Prefaţă

1
Manualul pe care îl aveţi în faţă este suma materialelor studiate şi adunate în timp,

2
din experienţa vieţii, a lucrărilor de consiliere şi schiţelor de predici personale folosite la
întâlniri specifice: nunţi, conferinţe despre familie, grupe de casă, consiliere premaritală
etc. Făcând corecţiile necesare, am căutat să aşez împreună toate aceste materiale, să le
aranjez şi să le armonizez într-un întreg în aşa fel încât manualul rezultat să poată fi citit
într-o continuitate logică, şi să poată fi studiat într-un mod sistematic de către oricine
doreşte să înţeleagă planul pregătit de Dumnezeu pentru familie.

Provenind dintr-o familie numeroasă şi având părinţi cu frica lui Dumnezeu, am

primit o educatie deosebită, sănătoasă, biblică, educaţie ce m-a pregătit pentru propria
familie pe care Dumnezeu urma să mi-o dăruiască.
Când vorbesc despre familie, mă gândesc întotdeauna la ceea ce Dumnezeu ne-a
transmis prin Cuvântul Său si anume: căsătoria, în ascultare de Dumnezeu, dintre un
bărbat şi o femeie şi nu invenţiile demonice, imitaţiile artificiale sau intenţiile libertine
prezentate fără ruşine ca o modă a timpului ce îl trăim: legături homosexuale sau
convieţuirea împreună a unui bărbat cu o femeie, fără să ceară acordul lui Dumnezeu şi
fără să intre sub autoritatea legilor statului.
Familia nu este o noţiune abstractă, sau o idee teoretică, ci înseamnă exercitarea
practică, legalizată de Dumnezeu şi de legile statului, a convieţuirii intime, sociale dintre
un bărbat şi o femeie şi un mediu propice creşterii copiilor.
Contrar imaginii utopice a multora, căsătoria nu este doar un eveniment
imortalizat într-un tablou de nuntă, ci un proces care presupune acceptarea ideii de
familie, startul şi continuitatea ei indiferent de mediul în care se află şi de presiunile
exterioare care o apasă. Căsnicia ia în calcul parteneriatul de-o viaţă, ca o călătorie care
nu se poate sfârşi decât în Cer şi unde nu există perioade de pauză; astfel, relaţia dintre
cei doi tinde spre nivele superioare ale maturităţii spirituale si emoţionale, copiii, darul
lui Dumnezeu, îmbogăţind şi contribuind la experienţa familială a celor doi.
Sunt conştient de numărul extrem de mare de titluri de carte în acest domeniu.
Materialul de faţă nu-şi propune să intre în competiţie cu altele similare, ci doar să-şi
aducă propria contribuţie, oferind pe înţelesul celor mai mulţi răspunsuri şi direcţie
privind rolurile partenerilor în familie, în dragoste şi multiplele ei semnificaţii în relaţia
celor doi. Intimitatea în familie, spiritualitatea, relaţia cu rudele, problema banilor,
naşterea copiilor şi schimbările care vin odată cu aceasta sunt de asemenea teme abordate
în aceasta carte.
Nu pot avea pretenţia că sunt un specialist în domeniul familiei; multumesc însă
lui Dumnezeu că mi-a acordat harul de-a scrie despre acest subiect cu maximă
responsabilitate.
Multumesc şi colaboratorilor, fără de care cartea nu ar fi putut căpăta contur. Sunt
profund recunoscător iubitei mele sotii, Lili, pentru sprijinul acordat în lucrarea
Domnului de-a lungul anilor, ea fiind totodată un exemplu în felul în care m-a
reprezentat şi m-a susţinut în educarea copiilor.
Multumesc frumos, Lili!
Pastor, Huţuţui Petru

3
 În lumea noastră plină de greutăţi şi neajunsuri nu este uşor sa fii părinte şi soţie
de slujitor, fără sprijinul şi ajutorul lui Dumnezeu.
În toamna anului 1987, în ziua logodnei mele cu Petrică, trăiam bucuria apropierii
de cel pe ce mi-l doream să-i fiu alaturi. Bunicul m-a întrebat dacă sunt conştientă de
chemarea pe care o are Petrică, dacă voi putea să-i fiu alaturi şi să-l ajut. Răspunsul a fost
afirmativ şi nu regret. Anii petrecuţi alături de soţul meu au trecut uşor, fiindcă viaţa nu a
fost monotonă, iar eu am fost pregătită să intru în căsătorie pentru a oferi tot ceea ce mi-a
stat în putere pentru ca familia să fie după voia lui Dumnezeu.
Atitudinea mea a fost înţeleasă pe deplin de Petrică; la rândul lui a dat totul pentru
binele meu şi al familiei. Deşi de multe ori este plecat în deplasare, noi ne-am simţit
aproape, punându-ne împreună gusturile, bucuriile, necazurile şi proiectele de viitor.
Credinţa în Dumnezeu, apoi dragostea şi încrederea unul în celălalt, au constituit
temelia căsniciei noastre.
Fiindcă-l cunosc cel mai bine pe Petrică, respect chemarea ce o are, lucrarea care
o face, am fost şi voi fi hotărâtă sa-l ajut, să-l completez şi să ne educam copii pentru
Domnul nostru. Mă simt împlinită lângă soţul meu, mă simt protejată şi-mi face cinste să
fiu reprezentată de el, de aceea îi mulţumesc şi-l încurajez.
Cu dragoste, soţia, Lili

Cum ştiu că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, aşa cred că Dumnezeu mi-a
dăruit părinţii! La rândul lor şi ei recunosc faptul că, asemenea mie, sunt creaţia lui
Dumnezeu.
Dumnezeu a pus în mine darul de a cânta, iar tatăl meu, văzând aceasta, m-a
înscris la Liceul de arte, pentru pian. Nu puţine au fost momentele când spuneam că este
prea greu, că pentru mine mâna stângă este cea de care mă folosesc mai mult, dar el m-a
încurajat de fiecare dată, creându-mi condiţii să pot merge mai departe.
Tatăl meu trebuie să facă multe călătorii, însă de fiecare dată îl simt aproape de
mine, când îmi vorbeste, când mă încurajează şi mă dezmiardă.
Pentru mine, tata, este un exemplu de dragoste, de statornicie, dar şi de sacrificiu.
Am nevoie de ajutorul părinţilor şi văd aceasta până şi prin faptul că eu scriu cu
mâna stângă.
Claudia Huţuţui (11ani)

Sunt fiica cea mare din familia Huţuţui Petru si Lenuţa. Nu am cunoscut viaţa din
perioada comunismului cu greutăţile ei, dar am putut să aflu prin ce au trecut în timpul
acela părinţii mei, mai ales tata. Acele evenimente m-au emoţionat şi determinat să
privesc la tata cu recunoştinţă; astfel, am putut observa multele calităţi pe care le are.
Ştiu că are o chemare specială pentru lucrarea lui Dumnezeu şi a trebuit să se
deplaseze penrtu slujire; totusi, l-am simtit aproape de fiecare dată cu sfaturi. Tatăl meu a

4
înţeles momentele când aveam nevoie de încurajare reuşind să mă facă să mă pot privi
aşa cum mă priveşte Dumnezeu şi să îmi redea încrederea în mine.
Am văzut că tatăl meu este o persoană de încredere şi prin modul în care se
comportă faţă de mama, cum comunică şi se consultă împreună cu ea; tot astfel este şi
ajutorul primit, necondiţionat, de la mama.
Dacă trebuie sa îmi aleg un model de iubire, de sacrificiu, de înţelepciune şi de
dragoste, nu trebuie sa fac mult efort ca să îl găsesc aproape: tata.
Diana Huţuţui (13 ani)

Dumnezeu a hotărât ca mama şi tatăl meu să fie Lenuţa şi Petru Huţuţui. Îi respect
mult pentru tot ceea ce ei fac pentru noi şi sunt mândru de ei, aceasta cu atât mai mult cu
cât, provenind din familii modeste, părinţii mei au reuşit, cu mari eforturi, să nu ne
lipsească nimic.
Fiind la vârsta adolescenţei, într-o discuţie, trebuia să răspund la întrebarea: Ce
anume din personalitatea şi din activitatea părinţilor, mai ales a tatălui meu, poate fi
preluat de către mine. Care sunt deci lucrurile care îmi pot îmbogăţi caracterul şi care să-
mi fie de un real folos în viaţă. Chiar dacă nu sunt pregătit să preiau dăruirea lor,
viziunea, puterea de organizare, dinamismul tatălui meu şi hărnicia mamei, ştiu că toate
acestea sunt valori familiale care îşi vor pune amprenta peste viaţa mea.
Datorită slujbei, a fost nevoie ca tata să plece de acasă de multe ori, dar cu toate
acestea noi nu i-am simţit puternic lipsa fiindcă mama a fost permanent aproape, iar tata
a căutat să vorbească direct cu noi ca să ne sprijinească, să ne înveţe şi să ne încurajeze.
Cu adevărat părinţii mi-au oferit un model de viaţă în toate, impunîndu-mi prin
aceasta un mare respect.
Flavius Hututui (16 ani)

Căsătoria – echilibru şi continuitate

- Partea I -

Scopul capitolului:

Să ştii:
- care este scopul şi planul lui Dumnezeu pentru căsătorie;
- ce presupune o căsătorie după voia lui Dumnezeu;
- care sunt elementele ce stau la baza unei căsătorii puternice.

Să simţi:
- responsabilitatea de a-ţi aduce contribuţia individuală în căsnicie potrivit cu
modelul Scripturii.

Să faci:
- o prioritate din împlinirea partenerului tău;

5
 - dovada că ştii să ierţi când este nevoie;
- dovada înţelegerii şi purtării de grijă faţă de partenerul de căsătorie;
- eforturi în a cultiva şi păstra o relaţie proaspătă în căsnicie.

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU CĂSĂTORIE

Fiecare dintre noi putem vedea felul în care se derulează viaţa. O lume în care
apele nu mai pot fi ţinute sub control, cu uragane devastând metropole, cutremure ce
spulberă clădiri, atacuri teroriste care lasă în urmă lacrimi, sânge şi durere, boli
molipsitoare ameninţând omenirea la scară planetară, colapsuri economice ce lasă pe
drumuri milioane de oameni. Acesta pare a fi tabloul vieţii contemporane, iar în tumultul
acestor evenimente, adevărate plăgi demonice, viaţa omului pare fragilă, vulnerabilă şi
nesigură. Ţinta loviturilor este precisă: familia. Tot mai multe voci se fac auzite,
ridicându-se împotriva acestei instituţii şi par a influenţa însăşi mentalitatea omenirii.
Totusi, împotriva acestor influenţe şi circumstanţe Domnul spune în Cuvântul Său: ”Mai
bine doi decât unul” (Eclesiastul 4:9).
Mesajul peste veacuri al lui Dumnezeu, ca un adevăr imuabil rămâne acesta: ”Nu
este bine ca omul să fie singur.” (Geneza 2:18).

Confesându-se în articolul “Sunt singură”, o persoană făcea anumite observaţii,

sub formă de întrebări, care se pare că sunt trăsături specifice ale acestei stări:
„Cum este posibil să am aşa de puţini prieteni la 42 de ani?”
“Nu cumva lumea este prea ocupată pentru a mai avea prieteni ?”
“De ce este aşa de greu să îmi fac prieteni buni?”

De obicei, singurătatea este atribuită unui om ratat din perspectiva lumii şi de

aceea cei mai mulţi nu vor să o recunoască public, ci doar sub anonimat. Cu toate acestea,
Maica Tereza a îndrăznit să pună degetul pe această rană a societăţii noastre spunând:
”singurătatea este lepra modernităţii.”
Singurătatea nu se întâlneşte numai la persoanele care trăiesc permanent izolat de
alte persoane, ci se regăseşte şi în cadrul aglomerărilor urbane, a comunităţilor, a
diferitelor grupuri şi chiar în familii. Motivaţia a surprins-o foarte bine cineva când a
spus : ”Suntem aşa de mult împreună dar murim de singurătate fiindcă apelăm prea mult
la televizor sau la hiperactivitate.”
Societatea contemporană este bazată pe succesul acumulărilor, a posesiunilor
materiale, a atingerii obiectivelor imediate care ţin strict de viaţa cotidiană; o societate
care premiază învingătorul din concursuri şi care apreciază carierele strălucitoare. Se pare
că am ajuns la stadiul în care putem vorbi de o obsesie la nivel material şi, în contrast,
teama de faliment când este vorba de relaţii.
Pentru a avea o viaţă împlinită cu adevărat trebuie sa găsesti cheia succesului în
relaţii, trebuie sa înveţi să dezvolţi prietenii remarcabile şi sa excelezi în arta de a da şi de

6
a primi dragoste. Nu este important să ai o agendă încărcată şi o mulţime de cărţi de
vizită cu nume impersonale, ci să ai cel putin un prieten adevarat.
Acesta este modelul Domnului Isus: ”căci El este pacea noastră, care din doi a
făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în Trupul Lui, a înlăturat
vrăjmăsia dintre ei…” (Efeseni 2:14,15). Dovada învierii Lui nu se vede doar într-un
grup în care indivizii stau împreună, ci într-o comunitate formată din oameni pentru care
numitorul comun este dragostea agape (o dragoste care îşi are sursa în Dumnezeu),
comunitate în care se celebrează Învierea lui Isus.
Nil Plantinga a folosit o expresie în sensul acesta: ”În centrul Universului,
dragostea jertfitoare este valuta forte a vieţii întreite a lui Dumnezeu.”
De fiecare dată cand ierţi pe cineva, când încurajezi un învins, când ai compasiune
pentru cel aflat în singurătate, împlineşti planul lui Dumnezeu. Acelasi lucru este valabil
şi pentru momentele în care îndrepţi pe cineva în dragoste, te deschizi pentru un prieten,
când te împaci cu un duşman, când petreci timp cu un copil etc. Dacă neglijezi aceasta nu
mai contează ce altceva faci: vei sfârşi lamentabil. Dacă te dedici acestei priorităţi, de a
iubi oamenii necondiţionat, atunci, indiferent daca eşti pe val sau nu, tu vei trăi o viaţă cu
adevărat deosebită.
În concluzie descoperim că tot ceea ce contează cu adevarat sunt oamenii alături
de care urci şi cobori, plângi şi râzi. Aceasta nu o poţi descoperii într-un grup, ci în
familie, de aceea soluţia lui Dumnezeu este căsătoria
Căsătoria este acea relaţie unică dintre un bărbat şi o femeie, sub a cărei umbrelă
poate exista adevărata reverenţă pentru misterul, demnitatea şi sacralitatea vieţii.
Scriptura nu prezintă căsătoria numai ca o lege mozaică şi ca o tipologie nou testamentală
a Bisericii şi a lui Isus Hristos, Mirele, ci şi ca o parte a planului creaţiei, valabil pentru
toţi oamenii. Sacralitatea ei îşi are originea în creaţia omului.
Cei care privesc căsătoria doar ca un contract civil, o subapreciază, nerealizând că
ea este o instituţie divină. Există o diferenţă între căsătorie şi un contract civil: într-un
contract, drepturile şi obligaţiile mutuale sunt rezultatul unui acord, iar alegerea şi
implementarea lor poate decurge dintr-un profit de moment al oricăreia din părţi. De
cealalaltă parte, drepturile şi obligaţiile în relaţia de căsătorie sunt mult deasupra voinţei
arbitrare, atât a soţului cât şi a soţiei. Ele sunt stabilite şi impuse de Scriptură, fără de care
nu putem descoperii voia lui Dumnezeu şi de asemenea de Legea Civilă. Modelul
contractului de căsătorie nu reuşeşte să cuprindă această sferă mai largă a datoriei şi a
conştiinţei, care este esenţială acestui domeniu.
Din Geneza până la Apocalipsa, Dumnezeu revelează o legătură inseparabilă între
Biserică şi familie, între Casa lui Dumnezeu şi căminul creştinului. Construcţia unei case
nu se face la întâmplare, ci după un plan. Fiecare construcţie trebuie să aibă o temelie
corespunzătoare. Isus a spus: ”Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi
asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă.” (Matei 7:24). Înţelegerea
voii lui Dumnezeu revelată în Scriptură şi valorile creştine formează temelia unei bune
căsătorii. Relaţia lui Isus cu Biserica Lui, Mireasa, este reprezentată de relaţiile inter-
personale din cadrul căsătoriei. Biblia identifică căsătoria creştină cu un mister: ”De
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de nevastă-sa, şi cei doi vor
fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).”
(Efeseni 5:31–32)

7
 Căsătoria nu poate fi definită printr-o singură propoziţie. Într-o căsătorie reuşită
fiecare partener devine o persoană integrată şi împlinită, capabilă într-o măsură mai mare
să se raporteze într-un mod adecvat la toate situaţiile vieţii. Căsătoria reuşită are la bază
comunicare şi respect reciproc; include o camaraderie deosebit de fructuoasă. Într-o
căsătorie bună fiecare partener este ajutat să devină tot ceea ce trebuie să fie. Fiecare
preia într-o anumită măsură atributele, capacităţile şi valorile tovarăşului său. Atât soţul
cât şi soţia sunt conştienţi de existenţa unei interdependenţe; trăiesc bucurii care se
intensifică prin faptul că sunt împărtăşite, dar şi suferă loviturile vieţii al căror impact
este micşorat din acelaşi motiv.
Pentru experimentarea unei vieţi de bucurie, dăruirea şi nu dobândirea trebuie sa
reprezinte centrul atenţiei, fapt motivat şi reprezentat de imaginea Domnului Isus cu
Biserica, relaţie ce poartă, intrinsec, imaginea relaţiilor din cadrul căsătoriei. Zilnic există
ocazii ca un bărbat să se dăruiască pe sine partenerei lui, exprimându-şi dragostea sa în
mod asemănător cu dăruirea lui Isus pentru Mireasa Lui. Pe de altă parte, zilnic există
ocazii pentru o femeie să-şi arate credincioşia faţă de soţul ei, la fel cum Biserica trebuie
să-L respecte şi să-I fie credincioasă Domnului. Acest gen de relaţie nu este o utopie ci,
este tocmai obiectivul ce se aşteaptă de la partenerii unui cuplu creştin, aşa cum a fost el
anunţat de catre Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură.

