a lungul anilor 20 a adus muncitori din Italia, Polonia şi
Cehoslovacia.
Criză economică din anii 30 şi-a adus şi ea contribuţia la impactul asupra migraţiei, ceea ce i-
a forţat pe mulţi muncitori imigranţi să se întoarcă în ţările de baştină, în urma presiunii naţionaliste
de pe piaţa muncii.
Războiul a schimbat şi ideologii politice, care la rândul lor au fost cauza principală a
migraţiei forţate. Apariţia fascismului în Italia, a dus la o migraţie forţată a celor care se opuneau
regimului, la fel cum s-a întâmplat şi la venirea la putere a naziştilor în Germania. Războiul Civil din
Spania care a erupt în 1936 a fost şi el cauză a migraţiei forţată.
 De cealaltă parte a continentului, în est, politica socialistă de îndepărtare a duşmanilor de
clasă, a dus la deportările în masă, din interiorul Uniunii Sovietice. Între 1936 şi 1952, aproximativ 3
milioane de oameni, aparţinând unor culturi şi origini diferite, locuitori la graniţa vestică a Uniunii,
au fost deportaţi în sălbăticiile îngheţate ale Siberiei, sau în republice Asiei centrale.
La toate acestea, oraşul a trebuit să li se adapteze.
Dacă până la jumătatea secolului 20, industrializarea încă rămâne unul dintre actorii cei mai
influenţi din spatele urbanizării, războiul schimbă întreaga economie iar asta duce la încetinirea ratei
de urbanizare în naţiunile puternic industrializare, deşi oraşele încă rămân vitale economiei.
Cercetătorii au observat că, responsabili pentru acest fapt sunt factori precum externalitatile
financiare primite prin planul Marshall (tehnologii şi materiale noi), mărimea pieţei de desfacere şi
avantajele naturale. În plus, în timp ce factorii economici sunt mult mai semnificanţi în perioada
modernă, factorii politici, precum taxele şi schimbările de regim, rămân la fel de importante pentru
creşterea oraşelor1615.
Trebuie însă să amintim că forma oraşelor şi numărul lor a rămas constante până după cel
De-Al Doilea Război Mondial, Europa rămânând mai mult rurală, dacă includem în această schemă
Uniunea Sovietică. Motivul îl reprezintă faptul că, statele a căror proces de urbanizare era
insuficient, participau totuşi la creşterea demografică a continentului.1716
Sfârşitul unui al doilea conflict de mare anvergură pe teritoriul Europei a însemnat
răspândirea socialismului pe mai bine de jumătate din continent, în mare pare în state europene care
beneficiaseră de ajutorul trupelor „Armatei Roşii” în câştigarea războiului. Comunismul şi-a pus
amprenta asupra oraşului, dar în fiecare stat apar diferenţe specifice ideologiilor politice.
În legătură directă cu rapida industrializare a statelor socialiste, în special a celor care după
cel De-Al Doilea Război Mondial se situau printre statele slab dezvoltate şi cu o economie
predominant agrară, procesul de urbanizare a înregistrat particularităţi precum ruralizarea oraşelor,
proces care s-a dezvoltat în paralel cu urbanizarea satelor şi cu transformarea în ţărani a
muncitorilor. Acesta reprezenta apariţia unei noi categorii de muncitori care, datorită
creşteriioportunităţilor de muncă în oraş, acompaniată de o concentrare mai scăzută a populaţiei în
aceste zone, continuau să muncească în oraş, dar locuiau la sate.18
Ce s-a întâmplat cu oraşele Europei centrale şi de Est în secolul 20 reprezintă un experiment
remarcabil. Rezultatul acestuia însă, nu a fost pe deplin fructificat şi exploatat de teoria urbană.
O parte a experimentului natural în planificarea, construcţia şi administrarea oraşelor
socialiste, l-au reprezentat două concepte importante. Unul privea natura sociologică a oraşelor.
Marxismul, care era rădăcina teoriei socialismului real al oraşului, era o variantă a filosofiei sociale
holistice, care sublinia natura sistematică a societăţii ca şi a oraşelor. Celălalt concept sublinia
posibilitatea şi fezabilitatea creării unei societăţi urbane armonioase, lipsită de concurenţă şi de
conflict. Se credea, de către marxiştii pur-sânge, că după ce se eliminau toate cauzele adânci ale
conflictelor sociale (proprietatea privată şi capitalismul) acea societate avea să se schimbe, pas cu
pas într-o societate armonioasă. Ambele concepte nu se potriveau deloc cu realitatea oraşelor
socialiste. 19
În primul rând, ideea generală a oraşului ca unitate foarte bine integrată (ca un sistem
interconectat) era una lipsită de acurateţe. Oamenii de ştiinţă, politicienii şi urbaniştii marxişti

15
1616
priveau oraşul ca un organism şi subliniau o apropiere funcţională holistică în analiza şi
administrarea sa.
Apoi, experimentul a arătat că imaginea unei „noi societăţi” şi a „unui nou oraş”, nu reflectau
deloc realitatea lumii care supravieţuise revoluţiilor şi războiului. Societăţile socialiste şi, în special,
oraşele lor se confruntau cu problema veche a distribuţiei resurselor şi bunurilor urbane. Cine va
beneficia de un mediu mai plăcut de locuit, cine va beneficia de avantajele unei infrastructuri mai
bune, oraşele socialiste trebuiau să răspundă întrebării „Cui?”.20Principiile de bază ale planificării
urbanistice socialiste au fost sintetizate în 1953, de către Maurice Frank Parkins, la 10 puncte, care
au fost folosite în linii mari în întregul bloc comunist.2117
Acestea erau:
 Limitarea numărului populaţiei urbane şi creşterea oraşelor
 Construcţia planificată şi regăsirea serviciilor necesare oraşului
 Eliminarea diferenţelor dintre oraş şi sat
 Planificarea completă a proiectelor individuale
 Unitatea de bază a planificării urbane – superblocul
 Un program pentru serviciile comunităţii
 O abordare individuală a fiecărui oraş
 Păstrarea ideii de tradiţie naţională în arhitectură şi planificare urbană, subliniind
realismul socialist.
 Ideea că oraşul este un „organism viu”
 Prioritatea pentru spaţiul de locuit şi utilizarea standardizării în designul proiectelor
rezidenţiale.
Aplicarea unora din aceste principii aproape că a eşuat (de exemplul principiul 1 şi 9), în
timp ce unele au reuşit parţial (2, 4, 6), altele au fost schimbate sau parţial îndeplinite (3, 5, 10), în
timp ce principiile 7 şi 8 au fost aplicate cu succes. Eşecurile se datorau în mare parte ciocnirii dintre
abordările şi constrângerile ideologice (utopice) şi pragmatice (în majoritate economice). Mai mult
succes au avut principiile bazate pe tehnologie şi cele care au fost atente la diferenţele existente, cum
a fost abordarea individuală a oraşelor.
Schimbările urbane aduse de colapsul regimurilor comuniste în fostele state socialiste sunt la
fel de importante, ca şi schimbările provocate de instaurarea acestora. Ele par a fi acute, datorită
faptului că conţin două tipuri de transformări simultane. Una din aceste schimbari e reprezentată de
trecerea de la un sistem politic autoritar la unul democratic, de la o economie planificată central la
economia de piaţă, iar cealaltă schimbare este adusă de procesul de globalizare.
Schimbările socio-spatiale care pot fi observate pot fi legate de sinergia următorilor factori:
privatizarea şi restituirea proprietăţii, reintroducerea unei pieţe imobiliare şi a terenurilor,
dezindustrializarea oraşelor, o prezenţă crescută a investiţiilor străine în industrie cât şi în servicii,
modificările succesive ale spaţiilor de locuit, incluzând diferenţierea chiriilor, diferenţele crescute
de venit, slăbirea sistemului de ajutor social datorat de stat şi a sistemelor de transport urban,

17
descentralizarea administraţiei publice locale, sublinierea importanţei mediului, liberalizarea
imigraţiei – într-o oarecare măsură.
În toate oraşele post-socialiste principalele schimbări sunt concentrate în două zone majore:
centru şi periferie. Noi clădiri (în principal administrative, centre de cumpărături şi hoteluri) sunt
construite în toate centrele oraşelor, deşi se observă o tendinţă în oraşe cu un centru istoric, ca acest
lucru să se supună unor reguli noi şi mai stricte de urbanism (Praga şi Varşovia). În zonele de
periferie, în special de-a lungul autostrăzilor, activităţi extensive de construcţie pot fi observate:
ridicarea de centre comerciale (mall-uri), clădiri administrative, magazine, dar şi noi construcţii de
zone de locuit. O parte din acest proces are toate caracteristicile suburbanizarii.
La sfârşitul capitolului, nu putem decât să concluzionăm că, oraşele socialiste, în special cele
„noi”, se diferenţiau de oraşele capitaliste ale vestului Europei, în special prin centrele slăbite,
infrastructura socială care lăsa de dorit, lipsa procesului de suburbanizare şi o lipsă a separaţiei
sociale.2218

CAPITOLUL 3. Studiu de caz – Berlin

3.1. Generatorii urbani 23
Lenin a spus cândva despre Berlin că ar fi cheia Europei. „Cine controlează Berlinul,
controlează Germania, cine controlează Germania, stăpâneşte Europa.” Se referea bineînţeles la
rolul cheie pe care oraşul şi statul l-au jucat şi încă îl mai joacă în cadrul economiei şi istoriei fragile
a continentului.

