1

TEMA

FAPTE DE NATURĂ PENALĂ CE POT ATRAGE

RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARULUI PUBLIC

2
INTRODUCERE

Statutul funcţionarilor publici defineşte funcţionarul public prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) ca
fiind ,,persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică”. Potrivit dispoziţiilor statutare,
persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici
îşi păstrează calitatea de funcţionar public. Funcţia publică reprezintă, porivit dispoziţiilor art 2 alin. (1)
din Statut ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi
autorităţile administrative autonome.
Dispoziţiile Statutului nu se aplică tuturor celor numiţi într-o funcţie publică. Astfel, nu intră
sub incidenţa Statutului personalul contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor
publice, care desfasoara activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, intretinere-
reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de
putere publica; personalului salariat incadrat, pe baza increderii personale, la cabinetul demnitarului,
corpului magistratilor, cadrelor didactice, persoanelor numite sau alese in functii de demnitate
publica3.
În Codul penal al României noţiunea de funcţionar public are o accepţiune mult mai largă,
spre deosebire de accepţiunea consacrată în Statutul funţionarilor publici. Din perspectiva dreptului
penal, este lipsit de relevanţă titlul însărcinării şi modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare),
pentru existenţa calităţii de funcţionar public, fiind suficient ca subiectul activ al infracţiunii să
îndeplinească o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane
juridice de interes public.

3
Capitolul I. Consideratii generale despre administratia publica

Administratia publica reprezinta ansamblul activitatilor Presedintelui Romaniei, a Guvernului,

al autoritatilor administrative centrale si locale si a tuturor structurilor coordonate de acestea, prin care
se aduc la indeplinire legile sau se presteaza servicii publice in regim de putere publica.
Notiunea administratiei publice are un dublu sens:
- de organizare;
- de activitate.
In primul sens, prin administratie publica se intelege totalitatea mecanismelor, a organelor,
structurilor organizatorice, autoritatilor administratiei publice, care realizeaza o activitate cu un specific
bine conturat.
In acest sistem de organizare a administratiei publice intra:
- Presedintele Romaniei (reprezinta autoritatea administratiei publice si vegheaza la buna
functionare a autoritatilor publice);
- Guvernul (exercita conducerea generala a administratiei publice si este sef al acesteia);
- Ministerele;
- Alte organe ale administratiei centrale de specialitate;
- Organele administratiei publice descentralizate: prefectul, consiliile locale si judetene;
primarii; institutiile publice; regiile autonome etc.
In al doilea sens, prin administratie publica se intelege activitatea de organizare a executarii si
executarea directa si concreta a legilor, de catre partile acestui mecanism, respectiv activitatea
desfasurata de organele administratiei publice pentru indeplinirea atributiilor ce le revin.
O definitie completa a administratiei publice poate fi formulata astfel: Administratia publica este
activitatea de organizare si executare concreta a legii, cu caracter dispozitiv si prestator, realizata in
principal de organele administratiei publice, si in subsidiar si de celelalte organe ale statului, precum si
de organizatii particulare de interes public.
Administratia publica se realizeaza de catre acele structuri statale care formeaza sfera
executivului, functia executiva fiind exercitata prin intermediul organelor cuprinse in sistemul
administratiei publice. Ea reprezinta prestatorul de servicii pentru cetateni.Actele administrative pot fi
emise de orice autoritate publica, fara deosebire de natura lor juridica, Guvernul Romaniei exercitand
conducerea generala a administratiei publice. Din definitia data administratiei publice rezulta ca aceasta
consta in acte juridice si operatiuni materiale prin care se indeplinesc (executa) legile, fie prin emiterea

4
de acte normative subordonate legii, fie prin organizarea si prestarea efectiva si directa de servicii
publice.