Cuvântul Domnului spune că ”Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile

Domnului, cum ar putea să placă Domnului.” (1 Corinteni 7:32). Acelaşi lucru este
afirmat şi în ceea ce le priveste pe tinerele necăsătorite: ”cea nemăritată se îngrijeşte de
lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul.” (1 Corinteni 7:34)
Am fi nerealişti dacă nu am aminti că în această perioadă, în plan orizontal,
atenţia tinerilor este îndreptată cu precădere către propriile nevoi. În căsnicie, însă,
priorităţile celor doi sunt fundamental schimbate şi orientate către partenerul de căsătorie:
cum arată, ce spune, cum se simte etc.
Când familia funcţionează după modelul biblic, comportamentul soţului se
aliniază Domnului Isus Hristos: ”Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Hristos
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5.25)
Dat fiind comportamentul celor mai mulţi bărbaţi, trebuie să menţionăm faptul că
a face curte persoanei dragi nu aparţine unei anumite perioade de timp. Tandreţea,
gentileţea, sensibilitatea, spiritualitatea nu sunt arme folosite pentru a cucerii redute greu
accesibile pentru ca apoi, odată ce ne-am văzut învingători, să le putem declara ca fiind
ale noastre, necondiţionat. Din nefericire, de prea multe ori soţii consideră că au făcut
suficient şi totodată că au un drept de posesiune asupra soţiilor; aceasta fiind de fapt un
abuz. Lor le place să fie curtate toată viaţa având dorinţa ca în ochii soţilor să rămână
aceleaşi fiinţe iubite care merită să fie ”cucerite” în fiecare zi.
Astfel soţului îi revine zilnic responsabilitatea de a găsi cuvinte de apreciere
pentru soţia lui, iar micile atenţii, cadourile, gesturile romantice vor da culoare peisajului
cotidian al căsniciei. Solomon ne oferă un excelent model de asemenea gesturi, declarând
soţiei sale: “Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur.” (Cântarea Cântarilor 4:7)
Tot astfel şi comportamentul soţiei este aşezat în cadrul paralelei Hristos -
Biserica : ”Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie
supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile” (Efeseni 5:24)

8
 În cadrul cartii Proverbelor, Dumnezeu adresează o întrebare: ”Cine poate găsi o
femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele” (Proverbe 31:10)
Este o înrebare pertinentă deoarece, în tabloul căsniciei, de aceasta depinde în mare
măsură imaginea bărbatului ei: ”Bărbatul ei este bine văzut la porţi când şade cu
bătrânii ţării” (Proverbe 31:23)
Faptul că soţiile doresc să fie bine reprezentate în societate este un lucru cert, iar
aceasta depinde şi de contributia lor în reprezentarea soţilor: ”…prin curăţia nepieritoare
a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.…ca Sara, care
asculta de Avraam şi-l numea ” domnul ei” (1 Petru 3:4,6)

Unirea personalităţilor nu este un dar făcut cu ocazia nunţii, ci ea trebuie realizată

de către partenerii fiecărui cuplu prin efort colectiv, sub călăuzirea lui Dumnezeu şi în
perimetrul Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru nu se poate realiza de către doi oameni
ce sunt uniţi legal, dar care merg pe drumuri independente, în încercarea de păstrare a
libertăţii. Nici o persoană nu are o libertate absolută, indiferent dacă aceasta este
căsătorită sau nu. În familie fiecare din cei doi soţi renunţă la o parte din libertatea
personală în schimbul unui element de parteneriat, acest lucru făcând parte din valorile
permanente ale casatoriei. Viaţa în doi este formată dintr-o combinaţie complexă de roluri
jucate în diferite contexte instituţionale, act realizat de către fiecare dintre cei doi . Ei vor
fi o parte componentă a contextului religios creştin, vor trăi într-o naţiune politică, se vor
raporta la viaţa socială printr-o slujbă, vor avea un rol în familie şi vor fi o verigă în spiţa
neamului lor.
Scopul căsătoriei este dublu: asigura echilibru şi împlinire între soţi şi urmaşi.
Scrierile rabinice timpurii au privit în Scriptură şi au declarat că soţia este cel de-al
doilea sine al bărbatului. Ea este tot ce are nevoie natura bărbatului ca să fie completă din
punct de vedere fizic, social şi emoţional. În viaţa de căsătorie bărbatul îşi găseşte cea
mai adevărată şi mai statornică fericire, şi doar astfel personalitatea umană îşi găsşte
împlinirea. Talmudul, comentariile evreieşti, afirmă în privinţa căsătoriei: „Cel care nu
are soţie, trăieşte fără bine, ajutor, bucurie sau binecuvântare. Cel care nu are o soţie nu
poate fi considerat un om întreg”. La o căsătorie evreiască, urmând obiceiul vechi
testamental, fiecare cămin nou este adus în relaţie cu istoria Creaţiei şi cu Speranţa
Mesianică.
Rabinii considerau căsătoria ca fiind pregătirea a două fiinţe umane pentru cele
mai sfinte scopuri ale vieţii. În Genesa 2:18, Domnul a spus: ”nu este bine ca omul să fie
singur” şi de asemenea faptul că ”nu s-a găsit nici un ajutor potrivit pentru el.” Astfel
dar Dumnezeu a luat o bucată din om şi a creat femeia ca ajutor pentru acesta. Dacă
privim la relaţia omului cu Dumnezeu înainte de crearea femeii, vedem multe aspecte pe
care Dumnezeu le-a transferat în relaţia maritală. Dumnezeu întâlnea pe Adam în
răcoarea zilei. O asemenea companie sugerează împărtăşirea ideilor şi un schimb reciproc
de valori prin comunicare între Dumnezeu şi om
Adam a fost creativ pentru că Dumnezeu l-a pus să dea nume animalelor. A fost
implicat într-o participare constructivă care nu cerea trudă şi chin. Avea o mare libertate,
exercitată în cadrul unor limite, putând să-şi planifice munca şi ziua cum dorea. În spatele
tuturor activităţilor sale era singurătatea şi lipsa de împlinire. Dumnezeu a observat lucrul
acesta, şi astfel a înţeles nevoia lui Adam, împlinind-o prin Eva. Ea a adus un plus de
valoare şi atractivitate la tot ce Adam făcea. Comunicau şi îşi împărtăşeau totul unul

9
altuia. Încă dinaintea aducerii în discuţie a procreării, Dumnezeu arată cum funcţionează
o relaţie sănătoasă dintre tineri. Alipirea dintre soţi este posibilă dacă mai întâi a existat
dezlipirea emoţională de părinţii lor: ”De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa,
şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). În acest fel cei
doi vor fi una, iar bărbatul va căuta companie şi completare în soţia sa fără a mai privi
înapoi.
Soţia nu este umbra bărbatului şi nici un un subordonat al acestuia ci ea este
celălalt sine al lui, ajutorul lui. Termenul ebraic „potrivit” (pentru el) înseamnă a fi
alături de bărbat, în asociere cu el sau corespunzându-i lui. Aceasta reiese şi din faptul că
femeia nu a fost făcută din ţărâna pământului, ci din trupul bărbatului. Termenul rabinic
pentru „căsătorie”, luat literal, este „sanctifies”, deoarece scopul căsătoriei este de a
păstra şi de a sfinţii ceea ce Dumnezeu a făcut după chipul Lui.
Din momentul în care cei doi s-au căsătorit, dacă bărbatul continuă să caute
aprobarea şi încurajarea mamei lui şi dacă îi dă voie ca să-l sufoce cu întrebări legate de
felul în care îi găteşte soţia, de fericirea lui şi de purtarea ei de grijă, el începe să se
împotrivească cuvintelor lui Dumnezeu; fiindcă dacă acelaşi tânăr îşi întreabă mereu tatăl
ce să facă, ce decizie să ia cu privire la fiecare achiziţie pe care cuplul o face, sau cu
privire la crizele prin care trec, acest soţ îşi va priva soţia de ceea ce Dumnezeu a spus că
i se cuvine. Dimpotrivă, cei doi trebuie să caute împreună răspunsul lui Dumnezeu şi
călăuzirea Lui cu privire la ceea ce au de făcut. Aceasta nu înseamnă că un tânăr soţ nu
are voie să ceară sfatul părinţilor lui şi să îi acorde consideraţie, dar împlinirea
emoţională trebuie să vină de la soţia lui.
După cum Dumnezeu i-a dat lui Adam în grădina Edenului libertate în cadrul unor
limite, tot aşa El acordă acest drept partenerilor în cadrul căsătoriei. Nici unul dintre
parteneri nu trebuie să-şi caute binele lui, în mod independent, fără să se gândească la
felul în care asemenea acţiuni îl afectează pe celălalt; fiecare are domenii ale
personalităţii lui, realizări, obiective şi valori pe care le poate urmări şi care vor fi
profitabile, contribuind la dezvoltarea individuală. Astfel, cei doi vor trebuii să păstreze o
luciditate permanentă a felului în care alegerile, cuvintele, acţiunile, căutările lor vor
afecta partenerul de căsătorie. Dragostea este constructivă, aşa că cei doi, soţul şi soţia,
nu au voie niciodată să se angajeze conştient la vreo acţiune individuală care se poate
dovedi distructivă pentru căsnicia lor.
Femeia are nevoie ca soţul ei să stea de vorbă cu ea, şi să-i împărtăşească
gândurile sale despre anumite situaţii sau probleme. Aceasta îi va întări căsătoria printr-
un echilibru emoţional pe care nu l-ar găsi în altă parte. Să nu uităm că Dumnezeu a
petrecut timp stând de vorbă zilnic cu Adam. Astfel, nevoia comunicării este o reflecţie a
lui Dumnezeu în căsnicie. Fiindcă soţia este creată după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, cu o natură ca a Lui, soţul trebuie să-şi privească soţia ca pe o împlinire. Soţia
este întărită sau slăbită de acţiunile, vorbele şi atitudinile soţului ei. Soţul evlavios va
recunoaşte că el şi soţia lui sunt una, de acea va căuta să afle felul în care ea gândeşte şi
evaluează diferite probleme şi va privi exersarea darurilor ei spirituale în căsătorie ca un
câştig.
Soţii care arată dragoste faţă de soţiile lor adaugă permanent dimensiuni noi în
relaţia zilnică dintre ei. Scriptura îl îndeamnă pe soţ să-şi hrănească şi să-şi îngrijească în
iubire soţia, promovând astfel sănătatea şi dinamismul ei, după cum îşi îngrijeşte propriul
său trup. Femeile tânjesc după timpul petrecut în compania soţului, când se privesc cu

10
adevărat unul pe celălalt, stau de vorbă, ascultă, îşi împărtăşesc ce au pe suflet, sau sunt
implicaţi împreună în dezvoltarea spirituală, socială, mentală, fizică şi în rezolvarea
constructivă a tuturor situaţiilor de criză şi tensiune.
Bărbaţii, de asemenea, au nevoie de încurajarea care o poate da soţia, stimându-şi
soţul, lăudându-l, dovedindu-i respect şi adaptând-se diferitelor situaţii specifice din viaţă
în aşa fel încât să-i facă plăcere şi să-i aducă bucurie. În istoria poporului Israel,
bărbaţilor proaspăt căsătoriţi li se dădea liber un an de la obligaţiile ce le-ar fi revenit în
mod obişnuit, ca să petreacă mai mult timp cu soţiile lor şi să-şi pună corect temelia
căminului.
Soţia trebuie să înţeleagă că, deşi ea şi soţul ei sunt egali ca persoană, ei nu sunt
egali în responsabilitate. Scriptura o învaţă pe soţie să se supună deciziei soţului ei când
există o diferenţă de păreri şi să-i recunoască autoritatea. ”după cum Biserica este supusă
lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile ” (Efeseni 5:24).
Soţia trebuie să-i dea cinste soţului prin gândirea interioară şi comportamentul exterior:
„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentruca, dacă unii nu ascultă
Cuvîntul, să fie cîştigaţi fără cuvînt, prin purtarea nevestelor lor,/cînd vă vor vedea felul
vostru de trai: curat şi în temere./Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă
în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor,/ci să fie
omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blînd şi liniştit, care este de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu./Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, cari
nădăjduiau în Dumnezeu, şi erau supuse bărbaţilor lor;/ca Sara, care asculta pe
Avraam, şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v'aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă
temeţi de ceva.” (1 Petru 3:1–6)
.

CÂND SOŢIA ARE O PĂRERE DIFERITĂ DE CEA A

SOŢULUI EI
Soţia are libertatea să gândească diferit faţă de soţul ei în anumite situaţii însă o
atitudine rebelă este întotdeauna împotriva scopurilor lui Dumnezeu. Cuvântul lui
Dumnezeu face această diferenţă.
În 1 Samuel 25, Scriptura ne vorbeste despre un om pe nume Nabal, care era zgârcit,
egoist şi insensibil. Aici descrierea lui Abigail este elocventă: V25 Să nu-şi pună
domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, aşa este şi el;
Nabal (Nebun) îi este numele, şi este plin de nebunie . În momentul în care David i-a cerut
lui Nabal să-i dea provizii de alimente, pentru el si oamenii săi, după ce i-a apărat
ciobanii şi turmele, Nabal l-a refuzat. David a plănuit să atace casa lui Nabal şi să
facă rost de provizii pentru oamenii lui flămânzi. În acest moment apare în prim –
plan soţia lui Nabal, Abigail; ea a înţeles situaţia în timp ce acesta, în beţia lui, nu a
reuşit s-o facă. A realizat că urma să se verse fără rost sânge nevinovat, de aceea a
luat în grabă alimente şi însoţită de slujitorii ei, le-a dus lui David şi oamenilor săi.
David a recunoscut că acţiunea ei rapidă l-a împiedicat să atace casa lui Nabal.
Atitudinea ei este răsplătită de recunoştinţa viitorului împărat al lui Israel, prin

11
 cuvintele: 33 Binecuvîntată să fie judecata ta, şi binecuvîntată să fii tu, că m'ai oprit în ziua
aceasta să vărs sînge, şi mi-ai oprit mîna!
Contrar aparenţelor, Abigail nu a căutat să se opună dorinţelor sau conducerii
soţului ei; ea i-a dat cinste acestuia prin faptul că a întreprins o acţiune rapidă pentru a
preveni un dezastru, deoarece soţul ei, din cauza băuturii, nu era într-o condiţie
corespunzătoare luării unei decizii corecte. Ea nu s-a grăbit să-i trimită provizii lui David
cu o atitudine îngâmfată sau furioasă pe soţul ei, ori într-o încercare de a-i submina
autoritatea în ochii altora ci, a acţionat într-un mod diferit, actiune prin care a salvat viaţa
soţului ei şi a slujitorilor nevinovaţi. Atitudinea lui Abigail n-a fost nicidecum una de
răzvrătire ci a actionat din dorinţa de a salva casa de la dezastru.
Atunci când soţia are un punct de vedere diferit faţă de soţul ei într-o anumită
problemă, ea are libertatea să-şi împărtăşească punctul de vedere, întrucât este posibil ca
Dumnezeu sa o fi înzestrat cu abilităţi ce ar ajuta-o să îi confere rol protector pentru soţul
ei. Există familii în care Dumnezeu a înzestrat pe soţ cu o slujbă în lucrare, iar soţia cu un
anumit dar al Duhului Sfânt. În astfel de momente, fiecare persoană va avea o părere
diferită, de aceea este necesar ca amble puncte de vedere sa fie luate in considerare, ca
măsură de siguranta.
După ce şi-a împărtăşit punctul de vedere, soţia trebuie să-l lase pe soţ să ia
decizia finală şi să nu-l acuze dacă nu hotărăşte precum ea si-ar fi dorit. Soţia are
libertatea de a lua decizii în limitele rolului ei de soţie şi mamă, potrivit cu Scriptura şi cu
consimţământul mutual al soţului ei: libertate în cadrul unor limite.

CUM ARATĂ O CĂSĂTORIE REUŞITĂ?

Unul dintre elementele importante în zidirea unei căsnicii reuşite îl constituie
recunoaşterea faptului că o asemena căsătorie îi implică pe ambii parteneri la o relaţie
permanentă. La cununie, cuplul decide o cooperare pe viaţă în toate domeniile existenţei.
Nu este posibilă o cooperare de succes daca ea este limitată. Angajarea în căsătorie pentru
o viaţă întreagă este singurul punct de plecare atât logic, cât şi biblic, de la care se poate
construi temelia mariajului.
Tragedia familiilor moderne este frecvenţa cu care se destramă. Nimeni nu ştie cu
certitudine care este rata divorţului, dar cu siguranţă este mult prea mare.

Lumea modernă desenează căsătoria în imagini străine de voia revelată a lui

Dumnezeu: fie că este vorba de naşterea şi creşterea copiilor, de uşurinţa cu care se
apelează la divorţ ca fiind soluţia diferendelor apărute pe parcursul căsniciei, ajungandu-
se până la legături homosexuale; toate acestea dovedesc ignoranţa lumii faţă de Sfintele
Scripturi.
Starea patologică de declin continuu al relaţiilor maritale duce în mod inevitabil
la moartea familiei, adică la divorţ. Evangheliile ne descriu un eveniment petrecut pe
vremea când Domnul Isus Se afla în ţinutul Iudeii: ”Au venit la El fariseii şi, ca să-L
ispitească, L-au întrebat dacă-i este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta” …
”Moise”, au zis ei, a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase.”

12
 Subiectul era unul controversat şi de actualitate. Se ajunsese ca pe baza legii,
despărţirea în căsătorie să fie lăsată la discreţia bărbatului. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat
şi din nou Domnul aduce în discuţie învăţătura de la început: ”Isus le-a zis: ”Din
pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta. Dar de la începutul
lumii, ”Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul
pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup. Deci
ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. ” (Marcu 10:2-9)
Divorţul nu este opţiunea lui Dumnezeu ci a oamenilor. Din perspectiva divină,
divorţul înseamnă distrugerea familiei, o formă de abandon pe care Dumnezeu nu o
doreste.
Mergând cu maşina, pe arterele des circulate, observ în diferite oraşe, ridicată pe
patru stâlpi, câte o maşină lovită irecuperabil, accidentată şi cu tabla aşa de îndoită de
parcă cineva ar fi mototolit-o în pumn ca pe un ghem de hârtie. Nu este o expoziţie
postmodernistă a unui artist excentric. Ceea ce vor să sugereze autorităţile acelor oraşe
este un avertisment împotriva vitezei şi neatenţiei la volan, iar dacă vrei să vezi altceva în
această imagine, o faci pe riscul tău.
În momentul în care oamenii sunt concentraţi mai mult pe interese personale decât
pe acela de a rămâne sub autoritatea lui Dumnezeu, ei vor ajunge un peisaj sinistru
asemănător maşinilor grav accidentate situate pe marginea carosabilului. Una din
expresiile importante privitoare la contextul acestei polemici despre familie, este
consemnată în Evanghelia după Matei: ”Dar la început nu a fost asa” (Matei 19:8).
Astfel, când Dumnezeu a proiectat căsătoria, a făcut-o cu caracter unic şi permanent.
În faţa voii lui Dumnezeu, neschimbătoare cu privire la căsătorie, cele mai
puternice motivaţii omeneşti în favoarea divorţului (comportamentul brutal, minciuna sau
chiar adulterul) nu par altceva decât pretenţii copilăreşti de revendicări şi răzbunare faţă
de partenerul vinovat. Mai degrabă soluţia lui Dumnezezu este ca în cazul neînţelegerilor
ivite pe parcursul căsniciei, cei doi să încerce să ajungă la un numitor comun, căutând
împreună soluţii pentru remedierea problemelor, aşa cum spune apostolul Pavel:
”Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul
pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Coloseni 3:13); fiindcă s-a
constatat, în cazul anumitor fisuri care apar în familie, că vinovatul nu se găseşte neapărat
numai într-o singură parte. Astfel, observaţia păstorilor şi a consilierilor creştini a fost
aceea că un comportament greşit are nu numai persoana acuzată: aproape în fiecare
situaţie, cel care reclamă cu vehemenţă vina partenerului de căsătorie, invocând divorţul,
este şi el vinovat chiar dacă într-o măsură mai mică.
Aici mai merită făcută o observaţie personală: când o persoana este decisă să
apeleze la divorţ, fără a mai face vreo încercare pentru a remedia situaţia, se pare că îşi
are partea ei de vină pentru intrarea în această stare de criză. De altă parte, dacă această
criză a apărut independent de acţiunile ei, persoana respectivă o va privi ca un accident,
căutând soluţii de remediere.
Este de notorietate că oamenii dezvoltă în această viaţă pasiuni puternice pentru
lucruri de mult mai mică importanţă decât familia. Sunt colecţionari de maşini de epocă
ce nu se pot împăca la gândul că acestea au fost funcţionale numai în trecut; din acest
motiv investesc sume imense ca acestea să fie curate, îngrijite şi pentru a se putea deplasa
cu ele. Sau există oameni excentrici care vor ca avioanele care au scris istoria în cele
două războaie mondiale să mai fie încă operaţionale pentru a se desprinde de pe pământ

13
către înaltul cerului. Mai mult, sunt oameni care iubesc florile exotice, şi care îşi dedică
toată atenţia ca ele să poată înflori în curtea casei lor. Toate acestea se întâmplă deoarece
există un principiu care stă la baza creativităţii: întotdeauna îţi faci timp pentru ceea ce
iubeşti. Familia este darul nepreţuit venit din cer, de la Dumnezeu, menit să prindă
rădăcini, să crească, să înflorească şi să îşi răspândească parfumul în condiţiile improprii
ale acestui pământ. Dar oare câtă atenţie specială este necesară, câtă grijă, răbdare şi ce
sensibilitate deosebită trebuie să avem pentru ca floarea căsniciei să nu se ofilească?
Folosind din nou paralela Hristos-Biserica, Mirele şi Mireasa în limbajul biblic,
vrem să privim din nou către relaţiile care trebuie să se stabilească între partenerii
căsătoriei. Fiindcă dacă Domnul Isus descoperă lucruri grave în bisericile din Efes,
Pergam, Tiatira, Sardes, Laodicea, totuşi El este gata să ierte şi să repare relaţia cu ele în
momentul în care acestea se pocăiesc. Cuvântul emblematic ce stă la baza relaţiei dintre
Hristos şi Biserica Lui şi care sugerează intenţia Domnului de a ierta, de a reabilita şi a
dezvolta părtăşia este acesta: „Iată, Eu stau la uşa şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. ” (Apocalipsa 3:20)
Astfel, soluţia oferită de Dumnezeu este iertarea si îngăduinţa. Totuşi, dacă Biblia
îngăduie despărţirea, la insistenţele fireşti ale omului, în urma infidelităţii, Dumnezeu nu
mai prezintă recăsătorirea ca pe o solutie, aceasta rămânând o responsabilitate a bisericii
prin slujitorii ei şi persoanele aflate în cauză.
Fariseii L-au întrebat pe Isus (Matei 19:3) dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase
nevasta pentru orice pricină. Domnul le-a răspuns că aşa ceva nu a fost niciodată în
intenţia lui Dumnezeu care i-a creat atât pe bărbat cât şi pe femeie să devină un singur
trup: ”Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6). În Matei 19:9
Isus a mai spus că un bărbat poate divorţa de soţia lui dacă aceasta comite adulter.
Oricine se căsătoreşte cu femeia divorţată, comite adulter. Reversul este de asemenea
adevărat. Evanghelia după Matei 5:32 aduce argumente în acelaşi sens: „Dar Eu vă spun
că orişicine îşi va lăsa nevasta în afară de pricină uperficilitatea, viata usoade curvie, îi
dă prilej să preacurvească; şi oricine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat,
preacurveşte” În timpul predicii de pe munte, Isus a spus că oricine îşi va lăsa nevasta
(aceasta însemnând că bărbatul avea iniţiativa în timp ce soţia lui era nevinovată), o
determină pe ea să se recăsătorească şi să comită adulter. Însă dacă femeia a fost vinovată
de adulter şi acesta a fost motivul divorţului, atunci bărbatul este nevinovat.
Păcatele care afectează grav familia, predominante astăzi, Si refeuperficialitatea,
viata traita in dispret fata de Domnul. Sa-ti pastrezi patul curat. KJ SUSTINE ACEASTA
INTERPRETARE acolo unde scrie de curvar si preacurvar. Inrtodus textul din romaneste.
Pastrarea pautzlşui in curatiei. Text si referintasunt adulterul (preacurvia) şi un păcat
înrudit - curvia. Diferenţa dintre ele este următoarea: adulterul (preacurvia - gr. moicheia)
implică bărbatul sau femeia care este căsătorit(ă), în timp ce curvia (gr. porneia) este un
termen mai larg ce implică persoane necăsătorite.
Însă oricât am încerca să le clasificăm sau să le ierarhizăm, amândouă aceste
păcate sunt notate în Galateni 5:19-21 ca "faptele firii pământeşti"; iar Cuvântul
Domnului spune că cei care trăiesc în acest fel „nu vor mosteni Împărăţia lui Dumnezeu".
Fără pocăinţă, cei care intră în aceste categorii se află sub incidenţa cuvintelor –
avertisment: Cine samănă nelegiuire, nelegiuire va secera, şi nuiaua nelegiuirii lui este
gata (Prov 22:8) nu poţi semana: neseriozitate, dispret, necinste si sa culegi un caracter
duhovnicesc: dragoste, bucurie, pace şi îngeneral roada Duhului Sfânt.