21

Fig 3.1. Berlin- plan general

Sursa: Wolf E- Berlin shaped by history…

18
 Din 1244 şi până acum, de la prima menţionare documentară a Capitalei germane, Berlinul a
captivat minţile şi inimile a nenumăraţi ambiţioşi. Topografia oraşului îşi are originile în perioadă
glaciară, nenumăratele lacuri, râuri şi zone mlăştinoase în legătură cu zone uscate de teren, au fost
influenţate de gheţari şi efectele lor se pot observa şi astăzi. Primele aşezăminte (Spandau,
Kopenick, Berlin und Colln) au fost ridicate în aceste zone uscate.
Berlin îşi are originile într-o mică aşezare comercială, Colln, pe insula Spree, care a evoluat
la mijlocul secolului 13 pe malul nordic al răului Spree. Acest oraş hanseatic a rezistat ca aşezare
medievală până în 1400, când familia Hohenzollern s-a stabilit aici. Extinderea satelor în timpul unei
perioade de agricultură emergentă, se spune că îşi regăseşte originile până în ziua de azi, căci
Berlinul s-a format pe fundaţiile a 40 de sate vechi, conexiunile dintre ele fiind înlocuite acum de
principalele autostrăzi.
Primele centre urbane s-au cristalizat în Evul Mediu, din consideraţii strategice. În timpul
secolelor 16-17, fortificaţiile din Berlin şi Spandau erau întărite regulat şi lărgite pentru a se menţine
în pas cu evoluţia tehnicilor de artilerie din acea perioadă. Industrializarea a dus la evoluţia
germaniei în a doua jumătate a secolului 18 iar asta s-a putut observa şi în creşterea demografică a
oraşului. De la o populaţie de 100 de mii de locuitori în 1750, Berlinul a înregistrat o creştere de
aproximativ 400 de mii în 1850. Iniţiative private construite de-a lungul marilor şosele şi căi
navigabile, centre industriale în nord şi est, case de ţară în vest. Dezvoltarea periferiei a consolidat
structura rurala existentă şi a întărit forma haotică a oraşului. Iniţiativă din 1840 a lui Peter Joseph
Lenne de a aduce un model de urbanizare în oraş, a eşuat din cauza intereselor economice
competitive. Lenne a încercat organizarea structurii împrăştiate a oraşului într-un design urban cu un
inel de drumuri înconjurătoare, spaţii deschise şi parcuri publice, în acord cu ideile de peisagistică şi
urbanizare britanice. Acele părţi ale planului sau care erau necesare pentru dezvoltarea economică a
oraşului, au fost finalizate, dar nu şi cele care ţineau de domeniul social sau de estetică. După 30 de
ani, James Hobrecht a întocmit un plan zonal pentru Berlin şi zonele sale înconjurătoare. Planul era
întocmit pentru o zonă de cinci ori mai mare decât oraşul avusese anterior. Deşi nicio lege cu privire
la locuinţe nu a fost dată şi s-a avut în vedere doar sistemul de transport şi cel de canalizare, această
strategie practică şi economică, a inclus fără doar şi poate toate elementele oraşului. Drumurile nu
erau aşezate intro reţea ci într-un model neregulat, de multe ori modificat, iar terenul de lângă aceste
drumuri era divizat în parcele lungi. Foarte puţine elemente din planul său de urbanizare au fost
vreodată finalizate. În 1910 a avut loc una dintre primele competiţii pentru planificarea urbană a
oraşului, ce includea modelarea unui oraş pe un sistem radial, cu zone verzi aşezate strategic, plan
care însă nu a fost finalizat nici el, deşi Asociaţia „Marele Berlin” a reuşit să obţină drepturile de
proprietate asupra unor zone verzi ca Grunewald, Tegeler şi Pădurea Spandau, totalizând undeva la
10 mii de hectare.
La începutul secolului 20, zonele ocupate de vechile terasamente şi şanţuri de apărare, acum
ieşite din folosinţă, au fost utilizate pentru sistemul urban rapid, de transport, S-Bahn.
Adolf Hitler a refuzat să accepte formă neregulată a oraşului şi a ordonat pregătirea unui nou
plan. Visul său era de a crea o nouă capitală mondială, numită Germania. După ce a preluat puterea
politică în 1933, a început imediat să dezvolte ideea sa, a unei axe nord-sud. Autorizat de o lege
nouă, Albert Speer a propus un decret general de zonare urbană, cu o axa principală care urma să
reprezintă coloana vertebrală a noii forme a Berlinului. Lucrările au început, spre sfârşitul deceniului
3, să deschidă un decalaj în structura urbană pentru noile clădiri dar, după 1942, acest plan de
dezvoltare a fost oprit. Câteva dintre elementele sale, ca intersecţia „Großer Stern” şi „Coloana
Victoriei – Siegessäule, au devenit realitate. Berlin, centru al puterii Naţional Socialiste şi a
industriei de armament germane, a fost una dintre cele mai importante ţinte din Războiul
Bombardamentelor. Grupuri de bombe au distrus multe dintre cartierele semiurbane, aproximativ
70.000 de clădiri cu 500. 000 de apartamente au fost distruse în Berlin în timpul celui De-Al Doilea
Război Mondial.24
Unul din efectele războiului a constant în oportunităţile pentru modernizarea formei urbane a
Berlinului. Iniţial, au existat două grupuri în competiţie. Unul, numit Colectivul, inspirat de Hans
Scharoun, din Magistratura oraşului, adoptase ideea unui oraş adaptat automobilului. Celălalt grup
era condus de Walter Moest. Ambele planuri au fost discutate temeinic, iar una din soluţiile cu care
s-a venit, reprezenta un compromis între cele două idei, un plan care prevedea întreaga aglomerare
urbană, cu planuri detaliate pentru clădiri şi integrarea transportului.
Patru zone de ocupaţie au fost create după 1945, iar autoritatea comună locală a fost
dizolvată în 1948, când două jumătăţi de oraş au pornit pe căile lor separate. În jumătatea vestică a
oraşului, s-a luat în discuţie un model urban reunificat, continuând astfel discuţiile pe aceleaşi linii
ca şi înainte şi după război. Aceasta a fost politica spaţiilor verzi, bazată pe un concept anterior al
spaţiilor deschise şi al oraşului deschis automobilelor. În jumătatea vestică a oraşului, dezvoltarea
urbană s-a concentrat asupra situaţiei intraurbane, furnizând concepte funcţionale specifice pentru
remodelarea atât a clădirilor cât şi a districtelor. În cele din urmă, conceptele detaliate au fost arătate
la Expoziţia Internaţională a Construcţiilor în 1987.
Jumătatea estică a oraşului a avut mereu de luptat cu problemele demografice asociate cu
politica generală a locuinţelor din RDG, concentrându-se asupra locaţiilor industriale şi ale
interiorului oraşelor. Dezvoltarea s-a centrat pe producţia industrială de masă a apartamentelor şi
clădirilor în marginea oraşului. Hellersdorf, cu cele 150 de mii de apartamente era cea mai mare
zonă de locuinţe prefabricate din Germania.
După căderea zidului Berlinului, în 1989, conceptul „Planwerk Innenstadt”, propunea
principiile designului urbanistic, care erau conservatoare şi erau orientate idealistic către Berlinul
Istoric. Diversitatea curentă a formei urbane a fost să fie schimbată de un design urban omogen al
stilului „Berlin – prusac”. Noile principii au fost stabilite pentru prima dată pentru pieţele Potsdamer
şi Leipziger. 25