1.1. Istoria administraţiei publice

Istoria administraţiei publice constituie un demers ştiinific care nu ar fi posibil fără laboriosul
efort al genera iilor de înaintaşi în investigarea vechiului drept românesc, efort concretizat şi în vastul
tratat apărut între anii 1980-1987 şi la care şi-au adus o contribuţie însemnată şi dascălii noştri şi
cărora le suntem mereu recunoscători şi faţă de care avem datoria de transmite pe mai departe făclia
arzătoarei pasiuni pentru această disciplină ştiinţifică.
Cercetarea administraţiei publice româneşti impune folosirea atât a metodei istorice, cât şi a
metodei comparate. Prin concepţie şi conţinut, această disciplină se bazează pe investigaţii ştiinţifice,
dar şi pe contribuţii ştiinţifice, pe experienţa şi gândirea înaintaşilor, deschizători de drumuri şi
reflecţii, instrumente de care ne-am folosit în lucrarea prezentă pentru a cuprinde cât mai multe
elemente din tezaurul politico-juridic românesc ce alcătuiesc patrimoniul cultural naţional al Patriei
noastre având ca finalitate: aflarea şi respectarea adev rului, pe de o parte, dar şi a demnit ii şi
interesului na ional, pe de altă parte.
Istoria administra iei publice are meritul de a ne reliefa conceptul de societate, conceptul de
sistem social, noţiuni privind instituţiile şi organizarea de stat, geneza şi evoluţia ideii de separare a
puterilor în stat, noţiunile de funcţie, organ şi putere politică, noţiunea de putere executivă, conceptul
de administraţie politică şi de birocraţie.
Istoria administra iei publice evidenţiază rolul administraţiei publice şi structurile
administraţiei publice în decursul istoriei, evoluţia administraţiei centrale şi locale, mecanismele şi
instituţiile angajate în funcţionarea administraţiei publice, rolul şi viitorul administraţiei publice
româneşti în contextul integrării europene a ţării noastre.

1.2. NOȚIUNI DE BAZĂ

NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ETIMOLOGIE ŞI NOŢIUNE
În literatura de specialitate, pornindu-se de la punctul de vedere exprimat de David H.
Rosenbloom 14
că „administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de definit, dar
oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite cum ar putea fi realizată”, s-a apreciat că
5
administraţia publică este o categorie aşa de abstractă şi variată, încât poate fi descrisă în termeni
diferiţi.
Unanim recunoscut e faptul că din punct de vedere etimologic termenul de „administraţie”
provine din limba latină, „administer” traducându-se prin agent, ajutător, servitor sau, într-un alt sens,
instrument.
Cuvântul „administer” s- a format din rădăcina „minus”-„minor” care înseamnă mai puţin şi din
prefixul „ad” care arată direcţia, „sensul” şi subliniază starea de inferioritate în raport de „magister”,
care se traduce prin „cel care comandă”, superiorul, şeful, cuvânt care s-a format din „magis” care
înseamnă mai mult.
Tot în limba latină verbul „administro” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce, a dirija.
Dicţionarul limbii române reţine pentru verbul „a administra” explicaţia: a conduce, a cârmui,
iar pentru „administraţie” – totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau
serviciu, care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii sau agent economic.
În limbaj uzual termenul „administraţie” este utilizat în mai multe sensuri. Prin administraţie se
poate înţelege: conţinutul principal al activităţii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care
înfăptuiesc puterea executivă, conducerea unei instituţii publice, un compartiment (direcţie, serviciu,
birou) dintr-o instituţie publică etc.
Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice s-au axat pe
clarificarea noţiunii de administraţie publică.
Parte componentă a istoriei fiecărui stat, studiul administraţiei publice implică o serie de
conexiuni pe care le are cu diverse laturi ale vieţii social-politice, în funcţie de epoca istorică la care se
raportează studiul în cauză, aceasta datorită faptului că orice tip de administraţie este rezultatul direct al
mediului social respectiv.
Noţiunea de administraţie publică a condus la o diversitate de definiţii, în funcţie de diferiţi
factori precum evoluţia istorică, mediul economic, social şi politic în care aceasta s-a dezvoltat.
Doctrina identifică trei mari sensuri de abordare a noţiunii de administraţie publică15:
1.din perspectiva corelaţiei ei cu activitatea executivă - administraţia este o componentă a puterii
executive, fără a fi singura componentă a acesteia;
2.din punct de vedere funcţional şi organic - este un ansamblu de activităţi şi mijloace prin care
anumite persoane morale urmăresc satisfacerea unei nevoi de interes general;
3.prin prisma scopurilor, mijloacelor sale şi regimului juridic specific - care presupune realizarea
interesului public prin intermediul său cu sprijinul puterii publice16.