14
 Pavel scrie în 1 Corinteni 7:10 că, dacă o soţie credincioasă ajunge la concluzia că
trebuie să se despartă de soţul ei, ea trebuie fie să rămână necăsătorită, fie să se împace cu
soţul ei. De asemenea bărbatul are obligaţia să rămână alaturi de soţie şi nicidecum să o
părăsească. În versetele 15 şi 16 din acelaşi capitol, Pavel spune că obiectivul este
convieţuirea în pace, de aceea dacă unul dintre soţi este credincios iar celălalt este
necredincios, şi cel din urmă doreşte să divorţeze, rămâne la alegerea lui ce va face mai
departe. În continuare el prezintă avantajele celibatului pentru vremea de atunci. În
versetul 27 apostolul Pavel menţionează faptul că în situaţia în care o asemenea căsătorie
s-a destrămat şi cel credincios doreşte să se căsătorească, nu este nimic rău în aceasta.
Pavel continuă să descrie dificultăţile acelor zile, îndemnându-i pe oameni să se dedice
lui Dumnezeu cu atâta intensitate, încât să fie mai indicat să nu se căsătorească, astfel
încât mintea să nu le fie distrasă de la viaţa spirituală.
Uneori se întâmplă ca femeile să fie brutalizate, abuzate fizic şi mental, să fie
lipsite de orice urmă de respect din partea soţilor lor; alcoolul, dezechilibrul emoţional
sau dereglările mintale ale soţilor, pot să pericliteze bunăstarea fizică şi psihică a soţiilor.
Scriptura spune că voia lui Dumnezeu este să trăim în pace. Se întâmplă uneori ca fuga
de acasa, din partea sotiei, sa fie singura posibilitate pentru un minimum de siguranţă.
Unele soţii, din acest motiv, ajung la concluzia că trebuie să divorţeze pentru siguranţa
copiilor şi a propriilor vieţi: în această situaţie, divorţul nu reprezintă o soluţie, însă este
îngăduit de Dumnezeu, ca rezultat al devierii de la ceea ce a fost la început, dar nu înainte
de a se fi consumat toate încercările pentru evitarea lui.
El nu trebuie luat în discuţie niciodată atunci când căutăm soluţii la tensiunile sau
neînţelegerile din familie. Căsătoria oferă din plin ocazii în care să practicăm diferitele
aspecte ale iertării, ale pocăinţei înaintea lui Dumnezeu şi ale îndreptării unuia faţă de
celălalt în lucrurile greşite. Odată ce căsătoria are la baza funcţionării ei descoperirea lui
Isus Hristos şi a felului în care El şi Mireasa Lui, Biserica, se poartă în această relaţie, se
poate câştiga biruinţa împotriva inamicului care încearcă să despartă şi să distrugă
familiile creştine. Dragostea stă la baza deciziei rămânerii unul lângă celălalt şi Odată ce
această decizie a fost luată, toate celelalte acţiuni sau alegeri trebuie să fie rezultatul ei
pentru tot restul vieţii: de a-l iubi, de a-i crea condiţii să se dezvolte şi a-l ajuta pe celălalt.
Fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să continue să se respecte reciproc pentru ca
dragostea să poată creşte. Când unul dintre soţi păcătuieşte, el afectează respectul pe care
ar fi trebuit să îl primească din partea celuilalt; cel care este vinovat trebuie să se
pocăiască în faţa lui Dumnezeu şi a partenerului său, să-şi repare greşeala, pe cât posibil,
şi să fie dispus să accepte ca în timp să-şi dovedească vrednicia şi să recâştige respectul
faţă de cel jignit sau rănit.
Aproape toţi oamenii doresc să reuşească în căsătorie. Dar cei care se angajează în
aceasta trebuie să ştie că toate căsătoriile conţin momente şi evenimente, atât plăcute cât
şi neplăcute: există perioade de fericire cât şi nefericire, de muncă grea, dar şi de extaz şi
romantism. Dezamăgirea este inevitabilă atunci când cineva intră în căsătorie,
aşteptându-se,doar, la o cursă lungă în tărâmul desfătării emoţionale. Uneori oamenii se
căsătoresc cu speranţa că prin aceasta se va face o minune în viaţa lor care le va aduce
fericirea. Cei care sunt în căutarea unei influenţe exterioare care să le aducă fericirea, şi-
au dezvoltat adesea obiceiul de a fi nefericiţi. Este nerealist să crezi că odată ce te-ai

15
căsătorit, temperamentul, personalitatea, valorile, obiectivele şi reacţiile se vor schimba
automat şi toată lumea va trăi fericită, fără a mai fi nevoie de efort spiritual sau de
acomodare: aşa ceva ţine numai de domeniul fanteziei şi nu al realităţii. Dimpotrivă, cei
care intră în căsătorie cu o evaluare inteligentă a propriului nivel de maturitate, dar şi cu o
apreciere corectă a obligaţiilor şi privilegiilor lor, au şanse mai mari să atingă nivele
înalte ale succesului şi fericirii.
Dumnezeu a stabilit foarte clar că israeliţii trebuiau să se căsătorească în cadrul
poporului lor şi nu în afara lui. Ei trebuiau să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu
toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea lor, de aceea căsătoria tot cu un israelit,
garanta faptul că viaţa credinciosului nu va fi poluată prin unirea cu un închinător la idoli.
Noul Testament spune că un credincios trebuie să se căsătorească tot cu un credincios.
Biblia spune: ”Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură
este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?
Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios?” (2
Corinteni 6:14–18)
Unii creştini, neţinând seama de principiul acesta, se căsătoresc cu parteneri
necredincioşi, trăind cu iluzia că vor putea reuşi să-i convertească pe parcursul căsniciei.
Dacă Dumnezeu a ales cu adevărat un bărbat sau o femeie anumită pentru tine, El este
întotdeauna pregătit să aducă la Sine acea persoană înainte de căsătorie. Dacă nu o face,
este un semn clar că această căsătorie nu este rânduită de Dumnezeu pentru tine. Creştinii
trebuie să înveţe să se bizuie pe Domnul, să aştepte răspunsul Lui până ce vor primi ceea
ce are El mai bun pus deoparte pentru ei. Orice abatere de la această regulă se poate
dovedi în final o costisitoare şi fatală eroare!
În Neemia vedem cum în timpul restaurarii închinării în Ierusalim, Neemia a fost
aşa de supărat de căsătoria unora din Israel cu femei necredincioase, încât a luat măsuri
drastice de reglementare a situaţiei. Samson a fost înfrânt pentru că nu şi-a ales soţia din
comunitatea celor credincioşi. Solomon a fost târât în idolatrie pentru că s-a căsătorit cu
femei care aveau dumnezei străini. Când Avraam l-a trimis pe robul său, Eliezer, să-i
găsească o soţie lui Isaac, fiul făgăduinţei, Eliezer a promis că va căuta la oamenii din
care se trăgeau Avraam şi Sara, pentru că aceştia aveau aceeaşi credinţă ca şi ei.
Dumnezeu ştie ce efect negativ poate avea un necredincios aspra unui credincios şi
poluarea pe care o va aduce în credinţa şi viaţa acestuia din urmă. De aceea El a subliniat:
credincioşii să se căsătorească cu credincioşi.
Bărbaţii îşi descoperă identitatea în munca lor, în lucrurile pe care le fac şi în ce
realizează prin efortul pe care îl depun. Femeile, pe de altă parte, îşi descoperă identitatea
în soţii lor. Succesul bărbatului devine succesul soţiei. Cinstea primită de soţul ei devine
în egală măsură cinste primită de soţie. În timp ce soţul ei trăieşte, ea este cunoscută şi
este indentificata ca fiind soţia respectivului. Identitatea ei se află în soţul ei, de aceea o
femeie ajunge să se simtă împlinită atunci când soţul ei îşi împărtăşeşte nu numai
realizările cu ea, dar îi povesteşt trăirile şi frământările lui interioare legate de problemele
care îl preocupă. Ea este dispusă să împărtăşească eşecurile, temerile şi vremurile de criză
ale soţului ei, fie că acestea sunt de natură fizică, financiară, intelectuală, emoţională sau
spirituală. Dacă soţul se închide în sine şi refuză să-şi împartă trăirile interioare cu soţia
sa, aceasta va însemna pentru ea o respingere continuă, respingere ce o va răni într-atât de
mult încât, în cele din urmă, fie îşi va accepta statutul de persoană izgonită din viaţa lui
şi-şi va găsi mângâierea în Domnul, fie va reacţiona în diferite feluri, reacţii de defulare

16
care vor exprima amărăciunea şi dezamăgirea pe care o trăieşte în urma înstrăinării de
care are parte.
Soţia lui Samson, o filisteancă din Timna, nu era vrednică de încredere deoarece
făcea parte din tabăra vrăjmaşă. Totuşi, ea l-a îndemnat insistent pe Samson să-i spună
secretul lui, iar acesta a acceptat. Jud.14 :15–17 ne arată că această femeie a eşuat în
împlinirea rolului ei de soţie vrednică de încredere şi a făcut presiuni asupra soţului ei
pentru a-i descoperi secretul; apoi l-a deconspirat duşmanilor soţului ei. La Gaza, Samson
a aluat-o de soţie pe Dalila, o altă filisteancă. Dalila făcea parte dintr-o conspiraţie
împotriva soţului ei, dar a reuşit să-i smulgă secretul puterii lui pentru că Samson i l-a
împărtăşit în timpul intim pe care-l petreceau împreună. O soţie evlavioasă va primi
asemenea informaţii preţioase, le va păzi şi le va păstra în tăcere.
În trecut, aspectele instituţionale ale căsătoriei exercitau presiuni care astăzi sunt
inexistente. Legea, tradiţia, religia şi obiceiurile sociale, toate operau ca metode
exterioare de control pentru a da permanenţă căsătoriei. Relaţia era minuţios definită şi
reglată de societate. Viaţa era de asemenea predominant rurală în toate naţiunile din acea
vreme. Prin urmare, familia era închegată printr-o serie de legături care astăzi nu mai
exercită influenţă. De exemplu, o familie de fermieri lucra împreună ca să-şi câştige
existenţa; stilul izolat de viaţă impunea o dare de socoteală tuturor membrilor familiei
pentru ce făceau sau pentru cât contribuiau la muncă. Izolarea forţa familia să-şi asigure
propria recreere şi viaţă socială cu resurse proprii.
Circumstanţele s-au schimbat iar condiţiile urbane în care oamenii trăiesc fac mai
dificilă menţinerea unui cadru familial stabil. Legile şi controlul social au devenit mai
laxe, ocaziile de recreere şi participare la activităţi sociale separă acum familia în loc să o
unească. Egoismul este încurajat de accentul modern pus pe căutarea satisfacţiei şi
fericirii personale în locul dorinţei de împlinire a trebuinţelor partenerilor în căsătorie.
Cerinţele fundamentale, sau nevoile psihice ale personalităţii, care îi împing pe
oameni spre căsătoria monogamă au rămas neschimbate: dorinţa de a fi iubit, dorinţa de a
sta lângă o persoană de încredere, care să-i arate afecţiune, să-i respecte idealurile, să
aprecieze ce doreşte să realizeze, să-i înţeleagă capriciile, să îl(o) ajute în luarea
deciziilor, să-i fie alături în vremuri grele. Însă anonimatul actual al individului citadin
precum şi desfacerea legăturilor familiale din cauza împrăştierii geografice a membrilor
familiei, îl fac pe un om să simtă nevoia de cineva cu care să zidească o viaţă de tovărăşie
şi înţelegere crescândă.
Căsătoriile fericite sunt cele în care atât soţul cât şi soţia găsesc împlinire pentru
majoritatea acestor nevoi; sunt cele în care ambii parteneri caută în mod conştient să-şi
dăruiască unul altuia dragoste, înţelegere, sprijin moral şi stimă de sine (făcându-l pe
celălalt să simtă că are valoare). Astfel, fiecare partener renunţă la o parte din libertatea
lui personală dar câştigă în schimb împlinire.

Tema de lucru 1
- Întoarceţi-vă la Genesa 2:7-25 şi enumeraţi cu atenţie scopurile pe care Eva le-a
împlinit când Dumnezeu a creat-o.

17
 - Cum s-a integrat ea în relaţia pe care Adam o avea deja cu Dumnezeu? Scrieţi cu
propriile dumneavoastră cuvinte de ce credeţi că este important ca un soţ să
împărtăşească soţiei lui ce gândeşte, prin ce trece şi care-i sunt nevoile.
- Când este permis divorţul şi recăsătoria pentru un credincios?
- De ce cere Dumnezeu ca un creştin să se căsătorească cu un credincios?

AŞTEPTĂRI ŞI ROLURI ÎN CĂSĂTORIE

De obicei rolurile sunt învăţate în mare măsură din familie. Prin atitudinile,
aşteptările şi obiceiurile formate în familie, un tânăr îşi capătă educaţia de bază pentru
rolul pe care îl va juca sau îl va aştepta de la partenerul celălalt în căsătorie. Astăzi
rolurile obişnuite sunt adesea în contradicţie directă cu cele pentru care a fost deja
pregătit în copilărie sau în tinereţe.
Tot mai mulţi tineri şi tinere participă la activităţi recreative similare, au aceleaşi
preocupări intelectuale şi aceleaşi profesii. În ultimele trei generaţii interacţiunea băieţilor
şi fetelor în şcoală i-a făcut să funcţioneze ca egali. Aceasta a modificat tiparul
aşteptărilor şi rolurilor din trecut. Părinţii au asistat la schimbarea comportamentului
fetelor într-unul străin conceptului de „doamnă”. Acest lucru a indus lipsa de formalism
în îmbrăcăminte, înfăţişare şi ignorarea limitelor impuse corpului atât femeiesc, cât şi
celui bărbătesc.
Înainte de căsătorie discutarea rolurilor maritale este teoretică. Testul dur al
compatibilităţii vine în primul an de căsătorie. Fiecare partener îşi doreşte să fie un soţ
sau o soţie bună şi se comportă după cum îl influenţează propriile conceptii referitor la
ceea ce este corect. Puţine din aceste păreri personale sunt conştiente din moment ce ele
s-au format în mare măsură în copilărie, având drept model părinţii. Când soţul sau soţia
se află în cadrul limitelor aşteptărilor celuilalt, nu există nici un fel de dificultăţi, dar
atunci când diferenţele între ce se aşteaptă şi ce se întâmplă sunt mari, apare conflictul.
În 1960 s-a făcut un studiu într-o anumită ţară, studiu în care persoanele tesate se
acuzau de incompetenţă în partajarea activităţilor între cel care câştigă banii şi cel care
are grijă de casă. În al doilea rând se acuzau de dominarea partenerului şi de insuficientă
protecţie pentru celălalt. Un om se simte neadecvat ca partener în căsătorie în momentul
în care conştientizează existenţa unei prăpăstii între felul în care îşi înţelege rolul şi felul
în care şi-l împlineşte.
Fiecare individ caută să-şi satisfacă trebuinţele printr-un rol acceptabil din punct
de vedere social care corespunde genului său. Dacă apare un conflict între trebuinţele ce
se cer a fi împlinite, probabil că cel care pierde se va supune dar va fi invidios pe celălalt,
iar dacă are loc şi o inversare a rolurilor, va apărea nemulţumirea.
Fiica l-a văzut totdeauna pe tatăl ei administrând banii în casă. El punea cu grijă
deoparte anumite sume de bani pentru nevoile lor şi lua mai întâi zeciuiala, apoi împărţea
banii şi plătea diferitele taxe. Fiul a văzut-o totdeauna pe mama sa făcând aceasta, de
aceea el a crezut că soţia lui va face la fel. Mireasa lui aştepta un comportament ca al
tatălui şi astfel s-a născut un conflict. După o discuţie aprinsă, mirele a acceptat,
nemulţumit, să ţină el evidenţa banilor. Soţia lui era fericită şi se simţea protejată dar el se
credea nedreptăţit şi afectat în demnitatea lui de bărbat. După câteva luni, acest cuplu a

18
trebuit să recunoască faptul că soţul nu era prea bun la socoteli, era neglijent cu banii,
cheltuia prea mult şi era furios din cauza responsabilităţii pe care o avea. Situaţia a fost
rezolvată în cele din urmă când soţia a acceptat provocarea şi a preluat administrarea
banilor.
În timp ce aceasta este o soluţie acceptabilă pentru o problemă specifică, cu
acordul ambelor părţi, există alte probleme în care nu se pot inversa rolurile. Dacă soţia
adoptă o atitudine de dominare, iar soţul una de subordonare, din aceasta va rezulta un
amestec de dragoste şi ură în relaţia lor; deoarece aceasta reflectă inversarea rolurilor
aşezate de Dumnezeu în căsnicie, nici unul dintre cei doi parteneri nu se va simţi bine sau
fericit trăindu-şi rolul în opoziţie cu înţelepciunea divină.
Circumstanţele exterioare pot contribui şi ele la modelarea rolurilor. Bărbatul îşi
poate atribui sarcina de a-şi susţine financiar familia dar, datorită unor circumstanţe
obiective să n-o mai poată face (ex: boli şi altele). În felul acesta va fi privat de
posibilitatea împlinirii rolului său preferat. În acest caz soţia sa se va angaja să asigure
cele necesare familiei, timp în care soţul va sta acasă pentru o vreme. Faptul că uneori
cuplurile nu au de ales, şi trebuie să se supună felului în care ei înţeleg că au datoria să-şi
împlinească rolurile, nu face ca acestea să fie mai puţin demoralizatoare.
Conflictul dintre soţi se naşte atunci când există o prăpastie între aşteptările unuia
dintre parteneri de a-şi împlini propriul rol în raport cu posibilităţile oferite de celălalt. În
Biblie, Abigail a înţeles că rolul ei era să fie alături de împăratul David, să-i poarte de
grijă, fiind bucuroasă să se conformeze lui.
Până şi cele mai compatibile cupluri descoperă unele puncte în care aşteptările în
privinţa rolului lor diferă de cele ale partenerului în privinţa responsabilităţilor. Se poate
întâmpla ca ambii parteneri să concureze pe acelaşi rol sau să facă aceleaşi lucruri care
ţin de o anumită obligaţie. De exemplu, dacă fiecare dintre ei şi-a petrecut Crăciunul cu
familia, amândoi pot considera de la sine înţeles, ca, odată căsătoriţi, vor continua să facă
aceasta fara să-şi schimbe obiceiul. Astfel aşteptările fiecăruia dintre ei contravin realităţii
pentru că au plecat de la o presupunere greşită: vor trebui să ajungă la o înţelegere cu
privire la familia unde îşi vor petrece Crăciunul. Amândurora le poate displace o anumită
activitate. Aruncarea gunoiului este un bun exemplu: fiecare aşteaptă ca celălalt să o facă
şi nu consideră că este loc pentru această activitate în concepţia pe care o are despre
propriul său rol în căsnicie. Soţul poate considera că este treabă de femeie, iar soţia că
este treabă de bărbat pentru că lada de gunoi este afară.
În momentul în care se descoperă discordanţa, ea trebuie rezolvată cât mai urgent.
Acţiunile lui, care contravin aşteptărilor soţiei, îl fac să pară ca unul care se eschivează de
responsabilităţi sau ca unul care îi nesocoteşte drepturile ei. Asemenea conflicte nu sunt
uşor de rezolvat.
Aşteptările în privinţa rolurilor se formează în mod inconştient în copilărie:
partajarea treburilor casnice, administrarea banilor, conducerea familiei, asumarea
autorităţii, manierele din timpul mesei, reacţiile la diferite situaţii sociale. Un exemplu
este conflictul care se poate naşte la servirea mesei: soţiei îi place să vorbească la masă,
iar soţului să tacă. El este aşa din pricina obiceiurilor de familie moştenite: în timpul
mesei, în casa părintească a soţului, toţi stăteau jos, cu capetele plecate şi fiecare era
preocupat să mănânce repede. De partea soţiei, însă, toţi aşteptau cu nerăbdare masa
pentru că atunci îşi povesteau unul altuia cum şi-au petrecut ziua şi se bucurau să fie toţi

19
împreună, discutând orice în timp ce mâncau. Într-un asemenea caz, ambii soţi trebuie să
ajungă la un compromis, astfel încât fiecare să se simtă bine.
Atât soţul cât şi soţia trebuie să fie concesivi. Adaptarea are loc prin schimbarea
comportamentului, a ideilor sau prin amândouă. A şti să cedezi într-un mod delicat şi plin
de dragoste este de o importanţă crucială pentru realizarea unei relaţii fericite. John
Ortberg afirma în acest sens că „nu este provocare mai mare în consolidarea unei relaţii
decât arta stăpânirii mâniei şi conflictului.”
Schimbările în îndeplinirea rolului fără traume depind nu numai de maturitatea
celui ce le face, ci şi de încurajarea şi sprijinul celuilalt. Scriptura ne îndeamnă ca ”în
cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Romani 12:10). O astfel de atitudine vine in
sprijinul ajustării ce trebuie făcută de către fiecare, atunci când rolul conceput de el nu
corespunde aşteptărilor celuilalt.