3.2. Factorul demografic.

Oraşul este o metropolă tânără iar istoria sa recentă este modelată de dezvoltarea sa
dinamică. Berlinul a fost mereu un oraş al imigranţilor, cu o atmosferă creatoare, care a durat până
astăzi. Perioada Gründerjahre de la sfârşitul secolului 19, a fost o perioadă a unei creşteri urbane şi
industriale, în care populaţia oraşului a crescut de la 0.9 la 2.7 milioane. Acesta este timpul în care
Berlinul a revenit identificat cu structurile sale din piatră. Aproximativ 62% din populaţia sa
locuieşte în vest, iar 38% în est. Noile zone de blocuri, construite cu puţin înaintea reunificării, în
est, au peste 410 mii de locuitori.
 La 31 decembrie 2010, oraşul avea o populaţie de peste 3. Milioane de locuitori, iar cele mai
mari grupuri de cetăţeni străini erau cele ale turcilor (104.556), urmaţi de polonezi (40.998), sârbi
(19.230), italieni (15.842), ruşi (15.332), americani (12.733), francezi (13.262), vietnamezi (13.199),
croaţi (10.104), bosniaci (10.198), etc.
Sublinierea unei istorii a imigraţiei în Berlin, până la unificarea Germaniei, înseamnă să
facem diferenţa între migraţia spre vest şi cea spre părţile estice ale oraşului.Imigraţia spre Berlinul
de vest a început în anii 60, prin recrutarea aşa zişilor „muncitori oaspeţi”, majoritatea provenind din
Turcia şi Iugoslavia. Atunci când recrutarea a fost oprită în 1974, proporţia de străini crescuse de la
1% în 1960, la 9%. În timpul anilor 80, partea vestică a oraşului a devenit un loc de azil pentru
refugiaţii din toate colţurile lumii. O poveste similară s-a petrecut şi în Berlinul de Est, însă într-un
număr mai mic. Majoritatea migranţilor erau muncitori contractaţi din state socialiste, precum
Vietnam, Angola, Mozambic şi Polonia. Mulţi dintre ei au părăsit ţara după reunificare.
Un al treilea val de migraţie s-a petrecut după 1990, val format în majoritate din cetăţeni ai
statelor est Europene. Printre ei se numărau muncitori şi refugiaţi, dar şi un număr considerabil de
colonişti, etnici germani care strămoşi au locuit în state din fosta uniune sovietică de secole. Deşi
aveau tradiţii şi un funda cultural diferit, majoritatea acestora au fost imediat asimilaţi, Aproximativ
două treimi din cele 126 de mii de persoane care au primit cetăţenie germană între 1991 şi 2004, au
fost reprezentate de acest grup demografic.
Toate aceste faze diferite de migraţie au contribuit la demografia Brelinului de astăzi. În timp
ce populaţia non-germana era de 9.9 procente din populaţia totală a oraşului, în 1991, la ultimul
recensământ, din 2004, acest procent crescuse la 13.4 %.
Comunitatea turcă şi, într-o oarecare măsură minoritatea arabă, reprezintă singura comunitate
care afectează structura urbană într-un mod vizibil. Turcii nu formează doar cea mai mare
comunitate străină din Berlin, dar au şi cea mai veche tradiţie de imigraţie în oraş. Modelele lor
rezidenţiale timpurii, încă afectează modelele de distribuţie spaţială, nu numai a comunităţii lor, ci şi
a celorlalte comunităţi non-germanice. 26
Între 1990 şi 2010, Berlin a trebui să se confrunte cu numeroase probleme populaţionale, de
la îmbătrânirea populaţională, până la fluctuaţiile ratelor natalităţii şi mortalităţii.
Actuala piramidă populaţională27 a locuitorilor oraşului, reflectă procesul demografic care a
avut loc în ultima sută de ani. Ca şi în cazul celorlalte state occidentale, piramida are un caracter
regresiv, un număr scăzut de tineri spre deosebire de numărul crescut al populaţiei îmbătrânite.
În 2010 raportul de vârstă stătea astfel: 0-5 ani (5.2%), 6-14 ani (6.9%), 15-19 ani (4.2%),
20-44 ani (37.6%), 45-64 ani (27%), peste 65 de ani (19.1%). În ceea ce priveşte echilibrul tinerilor
de ambele sexe, acesta oscilează, deşi ar trebui menţionat că există diferenţe semnificative între
natalitatea din zona de est şi cea de vest. În 2010, rata totală a fertilităţii a înregistrat un procentaj de
45.2 %.28

3.3.Forma oraşului
Văzut din afară, Berlinul pare să se prezinte ca o aglomeraţie de zone întinse, cu o densitate
scăzută, înconjurate de areale verzi în care natura joacă un rol important. Această suprapunere
extremă a elementelor urbane, zone construite, câmpuri maronii, case vacante şi fabrici goale, dar
deasemenea birouri noi, districte vechi şi recente, cu trăsături culturale fragmentate de infrastructură
de transport (principalele linii de tren, sistemul de tramvai urban) par a fi haotice pentru cineva
nefamiliarizat cu oraşul.
 













Fig. 3.2. Influențele imperialismului în arhitectura Berlinului.

Sursa: Doytchinov G - Urban History, Modern Movement



Cinci regimuri politice succesive şi-au lăsat amprentele asupra morfologiei urbane a
Berlinului. În euforia victoriei asupra lui Napoleon, un proiect vas de reconstrucţie a centrului
monumental a fost lansat. În 1820, palatul baroc al conducătorilor prusaci a devenit unul dintre
punctele de interes în designul global al arhitectului Schinkel. Acesta a conectat castelul şi grădinile
sale cu un teren deschis, dincolo de insulă, în faţa noii case a gărzilor, Neue Wache, de la începutul
bulevardului de promenadă Unter den Linden. Un pod lat decorat cu sculpturi forma un nou centru
urban simbolic, ce includea Zeughaus, catedrală, palatul prinţului Albert, muzeul vechi şi, la capătul
lui Unter den Linden, Poarta Brandenburg.
În timpul perioadei imperiale, universitatea, opera şi clădirea Reichstagului au ajuns să
împodobească acest ideea puterii kaizerului, Berlin ajungând să fie cunoscut ca şi „capitala târzie a
unei puteri mondiale târzii.”2919
În perioada anilor 20, printre teoriile urbanizării metropolei se remarcă cele ale lui Ludwig
Hiberseimer, care stipulau necesitatea şi naturaleţea fenomenului ca rezultat al industrializării lumii.
Ideile sale aveau legături cu ideile lui Le Corbusier şi prevedeau decizia modernă asupra avantajelor
planului ortogonal al lui Hyppodamus, diferentierea stricta a funcţiilor oraşului şi diferenţierea
strictă a trotuarelor de căile rutiere. Teoriile sale se pot identifica în cele două modele ale Berlinului,
un oraş al locuinţelor (Wohnstadt) şi un oraş al zgârie-norilor (Hochhausstadt). Tot în această
perioadă se remarcă arhitecţi că Bruno Taut, a cărui idei despre arhitectură şi forma oraşului ca
organizatori ai unor noi modele de comportament publice, fac ca locuinţa să devină produsul unei
mentalităţi sociale colective şi, Walter Gropius care privea designul ca şi expresie a dogmei social-
politice, reducând forma oraşului la un principiu abstract, ignorând genius loci.

19
 Regimul nazist dezvoltă zonele urbane ale Berlinului mai departe şi se pregăteşte pentru
naşterea unui oraş grandios, a cărui clădiri menite să găzduiască instituţiile unui nou Reich, precum
Ministerul Forţelor Aeriene. Remarcabile sun planurile lui Albert Speer din 1942, printre ideile
căruia se numără şi aeroportul Templehof, un supravieţuitor al acelor timpuri. Staţiile de cale ferată,
Nord şi Sud, împreună cu Siegesallee – Bulevardul Victoriei, făceau parte din planurile pentru
construcţia unei axe a oraşului, a cărui punct focal ar fi fost Poartă Triumfală, o clădire de 117 metri
înălţime şi 170 metri lăţime, o sală uriaşă în care 150.000 de persoane puteau fi adunate sub o
cupolă înaltă de 290 de metri.30
Am vorbit într-un capitol precedent despre caracteristicile oraşului sub impactul politicilor
socialiste. Principalele puncte printre care şi păstrarea ideii de tradiţie naţională în arhitectură şi
planificare urbană, subliniind realismul socialist, se întâlnesc şi în procesul de urbanizare al
Berlinului estic de după 1950.
 