6
 1.3. ORGANZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Datorită faptului că administraţia publică - ca activitate - se realizează printr-o multitudine de
forme organizatorice, care grupează categorii întregi de oameni (personalul), sistemul administraţiei
publice este unul de organizare socială, bazat pe relaţii care există între aceşti oameni ce realizează o
activitate specifică.
Prin sistem al administraţiei publice înţelegem totalitatea organelor, autorităţilor,instituţiilor
şi serviciilor care realizează activitatea de administraţie publică, de organizare a executării şi de
executare în concret a legii şi între care se stabilesc raporturi juridice ce asigură funcţionalitatea,
coerenţa întregului sistem.
În ceea ce priveşte administraţia publică, multitudinea autorităţilor administrative ale statului -
şi ale colectivităţilor locale - determină ordonarea, în vederea realizării funcţiilor pe care acestea le au,
în baza a două criterii şi anume: criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică şi criteriul
competenţei materiale sau funcţional, căruia îi corespunde structura funcţională.
Criteriul teritorial23 presupune organizarea sistemului administraţiei publice în raport cu
teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind, într-o viziune tradiţională, temeiul
împărţirii organelor administraţiei publice în organe centrale şi organe locale, după raza teritorială în
care pot acţiona.
Teritoriul element fundamental al statului este organizat, sub aspect administrativ, în comune,
oraşe şi judeţe. Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi teritorial-administrative.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin
comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile
economice, social-culturale, geografice şi demografice.
Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai dezvoltat din
punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele au un număr mai mare de
locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau
care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate, în condiţiile legii, ca municipii. În
cazul municipiilor, prin lege se pot organiza şi delimita subdiviziuni administrativ-teritoriale, cum sunt
în prezent sectoarele municipiului Bucureşti.
Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în funcţie de
condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de legăturile culturale tradiţionale
ale populaţiei.

7
 Criteriul funcțional presupune organizarea administraţiei publice într-un sistem construit din
organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în care îşi desfăşoară activitatea.
Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte cărora li s-au încredinţat sarcinile
administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea sarcinilor administraţiei publice pe elementele
componente ale acesteia.
Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost create cu o
competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate domeniile şi sectoarele vieţii
sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.
1.4. PRINCIPIILE ȘTIINȚEI ADMINISTRATIVE
În ştiinţa administraţiei şi în activitatea din administraţia publică sunt utilizate, atât principii cu
un caracter general, aplicabile în toate domeniile de activitate administrativă, cât şi principii specifice,
anumitor activităţi din acest domeniu, precum: organizarea; conducerea şi aplicarea metodelor.
PRINCIPII GENERALE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt:

- administraţia publică este în serviciul cetăţeanului;

- administraţia publică se subordonează interesului public;
- adaptarea administraţiei trebuie să se raporteze la mediul în care îşi desfăşoară activitatea;
- cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare;
- respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice;
- asigurarea profesionalizării funcţiunii publice;
- creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi structurii
administrative.

8
 Capitolul II. Legea 188/1999
Criterii de clasificare

Functiile publice se clasifica dupa cum urmeaza:

a) functii publice generale si functii publice specifice;

b) functii publice din clasa I, functii publice din clasa a II-a, functii publice din clasa a III-a;
c) functii publice de stat, functii publice teritoriale si functii publice locale.
(2) Functiile publice generale reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu caracter
general si comun tuturor autoritatilor si institutiilor publice, in vederea realizarii competentelor lor
generale.
(3) Functiile publice specifice reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu
caracter specific unor autoritati si institutii publice, stabilite in vederea realizarii competentelor lor
specifice, sau care necesita competente si responsabilitati specifice.
(4) Echivalarea functiilor publice specifice cu functiile publice generale, in conditiile legii, se
face prin statutele speciale prevazute la art. 5 alin. (1) sau, la propunerea autoritatilor si institutiilor
publice, de Agentia Nationala a Functionarilor Publici.
Art. 8. - (1) Functiile publice de stat sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, in
cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si in cadrul
autoritatilor administrative autonome.
(2) Functiile publice teritoriale sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, in cadrul
institutiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale
administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale.
(3)Functiile publice locale sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, in cadrul
aparatului propriu al autoritatilor administratiei publice locale si al institutiilor publice subordonate
acestora.
Art. 9. - Functiile publice se impart in 3 clase, definite in raport cu nivelul studiilor necesare
ocuparii functiei publice, dupa cum urmeaza:
a) clasa I cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii universitare de licenta
absolvite cu diploma, respectiv studii superioare de lunga durata, absolvite cu diploma de licenta sau
echivalenta;