ROLURILE PARTENERILOR
În cele mai multe culturi şi potrivit modelului biblic, bărbatul este cel care trebuie
să-şi întreţină familia, să-i asigure protecţia, adăpostul, conducerea, să se ocupe de
educaţia copiilor, să asigure o disciplină fermă (dar nu dură) şi să reprezinte Persoana lui
Dumnezeu în faţa copiilor lui până când vor ajunge să-şi transfere încrederea, afecţiunea
şi credinţa lor în Tatăl ceresc prin credinţa în Isus Hristos. Unui om care a avut un
exemplu slab în tatăl său, îi va fi mai greu să aibă încredere în Dumnezeu. Bărbaţii din
diferite culturi fac de obicei munca de afară, iar femeile pe cea din casă. În condiţiile de
azi adesea femeile trebuie să lucreze în afara casei pentru a contribui la asigurarea celor
necesare astfel, bărbaţii trebuie la rândul lor să le ajute în responsabilităţi ce ţin de casă.
Tatăl trebuie să fie cel care conduce educaţia spirituală în casă; el trebuie să
citească din Biblie familiei sale, să le povestească întâmplări din Biblie şi să discute cu ei
mesajul pe care Dumnezeu doreste ca ei să îl înveţe din întâmplarea respectivă, apoi să se
roage în faţa copiilor lui, împreună cu ei. Comportamentul părinţilor va imprima mai
pronunţat valorile creştine în copii decât predicarea constantă a acestora. Tatăl trebuie să
petreacă timp cu fiecare copil în parte şi să-l încurajeze, să-i împărtăşească lucrurile care
îl preocupă. Tatăl poate apoi să discute cu copilul problemele respective din punct de
vedere moral, imprimând astfel în el valori ce vor rămâne mereu vii în amintirea lui.
Un soţ cu responsabilităţi în biserică trebuie să facă faţă permanent multor cereri
şi are mereu sentimentul responsabilităţii slujirii celor pe care Dumnezeu i i-a încredinţat.
Dar acesta este la rândul său bărbat, soţ şi tată, de aceea trebuie să fie deosebit de atent ca
nu cumva, în preocuparea de a sluji altora să-si neglijeze familia şi s-o priveze de
prezenţa, atenţia şi încurajarea lui. De asemenea copiii au nevoie de supraveghere
spirituală şi de încurajare în problemele legate de relaţia lor cu Dumnezeu.
Soţul trebuie să-şi protejeze familia de pericole fizice, anticipându-le, şi să fie
sensibil avertizărilor transmise de Dumnezeu, asemenea lui Iosif, căruia Dumnezeu i-a
spus să-L ducă pe copilul Isus în altă ţară, pentru a fi în siguranţă, până va veni vremea să
se întoarcă în Galileea: ”După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis
lui Iosif şi îi zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo

20
până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare; Iosif s-a sculat, a
luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt.” (Matei 2:13-14).
Tatăl oferă de asemenea protecţie, întreţinând casa într-o stare bună. El trebuie
să-şi dea seama dacă un membru al familiei se îndreaptă într-o direcţie periculoasă şi
astfel să intervină prin mijlocire în rugăciune, discuţii şi redirecţionare.
Tatăl cântăreşte problemele cu care familia se confruntă şi decide ce este de făcut
după ce, în prealabil, i-a relatat şi a discutat problema împreună cu soţia lui.
Este de datoria tatălui să-şi protejeze soţia când copiii încearcă să-i submineze
autoritatea. Luând măsuri de disciplinare şi de corectare a neascultării copiilor de mamă,
el accentuează în ei faptul că este important să-şi respecte şi să-şi asculte mama. Îşi
dovedeşte astfel propriul său respect faţă de ea şi îi întăreşte poziţia de autoritate peste
copii; soţia lui acceptând însă să fie supusă autorităţii soţului ei. Marea majoritate a
soţilor se străduiesc să-şi ferească soţiile de stresul emoţional provocat de neplăcerile
zilnice şi să le protejeze de conflicte inutile, dificultăţi sociale şi presiuni psihice. Atunci
când oricare dintre soţi îl înjoseşte pe celălalt în faţa copiilor, el îi fură autoritatea dată de
Dumnezeu în casă, ca părinte şi ca individ. Aceasta îi va încuraja pe copii la răzvrătire,
având în faţa lor un exemplu de nerespectare a părintelui desconsiderat. Isus a vorbit
adesea de atitudinea inimii, de omul dinlăuntru: ”Căci dinăuntru, din inima omului ies
gândurile rele” (Marcu 7:21a). Este important ca fiecare dintre soţi să se asigure că nu
permite gândurilor de amărăciune, răzvrătire sau judecată să le sălăşuiască în inima
împotriva partenerului lor, chiar dacă acest gând nu va fi verbalizat niciodată. Când există
asemenea atitudini, trebuie să venim cu ele înaintea Domnului, să le mărturisim ca fiind
păcate, să renunţăm la ele şi să ne curăţim inima privind la sfinţenia Domnului (”oricine
are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte după cum El este curat” – 1 Ioan 3.3). Apoi
trebuie să veghem să nu rămână în mintea noastră gânduri distructive sau critice la adresa
celuilalt.
Apostolul Pavel accentuează faptul că soţul trebuie să-i dăruiască zilnic soţiei sale
dragostea ce care o are pentru ea, să o zidească sufleteşte, să o ajute să-şi revină, să o
vindece când este rănită, exact aşa cum ar face cu trupul său: ”nimeni nu şi-a urât
vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica” (Efeseni
5:29). Cuvintele de laudă şi acţiunile care-i dovedesc afecţiunea şi aprecierea sunt ca o
hrană pentru soţia lui şi astfel vor întări relaţia dintre ei şi căsătoria lor. Asemenea lucruri
o fac să se simtă parte a soţului ei, în respect şi dragoste, astfel încât inima lui să se poată
încrede în ea, ştiind că ea îi va face numai bine, întotdeauna. In cadrul epistolei adresată
efesenilor, Apostolul Pavel menţionează de asemenea că tatăl nu trebuie să-şi corecteze
copiii într-un fel care să provoace în ei mânie sau resentimente, determinându-i să devină
ostili. Un soţ poate de asemenea să se poarte zilnic în aşa fel cu soţia lui încât să o
dezamăgească tot timpul, să provoace în ea mânie, resentimente, dezgust şi dorinţa de a fi
cât mai departe de el şi de toată nefericirea care i-o provoacă. Biblia are răspunsul pentru
asemenea situaţii dificile. Pe măsură ce fiecare partener ia Cuvântul lui Dumnezeu şi îl
aplică cu hotărâre în viaţa lui, apar schimbări, iar Dumnezeu intervine ca să restaureze ce
este în neregulă.
Când soţul nu îşi împlineşte rolurile de protector, purtător de grijă, cel care
asigură hrana, instructor, învăţător spiritual şi lider, întreaga familie suferă pentru că
planul lui Dumnezeu nu a fost împlinit. Soţia şi copiii au nevoie de prezenţa lui în casă
pentru că el reprezintă simbolul siguranţei, ca şi al dragostei şi acceptării. Dacă îşi petrece

21
timpul liber în altă parte, fără rost, familia lui este privată de timpul în care el ar fi putut
contribui şi influenţa relaţia lor cu Dumnezeu.
Când Biblia vorbeşte sugestiv că femeia a fost luată din coasta lui Adam, nouă ne
rămâne doar să îi recunoaştem locul ei în familie, să meargă alături de soţ, să fie la
adăpost sub braţul lui şi aproape de inima lui plină de dragoste.
Atât soţul cât şi soţia sunt împreună moştenitori ai harului vieţii. Petru scrie în 1
Petru 3 că soţul trebuie să-i acorde cinste soţiei şi să trăiască cu ea în aşa fel încât să nu-i
fie împiedicate rugăciunile: ”Bãrbaţilor, purtaţi-vã şi voi, la rândul vostru, cu
înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care
vor moşteni împreunã cu voi harul vieţii, ca sã nu fie împiedecate rugãciunile voastre” (1
Petru 3:7). Dacă soţul trăieşte fără să aplice principiile biblice în căsătoria şi propria
familie, viaţa lui spirituală şi relaţia sa cu Dumnezeu va avea de suferit.
Rolul soţiei este de a acorda sprijin. Pe lângă atribuţiile casnice (gătitul, spălatul,
îngrijirea şi păstrarea unei case curate şi primitoare) şi educaţionale (formarea regulilor şi
conduitelor educative, sociale ale copiilor etc.), o soţie are îndatorirea de a face din soţul
ei capul casei lor; ea îl poate zidi prin faptul că i se supune de bună voie, îi poate dărui un
simţ al răspunderii care-l va ajuta să-şi însuşească rolul cuvenit.
Cel care va insista mereu asupra „drepturilor” sale va distruge legătura cu
partenerul de căsătorie. Dacă amândoi sunt implicaţi în viaţa socială şi profesională,
rămâne la latitudinea lor partajarea atribuţiilor casnice.
Dumnezeu a stabilit prin planul Său ca soţia să se supună cu bucurie conducerii
soţului ei. Efeseni 5:22 spune că soţia trebuie să dea socoteală soţului ei, pentru că el este
liderul stabilit de Dumnezeu pentru familie: ”Nevesteor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, ca
Domnului”. Soţia trebuie să se supună soţului ei din dragoste pentru soţ şi din respect
pentru Cuvântul Domnului, tot aşa cum Biserica trebuie să se supună conducerii şi
deciziilor finale ale lui Isus Hristos. Ascultarea trebuie să însoţească supunerea. Soţia
trebuie să îşi respecte şi să-şi cinstească soţul în faţa celorlalţi, astfel încât să îi
influenţeze în această privinţă. Cuvântul grecesc pentru „a asculta” înseamnă literal „a-şi
retrage drepturile”. Biblia spune că în dragoste trebuie să fim preocupaţi de binele
celuilalt şi întotdeauna să căutăm să punem interesele partenerului de căsătorie mai
presus de ale noastre. Când o soţie face aceasta, ea adesea „îşi retrage dreptul” de a zice
ceea ce ar putea răni, afecta sau invada domeniul de conducere al soţului ei. Dacă se
iveşte o situaţie în care soţia vede corect cum stau lucrurile şi care este soluţia cea mai
bună pentru evitarea neplăcerilor ulterioare, iar soţul, după ce i-a ascultat părerea decide
să facă altfel, ea trebuie atunci să nu-i impună soţului părerea sa. A face altfel este egal cu
vrăjitoria, după Scriptură: ”Cãci neascultarea este tot atât de vinovatã ca ghicirea, şi
împotrivirea nu este mai puţin vinovatã decât închinarea la idoli şi terafimi”. (1 Samuel
15:23)
Soţia trebuie să lase situaţia respectivă în mâna lui Dumnezeu şi să aibă încredere
că El o va putea rezolva, dacă este cazul, rămânând statornică în poziţia ei evlavioasă.
Dumnezeu le dă femeilor aceleaşi daruri spirituale pe care le dă bărbaţilor. Adesea darul
primit de unul dintre soţi lucrează împreună şi în echilibru cu darul celuilalt soţ. De aceea
un soţ înţelept va lua în considerare ce spune soţia, înţelegând că Dumnezeu poate să-i
vorbească prin ea, ca apoi soluţia şi decizia finală să fie luate de către soţ înaintea
Domnului.

22
 Dumnezeu a făcut-o pe femeie intuitivă, şi afectivă în timp ce pe bărbat l-a făcut
logic, încet în acţiuni şi gândire. Eva i-a fost adusă lui Adam ca o completare la viaţa lui,
care să-i ofere ajutor, companie şi împlinire. Ce îi lipsea lui Adam avea Eva, ce îi lipsea
Evei, avea Adam. Soţia este un ajutor pentru soţul ei, ea îi face drumul mai uşor şi mai
plăcut în viaţa de zi cu zi. Soţul şi soţia sunt parteneri în căsătorie şi sunt pe poziţie de
egalitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, dar cu roluri şi responsabilităţi
diferite; soţul este cel care are ultimul cuvânt când trebuie luată o decizie.
O funcţie importantă atribuită rolului femeii în aproape toate culturile este aceea
de a transmite moştenirea trecutului familiei la generaţia următoare. În timp ce îşi
pregăteşte copiii pentru culcare când sunt mici, este natural să le spună poveşti despre
cum erau lucrurile când ea sau bunicii lor erau copii; cum mergeau la şcoală, ce mâncau,
cum călătoreau etc. Mama este, de asemenea, cea care explică copiilor acţiunile, deciziile
şi comportamentul tatălui şi al celor din jur, explicaţie făcută, ca o interpretare, la nivelul
adecvat vârstei lor, astfel încât orice reacţie nepotrivită sau situaţie-criză să fie înţelese:
”Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de
la ea.” (Proverbe 22:6).
Când apar conflicte între copii, mama este cea care cântăreşte vinovăţia sau
nevinovăţia lor, acţionând ca atare: ”Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul
lăsat de capul lui face ruşine mamei sale” (Proverbe 29:15). Mama are grijă ca lucrurile
să se rezolve corect.
Dumnezeu le-a spus taţilor israeliţi să-şi înveţe copiii zilnic Scriptura şi căile lui
Dumnezeu. Astăzi foarte mulţi taţi lasă această instruire în seama mamei. Dacă tatăl
refuză să-şi ocupe locul de lider în problemele spirituale şi nu face nimic, atunci este mai
bine ca mama să intervină, astfel încât copiii să fie învăţaţi. Apostolul Pavel a observat
faptul că Timotei ştia Scripturile din copilărie: ”din pruncie cunosti Sfintele Scripturi” (2
Timotei 3:15); mama şi bunica lui au fost cele care l-au învăţat, pentru că tatăl lui era un
grec necredincios. Dumnezeu l-a folosit cu putere pe Timotei pentru că el el a avut o
temelie sănătoasă pe care a învăţat-o de la femeile din familia lui, deoarece tatăl fiind
necredincios, nu putea să-i dea o asemenea educaţie. De aceea când tatăl nu asigură
educaţia spirituală a copiilor mama este cea care trebuie să o acorde, altfel aceştia vor
creşte fără o temelie pentru credinţă.
Sunt situaţii în care, în absenţa soţului pe o perioadă mai lungă de timp (din
motive obiective – de serviciu, boală, în lucrare etc.) mama deţine autoritatea casei.
Mama trebuie să aibă grijă de casă, să îndrume copiii şi să-i educe, să ia decizii care
afectează întreaga familie şi să facă cumpărături. La revenirea soţului însă, în rutina
familiei, ea are responsabilitatea să se adapteze renunţând la conducerea pe care a fost
obligată să o preia în absenţa tatălui şi să-i direcţioneze pe copii spre tată ca cel care ia
decizii. O asemenea ajustare nu este uşoară pentru nici o soţie, indiferent de cultura sau
naţiunea din care face parte. Soţia creştină trebuie să dorească să se conformeze
Cuvântului lui Dumnezeu mai mult decât doreşte să fie independentă sau să uzurpe rolul
de conducere. Când primeşte responsabilitatea de a lua deciziile, ea rămâne sub
autoritatea soţului ei şi acţionează în sfera de conducere pe care acesta i-a încredinţat-o.
De aceea ea răspunde în faţa Lui Dumnezeu de deciziile luate şi de comportamentul avut
în timpul absenţei lui prelungite.
Soţia trebuie să se poarte în aşa fel încât să-i aducă cinste soţului ei şi să facă să
crească respectul de care el se bucură din partea comunităţii.

23
 TEMA DE LUCRU II
- Dacă există o prăpastie între aşteptările privitoare la rolul şi felul în care acesta
este îndeplinit, la ce ne putem aştepta să se întâmple? Cum poate un cuplu să rezolve o
asemenea problemă?
- Enumeraţi trei funcţii specifice pe care Dumnezeu le-a încredinţat bărbatului în
familie, apoi enumeraţi funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească o femeie.
- Arătaţi cum se explică faptul că soţul şi soţia sunt egali şi totuşi soţul este cel
care trebuie să fie lider şi să aibă ultimul cuvânt. Înseamnă aceasta că el desconsideră
sentimentele sau părerile soţiei lui?
- Descrieţi modalităţile specifice în care soţia trebuie să-şi ajute soţul şi să
contribuie la creşterea respectului de care acesta se bucură în comunitate. Cum trebuie să-
şi cinstească soţul soţia?
- După planul lui Dumnezeu, cine are responsabilitatea educaţiei spirituale a
copiilor şi a familiei? Dacă nu se realizează acest lucru, cine trebuie să intervină?