Fig.3.3. cartier socialist în Berlin-Potsdam.

sursa: Blockmans W- op.cit.

Politica culturală şi estetică a comuniştilor germani era bazată pe recuperarea tradiţiei

naţionale şi accesul liber la cultural. Astfel, neoclasicismul secolului 18 şi clasicismul
monumentalist german al secolului 19 au fost privite ca „stiluri populare şi progresive” şi ca
limbaje arhitecturale privilegiate prin care se puteau exprima noile fapte de glorie ale socialismului.
Această politică a devenit concretă în 1951, când Comitetul Central al Partidului Comunist a
legalizat documentul intitulat „Lupta împotriva formalismului în Artă şi Cultură”, în cadrul căruia a
fost subliniată „o artă populară, realizată de mase, pentru mase”.
Partidul Comunist făcea astfel clară ideea că, în cazul Berlinului, arhitecţii trebuiau să ia în
calcul caracterul de capitală a unui stat şi că priorităţile aveau să fie legate strict de clădirile cu o
înaltă însemnătate socială. 31
Oraşul a fost reconstruit conform unei axe Est-Vest, ce includea Insula muzeelor
(Museumsinsel) şi fostul bulevard reprezentativ, acum reconstruit, Unter den Linden. O nou spaţiu
urban, în zona Alexanderplatz, avea să aibe rolul de centru, cu o piaţă pentru demonstraţii şi clădiri
comune, pentru Guvern şi Parlament. În final, în capătul estic al oraşului, Frankfurter Allee şi Marea
Frankfurter Strasse, au fost reurbanizate pentru a deveni Stalinallee. Principalele hotărâri urbanistice
au fost centrate în jurul acesteia din urmă, guvernul comunist dorind să arate lucrările ca simboluri
ale unei noi atitudini către clasă muncitoare, construind locuinţe la cele mai înalte standarde dar şi
spaţii publice în districtul industrial din Friedrichshain. Stalinalle a fost creată de Henselmann, ca să
îndeplinească funcţia de” poarta a Berlinului de Est”.

Fig. 3.4. Stalinallee – anii ‘60

Construită prin metode tehnice convenţionale, a fost concepută în concordanţă cu limbajul

elementelor clasice (frontoane, turnuri, cupole, coloane şi porţi) care aveau inspiraţia în arhitectura
oraşului secolelor 18 şi 19. Era o stradă destinată paradelor, cu o lăţime de 75-80 de metri, prezidată
de o statuie monumentală a lui Stalin, mutată în 1961. Dispersia serviciilor şi tendinţa de amestec a
comercialului, rezidenţialului şi administrativului, reprezenta o contribuţie originală care propunea o
alternativă la tipul modernist al specializării zonelor urbane şi crea un nou timp de viaţă de stradă.
Această zonă a devenit un model pentru urbanizarea din Berlinul de est şi din celelalte oraşe ale
RDG, ca şi în cazul lui Leninallee din Berlin, Pragerstrasse din Dresda, zona Noerdhaeusern din
Erfurt, zonele de locuinţe din Luttenklein, Elvershagen şi Lichtenhagen din Rostock.
Procesul de urbanizare a fost continuat şi în anii ´60, cu câteva schimbări. Potrivit acestora,
centrul Berlinului de est, urma să fie dominat de un uriaş turn de televiziune. În Alexanderplatz, pe
lângă o nouă clădire înaltă, care urma să devină un hotel, un set de clădiri urmau să fie ridicate,
pentru a găzdui instituţii economice şi sociale. Acestea erau: Haus des Lehrers, cu un mural intitulat
Bidung în Socialismus (Educaţia în Socialism), Haus der Statistik, Haus der Elektroinustrie, Haus
der Berliner Verlages, cu un alt mural magnific Presse în Sozialismus (Presa în socialism), etc.32
Între 1962 – 1964, Roland Korn şi Hans-Erich Bogatzky construiesc Staatsratgebaude
(Primăria) din piaţa Marx-Engles Platz, care includea Portalul IV, reconstruit, al palatului imperial
Hohenzollern, demolat, pentru a comemora locul unde Karl Liebnecht proclamase Republica
Socialistă Germană în 1918. Urbanizarea noului centru a fost finalizată în 1976 prin ridicarea Palast
der Republik, de către Heinz Graffunder şi Karl-Heinz Swora, ce urma să găzduiască Parlamentul şi
un centru cultural, în timp de guvernul îşi găsise loc în Leipziferplatz, în fostul Minister al Forţelor
Aeriene, una din puţinele clădiri rămase din regimul nazist.3320
În Vest, reconstrucţia oraşelor germane era legată de reconstrucţia societăţii. Totuşi,
urbanizarea concretă, economică din punct de vedere financiar, a Berlinului de Est, stă în contrast cu
incapacitatea puterilor ocupante şi a guvernului vestic de a ajunge la un acord în ceea ce priveşte
reconstrucţia oraşului. Politică britanică era de a controla instituţiile de planificare urbană din
jurisdicţia lor, dar planificarea efectivă a căzut în mâinile germanilor. Francezii au impus o
administrare centralizată planificară pentru dezvoltarea de modele, bazate pe filozofia funcţionalistă
a lui Le Corbusier, care stătea deseori în opoziţie cu urbaniştii locali şi populaţia oraşului.
Americanii nu aveau niciun punt de vedere general în ceea ce priveşte reconstrucţia, însă erau
preocupaţi de problema lipsei de locuinţe şi erau presaţi în acelaşi timp de administraţia locală să
găsească o rezolvare. Astfel, Berlinul a primit o proporţie de aproximaţi v 1070 de milioane de
mărci din cadrul Planului Marshall. Totuşi, oraşul, lipsit de un model concert, a crescut în mare parte
haotic.
Arhitecţii urbani au găsit aceste condiţii de lucru destul de dificile, obişnuiţi cu puterile de
care se bucurau sub privilegiile perioadei Naziste.
Zonele deschise ale Berlinului de est, contrastau cu interesul vestic pentru spaţiile restrânse
şi dorinţa de a întâlni nevoile unei populaţii burgheze. Acest lucru devine relevant atunci când
primele clădiri publice sunt ridicate, în zorii anilor ´50, Charlottemburg şi Bismarkstrasse. Clădiri
precum teatrul Schiller şi Sala de Concerte erau construcţii care arătau nerespectarea modernistă a
tradiţiilor arhitecturale. Puţine clădiri au fost ridicate ca şi embleme ale noului centru Vestic.
Gedaechtniskirche, Universitatea Tehnică şi Centrul Comercial Europa, cu emblema Mercedes, care
se roteşte fără încetare în vârful său, au devenit simbolurile unul Berlin prosper.

Fig. 3.5. Centrul Comercial Europa

20
 A doua dezvoltare majoră a Berlinului de vest a venit după prima expoziţie Internaţională
Bauausstellung INTERBAU (IBA), între 1955 şi 1957. Sub mottoul „Trăind în oraşul de mâine!”,
participanţii au perceput zona oraşului ca o pânză nouă pentru o urbanizare modernă. Ideea din
spatele aceste expoziţii a fost crearea unui oraş panglică, croit după nevoile
automobilului şi care trebuia să sufoce amintirile istoriei. Deoarece simţământul perioadei era că
Berlinul de vest şi-a pierdut rolul său politic, ideea unei arhitecturi reprezentative pentru puterea
politică a oraşului, a fost abandonată. Planurile urbanistice ale acestei perioade erau mai mult
orientate către construirea unei metropole moderne decât pe reconstruirea unei capitale istorice. 34
După căderea zidului, una din zonele Berlinului care suportă un nou proces de urbanizare a
devenit Adlershof. Zona de dezvoltare este situată într-un district sud-estic al oraşului, la 12
kilometri de centru, legat la reţeaua de transport feroviar locală. Zona se întinde pe aproximativ 420
ha, cu o zonă specială pentru cercetare şi ştiinţă (activităţi de cercetare şi dezvoltare), o zonă de
afaceri, un Media City, un campus universitar, zone comerciale şi industriale, înconjurate de zone
rezidenţiale.35
Totodată, piaţa Potsdamer a devenit o zonă a dezvoltării urbane, de cele mai multe ori
nerezonabile, plină de zgârie nori, sedii de birouri, precum sediile Mercedes Benz, construite de
Renzo Piano sau clădirea Sony a lui Arata Izosaki. Acestea constituie o întrupare spaţială a
opulenţei companiilor multinaţionale şi a triumfului vestului, în loc de o reală dorinţă de a rezolva
conflictele istorice ale Germaniei.36

CAPITOLUL 4.Studiu de caz - Galaţi

Înainte de a începe prezentarea fenomenului urbanistic care a marcat formarea oraşului
nostru, ar fi corect să vorbim despre motivaţia din spatele alegerii ca exemplu pentru studiul nostru
de caz. Departe de motivaţia importanţei înţelegerii urbanistice a formării Galaţiului pentru
viitoarea administraţie publică locală, oraşul a fost ales pentru provocarea pe care o reprezintă
imaginea sa modernă. Totodată, am ales Galaţiul ca verificare a trăsăturilor urbanizării socialiste
identificate în capitolele precedente, astfel întregind scopul pe care lucrarea noastră şi-l propune în
ceea ce priveşte influenţa politicii şi războiului în totalitatea detaliilor vieţii urbane.