9
 b) clasa a II-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de
scurta durata, absolvite cu diploma;
c) clasa a III-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii liceale, respectiv
studii medii liceale, finalizate cu diploma de bacalaureat.
Art. 10. - (1) Dupa nivelul atributiilor titularului functiei publice, functiile publice se impart in
trei categorii dupa cum urmeaza: a) functii publice corespunzatoare categoriei inaltilor functionari
publici;
b) functii publice corespunzatoare categoriei functionarilor publici de conducere;
c) functii publice corespunzatoare categoriei functionarilor publici de executie.

CAP.III Funcţionarul public şi răspunderea acestuia;

Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici
Art. 64. - Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage
răspunderea disciplinar ă, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
Art. 65. - (1) Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare
funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege
constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
(2) Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absenţe nemotivate de la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi
interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

10
k) stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării
cererilor acestora.
(3) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioad ă de până la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia
publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
d) trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioad ă de până la un an, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
e) destituirea din funcţia publică.
(4) La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii
disciplinare, împrejur ările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii,
comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în
antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prezentei legi.
(5) Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterilor.
Art. 66. - (1) Sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 65 alin. (3) lit. a) se poate aplica direct de către
conduc ătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care
funcţionează cel în cauză.
(2) Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 65 alin. (3) lit. b)-e) se aplică de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină.
(3) Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a primului-ministru,
prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale,
pentru cei prevăzuţi la art. 11 lit. g), la propunerea comisiei de disciplină.
(4) Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după
audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub
sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o
declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.
Art. 67. - (1) În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină. În funcţie
de numărul funcţionarilor publici din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, comisia de
disciplină se poate constitui pentru o singură autoritate sau instituţie publică sau pentru mai multe.
(2) În alcătuirea comisiei de disciplină intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care

11
sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii vor
fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.
(3) Fiecare comisie de disciplină are un preşedinte, care nu face parte din reprezentanţii prevăzuţi la
alin. (2), desemnat de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu consultarea sindicatului
reprezentativ sau, după caz, a funcţionarilor publici.
(4) În cazul constituirii unei comisii de disciplină comune pentru mai multe autorităţi sau instituţii
publice, aceasta va fi compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai acestor autorităţi sau instituţii
publice, desemnaţi în condiţiile alin. (2). În acest caz, preşedintele comisiei de disciplină se
desemnează în condiţiile alin. (3), pe baza propunerii comune a conducătorilor autorităţilor şi
instituţiilor publice.
(5) Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 7 înalţi funcţionari publici.
(6) Comisiile de disciplină sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să
propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective.
(7) Modul de constituire a comisiilor de disciplină, componen ţa, atribuţiile, modul de sesizare şi
procedura de lucru a acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici.
Art. 68. - Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios
administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
Art. 69. - (1) Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o
administrează.
(2) Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului
public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii.
(3) Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri:
a) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor
publici;
b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de disciplină;
c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;
d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau categoriei
funcţionarilor publici de conducere;
e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.
(4) Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:

12
a) funcţionarului public interesat;
b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
c) preşedintelui comisiei de disciplină;
d) altor persoane prevăzute de lege.
Art. 70. - (1) Sancţiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:
a) în termen de 6 luni de la aplicare, sancţiunea disciplinar ă prevăzută la art. 65 alin. (3) lit. a);
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sancţiunile disciplinare
prevăzute la art. 65 alin. (3) lit. b)-d);
c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la art. 65 alin. (3) lit. e).
(2) Radierea sancţiunilor disciplinare prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se constată prin act administrativ
al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.
Art. 71. - (1) Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia
au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
(2) Împotriva procesului-verbal de constatare a contraven ţiei şi de aplicare a sancţiunii funcţionarul
public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscrip ţie îşi are sediul autoritatea sau
instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.
Art. 72. - Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Art. 73. - (1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art.
72 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorit ăţii sau instituţiei publice a unui
ordin sau a unei dispozi ţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după
caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa
instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de
imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

13
Art. 74. - (1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau
în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
(2) În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor
prevăzute la art. 50 lit. h), conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea
funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.
(3) Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul
în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din
funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută
anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
(4) În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină
competentă.

14