MATURITATE PENTRU CĂSĂTORIE

Maturitatea emoţională a partenerilor este un factor deosebit de important pentru
eşecul sau reuşita oricărei căsătorii. Aceasta se defineşte ca fiind nivelul de dezvoltare a
capacităţii cuiva de a se vedea şi analiza pe sine şi pe ceilalţi în mod obiectiv; apoi mai
înseamnă şi capacitatea de a face deosebire între fapte şi emoţii. Evident, pentru aceasta
este nevoie de o anumită experienţă de viaţă. Nu este de aşteptat ca un băiat de zece ani
să fie matur emoţional; dar el s-a dezvoltat satisfăcător dacă este la fel de matur ca ceilalţi
copii de vârsta lui. În fiecare etapă a vieţii, atingerea unui anumit nivel de maturitate este
esenţială, dacă cineva doreşte să funcţioneze adecvat la nivelul respectiv. Problemele apar
în momentul în care creşterea emoţională a unui om s-a blocat la un anumit nivel iar
Crizele din căsătorie pot fi foarte dificile dacă unul sau ambii parteneri nu au atins un
nivel satisfăcător de maturitate.
Căsnicia ne oferă, însă, o posibilitate de evaluare şi reglare a emoţiilor şi
maturităţii, numită empatie.
Empatia este capacitatea de a percepe corect şi în dragoste ceea ce simte
altcineva. Această capacitate este importantă pentru adaptare şi potrivire în căsătorie. Cel
care are empatie intensă, poate folosi perceperea şi înţelegerea sentimentelor partenerului
său pentru reglarea reacţiilor şi comportării lui în multe feluri care să contribuie
determinant la reuşita şi fericirea căsătoriei. Un soţ sau o soţie, atunci când nu iubeşte,
poate provoca răni grave partenerului său, mai mult decât un străin, ştiind că soţii îşi

24
cunosc cel mai bine atuurile şi slăbiciunile. Soţii sau soţiile empatice ştiu ce îl poate răni
pe celălalt, cum ştiu şi ce îl poate zidi şi încuraja.
Unii oameni ajung la vârsta căsătoriei dar au dificultăţi în înţelegerea celorlalţi şi
în perceperea corectă a realităţii; eşecul lor de a empatiza duce la înţelegeri greşite a
situaţiei, la tensiuni care se nasc din judecarea greşită a acţiunilor altora şi din
interpretarea greşită a cuvintelor lor.
Astfel, tânărul care vrea să se pregătească bine pentru căsătorie are nevoie să
observe obiectiv interacţiunile lui cu alte persoane. Trebuie să observe dacă îşi impune
opinia lui altora cu forţa sau le dă ocazia să-şi exprime punctul de vedere: cât de bine ştie
să asculte ce spun alţii? Ştie să accepte diferenţe de opinie, de preferinţă sau un alt fel de
a fi?
Familia este un alt element în pregătirea pentru căsătorie. Cei care provin din
familii în care părinţii au avut o căsătorie fericită şi au avut parte de o copilărie fericită,
care nu au avut conflicte mari cu mama sau tatăl lor, au avut în casă o disciplină fermă
dar nu dură, se pot îndrepta spre o căsătorie fericită.
Oamenii sunt marcaţi de familia din care provin într-un fel care le afectează
căsătoria. Cei care au crescut în cămine fericite au avantajul de a fi văzut exemplul
părinţilor lor. Cei care au crescut într-un astfel de mediu nu sunt sortiţi eşecului; cu
ajutorul Domnului, un tânăr poate să învingă multe handicapuri pe care le poate avea şi
care dăunează reuşitei căsătoriei lui. Viciul nefericirii care a stăpânit în familie generaţie
după generaţie poate fi rupt. Cei care nu au avut parte de părinţi cu o căsătorie sănătoasă,
trebuie să fie atenţi la semnalele de alarmă care îi pot avertiza împotriva problemelor
cauzate de anumite trăsături de caracter, ale celui/celei cu care se căsătoreşte. Obiceiurile
şi modelele de manifestare a personalităţii sunt strâns legate de practicile din familie, dar
ele se pot schimba.
Obiectivitatea este un element esenţial al maturităţii. Ea este capacitatea de a ne observa
pe noi înşine şi interesele noastre într-un mod realist, aşa cum ne văd alţii. Copiii mici
sunt egoişti, preocupaţi de ei înşişi. Odată cu creşterea maturităţii trebuie să apară
capacitatea de a vedea lucrurile în adevărata lor lumină, de a judeca imparţial
evenimentele şi de a recunoaşte că viaţa şi experienţele proprii nu reprezintă singurele
norme de conduită în lume. Fără obiectivitate un om va avea o imagine deformată despre
sine, despre ideile, valorile şi drepturile sale; fără ea, va refuza să-şi evalueze în mod
critic motivaţiile sale.
Dimpotrivă, cel care are o maturitate adecvată pentru căsătorie va avea
capacitatea de a fi obiectiv în atitudini şi judecăţi şi va percepe importanţa relativă a
evenimentelor în raport cu sine şi cu alţii. Persoana matură intră în căsătorie cu o
înţelegere corectă a ei. Nu caută o fugă ieftină de realitate sau de problemele personale, ci
alege un mod nou de viaţă care va aduce probleme noi, responsabilităţi, dar şi potenţialul
unei împliniri mai mari. Multe reglementări şi restricţii legale şi sociale pentru căsătorie
dovedesc interesul societăţii pentru fiecare familie. Cei pregătiţi pentru viaţa de familie
sunt capabili să gândească independent şi să ajungă la concluzia intrării în căsnicie. Ei
posedă o evaluare inteligentă a lor înşişi, îşi recunosc punctele tari şi slabe şi lucrează la
învingerea slăbiciunilor. Un astfel de om realizează, de asemenea, limitările sale în
anumite domenii şi îşi cunoaşte talentele, fiind recunoscător pentru această înzestrare.
Persoana matură este de asemenea capabilă să evalueze corect familia din care provine,

25
cu meritele şi slăbiciunile ei, şi să conştientizeze efectele probabile asupra sa; va trăi în
aşa fel încât să nu devină o victimă acolo unde alţii din familia lui au eşuat.
Astfel, ajungem la o trăsătură care îl deosebeşte pe cel matur de cel imatur este
aceea că, indiferent de vârstă, omul matur a învăţat să-şi abordeze problemele constructiv.
El nu se lasă uşor pradă confuziei, descurajării sau depresiei în urma dezamăgirilor sau
frustrărilor vieţii. Experienţele din trecut sunt folosite ca o cale spre progres astfel încât
îşi formează treptat reflexe şi obiceiuri care îi dau capacitatea să facă faţă urgenţelor şi
crizelor vieţii. Credinciosul învaţă să spună, precum David, că viaţa şi vremurile sunt în
mâna Domnului şi că paşii noştri sunt hotărâţi de El; credinciosul trebuie să creadă ceea
ce Pavel spune în Romani 8:28 ”Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl
iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi după planul Lui”. De aceea când apar dificultăţile,
credinciosul cheamă imediat Numele Domnului cerându-I călăuzire pentru ce are de făcut
în situaţia respectivă. Dacă suferă o dezamăgire, omul matur nu se lasă pradă unor reacţii
copilăreşti cum ar fi: o faţă posomorâtă, retragere, încercări de a răni emoţional pe alţii,
sau izbucniri în plâns şi strigăte de furie, ci va privi spre Dumnezeu. Isaia 26:3 spune:
”Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine”.
Dumnezeu ne dă putere să facem faţă şi ne dă har pentru situaţii de criză.
Omul matur se preocupă nu numai de înţelegerea propriei personalităţi şi a
familiei din care se trage, dar a şi avansat în înţelegerea comportamentului uman şi a
felului în care acesta funcţionează. A reuşit să recunoască tipuri de temperament la el şi la
alţii, care sunt legate de motivaţii interioare. Poate să înţeleagă comportamentul agresiv şi
dominator ca expresii ale nesiguranţei. Vede alcoolismul, stările capricioase şi abuzul
excesiv ca fiind încercări de a fugi de probleme. El vede răzvrătirea împotriva autorităţii
lui Dumnezeu ca un exces de dragoste de sine. Gelozia este incapacitatea de a face faţă
sentimentului de a fi necorespunzător, iar bârfa este motivată de dorinţa de a se înălţa pe
sine şi de a-i deprecia pe alţii. Atitudinea posesivă, dacă este înţeleasă, este semnalul de
avertizare a existenţei unei personalităţi bolnave în locul uneia fermecătoare. Pavel
enumeră faptele cărnii care se opun Duhului Sfânt în Galateni 5:15-26: ”Dar dacã vã
muşcaţi şi vã mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama sã nu fiţi nimiciţi unii de alţii. Zic dar:
umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pãmânteşti. Cãci firea
pãmânteascã pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pãmânteşti: Sunt
lucruri potrivnice unele altora, aşa cã nu puteţi face tot ce voiţi. Dacã Sunteţi cãlãuziţi
de Duhul, nu Sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pãmânteşti Sunt cunoscute, şi sunt acestea:
preacurvia, curvia, necurãţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrãjitoria, vrãjbile,
certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinãrile, certurile de partide, pizmele,
uciderile, beţiile, îmbuibãrile, şi alte lucruri asemãnãtoare cu acestea. Vã spun mai
dinainte, cum am mai spus, cã cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împãrãţia lui
Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivã, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
rãbdare, bunãtatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor.
Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au rãstignit firea
pãmânteascã împreunã cu patimile şi poftele ei. Dacã trãim Duhul, sã şi umblãm prin
Duhul. Să nu umblãm dupã o slavã deşartã, întãrîtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne
unii pe alţii.”
O viaţă sub călăuzirea şi controlul Duhului Sfânt face să apară în ea caracterul lui
Isus. Aceasta înseamnă că atunci când se manifestă dorinţe şi motivaţii josnice sub forma
geloziei, invidiei, beţiei, mâniei, egoismului etc., credinciosul nu cedează în faţa lor şi,

26
după cum scrie în Romani 6, el trebuie să se socotească pe sine mort faţă de aceste
dorinţe şi viu pentru Hristos şi dorinţele Lui. El decide să facă ce este bine, să spună ce
este corect şi să refuze ce este rău.
Soţul şi soţia trebuie să fie parteneri în viaţă, împărtăşind o relaţie vie prin care se
recunoaşte că bărbatul este capul familiei, atâta timp cât va fi supus el însuşi lui
Dumnezeu.
Căsătoria este o aventură a cooperării dintre un bărbat şi o femeie care sunt
dispuşi să se sacrifice, de dragul Domnului, unul pentru celălalt şi nu să se întrebe (în
termenii reci ai vieţii de afaceri) cât va pierde şi cât va obţine. Omul matur îşi dă seama
că în cea mai mare parte a vieţii trebuie să se dăruiască. La un nivel, copilul dăruieşte
ascultare în schimbul protecţiei şi aprecierii; la un alt nivel, angajatul îşi dăruieşte timpul,
energia şi talentul în schimbul retribuţiei. La un nivel cu mult mai profund al relaţiilor în
familie sau în Biserică, fiecare se dăruieşte pe sine acordând sprijin emoţional, acceptare,
cooperare ca parte componentă a unui schimb mutual, dobândind o relaţie care îi aduce
satisfacţii. Iar dacă unii adulţi se căsătoresc fără a fi atins acest nivel de maturitate, de a
lua în considerare nevoile altora înaintea celor proprii, ei vor fi incapabili de a renunţa la
ceea ce îşi doresc de dragul celuilalt. Părinţii renunţă la odihnă ca să aibă grijă de copii
când sunt mici, când sunt bolnavi, sau când au avut vreun coşmar. Se poate întâmpla să
fie epuizaţi fizic şi totuşi dispusi să împlinescă nevoia copilului, privându-se de lucrurile
pe care şi le doresc pentru a asigura copilului cele necesare.
Părinţii imaturi se gândesc, de cele mai multe ori, doar la dorinţele lor şi îşi
neglijează copilul sau partenerul. Astfel, copiii ajung să fie pedepsiţi din cauza
manifestărilor caracteristice vârstei; sau vor fi lăsaţi nesupravegheaţi, timp în care
părintele încearcă să evadeze catre libertatea pe care a avut-o înainte de căsătorie, fugind
de realitate.
De obicei, un om imatur nu vede nevoia de a creşte sau de a se schimba. Cu cât
este mai puţin matur, cu atât va fi mai dispus să se aventureze în căsătorie fără să
înţeleagă obligaţiile şi responsabilităţile pe care trebuie să şi le asume.
Acest tip de imaturitate şi incapacitate de a se sacrifica pentru alţii este în afara
voii lui Dumnezeu şi duce doar la urmărirea propriilor interese. O astfel de atitudine este
cauza multor divorţuri în ceea ce-i priveste pe adulţi, iar în ceea ce priveşte copiii este
cauza deformării personalităţii lor.
Omul chibzuit are capacitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi de a încerca să le
repare (cât mai multe posibil). O asemenea recunoaştere este esenţială pentru un creştin,
ca să poată merge înaintea lui Dumnezeu cu o inimă căită de faptele sau alegerile greşite,
să-I ceară iertare atât lui Dumnezeu, cât şi celui faţă de care a greşit, să facă tot ce se
poate pentru a îndrepta lucrurile şi să-şi dea silinţa să nu mai repete greşeala făcută.

Mulţi oameni au atitudini imature faţă de locul relaţiilor intime în căsătorie.

Aceasta se datorează în parte felului în care şi-au primit educaţia în familie. Datorită unor
atitudini negative, exprimate, pe care le-au văzut sau auzit, copiii au învăţat să se
gândească la sex ca la ceva murdar, vulgar sau secret şi păcătos. Unii oameni au nevoie
de mulţi ani, după ce au atins vârsta maturităţii sexuale, ca să depăşească asemenea
prejudecăţi greşite. Ei trebuie să ajungă să vadă atracţia fizică ca o forţă pozitivă a
personalităţii lor, iar impulsurile şi reacţiile de felul acesta ca pe o expresie sănătoasă,

27
dată de Dumnezeu, a dragostei dintre doi oameni. Cel matur recunoaşte valoarea
adevărată a intimităţii fizice, sub toate aspectele ei, ca un factor pentru o căsătorie reuşită.
Cel care este suficient de chibzuit, a ajuns la punctul în care să poată înţelege dacă
atitudinile lui faţă de relaţia intimă sunt sănătoase sau nu. Dumnezeu arată clar în
Scriptură că Sara se bucura de intimitate cu Avraam, iar Sunamita răspundea cu ardoare
Mirelui în Cântarea Cântărilor. Amândouă dovedeau comportări mature şi sănătoase.
Dacă este necesară o schimbare a atitudinilor, omul matur se va strădui să o facă.
Studiile privitoare la căsniciile împlinite au arătat că cei care intră în căsătorie la o
vârstă responsabilă, se acceptă şi se completează mai uşor decât cei care se căsătoresc la
o vârstă imatură. Aceasta deoarece imaturitatea cuplurilor mai tinere pretinde o perioadă
mai lungă de timp pentru rezolvarea problemelor decât cea a cuplurilor mai în vârstă.
Lipsa maturităţii stă în spatele multor dificultăţi dureroase din căsătorie care converg de
cele mai multe ori înspre divorţ. Toate observaţiile atestă faptul că maturitatea
cronologică este legată de celelalte tipuri de maturitate esenţiale pentru o căsătorie
reuşită.
Unii din cei care se căsătoresc foarte devreme au drept motivaţie evadarea de sub
dominaţia părinţilor; există însă riscul ca această modalitate de eschivare din faţa
problemelor să se perpetueze în familia nou formată. Aceasta dovedeşte o judecată
imatură şi o lipsă a capacităţii de rezolvare a problemelor. Cu cât un om este mai matur,
cu atât a putut observa mai bine căsătoriile bune, sau rele, şi a învăţat din ce a văzut.
Imaginea lui despre căsătorie a devenit mai realistă.
La începutul perioadei adulte, în cazul unora, interesul pentru relaţii intime al
bărbatului este diferit faţă de cel al femeii, aşa că ajustarea se va putea face mai uşor în
cazul în care căsătoria are loc în această perioadă. Alegerea partenerului, cu o atitudine
matură, are loc având în vedere o bază mai largă a tovărăşiei, interesul sexual având o
influenţă mai puţin decisivă.
Din acest motiv este mai probabil ca o fată tânără să intre în căsătorie superficial,
fără o hotărâre puternică de a face căsnicia să reuşească; în acest timp, o fată matură, care
a avut timp suficient să înţeleagă beneficiile şi responsabilităţile vieţii de familie, va
decide astfel, deliberat, să lucreze la realizarea unei căsătorii fericite.

Căsătoria
- Partea II -
Scopul lecţiei:

Să ştii:
- cum să gestionezi posibilele crize în căsătorie;
- să defineşti care sunt factorii care contribuie la stabilitatea căsniciei;

28
 - care îţi sunt îndatoririle şi drepturile în căsătorie.

Să simţi:
- responsabilitatea soţilor în raport cu unirea fizică în căsătorie, potrivit cu voia
lui Dumnezeu.

Să faci:
- o prioritate din zidirea spirituală a celuilalt;
- o prioritate în a dărui;
- o prioritate în a găsi puncte comune în căsătorie;
- progresie în relaţionare faţă de rudele apropiate;
- o planificare matură a cheltuirii banilor;
- o prioritate în înţelegerea transformărilor care pot apărea odată cu naşterea
copiilor.

DRAGOSTEA
Limba greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, avea capacitatea de a
crea la nivelul minţii tablouri sugestive. Astfel, pentru exprimarea diferitelor aspecte ale
cuvântului „dragoste”, au fost folosite trei cuvinte.
Phileo înseamnă o dragoste prietenească asemenea celei pe care a avut-o Ionatan
pentru David: ”David sfârşise de vorbit cu Saul. Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a
alipit de sufletul lui David, şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el. În aceaşi zi, Saul a
oprit pe David, şi nu l-a lãsat sã se întoarcã în casa tatãlui sãu. Ionatan a fãcut legãmânt
cu David, pentru cã-l iubea ca pe sufletul lui. ” (1 Samuel 18:1-3)
Domnul Isus a făcut referire la acest fel de dragoste prin cuvintele: ”Eu mustru şi
pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc (phileo).” (Apocalipsa 3:19). Apoi, în Ioan 2:17,
după ce Petru s-a lepădat de Hristos, Isus l-a întrebat: ”Petre, mă iubeşti (phileo) tu pe
Mine?”. Petru L-a asigurat pe Isus că are cu adevărat stima, emoţia, respectul, afecţiunea
frăţească şi purtarea de grijă a unui prieten pentru El. Soţii şi soţiile trebuie să aibă, de
asemenea, şi o dragoste tip phileo.
Agape este dragostea pe care Dumnezeu o are pentru Isus şi pentru noi. Ea este
jertfitoare şi constantă. Nu este o dragoste condiţionată, care stabileşte reguli sau condiţii
în baza cărora să fie dăruită. O dragoste dăruită condiţionat faţă de celălalt nu este
veritabilă. Înţelesul cuvântului agape se găseşte în Matei 24:12, unde Domnul descrie
semnele venirii Sale. El a spus: ”din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea (agape)
celor mai mulţi se va răci”. Romani 5:8 spune: ”Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de
noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Bărbaţii
trebuie să-şi iubească soţiile cum Hristos îşi iubeşte Biserica, cu o dragoste agape,
potrivit cu Efeseni 5:28: ”Tot aşa trebuie sã-şi iubeascã şi bãrbaţii nevestele, ca pe
trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.” În Coloseni 3:19, Pavel
le scrie din nou soţilor să-şi iubească (agape) soţiile.

29
 Aceasta este o dragoste a dăruirii şi iertării, o dragoste care rămâne constantă
indiferent de ce face celalaltă persoană. Este o dragoste care nu are la temelie doar emoţii
ci şi credincioşia, statornicia şi bunătatea. Acest tip de dragoste continuă să existe,
manifestându-se printr-o purtare de grijă plină de afecţiune, indiferent dacă se întâmplă ca
celălalt partener să se îmbolnăvească grav, devenind invalid temporar sau pe viaţă.
Dragostea agape rămâne credincioasă atunci când circumstanţele îi separă pe cei doi.
Dragostea agape rămâne şi atunci când unul dintre parteneri este concediat, când banii nu
mai ajung pentru lucrurile strict necesare şi când toată familia este tensionată.
Dragostea nu înseamnă doar un fior romantic. Dragostea adevărată rămâne
credincioasă ataşamentului iniţial de celălalt, indiferent de câtă suferinţă sau necaz ar fi
nevoie. Emoţiile sunt fluctuante şi afectate de multe influenţe exterioare chiar şi într-o
singură zi. De aceea, un creştin nu trăieşte după emoţiile pe care le are pentru Dumnezeu,
ci în baza deciziei iniţiale de a-L iubi pe Cel care a luat iniţiativa mântuirii noastre. În
acelaşi mod, un cuplu îşi trăieşte decizia de a iubi zilnic, şi nu va lăsa ca ceea ce simte să
le dicteze felul în care să se poarte unul cu altul. O asemenea dragoste iartă rănile care i
se fac, încurajează, rabdă, este amabilă, nu este invidioasă şi nu se poartă egoist (1
Corinteni 13). Atunci când credincioşii urmăresc idealul dragostei agape, şi se îndreaptă
spre Dumnezeu ca să îi împrospăteze prin harul Său, emoţiile lor se vor alinia după
adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
Eros este cel de-al treilea tip de dragoste; plină de pasiune, de emoţie şi motivată
sexual. Acesta este un aspect important al dragostei. Sulamita îşi găsea plăcerea în
dragostea mirelui care o căuta şi o iubea, exprimându-se printr-o dragoste eros (Cântarea
Cântărilor 1:2-4: „Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt
mai bune decât vinul,/ mirodeniile tale au un miros plăcut. Numele tău este ca o
mireasmă vărsată. De aceea te iubesc pe tine fetele!/ Trage-mă după tine! Şi haidem să
alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui...Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine; vom
lăuda mai mult desmierdările tale mai mult decât vinul! Pe drept eşti iubit”). Sara se
bucura de relaţia fizică cu Avraam; trecuse de vârsta la care putea avea copii insa, in
momentul in care îngerul i-a spus că va naşte un băiat, ea a întrebat: „Voi găsi din nou
plăcere în soţul meu?” (Genesa 13:12).