4.1. Comerţul şi portul – influenţa asupra formei oraşului

Istoria oraşului Galaţi este o istorie veche şi bogată, dar din nefericire nu constituie un
element de interes al lucrării noastre decât din punct de vedere al elementelor urbanistice şi
demografice. De aceea vom încerca să ne limităm la o scurtă prezentare a oraşului, cuprinzând
coordonate geografice şi elemente ale istoriei, ca mai apoi, să detaliem doar perioadele de creştere
urbanistică şi demografică, relevante pentru forma actuală a Galaţiului.
Oraşul este situat pe malul stâng al Dunării maritime, la o distanţă aproape egală de gurile
de vărsare ale Siretului şi Prutului, cele mai importante râuri ale Moldovei. Se întinde pe trei terase,
Valea Oraşului – cu altitudini de 5-7 m şi alte două, trasate în formă de evantai, cu altitudini între
20-25 m (prima) şi peste 40 m (a doua). Oraşul are o istorie ce porneşte de la fortificaţiile geto-dace
şi castrele romane din zonă, însă principalele motoare ale formării sale l-au reprezentat comerţul
(situarea sa la gurile Moldovei şi Dunării l-au făcut un important centru comercial) şi portul.
Condiţiile naturale ale portului, mal concav cu adâncime de 17-20 m la etiaj, înlesneau operaţiile de
acostare a vaselor direct la chei.
Datorită portului, accesibil unui mare număr de vase, comertul constituie dominanta
economică a oraşului Galaţi, până către sfârşitul secolului 19.37
Numele oraşului Galaţi, în ciuda a numeroase controverse şi teorii, derivă de la un nume
vechi de persoane. În documentele interne şi cronici, oraşul a fost numit fie Galaţi sau Galat, forma
actuală a numelui născându-se prin folosirea tot mai largă a lui a neaccentuat.38
Unul din elementele în jurul căruia oraşul a fost creat, l-a reprezentat comerţul, iar piaţa
făcut mereu parte din peisajul Galaţiului, în jurul ei grupându-se, în secolul XVII, majoritatea
prăvăliilor stăpânite de mănăstiri şi biserici, negustori şi meşteşugari. Aceasta era situată în
apropierea locului denumit, „Piaţa veche”, în zona străzii Domnească, vecină cu Biserica
Catolică39. Dorinţa de a avea dughenele chiar în piaţă i-a îndemnat pe câţiva români, negustori sau
meşteşugari, să cumpere locul cimitirului catolic, de lângă piaţă, ca să-şi facă prăvălii. 40Într-o
relaţie catolică din 1682, se spune despre Galaţi că este plin de „turci şi greci”, atraşi de comerţul
de graniţă, de aici putându-se trage rădăcinile diversităţii demografice a oraşului. Piaţa internă
gălăţeana a cunoscut o activitate cu mult mai amplă decât cea ilustrată în documentele vremii, fiind
după iaşi, cel mai important loc de negoţ al ţării.
În a doua jumătate a secolului XVII, marginea de nord a târgului trecuse de locul unde
astăzi este Biserica Mavromol, spre est, acesta întinzându-se până la marginea râpii, partea din vale
fiind puţin locuită. Aici erau situate unele magazii şi şantiere navale. Spre vest, casele nu treceau de
Biserica Precista. Ştiri despre factorul demografic sunt relative şi contradictorii, dar sunt situate
undeva în jurul a 3000 de suflete şi 300 de case. Inima oraşului era constituită din casele marilor
negustori şi ale unor meşteri mai înstăriţi şi negustori de mâna a doua. Pe lângă moldoveni,
populaţia oraşului era compusă din evrei, armeni, unguri, turci, greci, sârbi şi bulgari, majoritatea
negustori. Bântuit de distrugerile şi devastările armatelor turceşti şi tătăreşti, târgul nu se va extinde
prea mult în a doua jumătate a secolului, populaţia crescând cu un procentaj redus.41
Perioada 1711-1821 înregistrează o creştere a importanţei oraşului într-un ritm progresiv.
Piaţa oraşului rămâne tot pe locul vechi, în apropierea mănăstirii Sfântul Dumitru şi, cu toate că
oraşul se extinde foarte mult, nu se mai formează o a doua piaţă, dovedind că aproape întreaga viaţa
urbană este legată de port, iar forma oraşului este în concordanţă cu aceasta.
Spre nord casele treceau dincolo de biserica Vovidenia terminată în 1790 şi în jurul căreia
se constituia, la 1821, mahalaua Vovidenia. Spre răsărit, oraşul trece cu mult de marginea râpii, fără
a ajunge la Prut. Creşterea activităţii comerciale şi portuare a determinat creşterea „oraşului de jos”,
locuinţele orăşenilor se întindeau pe malul Dunării până la locul şantierului. Către vest, casele trec
de Biserica sf. Spiridon, terminată în 1817. Străzile erau podite cu bârne, iar mai toate casele erau
joase, la nivelul pământului, acoperite cu şindrilă.
Mahalalele erau grupate în jurul bisericilor ale căror nume le purtau.
Informaţiile despre populaţia oraşului sunt destul de puţine. După datele catagrafiei din
1744, în galaţi erau 648 de familii, o populaţiei de aproximativ 3000 de suflete. Alături de populaţia
românească, întâlnim mulţi greci şi evrei, armeni, turci, unguri şi italieni, care nu erau însă
amestecaţi în cisla orăşenilor. 4
Până la aplicarea regimului de porto-franco, oraşul nu se extinde prea mult după distrugerile
survenite la 1821, mai ales că între timp intervine şi războiul din 1828-1829. Se îndesesc
mahalalele din schelă şi în special cele de pe moşia Spiridoniei. Cu înfiinţarea Sfatului Municipal şi
aplicarea Regulamentului Organic, oraşul a fost împărţit în patru „ciaste”, cu 11 mahalale. Mai
populate erau cartierele din jurul pieţei „târgului nou” şi valea oraşului, aceasta destul de des
distrusă de inundaţiile Dunării şi Bratesului. Populaţia oraşului a crescut în continuare, catagrafia
din 1820 menţionează 5000 de locuitori, iar peste un deceniu oraşul atingea 2000 de familii cu
8047 de locuitori permanenţi şi 1200 de „nestatornici”. Numărul familiilor se dublează în răstimp
de 13 ani datorită sporului natural dar şi imigrării interne şi externe. Tendinţa strămutării ţăranilor
birnici spre Galaţi ia proporţii serioase în perioada regulamentară. În 1836 se legiferează
posibilitatea extinderii oraşului „pe tot dealul spre Vadul Ungurului cât ţine moşia târgului.”
Această parte a oraşului, cuprinsă între Biserică catolică şi Grădina Publică, a fost denumită „oraşul
nou”. Negustorii formează majoritatea celor care doreau să îşi cumpere proprietăţi în această nouă
zonă. 43
În acelaşi timp se prevedea întocmirea unui plan al „oraşului vechi”, pentru îndreptarea
uliţelor şi aşezarea noilor clădiri la linie, lucrări ce rămân în grija unui inginer angajat de Eforie.
Primele lucrări de modificare a oraşului sunt făcute în decembrie 1834, de căpitanul Singurov şi
inginerul Filipescu. Pentru evitarea distrugerilor drumurilor din oraş, cu trecerea carelor spre port,
în 1836, obştea cere construirea a două şosele, una pe malul Dunării, în faţa schelei şi alta pe la
„Poştă”, pentru intratul şi ieşitul taberelor de care.
În 1834 sunt ales 4 deputaţi dintre negustori care vor constitui „Comisia Înfrumuseţării”,
care va lua măsuri de ordin edilitar. Aceştia vor nivela uliţa Braşovenilor, în piaţa Bisericii Sf.
Nicolae, lucrează la înfiinţarea Grădinii Publice prin punerea a 3500 de pomi şi regularizarea
drumurilor în ea, după planul inginerului. Vor repara „tăietoarea” de vite din Ţiglina şi vor propune
ca o parte din cheltuielile pentru pavarea străzilor să fie suportate de proprietari şi de către Comisie.
Aceasta a funcţionat până în august 1849, când domnitorul Grigore Ghica înfiinţează „Comitetul
Comercial”.44 Acesta va crea o listă de îmbunătăţiri edilitare printre care se aminteau: pavarea
străzilor din târgul vechi, îmbunătăţirea iezăturii dinspre Brateş, o nouă şosea prin Mahalaua
Spiridoniei, ridicarea unei „încăperi pojarnicesti”, construirea şcolilor publice, a clădirii Sfatului şi
a Grădinii Publice, etc.
Datele despre populaţia oraşului, până la Unirea Principatelor, sunt foarte variate şi
contradictorii. Ştim cu siguranţă că în anul Unirii, după date oficiale, populaţia oraşului era de
26.050 de locuitori. Deşi creşterea demografică după 1859 nu e una ridicată, suprafaţa Galaţiului
cunoaşte o extindere apreciabilă, aproximativ 1000 de ha în 1861.
Ciastele, secţii de poliţie, avea în jurisdicţia lor următoarele zone ale oraşului: „ciasta” întâi
începea din dreptul străzii Dogăriei, până la bariera Prutului, apoi pe şoseaua „iezăturii”, lângă
Grădina Publică, „ciasta” a doua cuprindea centrul oraşului cu biserica Sf. Pantelimon în vest,
malul râpii spre est şi strada Eroilor spre nord, „ciasta” a treia se întindea până spre Bd. George
Coşbuc şi bariera Movilei, care servea drept limită pentru „ciasta” a patra, ce continuă prin str.
Domnească, până în spatele Grădinii Publice. „Ciasta” a cincea se întindea din str. Palatului spre
Vadul Ungurului.45
După Unirea Principatelor, Galaţiul suferă noi transformări. Teritoriul său se măreşte în
fiecare an, ajungând la 17 km în circumferinţă. Un interes deosebit se acordă înfiinţării cimitirului,
actualul cimitir „Eternitatea” (1864) şi pavării străzilor. La 28 iunie 1872, primarul oraşului Al.
Moruzi, propune construirea unei reţele de canalizare, antrepriza lucrării, contractată de Grigore
Eliad, trebuia terminată în 1876 dar nerespectarea unor clauze din contract a dat naştere unui lung
proces însoţit de violente campanii de presă. Alimentarea cu apă a oraşului, este posibilă datorită
unui proiect al inginerilor George Crawley şi Fred Power, încheiate în 1875 când uzina avea un
debit de 150 mc/zi. Iluminatul oraşului se face tot cu petrol, deşi în 1871, primăria încheie un
contrat cu o firmă din Marsilia pentru iluminatul particular cu gaz fluid.46
Populaţia este în creştere, vechiul teritoriu al oraşului, înconjurat de şanţul porto-francului,
devine neîncăpător, iar locuitorii săi propun primăriei cumpărarea moşiei Ţiglinei. După un
recensământ de dinainte de 1866, oraşul avea cinci „cvartaluri” cu 5.811 case şi 7.173 de familii cu
un total de 48.799 de locuitori.47
În perioadă ce urmează Războiului de independenţă, oraşul cunoaşte o etapă activă
dezvoltare economică şi industrială, extinzându-şi suprafaţa cu repeziciune, ajungând la că
începutul Primului război Mondial, suprafaţa Galaţiului să crească la 1400 ha, pe care erau 15.000
de locuinţe, fără de 10.853 în 1897 şi 12.033 în 1899.

Fig. 4.1. Planul orașului Galați la 1908

 Printre problemele edilitare care trebuiau rezolvate se numărau pavarea străzilor,
răscumpărarea Badalanului de la Epitropia mânăstirii Sf. Spiridon din Iaşi şi realizarea unui canal de
scurgere, care să salveze valea oraşului de inundaţiile provocate de Dunăre şi Brateş. Asanarea
Badalanului şi crearea unei reţele de canalizare nu se realizează decât după 1920. Problema
iluminatului este rezolvată în decembrie 1913, prin tratative ale Primăriei pentru realizarea unui
proiect necesar extinderii reţelei electrice cu 12-15 km. Alimentarea cu apă nu depăşea centrul
oraşului şi de aceea în 1880, Primăria obligă Compania Apelor să întindă conducta până în Vadul-
Ungurului. Populaţia din cartierele mărginaşe tot nu are acces la apă filtrată, un progres realizându-
se prin înfiinţarea unei uzine în Ţiglina, după 8 aprilie 1910. Galaţiul este dotat şi cu tramvaie,
lucrările de modernizare a străzilor, Domnească şi Portului, finalizându-se în 1890.
Faţă de datele recensământului din 1865 – 48.799 locuitori, populaţia oraşului este în regres
în 1881, 40.022, dar recensământul din 1885 înregistrează 44.096 locuitori. Populaţia va creşte uşor,
până când, în ianuarie 1913, va atinge cifra de 71.641 de locuitori, Galaţiul devenind astfel al treilea
oraş al ţării după Bucureşti şi Iaşi.48

4.2. Oraşul industrial – perioada interbelică şi influenţa socialismului

După Primul Război Mondial, de fapt abia după anul 1920, se parcelează şi începe
construcţia în noi cartiere, care se adăugă la vechiul intravilan: Ţiglina – Demobilizaţi, pe versanţii
pârâului cu acelaşi nume, în vestul oraşului; Galaţii Noi, între Calea Prutului şi digul Bratesului;
cartierele Pavel (la nord de tunelul căii ferate) şi Ghenea (dincolo de bariera Traian).49
Până la al doilea război mondial, oraşul se dezvoltă mai ales pe orizontală, făcându-se
sudura completă (dinspre sud-est şi nord-vest) cu Vadul Ungurului, Badalan, Izvor, până la Calea
Prutului. Între 1920-1930 se parcelează sip mare suprafaţă de teren dincolo de Calea prutului, până
la gara Brateş.
Între cele două războaie mondiale se dezvoltă, în continuare, funcţia industrială, în acest
interval de timp ocupând terenuri în intravilan o fabrică de ţevi de plumb şi un laminor de tablă,
Galaţiul începând să atragă populaţia prin importanţa sa metalurgică, în creştere.
După cel de-al Doilea război Mondial, oraşul, distrus în bună parte, trece mai întâi printr-o
fază de reconstrucţie în primii ani, apoi după 1950, au fost elaborate planurile de modernizare, prin
extinderea teritoriului intravilan, dincolo de limitele existente. Astfel, oraşul se măreşte spre nord-
vest, dincolo de Întreprinderea de sârmă, cuie şi lanţuri (I.S.C.L), printr-o nouă zonă industrială, de
transporturi auto şi mari depozite, în est, spre gura Prutului, printr-un nou bazin portuar, spre vest şi
sud-vest, reconstrucţia Ţiglinei.50
Însă unul dintre motoarele principale ale Galaţiului, atât urbanistic şi demografic, a rămas
Combinatul Siderurgic Galaţi. Ridicat la ordinul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej,
combinatul de la Galaţi era în 1989, cea mai mare companie din Europa, cu 40 de mii de angajaţi.51
 Un studiu sociologic arată că din cei 300 de mii de locuitori ai oraşului, peste 200 de mii au
sau au avut, într-un fel sau altul, legături cu compania siderurgică. Ei sau rudele lor de gradul 1, au
lucrat sau încă mai lucrează în cadrul combinatului sau în cadrul companiilor legate de acesta.

Fig. 4.2. cartiere socialiste în central orașului.

Sursa: Vechiul Galati in imagini.