Dragostea, în aspectul ei totalitar, este preocuparea a doi oameni unul pentru altul,
care include toate cele trei aspecte descrise de cuvintele agape, phileo şi eros. Dacă
iubeşti pe cineva, dorindu-i binele, creşterea pentru atingerea potenţialului maxim în
personalitate şi caracter contează la fel de mult ca şi ale tale. Un comportament posesiv,
nu este dragoste ci este o trăsătură de caracter urâtă lui Dumnezeu. Dacă un partener
domină, impune şi cere, în timp ce doar unul oferă pentru păstrarea păcii, dragostea nu
numai că nu va creşte ci va dispărea.
Doi oameni care se iubesc pot convieţui împreună, având astfel o motivaţie
puternică pentru cooperare. Aceasta este o relaţie deosebită, diferită de aceea pe care o au
cu ceilalţi membri ai familiei. O altă motivaţie pentru cooperare are la bază faptul că
relaţia de dragoste aduce siguranţă şi echilibru partenerului.
Doar faptul că iubeşti pe cineva nu înseamnă că nu vor apărea conflicte sau
diferenţe de opinie în unele domenii; este normal să fie aşa. Calitatea relaţiei unui cuplu,
în ansamblul ei, va fi determinată de modul în care se vor rezolva aceste probleme. Felul

30
şi timpul in care este rezolvat un conflict sunt două lucruri fundamentale pentru fericirea
în căsătorie. În esenţă, există trei moduri de rezolvare a acestor dileme:
Primul: unele familii reuşesc să ajungă la un acord între cele două părţi şi să
stabilească o cale de mijloc, rezonabilă, în care fiecare sa se simte în largul său şi
mulţumit.
Al doilea: doi oameni descoperă că au puncte de vedere opuse sau au de-a face cu
caracteristici antagoniste, dar acceptă existenţa acestor diferenţe şi se acomodează
situaţiei ajungând la un compromis care să îi mulţumească pe amândoi. Comportarea
celuilalt este tolerată cu mici observaţii. În timpul procesului de acomodare, cuplul poate
discuta problemele şi încearcă să ajungă la un punct de vedere comun. Deşi condiţiile
nedorite mai există, ei nu dau voie acestora să afecteze cooperarea în atingerea
obiectivelor comune.
Al treilea: în familie este o stare de ostilitate în care au loc tot timpul certuri şi
discuţii opuse în privinta aspectelor în care cei doi diferă. Antagonismul produce
tensiune, ea fiind uneori exprimată în cuvinte sau dovedită mental. Cuplul nu se descurcă
într-un mod satisfăcător în rezolvarea acestor probleme, aşa că ajung în impas, iar relaţia
devine statică şi inflexibilă, caracterizată de ostilitate. Sunt cazuri în care soţia
comentează tot timpul, încearcă să-i strice soţului bucuria într-o anumită activitate şi
acest resentiment îşi găseşte expresia în refuzul de a participa în alte activităţi favorite
soţului, ca şi refuzul de a avea relaţii sexuale. Soţul se va răzbuna probabil petrecând din
ce în ce mai mult timp cu prietenii în oraş. Astfel, se instalează în cadrul cuplului o stare
permanentă de rivalitate şi conflict. Acest tip de ajustare în căsătorie duce la auto-
distrugere, şi cu siguranţă nu este unul creştin, de aceea nu trebuie acceptat ca alternativă
posibilă.

În viaţă, partenerii căsătoriţi vor trebui să se adapteze unul celuilalt în diferitele

etape ale vieţii. Există o adaptare iniţială la începutul căsătoriei, alta la apariţia copiilor,
alta la mijlocul vieţii când copiii pleacă de acasă, apoi la bătrâneţe când pot surveni
diferite crize cum ar fi moartea celuilalt, o boală gravă sau un dezastru financiar. Credinţa
pe care fiecare o are în Dumnezeu şi obiceiul de a privi spre El după ajutor în asemenea
vremuri grele, se va dovedi totdeauna preţioasă pentru adaptarea la schimbările vieţii şi la
felul în care fiecare fază afectează căsătoria.
Tovărăşia face parte din dragostea care ţine o viaţă, cei doi trebuind să fie prieteni
buni. Se poate să le placă să facă lucruri diferite dar este esenţial să-şi împărtăşească
sentimentele în legătură cu valorile importante pentru amândoi. De aceea este mai
importantă părtăşia în domeniul spiritual, intelectual, artistic şi al bunăstării generale a
altora, decât participarea sau pasiunea comună pentru sport sau alte activităţi cu caracter
general, care implică mai puţin întreaga personalitate. Cei doi trebuie să-şi găsească
plăcere în compania reciprocă, să dorească să-şi destăinuie unul altuia tainele, să discute
împreună problemele, să-şi împărtăşească ideile, dezamăgirile, visurile, durerea şi
realizările spirituale.
Unele cupluri se căsătoresc dintr-un impuls sexual şi nu au la bază tovărăşia sau
prietenia. Cei doi reuşesc să ajungă la o înţelegere care le permite să rămână împreună şi
să-şi crească copiii, dar din viaţa lor lipsesc elemente care ar contribui la bucuria,
împlinirea şi siguranţa relaţiei. Ei se încarcă din greu cu responsabilităţi şi obligaţii care
trebuie să existe în orice relaţie; însă în momentul în care prietenia are la bază dragostea,

31
eforturile capătă un sens plăcut. În mod normal, un creştin trebuie să-şi pună credinţa în
Dumnezeu, ca El să-l conducă spre persoana hotărâtă să-i fie tovarăş de viaţă. Creştinul
trebuie să-i ceară lui Dumnezeu să-i confirme că face o alegere corectă şi că împlineşte
voia Lui pentru viaţa sa. Dumnezeu a fost în stare să-l călăuzească pe Eliezer, robul lui
Avraam, să afle prin Duhul Lui că Rebeca era cea care urma să fie soţia lui Isaac. El a
aranjat apoi ca ea să se întoarcă cu el în casa lui Avraam şi să se căsătorească cu Isaac. Nu
a fost nici curtare, nici logodnă, ci pur şi simplu, Dumnezeu a hotărât aceasta.
Întrebările luate în considerare când ne evaluăm dragostea sunt:
1. Te simţi bine şi în largul tău cu această persoană; poţi să fii tu însuţi fără eforturi?
2. De când te-ai hotărât să te căsătoreşti cu această persoană crezi că dragostea faţă de
ea va fi pentru tine o sursă de împlinire în căsnicie?
3. Crezi în posibilitatea unei legături continue, stabile între voi doi, chiar şi în absenţa
dragostei?
4. Înseamnă acest om pentru tine mai mult decât prezenţa sau absenţa emoţiilor la un
moment dat?
5. Ai putea să-l iubeşti la fel de mult dacă, în loc să fie sănătos, ar fi foarte bolnav? Dacă
fizionomia lui s-ar schimba, sau ar fi transfigurat de un accident sau de o boală, ai mai
avea dragoste?
6. Este acest om suficient de atractiv pentru tine ca să nu îţi ceri scuze sau să-l aperi
înaintea altora?
7. În ce măsură sunteţi de acord în lucrurile care contează în viaţă şi care ar putea cere
sacrificii din partea amândoura?
8. Puteţi discuta punctele de dezacord şi să ajungeţi la o înţelegere?
9. Diferenţele de păreri dintre voi duc la o înţelegere reciprocă mai bună?
10. Ai încredere în judecata acestui om? Îi respecţi viaţa spirituală? Îi respecţi capacitatea
intelectuală în general?
11. Te poţi confesa acestui om cu deplină încredere că ceea ce îi spui va înţelege şi nu va
divulga altora?
12. Eşti mulţumit de felul în care îţi dovedeşte afecţiune?

TEMA DE LUCRU I
- Definiţi cele trei tipuri de dragoste exprimate în limba greacă. Care din acestea
trebuie regăsite în căsătorie?
- Toate căsătoriile vor înfrunta conflicte. Enumeraţi trei moduri în care oamenii se
adaptează la conflict. Care este cel mai bun mod pentru un creştin?
- Scrieţi cu cuvintele dumneavoastră o definiţie a dragostei. Citiţi apoi 1 Corinteni
13 şi comparaţi ce aţi scris şi ce a scris apostolul Pavel; apoi comparaţi trăirea dvs. şi
felul în care afirmă Biblia să trăim.
- Identificaţi aspectele în care constataţi deficienţe. Opriţi-vă şi rugaţi-vă lui
Dumnezeu să vă ajute să vă schimbaţi.

INTIMITATEA ÎN CĂSĂTORIE

32
 Este limpede că nu putem găsi un model perfect al căsătoriei aşa cum a fost ea
instituită de către Dumnezeu. Aceasta cu atât mai puţin într-o lume coruptă de păcat, unde
modelul căsniciei este pervertit, relaţiile sunt artificiale, încărcate de suspiciune, gelozie
şi competiţie. Este un virus care a reuşit să infesteze instituţia căsniciei şi care se
răspândeşte distrugând cele mai sensibile valori pe care orice familie trebuie să le
urmărească pentru a fi fericite şi împlinite.
Din acest motiv, pentru a vedea modelul lui Dumnezeu pentru familie, suntem
nevoiţi să ne întoarcem la începuturi, chiar în primele zile ale creaţiei. De altfel, în
cautarea paradisului pierdut, trebuie neapărat să existe o întoarcere. Prin cuvintele ”ce
am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:4) Domnul
exprima necesitatea acestei biserici de a se întoarce la dragostea dintâi.
Astfel vom întoarce şi noi paginile Scripturii revenind la cartea începuturilor, la
momentul creaţiei, încă neafectate de păcat, ca să descoperim împreună esenţa, mediul
spiritual în care prima familie trăia: ”Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era
ruşine” (Geneza 2:25)
Dincolo de realitatea literală care sugerează o imagine fizică, acest verset descrie
starea de inocenţă în care Adam şi Eva convieţuiau în grădina Edenului. Contrar
mentalităţii contemporane afectată de interese şi prejudecăţi, valorile din gradina
Edenului erau cu totul altele; Adam şi Eva erau una, nu se suspectau, nu se criticau, nu
scoteau în evidenţă neajunsurile celuilalt. Mai mult decât atât, expresia “erau amândoi
goi şi nu le era ruşine” mai sugerează că ei nu puteau ascunde nimic unul faţă de celălalt;
acesta este şi un principiu fundamental pentru viaţa noastră de familie în care relaţiile
trebuie să exprime aceeaşi onestitate, deschidere şi transparenţă cu care ne prezentăm în
faţa lui Dumnezeu (”Totul e gol şi descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face”
Evrei 4:13)
Continuând să sondăm în profunzimea acestui verset mai facem o observaţie:
cunoaşterea secretelor care ţin de intimitatea familială dintre soţi nu sunt destinate
publicului. Pentru binele căsătoriei, ei îşi vor comunică lucrurile personale, exclusiv în
cadrul acesteia. Deoarece una din valorile familiale importante este unitatea, soţii sunt
chemaţi să alcătuiască un singur trup; dacă unul din cei doi parteneri are încredere mai
mare în altă persoană, trupul suferă, se fărâmiţează interior şi în final se frânge.
O relaţie sexuală reciproc satisfăcătoare este unul din factorii importanţi care îşi
aduc aportul la fericirea căsniciei. În actul fizic Dumnezeu a făcut ca cele două trupuri să
se potrivească împreună şi să devină literalmente una. Unirea fizică este doar un
compartiment din setul complicat de relaţii şi activităţi care formează întregul spectru al
căsniciei. Conflicte din alte domenii duc, uneori, la desfacerea căsătoriilor în care factorul
sexual era satisfăcător. De exemplu neputinţa de a cădea de acord cu privire la modul de
administrare al banilor şi certurile repetate din această cauză, pot face ca un cuplu să
devină distant şi ostil. În plus, dacă există conflicte în alte domenii ale căsătoriei, este
probabil ca ele să fie reflectate şi în viaţa intimă a cuplului.
Dacă între cei doi există o relaţie tensionată, intimitatea poate înceta cu
desăvârşire, de aceea unirea fizică este una din cele mai sensibile activităţi de cooperare
în căsătorie. Trăsăturile personalităţii fiecărui partener vor fi aduse în căsnicie şi vor
contribui în mare măsură la gradul de relaţionare sexuală realizat. Oamenii cooperanţi şi
sensibili la reacţiile celorlalţi vor căuta să dăruiască împlinire şi nu să-şi atingă propriul

33
ţel. Cei care sunt egoişti, nerăbdători şi inconştienţi de nevoile altora, vor avea mult mai
puţin de contribuit la reuşita căsătoriei.
Oamenii ignoranţi din trecut credeau că bărbaţii trebuie să se bucure de plăcere iar
femeile să accepte. Nu era acceptată ideea că soţii trebuie să fie preocupaţi ca si soţiile lor
sa se bucure la acelasi nivel de unirea conjugală. Femeile acceptau adesea rolul pasiv,
crezând că sexul este doar o datorie pentru ele. Dar reacţia Sarei în Biblie la vestea că-i
va naşte un fiu lui Avraam, indică faptul că ea se aştepta la plăcere în unirea fizică cu
soţul ei: ”Sara a râs în sine, zicând: „Acum, când am îmbãtrânit, sã mai am pofte?”
(Geneza 18:12). Deci, concepţia că femeile trebuie doar să suporte relaţia fizică a apărut
după zilele biblice. Solomon îi scrie fiului său să se desfăteze în fântâna intimităţii soţiei
sale, să se bucure de trupul ei şi să nu se implice în relaţii sexuale imorale.
Pavel a recunoscut că Dumnezeu a pus în noi dorinţa ca fiecare bărbat să aibă
nevasta lui şi fiecare femeie să aibă soţul ei, şi reciproc să-şi dăruiască afecţiune,
dăruindu-şi trupul pentru împlinirea acestei nevoi. De aceea a scris în 1 Corinteni 7:2-5:
Totuş, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi
aibă bărbatul ei./ Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să
facă şi nevasta faţă de bărbat./Nevasta nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul. Tot
astfel, nici bărbatul nu este stăpîn peste trupul lui, ci nevasta./ Să nu vă lipsiţi unul pe
altul de datoria de soţi, decît doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăş, ca să nu vă
ispitească Satana, din pricina nestăpînirii voastre.
În căsătorie, unirea fizică nu este păcat; mai mult, este a doua forţă motivatoare
din fiinţa umană care a fost pusă de Dumnezeu în noi (Prima este foamea). Când
Dumnezeu a creat-o pe Eva, a fost în intenţia Lui ca să aibă loc unirea intimă în vederea
înmulţirii rasei umane: ”creşte-ti, înmulţi-ţi-vă, umpleţi pământul si stăpâniţi-l” (Geneza
1:28). Aceasta se vede clar din instrucţiunile primite imediat după crearea primilor doi
oameni: ”omul va lăsa pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa.” (Geneza 2:24)
Înaintea blestemului, se pare că Eva nu era la fel de fertilă cum sunt femeile de
azi. Ca parte a blestemului a crescut probabil frecvenţa ciclului pentru naşterea copiilor şi
durerile naşterii. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că Isus a plătit pe cruce preţul
blestemului care era moartea, iar prin încrederea în El şi în sângele Lui, atât bărbatul cât
şi femeia sunt aduşi în Împărăţia Fiului Său Preaiubit. Ei sunt liberi să se bucure şi să-şi
răspundă în mod intim unul altuia.
Biblia discută în continuare amăgirea Evei, în urma căreia a avut loc căderea.
Naşterea copiilor trebuia să aibă loc iniţial fără durere. Însă păcatul Evei L-a făcut pe
Dumnezeu să blesteme femeia cu durere la naştere. Datorită lucrării desăvârşite a jertfei
Domnului, o femeie cu credinţă în Crucea lui Isus, trece cu bine şi în siguranţă prin
experienţa naşterii copiilor. Credinţa în lucrarea terminată a Crucii este singura cale de
salvare a oricărui bărbat, femeie sau copil.
Nici unul din cei doi soţi nu are voie să refuze relaţia intimă cu celălalt, cu
excepţia perioadelor de comun acord pentru post şi rugăciune. Apostolul Pavel spune că
după o asemenea perioadă, este de dorit să se reia relaţia intimă, pentru ca satan să nu-l
ispitească pe nici unul din cei doi. Soţul nu are voie să fie un dictator în casa lui şi nici în
relaţia sexuală; Scriptura afirmă că trupul bărbatului aparţine soţiei lui, care are dreptul la
relaţia fizică cu soţul ei, la fel cum trupul femeii aparţine bărbatului care la rândul sau are

34
acelaşi drept. De aceea, fiecare trebuie să fie supus celuilalt, potrivit cu Scriptura şi în
dragoste să dorească să-l facă pe celălalt fericit.
Rareori se întâmplă ca o adaptare sexuală slabă să fie din motive biologice. La
începutul căsniciei poate exista nesiguranţă şi tensiune. Problemele apar de obicei din
cauza ignoranţei în privinţa diferenţelor fizice dintre organismul bărbatului şi al femeii,
dar şi datorită diferenţelor psihologice. Ambii soţi intră de obicei în căsătorie cu foarte
multe informaţii greşite cu privire la rolul şi funcţia intimităţii sexuale, de aceea este
necesară educarea. Unii aduc cu ei în căsătorie atitudini provenind dintr-o educaţie
nefericită în copilărie şi aceasta poate îngreuna stabilirea unei relaţii fizice bune. Se
întâmplă adesea ca fetele să fi învăţat să se gândească la aceasta ca la ceva ruşinos sau
care inspiră aversiune şi teamă. Când un cuplu are dificultăţi în acest domeniu, este dificil
uneori să se distingă dacă eşecul se datorează unei lipse de cunoaştere sau prejudecăţilor
sociale greşite. Dacă soţii ar fi mai bine informaţi, cele mai multe soţii ar răspunde
pozitiv şi ar ajuta la construirea unei relaţii bune.
De aceea într-o relaţie de căsătorie creştină, fiecare soţ trebuie să meargă cu
ostilitatea pe care o simte înaintea lui Dumnezeu: să se pocăiască de ea ca de ceva
păcătos, apoi să-I ceară iertare şi să-şi restructureze gândirea în aspectele in care nu se
aliniază Scripturii; să meargă la tovarăşul lui de viaţă şi să discute calm cu el conflictul
funcţie de ce spune Dumnezeu despre acel lucru în Cuvântul Său; să-şi ajusteze
comportarea şi gândurile lor aşa încât să se potrivească cu Scriptura. Amândoi trebuie să-
şi dovedească iertare unul altuia şi să dorească restaurarea păcii în relaţie, apoi să
continue să se schimbe şi să se adapteze după cum este nevoie ca să se potrivească cu
modelul lui Dumnezeu (”Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu”). Cuvântul este autoritatea
noastră finală.
Diferenţele de reacţie cu privire la intimitate creează adesea dificultăţi. Dorinţa
femeii variază în funcţie de reuşita sau nereuşita vieţii cotidiene. Bărbatul, de obicei,
descoperă că se poate bucura de această relaţie independent de felul în care merg celelalte
domenii ale căsătoriei lui. Capacitatea femeii de a răspunde cu căldură soţului ei este
afectată de reacţia ei generală faţă de personalitatea lui. Pentru femeie, actul fizic este
expresia cea mai înaltă a unei iubiri care include întreaga personalitate. În aceste condiţii,
este normal că, dacă în timpul zilei au avut loc conflicte şi neînţelegeri, soţia nu va fi
dispusă la un asemenea contact. Faptul că soţul ei şi-l doreşte în ciuda relaţiei lor
tensionate, creează în ea confuzie şi neplăcere. De cealaltă parte, soţul este la fel de
nedumerit de atitudinea soţiei lui şi poate crede că ea se poartă intenţionat aşa ca să se
răzbune. Amândoi trebuie să înţeleagă mai bine felul în care gândeşte şi reacţionează
celălalt.
Este de dorit ca o femeie creştină să intre în căsătorie fără să fii experimentat
intimităţi fizice rezervate exclusiv căsătoriei. Ea va avea nevoie de timp ca să înveţe să
aibă o reacţie completă şi cuplul va trebui să aibă răbdare până să ajungă la o adaptare
reciprocă. De obicei este nevoie de un an ca un cuplu nou format să atingă o adaptare
satisfăcătoare în acest domeniu extrem de sensibil al căsătoriei lor, ca şi în celelalte.
Pastorii pot fi de mare ajutor tinerilor prin consiliere premaritală, arătându-le
scopul pe care Scriptura spune că îl are căsătoria, că Dumnezeu este Cel care a creat
atracţia intimă şi că cei din Scriptură s-au bucurat de relaţia de căsătorie. Apoi păstorul
poate oferii sfaturi când este solicitat, privitoare la detalii în consilierea referitoare la

35
căsătorie. Potrivit standardelor biblice, bărbatul trebuie să fie de asemenea virgin.
Amândoi partenerii au nevoie de acceptare şi răbdare reciprocă.
Geneza 26:8 spune că Isaac a fost văzut „jucându-se” cu soţia lui, Rebeca: Relaţia
intimă înseamnă mai mult decât procreere şi Scriptura arată că bucuria apropierii,
intimităţii şi desfătării unul cu altul este o parte a relaţiei sexuale. Aceasta înseamnă să
descoperi plăcerea în a te juca, creând o atmosferă plină de voioşie şi bucurie în căsnicie.