Construcţia unui mare combinat siderurgic în partea de est a României, cu ieşire la Dunăre
şi/sau la mare, a fost discutată prima oară în 1958, la o plenară a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român (cum se numea pe atunci Partidul Comunist).
Decizia a fost pusă pe hârtie însă de-abia după doi ani, respectiv pe 8 iulie 1960, prin
decretul br 924 al Consiliului de Miniştri. În prealabil, Congresul al VIII-lea al PMR aprobase
uriaşa investiţie, după o discuţie furtunoasă. Iniţial s-a vorbit despre construirea combinatului lângă
Constanţa, la Midia sau la Mangalia, dar Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea rădăcini la Galaţi a
decis că oraşul de pe Dunăre este „alesul".
Cel care a primit misiunea de a conduce proiectarea platformei siderurgice (în calitate de
director al IPROMET Bucureşti), a fost Ion Prisecaru, care avea pe atunci doar 30 de ani.
Amplasamentul actual a fost ales la concurenţă cu Tuluceştiul şi cu zona dintre Galaţi şi Brăila, după un
studiu ştiinţific aprofundat privind curenţii de aer, pânza freatică şi stabilitatea terenului.
Pentru realizarea proiectului s-a înfiinţat o firmă specializată - ICMRSG - care în doar şase
luni a angajat peste 12.000 de oameni. Practic, a golit de meseriaşi satele din sudul Moldovei şi
nordul Munteniei. Organizarea de şantier a început în 1960, în iulie, dar până în iulie 1961 s-a
construit doar infrastructura necesară constructorului. Oficial, construcţia combinatului siderurgic
de la Galaţi a început pe 17 iulie 1961, când, scrie presa comunistă, „excavatoristul Nicolae Afteţ,
în vârstă de 35 de ani, a excavat prima cupă de pământ". Prima construcţie a fost actuala hală a
Secţiei Prelucrări Mecanice.52 Panglica avea să fie tăiată de succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu,
în ziua de 14 septembrie 1966, la ora 17.56. Însă producţia integrată avea să înceapă de-abia în 15
iulie 1968, când au fost finalizate toate capacităţile de producţie siderurgice şi a fost scoasă prima
şarjă la Oţelăria nr. 1.
Până în 1972, activitatea combinatului de la Galaţi a crescut constant. Numărul de salariaţi a
ajuns la circa 40.000 (întreaga platformă siderurgică, incluzând unităţile industriale conexe, număra
peste 50.000 de angajaţi).53
Dezvoltarea funcţiei industriale, materializată prin localizarea unui mare combinat în oraş,
concomitent cu funcţia portuară, precum şi cu cu adoptarea planurilor de sistematizare socialiste,
care au necesitat un mare volum de construcţii, au conferit Galaţiului caracterul unui magnet
permanent pentru populaţie şi forţă de muncă.
În perioada de dinainte de 1989, oraşul şi-a sporit populaţia, în medie, cu 5000 de locuitori
anual, sporul migratoriu depăşind în unii ani 30% (1968 spre exemplu, acesta atingea valoarea de
32.8%)54. Majoritatea muncitorilor provenea din mediul rural, în special din satele ce formau
centura înconjurătoare a Galaţiului.

4.3. Planificarea Dezvoltării oraşului.

În prezent, conform Planului Integrat de Dezvoltare, Galaţiul este împărţit în circa 28 de
cartiere importante, din care Micro 18(6202, 2 locuitori/kmp), Micro 38 (4441,8 locuitori/kmp),
Micro 39C (3958, 3 locuitori/kmp) şi Micro 39A (3633.9 locuitori. Kmp) prezintă cea mai mare
densitate de populaţie.

Fig. 4.3. Planul orașului Galați

Sursa: http://www.dgaspcgalati.ro/galati/
 Din punct de vedere al dezvoltării urbane, datorită situării geografice între Siret, Prut şi
Dunăre, oraşul are tendinţa de extindere a zonelor rezidenţiale şi comerciale în zona de nord. Există,
de asemenea, o oportunitate de dezvoltare a oraşului în zona de est, prin reconfigurarea
traseului şoselei de centură, astfel încât aceasta să ocolească zona industrială.
Cartierele din estul şi sudul municipiului sunt cartiere rezidenţiale, cu locuinţe colective
înalte (mai mari de P+3), zona cu densitate cea mai ridicată fiind în Sud-Estul oraşului. Partea
vestică, zona veche şi centrală, sunt areale rezidenţiale cu locuinţe individuale (P-P+2), cu o
densitate ridicată de teatre, muzee, monumente, cinematografe, case de cultură, biblioteci şi
importante zone comerciale, în special Mazepa I şi II. Zonele rezidenţiale de est şi vest ale galaţiului
sunt mărginite de zone cu activitate industrială, în partea de est fiind situat Combinatul siderurgic.
Zonele comerciale sunt preponderent în micro 18, 19, 20, 21, micro 13B, micro 38, Mazepa
I, II, Ţiglina I şi II, Centru. Între zonele rezidenţiale şi cele industriale există perdele de protecţie
verde. Zonele industriale aflate în interiorul zonelor rezidenţiale sunt total sau parţial dezafectate.
Există o singură zonă industrială funcţională în micro 40, respectiv firma Trefo SA, dar nu prezintă
risc din punctul de vedere al poluării mediului.
În partea de nord a oraşului se află Cartierul Traian, cartier de dezvoltare, cu locuinţe
individuale şi zone comerciale.Demografia la nivelul oraşului cunoaşte o tendinţă de scădere
începută in1992 şi continuată după 2002, care se încadrează în trendul existent la nivel naţional.
Conform datelor preliminare ale Recensământului locuinţei şi populaţiei din 2011, oraşul Galaţi are
o populaţie de 277.933 locuitori.

Concluzii personale
Atunci când am început această lucrare, credeam că înţeleg cumva noţiunea de „oraş viu”.
Elementul urban a fost mereu asociat cu un organism viu, chiar şi cu o junglă. O aglomerare uriaşă
de artificial şi natural, de ciment steril şi de pământ, care din întâmplare reuşeau să sprijine viaţa.
A trebuit să parcurg materialele strânse pentru această lucrare, să le studiez, ca să înţeleg de
fapt că metafora trece dincolo de jocul de cuvinte, că oraşul este un „organism viu”, în primul rând
datorită populaţiei, că modificările care îl fac să pară în continuă evoluţie sunt datorate numai
factorului demografic, indiferent de natura schimbărilor, indiferent de natura nevoilor care le cer şi
că de fapt, noi nu suntem altceva decât un „grup norocos de paraziţi”, pentru care oraşul caută se se
adapteze pentru a crea o simbioză perfectă. Ce mai simbioză... Taxe şi impozite, pentru statutul de
civilizaţie.
Atunci când am început această lucrare, am pornit cu o idee în gând. Să demonstrez
modalitatea în care politica şi războiul au modificat faţa oraşului. Nu aveam în minte decât ultima
jumătate a secolului XX când am început să studiez problema „Populaţiei şi Urbanizării”, ultima
mare schimbare la faţă a oraşelor s-a petrecut după anii 1950, dar nu ştiam exact motivele
schimbării, nici etapele şi nici criteriile după care oraşele au evoluat.
Războiul a schimbat faţa oraşului încă din antichitate. Romanii au considerat că cea mai bună
formă a unui oraş ar fi cea concentrică, pentru o mai bună apărare. Şi ideea a rămas împământenită
de-a lungul timpului şi continentului. Zidurile oraşului au apărut cu acelaşi scop. Dar zidurile şi
spaţiul închis nu aveau cum să-şi protejeze populaţia de ameninţarea epidemiilor sau a incendiilor.
Într-un spaţiu închis, ambele se răspândeau cu repeziciune. Primele noţiuni ale unor politici de
urbanizare în Europa medievală au impus construcţia de fântâni şi surse de apă proaspătă cât mai
accesibile populaţiei, crearea unor zone speciale pentru industrie şi un interes crescut pentru
sănătate. Cea mai spectaculoasă modificare a unui oraş a fost însă cea a Parisului lui Haussmann.
Haosul de până atunci a unui oraş aglomerat a fost stăpânit prin legi clare şi ingineri. Acestea sunt
lucrurile pe care Parisul le-a câştigat. Acestea, împreună cu bulevarde lărgite pentru ca armata să
poată înăbuşi orice altă revoluţie.
O privire asupra oraşelor noastre exemplu, Berlin şi Galaţi, ne oferă alte argumente în
favoarea ipotezei noastre. Berlinul a reprezentat un caz aparte pentru lucrarea noastră. Ar fi putut sta
singur că exemplul deoarece, între limitele sale, oraşul a reprezentat pentru o bună perioadă de timp,
exact cele două jumătăţi ale Europei pe care am căutat să le studiez. Vestul şi Estul, reunite într-o
capitală europeană, separate doar de o Cortină De Fier. Politica nazistă a modificat Berlinul în
concordanţă cu crezul ei, grandoarea care trebuia să creeze o locuinţă unui nou Reich, oraşul care ar
fi trebuit să arate adevărata putere dominantă în Europa. Remodelarea Berlinului sub planurile lui
Speer, ar fi trebuit să fie cea care simbolizează renaşterea Germaniei după înfrângerea de la
Versailles. Dar războiul a pus capăt grandorii. În schimb oraşul a fost împărţit în zone de ocupaţiei,
iar arhitecţii săi au trebuit să îl reclădească în conformitate cu noile politicii. Socialismul şi ale lui 10
criterii urbanistice şi-au spus cuvântul în Berlinul de Est, în timp ce capitalismul domină partea
vestică. Un Berlin pentru proletariat versus un Berlin pentru afaceri.
Istoria demografică a Berlinuluie şi ea direct influenţată de politica Germaniei. Dacă la
începutul secolului XX, capitala Imperiului Prusac număra 1.888. 848 de locuitori, Primul Război
Mondial şi Actul " Marelui Berlin", adoptat de guvernul prusac în perioada interbelică, au făcut ca,
în mai puţin de 20 de ani, oraşul să cunoască o creştere populaţională fără precedent, la aproape 4
milioane de locuitori în 1925.
Politica nazistă, Al doilea Război Mondial şi ocuparea Germaniei de către Aliaţi au văzut
această cifră înjumătăţindu-se, oraşul trebuind să îşi găsească surse de creştere în imigranţi, astăzi,
comunităţile cele mai puternice fiind cele de turci ( peste 100 de mii de locuitori), polonezi, sârbi,
italieni şi ruşi ( fiecare grup minoritar având o populaţie de peste 15 mii de locuitori).
Cazul Galaţiului e puţin diferit. Alimentat de comerţ şi de portul său, oraşul a fost mereu
legat de Dunăre. Nu a cunoscut o modernizare ca cea a Parisului lui Haussmann, imitată în Berlinul
imperial, deşi încercări de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului, de-a lungul sec XIX, au tot fost.
Nu a fost lipsit de elemente moderne precum iluminatul stradal sau alimentarea cu apa sau chiar de
un sistem de transport cu ajutorul tramvaielor, dar în mare parte, oraşul comercial cu o oarece
funcţie industrială, nu s-a schimbat major până după Al Doilea război Mondial.
Ca şi în cazul Berlinului, socialismul a transformat oraşul. Politica de industrializare forţată,
construcţia unui combinat siderurgic, care ajunsese la un moment dat, cea mai mare companie din
Europa, cu 40 de mii de angajaţi, au făcut din Galaţi un magnet demografic. Oraşul a devenit peste
noapte un oraş muncitoresc, noi cartiere de blocuri au fost ridicate, totul pentru menţinerea
producţiei siderurgice şi a companiilor adiacente.
Am putea concluziona următoarele. Războiul poate crea suferinţă şi distrugere, dar în acelaşi
timp, din ruine, războiul oferă renaştere. Politica e, la rândul ei, bipolară. O politică a drepţilor şi o
politică a celor strâmbi. Dar o politică pentru oamenii de rând poate înfrumuseţa prin rigoarea ei.
Uniformizarea socialismului poate fi pe aceeaşi treaptă cu modernismul lui Le Corbusier atunci
când vine vorba de crearea unui spaţiu util, diferă doar motivele din spatele arhitectului.
 BIBLIOGRAFIE

A. Studii cu caracter general, tratate, curusuri, monografii :

I. P. PĂLTĂNEA , Istoria oraşului Galaţi, de la origini până la 1918, Ed. Partener, Galaţi, 2009

II. V. PUŞCAŞU, Demografie – suport de curs, Centrul de multiplicare al Universitatii Dunarea de Jos,
Galati, 2010.

III. V. PUŞCAŞU, Urbanism – suport de curs, Centrul de multiplicare al Universitatii Dunarea de Jos,
Galati, 2010.

IV. D. OANCEA, Gruparea Urbană Galaţi – Brăila, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1973

B. Articole si studii de specialitate :

I. AMT FUR STATISTIK BERLIN-BRANDENBURG, Berlin in Figures, 2010

(http://www.statistik-berlin.de/produkte/Faltblatt_Brochure/berlin_in_Zahlen_engl.pdf)

II. W. BLOCKMANS, Reshaping cities: the staging of Political Transformation, în Journal of

Urban History, 2003 (http://juh.sagepub.com/content/30/1/7.abstract)

III. J.CLOS, Twords a European City model, în Urban Age, Newspaper Essay, Londra,
Noiembrie 2005
(https://www.lse.ac.uk/collections/urbanAge/0_downloads/archive/Joan_Clos_2005-
Towards_A_European_City_Model_London.pdf)

IV. G. DOYTCHINOV, Urban History, Modern movement, Institut fur Stadtbureau, Berlin, 2006
(http://lamp.tugraz.at/~f145stdb/Geschichte%20der%20Stadt/urban%20history_11_modern%20
movement.pdf)

V. W.A.HAY, Geopolitics of Europe, Ed.Orbis, Londra, 2003

(http://www.fpri.org/orbis/4702/hay.geopoliticseurope.html)

VI. B. INGEBORG, D.ALEV, H. SCHEWDLER, Berlin: urban, social and ethnic

integration, Potsdam, 2006 (http://www.eaue.de/Vortrag/Berlin-Integration.PDF)
VII. K.LORANT, The demographic challenge in Europe, Brussell, April 2005
(http://www.europarl.europa.eu/inddem/docs/papers/The%20demographic%20challenge%20in%
20Europe.pdf)

VIII. J.PAINTER, European Citizenship and the regions, în Queens papers on Europenisation,
no.7/2003
(http://www.qub.ac.uk/schools/SchoolofPoliticsInternationalStudiesandPhilosophy/FileStore/Eur
opeanisationFiles/Filetoupload,38407,en.pdf)

IX. E. SWYNGEDOUW, F.MOULAERT, A. RODRIGUEZ, Neoliberal Urbanization in

Europe: large scale urban development projects and the new urban policy, Antipode,
2002. (http://www.scholars-on-bilbao.info/fichas/antipodeARodriguez.pdf)

X. E.WOLF, Berlin shaped by history, planning and economic forces, Potsdam,

2005 (http://www.qub.ac.uk/ep/research/costc10/findoc/cs07-ber.pdf)

C. Surse internet:

I. http://www.adevarul.ro/locale/galati/Galati-CSG-Ceausescu-ArcelorMittal-Sidex-
inaugurare-istoric-aniversare_0_596940758.html

II. http://dexonline.ro/definitie/popula%C8%9Bie

III. Eurostat NewsRelease – Demography Report 2010 “ Latest figures on the demographic
challenges in the EU” 50/2011 – 1 april 2011
IV. J.GUTIERREZ– Building Homes, Building Politics, Berlin’s post-war urban development
and ideology, Central Europe Review, Vol.1, no.21, 15 november 1999, http://www.ce-
review.org/99/21/gomez21.html

V. M.JIRI– Urbanization in Socialist Countries, 1980 , p 7

http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=91455107
VI. M.JIRI.Why socialist and post-socialist cities are important for forward looking urban
studies, Helsinki, May 2005 , http://web.natur.cuni.cz/~simon1/Jiri%20Musil%20-
%20Why%20socialist%20and%20post-
socialist%20cities%20are%20important%20for%20forward%20looking%20urban%20studies.h
ml

VII. P.HOHNEBERG, L. HOLLEN– The making of urban Europe 1000-1994 ,

http://books.google.ro/books?id=-
fm0wWa_L80C&pg=PA221&lpg=PA221&dq=urbanization+during+la+belle+epoque&source=
bl&ots=ZfQHxpDr33&sig=3cwRJ5d-
MPAqnRPBhWg7BVVEPYs&hl=ro&sa=X&ei=hs92T4vnB8fDswbB2cjLBA&ved=0CFEQ6A
EwBQ#v=onepage&q&f=false
VIII. S.KIM“ Urbanization – The New Palgrave Dictionary of Economics”, Second edition- p 9,
http://soks.wustl.edu/urbanization.pdf

IX. http://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft296nb17v;brand=ucpress

X. http://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/mapping-paris/Haussmann.html

XI.http://books.google.ro/books?id=nxfH0V6uDAIC&dq=shelley+rice+parisian+views&printsec
=frontcover&source=bl&ots=qfs1McClP9&sig=r6cf3PiOqr0Mf21AaptTdsdFh5A&hl=en&ei=bv
YrSqjUIZPQjAePkqHyCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=shell
ey%20rice%20parisian%20views&f=false