TEMA DE LUCRU II
- Este sexualitatea în căsătorie ceva păcătos? Pe ce vă bazaţi răspunsul?
- Care sunt cele două lucruri importante care contribuie la dificultatea adaptării
intime a tinerilor căsătoriţi? Cum pot ei să rezolve problema?
- Precizaţi câteva texte din Scriptură care arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de
unirea fizică în relaţia dintre un soţ şi o soţie.
- Cum poate un pastor să ajute un cuplu să aibă mai puţine dificultăţi în viaţa
sexuală?

ELEMENTE SPIRITUALE ÎN CĂSĂTORIE

Tinerii care se află în pragul căsătoriei trebuie să se gândească dacă este
concordanţă între atitudinile lor spirituale, sau între crezurile lor religioase. Acordul sau
dezacordul lor, vor determina fericirea căsătoriei lor.
Cercetările au arătat că cei care intră în căsătorie fiind creştini născuţi din nou, au
şanse mai mari pentru reuşita căsătoriei lor decât cei care nu au viaţă spirituală.
Participarea regulată la serviciile bisericii şi o relaţie vie cu Isus sunt factori determinanţi
pentru cu fericirea în căsătorie. Dacă fiecare partener Îl cunoaşte pe Domnul Isus Hristos
printr-o relaţie vie şi personală şi dacă sunt plini de Duhul lui Dumnezeu, dorinţa lor va fi
aceea de a fi mai întâi plăcuţi lui Dumnezeu, apoi unul altuia. Voia lui Dumnezeu este
propăşirea căsătoriei, pentru că Scriptura afirmă că Dumnezeu urăşte divorţul. Planul Lui
este ca un bărbat să se unească cu o femeie, ca întruchipare a relaţiei lui cu Israelul firesc
şi a relaţiei lui Isus cu Biserica. Ezechiel 16 ne arată printr-o alegorie cum Dumnezeu l-a
luat pe Israel de soţie şi S-a dăruit jertfindu-Se pentru ea. Biserica s-a născut din coasta
lui Isus ca şi Eva din coasta lui Adam. (”Când am trecut Eu pe lângã tine, M-am uitat la
tine, şi iatã cã îţi venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala
hainei Mele, ţi-am acoprit goliciunea, ţi-am jurat credinţã, am fãcut legãmânt cu tine,
zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea!” – Ezechiel 16:8).
Cei doi trebuie să cadă de acord înainte de căsătorie cu privire la felul în care
intenţionează să-şi hrănească zilnic viaţa spirituală, unde şi când să se închine şi cum vor
asigura educaţia religioasă a copiilor. Înainte de căsătorie, tinerii trebuie de asemenea să
ajungă la un acord comun asupra unui plan constructiv de rezolvare a problemelor şi
diferenţelor dintre ei. În plus, ei trebuie să opteze pentru un consilier spiritual, pentru
cineva care are mai multă experienţă decât ei, în credinţă, şi care este capabil să le dea
sfaturi sănătoase, spirituale şi practice. Un asemenea om trebuie să aibă un caracter

36
frumos, să fie în stare să păstreze un secret şi să fie recunoscut pentru înţelepciunea
duhovnicească pe care o are.
Este de aşteptat ca rezultatul faptului că un cuplu are valori spirituale comune şi
încearcă să placă Domnului, să fie armonia care va domni în casă, ca o consecinţă
naturală. Legăturile din familie sunt întărite atunci când fiecare din cei doi îl caută pe
Dumnezeu, Îi ascultă glasul şi dovedeşte credinţă în ajutorul lui Dumnezeu în mijlocul
celor mai dificile circumstanţe; oameni care practică principiile de bază ale Bibliei în
viaţa de zi cu zi. Respectarea sărbătorilor religioase şi a realizărilor spirituale personale,
cum este botezul în apă, de exemplu, creează legături puternice în familie şi de a
asemenea adună amintiri plăcute pentru generaţia următoare.
Oamenii care fac din Biblie standardul lor de viaţă învaţă repede să nu trăiască
prin emoţii pentru că acestea sunt înşelătoare. În schimb, viaţa lor zilnică este ordonată
potrivit cu ce a spus Dumnezeu, iar alegerile se fac corespunzând voii Lui; aceasta dă
stabilitate emoţională individului şi relaţiei. Hrana spirituală duce la autodisciplinare ca
rezultat al lucrării eficiente a Cuvântului în inimă. Pavel a scris clar că trebuie să ne
dezbrăcăm de omul cel vechi cu felul lui de viaţă anterior; de la noi se aşteaptă ceva nou.
(Efeseni 4:22: ”cu privire la felul vostru de viaţã din trecut, sã vã desbrãcaţi de omul cel
vechi care se stricã dupã poftele înşelãtoare”). Noi trebuie să fim înnoiţi în duhul şi
mintea noastră, să gândim diferit şi să ne îmbrăcăm cu noua natură a creaţiei lui
Dumnezeu, care se manifestă într-o viaţă dreaptă şi devotată, după adevăr. În continuare
Pavel ne arată concret cum să facem aceasta: să renunţăm la orice viclenie şi să spunem
adevărul unul altuia. În momente de enervare nu trebuie să lăsăm furia să ne împingă la
păcat şi nu avem voie să lăsăm ziua să se termine şi să ne găsească într-o atitudine de
mânie pentru a nu da nici un prilej diavolului.
Când soţii creştini iau în serios învăţăturile cu privire la felul în care trebuie să
trăiască în mod practic Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, auto-disciplina va fi o
consecinţă naturală. Asemenea oameni se maturizează sub impactul situaţiilor zilnice ale
vieţii în loc să fie copleşiţi de ele.
Sistemul de credinţă al unui om va fi transmis copiilor săi, prin felul în care
vorbeşte, dar şi mai mult, prin felul în care îşi trăieşte viaţa de zi cu zi. În Dumnezeu
avem o siguranţă care nu poate fi obţinută altfel, aceasta influenţându-i pe copiii mici.
Omul spiritual are atitudini diferite de cele ale lumii: Credinţa îl împiedică să lovească în
alţii, să învinuiască, să fie agresiv sau răutăcios. În consecinţă, el este un om cu care se
poate mult mai uşor convieţui. Ca părinte, el va lua în considerare individualitatea
fiecărui copil, aşa cum face Dumnezeu şi nu va privi în mod egoist, raportându-se doar la
sine. Părintele creştin va încerca să-şi înţeleagă copilul şi să-I ceară lui Dumnezeu
înţelepciune pentru felul în care trebuie să se poarte cu el în viaţa cotidiană; la fel şi în
deciziile pe care trebuie să le ia cu privire la acesta. Spiritualitatea este o binecuvântare
pentru căsătorie şi pentru calitatea de părinte, contribuind la reuşita ambelor.
Este vital ca soţia să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, să-L caute, să-I poată
auzi vocea şi să o călăuzească, în loc să lase totul în seama soţului ei. Şi aceasta pentru că
astăzi există perioade când un cuplu trebuie să trăiască despărţit, datorită unor
circumstanţe exterioare. Când se întâmplă aşa ceva, soţia trebuie să ştie să se încreadă în
Dumnezeu pentru ocrotire, purtare de grijă şi călăuzire în deciziile ce trebuie luate zilnic,
astfel încât casa lor să continue să funcţioneze corect si în absenţa soţului. Aceasta îi va
da linişte bărbatului, pentru că el va şti că soţia lui se încrede în Dumnezeu şi va trăi prin

37
credinţă, rugându-L pe Dumnezeu să lucreze în familia lor în timpul în care el lipseşte de
acasă.
Dacă un cuplu se căsătoreşte fără să se gândească la locul pe care trebuie să i-l
dea credinţei în viaţa de zi cu zi, atunci îl aşteaptă necazuri. În momentul în care există
diferenţe serioase între sistemul de credinţă al bărbatului şi cel al femeii, conflictul poate
fi inevitabil. De aceea aceste diferenţe trebuie rezolvate amiabil, neapărat înainte de
căsătorie.
Multe căsătorii au loc între oameni care provin din medii diferite. Reuşita lor va
depinde numai de soţi. Probabilitatea succesului lor va fi mai mare dacă cei care intră în
asemenea căsătorii sunt conştienţi de la început că trebuie să depună eforturi mai mari
decât ceilalţi.
Orice căsătorie care implică diferenţe mari de religie şi de rasă poate fi
considerată mixtă. Posibil că o asemenea căsătorie nu îi va afecta numai pe cei doi, dar şi
pe copiii lor. Aceasta cu atât mai mult cu cât rata divorţului în căsătoriile celor de religii
diferite este mai mare decât a celor în care cei doi provin din medii religioase similare. În
perioada curtării, viitorul cuplu are de obicei tendinţa să minimalizeze dificultăţile care îi
aşteaptă. Pentru unii, religia lor nu este atât de importantă înainte de căsătorie, aşa cum
devine după naşterea copiilor. O persoană superficială în practicarea credinţei pe care o
are, va deveni preocupată de educarea copiilor. Chiar dacă nu le va oferi niciodată o
educaţie spirituală în propria-i religie, aceasta nu va fi dispusă să accepte, în general,
educarea lor în alta. Mai mult, atitudinea şi emoţiile celor două familii şi a rudelor vor
contribui la dezvoltarea conflictului.
Ca principiu, cu cât numărul contrastelor este mai mare, cu atât vor trebui învinse
mai multe dificultăţi pentru atingerea fericirii în căsătorie. Cercetările au arătat că în
cazul căsătoriilor mixte, cuplurile au încercat să-şi rezolve diferenţele prin trecerea unuia
la religia celuilalt sau prin trecerea amândurora la o cu totul altă formă de credinţă, ca
soluţie de compromis.

RUDELE PARTENERULUI
Când un om se căsătoreşte, legăturile matrimoniale se extind ca relaţie şi în sfera
rudelor, în ceea ce priveşte obiceiurile şi stilul de viaţă al acestora. Unii oameni au
dobândit în urma glumelor auzite ani de zile despre soacre, o atitudine fatalistă conform
căreia necazurile cu socrii sunt inevitabil parte componentă a căsătoriei. Alţii aşteaptă cu
nerăbdare să se ataşeze unui grup familial mai mare. Cineva care nu a avut surori sau
fraţi, speră să-şi împlinească această lipsă prin cumnaţi. În concluzie, indiferent de
atitudinea celor care se căsătoresc, rudele celuilalt vor fi un factor deloc neglijabil în
acomodarea reciprocă.
S-a făcut un test al cuplurilor căsătorite de douăzeci de ani: au fost întrebaţi care
a fost cea mai serioasă piedică pentru fericirea în căsătorie; femeile au menţionat rudele
celuilalt ca a doua dificultate, iar bărbaţii ca a treia, din şase zone principale de conflict în
viaţa de zi cu zi.
Cei care au considerat că rudele partenerului sunt o sursă de fricţiune în căsătoria
lor, au fost rugaţi să precizeze care dintre acestea era centrul problemelor, iar Observaţia

38
a fost următoarea: conflictele par a fi egal împărţite între soacră şi toate celelalte rude la
un loc. Cel mai des a fost identificată mama soţului ca sursă de tensiune.
Doar 18% din cuplurile chestionate care aveau dificultăţi în acest domeniu au
spus că sunt fericite, în timp ce 67% din cele care nu aveau probleme cu rudele au
răspuns că au o căsătorie fericită. Aceste procente se referă la un studiu a 409 căsătorii.
În concluzie, capacitatea de a crea şi de a menţine o relaţie plăcută şi paşnică cu
rudele celuilalt, pare a fi o parte a tipului general de personalitate care are şanse mai mari
de reuşită în căsătorie.

În dinamica relaţiilor familiale, sunt foarte importante legăturile părinţi – copii. În

primii 20 de ani ai copilului, mama este înfăşurată de viaţa lui zilnică, din momentul în
care se naşte, până când pleacă de acasă. Orice copil mic aşteaptă de la mama soluţia
pentru toate nevoile sale; ea reprezintă siguranţa lui. Îi influenţează deciziile şi multe
mame susţin că ele ştiu totdeauna ce este cel mai bine. Tatăl are de obicei mai mult de
lucru în afara casei şi nu este la fel de aproape de copii. Mama, în schimb, are mai mult
de lucru în casă. Această situaţie poate duce la dezvoltarea dependentă de mamă, iar o
obişnuinţă dezvoltată timp de 20 de ani, nu este abandonată aşa uşor imediat după nuntă.
După căsătorie, cele mai multe mame vor continua să le dea sugestii fiilor lor.
Pentru băiat este o problemă de obişnuinţă să se consulte cu mama lui şi acelaşi lucru se
întâmplă în familia soţiei. Dar de aici încep problemele si de aceea a zis Dumnezeu că
bărbatul trebuie să lase pe tatăl său şi pe mama sa, adică să se dezlipească emoţional de ei
şi să se întoarcă spre soţia lui ca să devină, una.
Sfaturile părinţilor pot fi considerate de celălalt ca amestec al acestora în treburile
noii familii. Faptul că soţul cere sfatul părinţilor lui poate fi interpretat ca o indicaţie că
are mai mult respect şi mai multă încredere în părinţi decât în soţia lui; mai poate fi
interpretat ca un semn de slăbiciune şi de incapacitate de a lua singur decizii, făcând-o
astfel pe soţia lui să-şi piardă respectul pentru el.
În primii ani, multor cupluri le este dificil sau chiar imposibil să discute unul cu
altul ce simt în legătură cu rudele. Temerile fiecăruia vor părea motivate de gelozie şi
dacă aceste temeri sunt reale, ele nu vor face discuţia de loc mai uşoară. Iată câteva dintre
plângerile soţiilor împotriva rudelor soţului:
„Mama lui insistă să aibă locul numărul unu în viaţa soţului meu”.
„Soacră-mea sună în fiecare zi şi îl întreabă pe soţul meu dacă îl hrănesc cum
trebuie şi ce a mâncat”.
„Nu îmi acceptă statutul de noră”.
„Încearcă să-mi fure locul de soţie a lui şi mamă a copilului”.
„Ei cred că încă mai este al lor şi nu al meu”.
„Încearcă totdeauna să ne planifice ei duminicile şi concediile”.
„Dau prea multe sfaturi şi prea ne urmăresc în tot ce facem”.
„Se poartă cu noi ca şi cu nişte copii”.

Când apare competiţia între soţie şi mama soţului, sunt momente în care soţia
caută să se despovăreze de frământarea ei emoţională discutând cu proprii părinţi sau cu
prieteni dispuşi să asculte. De obicei îi este teamă să discute aceste lucruri deschis cu
soţul ei. În timp ce remarcile de mai sus au fost făcute de nurori despre mama soţului,
soţii tolerează cu dificultate legăturile afective dintre soţie şi familia ei; ei vor fi foarte

39
afectaţi emoţional dacă soţia continuă să arate dependenţă de părinţii ei, cerându-le
sfaturi sau ajutor. De aceea o soţie neînţeleaptă este aceea care le permite părinţilor ei să-i
domine viaţa de familie înstrăinând-o, astfel, emoţional de soţul ei. Nu este corect de
asemenea dacă părinţii aşteaptă ca noul cuplu să le împărtăşească toate planurile în loc
să-i lase să funcţioneze ca un cămin independent şi să-şi clădească propriul drum în viaţă.
Unii părinţi, ca şi unii copii, dau semne de imaturitate în relaţiile lor cu rudele
celuilalt. Sunt mame care se agaţă nesănătos de copiii lor, refuzându-le libertatea de a lua
singuri decizii. O asemenea mamă nu s-a maturizat suficient astfel încât să accepte viaţa
aşa cum este. Pur şi simplu ea se împotriveşte mersului firesc al lucrurilor. Unii copii pe
de altă parte au întârziat în procesul maturizării şi continuă să se agaţe de părinţii lor.
Soţul sau soţia, căsătoriţi cu un partener imatur, vor avea dificultăţi în adaptarea la noile
relaţii cu rudele celuilalt.
Este posibil ca, privind înapoi în trecut, când nu avea o relaţie de căsătorie, cuiva i
se poate părea că viaţa era mai uşoară şi mai simplă faţă de prezentul încărcat de
problemele specifice vieţii familiale. În primii ani de căsătorie, probleme inevitabile care
apar şi care trebuie rezolvate, pot surprinde şi descumpăni pe unii care au crezut că prin
căsătorie vor pune capăt tuturor problemelor. Dacă nu se întâmplă potrivit aşteptărilor lor,
ci dimpotrivă, apar probleme noi, ei tânjesc să se întoarcă acasă şi să fie din nou
dependenţi în primul rând emoţional de părinţii lor. Există părinţi care procedează
neînţelept în asemenea situaţii, încurajând-uşi copiii să se îndrepte spre ei cu toate
problemele lor.
Mamele tind să experimenteze o criză în viaţa lor în momentul căsătoriei şi
plecării de acasă a copiilor. Dacă odinioară viaţa lor era plină, simţindu-se folositoare,
apare momentul în care, dintr-o dată, au devenit parcă neimportante, sunt momentele
când nimeni nu le mai strigă şi când resimt cu intensitate un gol interior. Aşa că, dacă se
întâmplă ca fata ei căsătorită să se întoarcă acasă la mama şi să fie primită, va avea
tendinţa să nu acorde atenţia cuvenită soţului ei. În asemenea cazuri, atât mama cât şi
fiica au procedat imatur, iar soţul suferă. Singurătatea pe care o mamă o resimte când
copilul ei pleacă de acasă, trebuie considerată ca un element care contribuie la
dificultăţile din relaţiile cu socrii.
Tatăl pe de altă parte, nu a fost implicat emoţional la fel de puternic ca mama în
viaţa copilului, din pricina problemelor vieţii; de aceea adaptarea lui este mai uşoară.
Dacă un cuplu proaspăt căsătorit este obligat de împrejurări să locuiască cu socrii,
conflictele devin aproape inevitabile. Tânăra soţie va încerca să-şi ocupe poziţia de
gospodină, cea care face cumpărăturile şi care preia responsabilităţi. Va ajunge, însă, în
curând să aibă resentimente faţă de soacra ei, care o scoate din competiţie, aceasta dorind
la rândul ei să deţină în continuare locul dominant.
Uneori apar fricţiuni deoarece părinţii sunt nemulţumiţi de schimbările care apar
în copilul lor după căsătorie. Este de aşteptat ca în gândirea celor doi soţi să aibă loc o
transformare, iar când părinţii nu pot accepta aceste schimbări, le va fi greu să nu dea
avertismente şi reproşuri pe care ginerele sau nora le vor detesta. Dacă unul din soţi este
gelos pe socrii, el se va purta uneori urât cu ei fără motiv, făcându-i să se simtă în plus,
străini şi nedoriţi în casa copilului lor. Un asemenea soţ îi va critica pe faţă, va refuza să
stea de vorbă cu ei sau va începe o ceartă defulantă (ca să se descarce).
Însă puţini sunt ginerii care se angajează într-o asemenea comportare în urma unui
efort conştient de a-şi jigni socrii. Cel mai adesea un asemenea comportament se

40
datorează faptului că soţul se simte neconfortabil şi nesigur pe sine în prezenţa socrilor.
Din dorinţa de a da impresia că există unitate şi libertate în exprimarea părerilor
personale în căsnicia lor, criticarea directă sau implicită a unui partener de către celălalt,
în prezenţa socrilor, devine deosebit de supărătoare. O altă comportare complet
distructivă este tendinţa de a-i corecta pe socrii prin copiii lor. Astfel vor apărea momente
în care soţia va fi criticată de către soţ pentru o greşeală sau incompetenţă în prezenţa
părinţilor ei. La fel de greşit este dacă se întâmplă invers şi soţia îşi înjoseşte soţul în faţa
părinţilor lui.
Când apar neînţelegeri, atât copiii cât şi părinţii tind să-şi piardă obiectivitatea. De
aceea creştinii sunt privilegiaţi în asemenea ocazii pentru că pot alege calea mai înaltă şi
mai bună a harului lui Dumnezeu şi să ierte cuvintele şi faptele jignitoare ale rudelor
celuilalt, care s-au născut din aprinderea tensiunilor acumulate.
Capacitatea de a întreţine relaţii bune cu rudele celuilalt este una din
caracteristicile pe care le posedă cei care ştiu să abordeze constructiv problemele create
de acomodare. De exemplu tânăra soţie se întorcea de la lucru în fiecare zi, auzindu-şi
mama cum îi critică soţul. Mereu aceasta avea ceva de comentat, sau de criticat în
legătură cu acesta, încercând să-şi despartă fiica de el. În cele din urmă, fata şi-a luat
inima în dinţi şi cu tot respectul, i-a zis mamei sale, în baza Bibliei, ceva care a pus capăt
comentariilor acesteia. Ea i-a spus: „Mamă, soţul meu şi cu mine suntem un singur trup
după Cuvântul lui Dumnezeu. Când tu îl mustri pe el, mă mustri pe mine. Când spui
despre el lucruri urâte, mă răneşti şi mă înjoseşti pe mine. Nu mai vreau să aud aşa ceva.
Nu mă voi despărţi de soţul meu, l-am ales pe el şi nici o fiinţă omenească nu ne poate
despărţi”. Această atitudine biblică a făcut să înceteze tiradele mamei.
Cele mai mari succese în relaţia cu socrii le-au avut soţii care au făcut de bună
voie compromisuri de dragul înţelegerii, sau care s-au împrietenit cu ei agreându-i
realmente şi dezvoltând relaţii bune. Cei care au reuşit aceasta obişnuiau să spună:
„Eram hotărâtă să mă înţeleg cu ei”.
„Le respect părerile”.
„Mă port cu ei ca şi cu părinţii mei”.
„Am decis să-i cunosc, să-i apreciez ca oameni şi să-i iubesc”.
„Trec cu vederea lipsurile lor pentru că şi eu greşesc”.

Cea mai bună soluţie este ca tânărul cuplu să se lupte să fie matur şi generos în
atitudinea pe care o are faţă de socrii, pentru că reuşita acestor relaţii poate determina
fericirea căsătoriei.
Studii de caz
Ex.1: În Scriptură, în Rut 1 citim că Rut a fost nora lui Naomi. Când situaţia
economică s-a înrăutăţit în Moab, ţinutul natal al lui Rut, Naomi s-a decis să se întoarcă
în Betleem, de unde venise. Naomi şi Rut fiind văduve, Rut s-a hotărât să o însoţească pe
soacra ei înapoi în ţara acesteia, ţară care pentru ea era străină. Rut era atentă cu Naomi şi
s-a alipit de ea din dragoste. Naomi i-a dat atunci un sfat înţelept cu privire la felul în care
să facă rost de mâncare pentru amândouă, iar Rut i-a urmat sfatul. Fiindcă ştia bine
obiceiurile pământului natal, Naomi a ajutat-o pe Rut să se acomodeze lor. Ascultând
sfaturile soacrei sale, Rut s-a căsătorit cu Boaz, o rudă de-a lui Naomi; deşi Rut a intrat
într-o nouă relaţie de căsătorie, ea a continuat să aibă grijă de Naomi ca şi când statutul

41
acesteia ar fi rămas acelaşi, de mamă – soacră. Acesta este un model ideal de relaţie plină
de dragoste în căsătorie şi în familia lărgită.
Ex.2: Iacov era respectuos şi avea o relaţie bună cu socrul său Laban, deşi Laban
nu a fost cinstit cu el. Dumnezeu ne dă har să înţelegem limitările altora, să-i iertăm, să
refuzăm să ne simţim jigniţi şi să urmărim ţelul mai înalt al păcii în familie şi al
înlăturării stresului creat de relaţiile neprietenoase cu socrii.
Astfel, relaţiile reuşite sunt cele care reflectă chipul lui Hristos trecând cu vederea
greşelile, comportamentul necorespunzător şi cuvintele lipsite de amabilitate.

BANII ŞI ACOMODAREA ÎN CĂSĂTORIE

Modul de cheltuire a banilor devine o problemă în căsătorie dacă fiecare partener
aduce cu el o ierarhie diferită de priorităţi şi valori şi un mod diferit de administrare a
resurselor financiare. Cea mai mare parte a cuplurilor descoperă că trebuie să ajungă la
un compromis ca să fie de acord în domeniul financiar. Neînţelegerea din familie se poate
datora adesea nereuşitei de a ajunge la un punct de vedere comun în domeniul
cheltuielilor.
Deoarece cele mai multe familii nu au suficienţi bani ca să-şi cumpere tot ce-şi
doresc, trebuie să decidă atent cum îşi vor gstiona banii. Necesitatea acestei decizii este
cheia tuturor problemelor care apar, pentru că fiecare din cei doi provine dintr-o familie
cu priorităţi şi probabil, standarde de viaţă diferite.
Să presupunem că bărbatul se trage dintr-o familie în care priorităţile financiare
erau hainele, o maşină bună şi distracţii frecvente. Valorile lui au în centru dorinţa de a
face o bună impresie altora. Presupunem că soţia provine dintr-o familie în care
obiectivul principal era educaţia şi economiile pentru viitor. Înainte de căsătorie, probabil
că fata a fost fermecată de frumoasele restaurante în care luau masa. Faptul că familia ei
era mult mai rezervată în a cheltui banii pe asemenea lucruri, o făcea să le guste cu atât
mai tare când logodnicul ei i le oferea. După căsătorie, însă, acelaşi mod de cheltuire a
banilor a devenit neimpresionant şi o sursă de neînţelegere: soţia îşi doreşte acum
limitarea cheltuielilor şi economisirea unor sume mai mari din salariu pentru viitor,
pentru achiziţionarea lucrurilor pe care le consideră importante. Soţul, neobişnuit să vadă
banii ca un mod de asigurare pentru viitor, devine nemulţumit de priorităţile soţiei lui.
Natural, cei doi vor fi nevoiţi să ajungă la obiective comune.
Creştinii trebuie să facă o prioritate din a pune deoparte a zecea parte din banii
câştigaţi. Dumnezeu a spus că cei care refuzau să dea zeciuiala trăiau sub blestem.
(Maleahi 3:8–10 ”Se cade sã înşele un om pe Dumnezeu, cum Mã înşelaţi voi?” Dar voi
întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi
blestemaţi, câtã vreme cãutaţi sã Mã înşelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însã la
casa vistieriei toate zeciuielile, ca sã fie hranã în Casa Mea; puneţi-Mã astfel la
încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacã nu vã voi deschide zãgazurile
cerurilor, şi dacã nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare”.).
Luca reafirma că de la creştini se aşteaptă zeciuiala, dar că ei trebuie să o dea din
dragoste şi nu din obligaţie. Acesta ar trebui să fie primul lucru asupra căruia un cuplu
creştin să cadă de acord în ce priveşte alocarea banilor. Apoi, cei doi trebuie să discute

42
deschis despre diferenţele privind felul în care gândesc cheltuirea banilor, iar unde sunt
de comun acord şi ajung la un compromis, să pună la punct un mod de administrare cu
care să fie amândoi împăcaţi.
Nici o femeie căsătorită nu trebuie să ajungă să se simtă lipsită de resurse
financiare pe motiv că nu lucrează în afara casei. Femeia virtuoasă din Proverbe 31 avea
o sumă de bani ai ei cu care să poată cumpăra un ogor, să realizeze venituri din investiţii
şi să facă cumpărături înţelepte în calitate de administrator al casei. Dacă un bărbat nu are
grijă ca soţia lui să aibă bani pentru cheltuielile necesare şi uneori şi pentru altele
neesenţiale, practică prin aceasta un control înjositor asupra ei, control care o face să se
simtă fără valoare, indiferent de înţelepciunea ei. Dacă el deţine monopolul banilor într-
un fel care o obligă pe ea să vină şi să-i ceară bani chiar şi pentru cumpărături mărunte,
soţia se va simţi ca un copil, supravegheată permanent şi nevrednică de încredere.
Când un asemenea bărbat se căsătoreşte cu o fată care se trage dintr-o familie în
care mama administra banii sau aceştia erau controlaţi în mod egal de ambii părinţi, vor fi
şanse mari să apară neînţelegeri şi soţia să se simtă umilită. Se poate întâmpla ca soţul să
nu îşi dea seama de felul în care vede ea lucrurile şi să nu înţeleagă de ce soţia lui
reacţionează emoţional negativ la un mod de administrare al banilor, logic din punctul lui
de vedere. Şi un asemenea cuplu are de rezolvat problema acordului în domeniul
administrării banilor.
Ştiu de un soţ se plângea totdeauna soţiei lui că nu au suficienţi bani să facă ceea
ce îşi doreste ea, dar se găseau totdeauna de ajuns bani pentru ca el să facă tot ceea ce
credea de cuviinţă. El ascundea evidenţa lor punându-i deoparte fără ştirea ei, deoarece
nu avea suficientă încredere în ea. Când soţii au puncte de vedere puternic diferite în
privinţa cheltuirii banilor, consecinţa va fi frustrarea şi nemulţumirea, manifestate divers
în comportamentul lor.
Tensiunile din căsătorie cresc uneori în urma modului de planificare a cheltuielilor
iar pentru evitarea exploziilor emoţionale, cuplul trebuie să discute felul în care
administrează banii, ajungând la o concluzie viabilă. Aceasta trebuie să se facă înainte de
a atinge punctul luptelor şi acuzărilor reciproce. Familia trebuie să-şi planifice felul în
care va cheltui banii ca să îi poată utiliza cât mai eficient. Dacă planul nu reuşeşte, se
poate uşor întâmpla să-si atribuie vina unul celuilalt pentru eşecul acelui plan.
Pot apărea conflicte şi din cauză că unul din soţi nu îşi ţine evidenţa cheltuielilor
la zi. Însă planificarea cheltuielilor nu trebuie concepută niciodată ca o metodă de
obligare a celuilalt partener pentru cheltuirea corectă a banilor; o asemenea atitudine este
fundamental greşită. Ca orice alt domeniu al relaţiei de căsătorie, banii pot fi administraţi
bine de ambii parteneri dacă există din partea amândurora interesul să se ajungă la o
concluzie creştină şi plină de înţelegere.

SCHIMBĂRI APĂRUTE ODATĂ CU NAŞTEREA

COPIILOR
Cuplurile care au reuşit să se acomodeze şi să aibă o relaţie fericită şi plăcută, sunt
adesea descumpănite la sosirea primului lor copil de schimbările majore care au loc şi
care cer o nouă acomodare.

43
 Această fază ar fi mai uşoară dacă tinerii părinţi ar putea percepe obiectiv
dinamica schimbărilor sociale, psihologice care au loc în majoritatea relaţiilor soţ - soţie
odată cu sosirea primului copil. Venirea unui copil în familie va duce la schimbarea
rutinei formate anterior şi soţii vor trebui să se gândească şi să lucreze la o rearanjare a
vieţii de familie. Vor apărea divergenţe noi între ei datorate priorităţilor diferite pe care le
au. Soţul a fost obişnuit să fie în centrul atenţiei soţiei lui; probabil soţia a lucrat înainte
de venirUea copilului, contribuind şi ea la venitul familiei. Acum el trebuie să se
obişnuiască cu faptul că soţia sa este mamă şi nu mai poate să-i acorde aşa de mult timp;
dacă soţia a lucrat, poate părea acum neîndemânatică şi neajutorată ca mamă a copilului
său. La rândul ei, soţia trebuie să se adapteze şi ea. Asemenea schimbări vor evolua pe
măsură ce copilul creşte sau se nasc următorii copii.
Foarte des se întâmplă ca un părinte să contramandeze o indicaţie dată de celălalt
şi aceasta este nesănătos pentru copil. Dacă mama îi spune copilului că nu are voie să se
joace cu mingea în casă şi tatăl îi spune că poate, apar câteva efecte nedorite: în primul
rând soţia resimte frustrarea înfrângerii pentru că autoritatea ei este subminată iar copilul
simte că poate să îi pună pe părinţi unul împotriva celuilalt. Apoi soţul care a produs
supărare soţiei lui slăbindu-i autoritatea, şi-a diluat-o şi pe a lui pe viitor, în faţa copilului.
Studiile efectuate în privinţa acomodării la cupluri căsătorite de o perioadă lungă
de timp au arătat, majoritatea, că problema adaptării lor este influenţată în primul rând de
educarea copiilor şi apoi de viaţa sexuală. Când cei doi tineri intră în căsătorie, fiecare
vine cu o mulţime de idei preconcepute, superstiţii şi prea puţine informaţii biblice şi
ştiinţifice în privinţa naşterii şi creşterii copilului. La venirea lui, însă, diferenţele de
atitudine produse de mediul diferit din care provin vor deveni evidente. Cea mai
răspândită sursă de tensiuni este părerea unuia dintre părinţi că celălalt îl răsfaţă şi îl
strică pe copil. Soţii îşi acuză soţiile că sunt prea îngăduitoare, iar soţiile se plâng că soţii
lor sunt prea severi şi aspri. Astfel, dacă există diferenţe de păreri în privinţa creşterii
copilului, amândoi părinţii au tendinţa să reacţioneze emoţional şi niciunul nu apreciază
felul în care gândeşte celălalt.
Nu acesta este modelul dat de Dumnezeu! Soţul este reprezentantul autorităţii, dar
în probleme de disciplină el trebuie să aibă o poziţie comună cu soţia lui. Părinţii înţelepţi
îşi asumă responsabilitatea de a-i călăuzi în viaţă pe copiii lor şi de aceea trebuie să
încerce să evite regulile arbitrare. Ei vor trebuii să se străduiască ca să ajungă la
înţelegere şi acord cu privire la felul în care vor dori să vadă transformări în
comportamentul copilului lor.

Unele soţii obişnuiesc să se plângă că soţii lor nu îşi asumă suficient de mult
responsabilitatea pentru educarea copiilor şi nu au destulă grijă de ei. Dumnezeu le-a
poruncit bărbaţilor evrei să-şi înveţe copiii: ”Si poruncile acestea pe care ţi le dau astãzi,
sã le ai în inima ta. Sã le întipãresti în mintea copiilor tãi, si sã vorbesti de ele când vei fi
acasã, când vei pleca în cãlãtorie, când te vei culca si când te vei scula. Sã le legi ca un
semn de aducere aminte la mâni, si sã-ţi fie ca niste fruntarii între ochi.” (Deut. 6:6-8)
Mamele erau cele care contribuiau la educarea lor. Astăzi, în cele mai multe
culturi, mama trebuie să asigure cea mai mare parte din educaţia copiilor, educaţie la care
tatăl îşi aduce aportul într-o mai mică măsură. Tatăl, la rândul lui, trebuie să-şi înveţe
copiii, să le îmbogăţească vieţile permiţându-i să-l cunoască cu adevărat.

44
 Tinerele mame pot fi atât de absorbite de bebeluşul de curând venit pe lume şi de
noile responsabilităţi care le ţin ocupate mult timp încât, tatăl poate simţii că a pierdut
afecţiunea soţiei lui; în asemenea cazuri, el se plânge că ea petrece prea mult timp cu
copilul. Probabil o va critica pentru metodele pe care le utilizează pentru educarea şi
disciplinarea copilului deoarece simte că ocupă locul doi. O asemenea comportare este
imatură dar obişnuită. Un soţ înţelegător îşi va da seama că organismul tinerei mame
trece prin transformări hormonale intense care se pot manifesta prin schimbări bruşte de
dispoziţie, lacrimi, incapacitatea de a face faţă situaţiilor. La sfârşitul zilei ea poate fi
epuizată de plânsul copilului, de efortul pe care îl necesită îngrijirea lui, dar şi de
continuarea activităţilor obişnuite legate de gătit, spălat şi cumpărarea alimentelor.
Într-un asemenea context, un tată înţelegător îşi va face timp să-şi legene copilul
în timp ce mama îşi trage răsuflarea sau face de mâncare. Ea este privată de multe ore de
odihnă în această perioadă şi are în plus responsabilitatea istovitoare a îngrijirii copilului.
Un soţ iubitor şi înţelegător va lua de pe umerii soţiei lui responsabilităţile inutile în
această perioadă de acomodare şi îşi va manifesta dragostea într-un mod practic realizând
că nu este copilul „ei” ci „al lor”.
O sută cincizeci de tineri au fost întrebaţi ce anume din casa părinţilor lor le-a
adus cea mai mare fericire când erau între 5 şi 12 ani. Primele şapte lucruri spuse de ei
sunt:
1. Fericirea părinţilor în familie.
2. Exprimarea dragostei pe care părinţii o aveau pentru ei.
3. Conştientizarea interesului pe care familia lor îl avea pentru ei.
4. Trăirea religiei în casa lor.
5. Faptul că mama era o bună gospodină.
6. Compania părinţilor lor.
7. Activităţile intreprinse împreună cu toată familia.

Copiii au nevoie de exprimarea deschisă şi directă a dragostei părinţilor lor faţă de

ei. Ei sunt reasiguraţi permanent că sunt iubiţi prin felul în care aceştia răspund
întrebărilor lor, ca şi prin exprimarea directă a dragostei. Siguranţa emoţională este o
trebuinţă psihologică vitală pentru copii, iar când ea este împlinită într-un mod adecvat
copilului respectiv i se oferă o temelie solidă pentru viaţă. Nimic nu poate înlocuii
fericirea, dragostea şi căldura părinţilor faţă de copil. Observaţi următoarea listă de
răspunsuri ale unor tineri care au fost întrebaţi despre evenimentul ce le-a adus cea mai
mare nefericire în copilărie:
1. Moartea sau îmbolnăvirea gravă a unui membru al familiei.
2. Certurile părinţilor.
3. Conflictul dintre punctele de vedere ale părinţilor.

Unul din cele mai frumoase cadouri pe care un părinte i le poate face copilului
este sentimentul că el este o valoare pentru familie, că este iubit şi că ei sunt mândri de el.
Copiii pot fi determinaţi să aibă complexe din cauza înfăţişării lor, a unor defecte sau
dizabilitaţi fizice; însă dacă problema este tratată corect în familie copilul nu va suferi de
pe urma ei. Alte anxietăţi ale copilului au de a face cu impresia că a fost făcut de ruşine în

45
faţa altora, ca de exemplu atunci când părinţii îl discută pe el şi trăsăturile lui de caracter
în prezenţa celorlalţi.
Unii copii au adesea temeri nefondate cum ar fi incendierea casei, moartea
părinţilor, teama că vor fi daţi spre adopţie, că vor fi părăsiţi sau răpiţi. Părinţii trebuie să
înţeleagă că aceste frământări sunt obişnuite, ei trebuind să-l liniştească pe copil astfel
încât acesta să nu sufere inutil. Taţii şi mamele pot să-şi pună mâinile peste copii, să-i
binecuvânteze şi să declare cu voce tare că sângele lui Isus este suficient ca să acopere
casa lor şi să asigure pace, un somn liniştit şi odihnă plăcută.
Copiii sunt uimitor de fragili din punct de vedere fizic şi emoţional. Ei pot avea
toate nevoile împlinite, de la naştere şi până la maturizare, şi totuşi să fie nefericiţi pentru
că nevoile emoţionale ale relaţiei părinte – copil nu au fost satisfăcute. Vestea bună este
aceea că părinţii care din lipsă de experienţă, cunoaştere sau înţelegere fac greşeli cu
copiii lor când aceştia sunt mici, mai pot repara aceste greşeli pe măsură ce ei înşişi se
maturizează şi încep să înţeleagă dezvoltarea copilului. Oricât de multe ar fi investiţiile în
folosul îngrijirii copilului, nimic nu poate lua locul sentimentului că este dorit cu
adevărat, că este înţeles ca individ şi că este o valoare în casă.

***
Concluzia este că Dumnezeu a hotărât ca bărbatul să aibă în femeie un partener
egal pentru căsătorie, partener care să-i ofere dragoste, prietenie şi un mediul prielnic de
creştere spirituală. Dumnezeu doreşte ca un cămin creştin să fie fericit şi să reflecte în el
bucuria pe care o dobândim când devenim parte componentă din casa lui Dumnezeu.
Acolo unde este dragoste, stabilitate emoţională şi educaţie creştină, familia poate trece
prin vremuri grele şi deosebit de dure fără ca acestea să lase urme.
Această unire în căsătorie aduce cu timpul copiii, care sunt primiţi cu drag, atent
îngrijiţi şi crescuţi de ambii părinţi. Copilul este învăţat căile Domnului şi este condus
înaintea lui Hristos, pentru a-L primii la o vârstă fragedă şi pentru a se încreade în El ca
Mântuitor al lui personal. Familia este biserica în miniatură şi ceea ce copilul învaţă în
familie despre trăirea principiilor creştine se va aplica la o scară mai largă în biserică.

Ambii părinţi dintr-un astfel de cămin îşi vor călăuzi copiii să se încreadă în
Dumnezeu ca Cel care poartă de grijă familiei în prezent şi alaturi de care care vor fi
veşnic împreună în Cerul Lui!

46