Italia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Italia

Republica italiană

Repubblica Italiana

Drapelul Italiei Stema Italiei

Imn:

MENIU

0:00

Geografie

Suprafață

- Total 301.338 km²

Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.810 m)

Cel mai jos punct Q3687778[*] (-3,44 m)

Cel mai mare oraș Roma

Vecini San Marino

Vatican

Franța

Elveția
 Austria

Slovenia

Malta

Fus orar UTC+1/+2

Populație

Densitate 201,7 loc/km²

- Estimare 2016 60.599.936

Limbi oficiale Italiana[ib 1]

Etnonim Italian, Italiancă, Italieni

Guvernare

Sistem politic Republică

Președinte Sergio Mattarella[2]

Prim-ministru Giuseppe Conte

Legislativ Parlamentul Republicii Italiene

Capitala Roma

Istorie

Unificarea Italiei

Economie

PIB (PPC) 2014

- Total $2150 miliarde

- Pe cap de locuitor 35.463 dolar Geary-Khamis[5]

PIB (nominal) 2017

- Total 1.934.797.937.411,3 dolari americani[3]

- Pe cap de locuitor 29.957,8 dolari americani[4]

IDU 0,873

Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]

Coduri și identificatori

Cod CIO ITA

Cod mobil 222

Prefix telefonic +39[ib 3]

ISO 3166-2 IT

Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]

1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de Sud, slovena în provinciile

Gorizia și Trieste; franceza în Valea Aostei

2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia, Euro este acceptat la plată, deși acolo moneda oficială este francul elvețian.

3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul pentru Elveția (+41)

4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Italia face parte

Prezență online

site web oficial

 Modifică date / text

Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica italiană (în italiană Repubblica italiana),[7][8][9][10] este un stat unitar, republică parlamentară, aflat în Europa de sud. Ea
acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”).[11][12] Cu 61 de milioane de locuitori, este a
cincea cea mai populată țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată[13] și are a treia cea mai mare economie din zona Euro și a opta din lume după PIB nominal. [14]

Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas centrul
politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor
barbare, dar începând cu secolul al XI-lea, numeroase orașe-stat italiene⁠(en) au început să înflorească practicând navigație, comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are
originile în Italia medievală).[15] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da
Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.[16]Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca
marilor descoperiri pentru europeni.[17] Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a făcut să cadă
ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.[18] Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea.[18]

După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea⁠(en) pentru independența Italiei s-au soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.[19] Începând cu
sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind Mare Putere.[20][21] Italia sudică și
rurală au rămas în mare parte însă excluse de la industrializare, alimentând o diaspora⁠(en) mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză
economică și agitație socială, care a favorizat apariția unei dictaturi fascisteîn 1922. Participarea ulterioară la al Doilea Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară,
distrugere economică și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și s-a bucurat de o explozie economică⁠(en), devenind astfel una dintre cele mai
dezvoltate țări[22][23][24][25] și a cincea economie a lumii până în 1990. [26]

Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale[27] și este astfel considerată a fi o putere regională majoră. [28][29][30] Italia este unul dintre membrii fondatori și
unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[31] fiind membră și a mai multor instituții internaționale, între
care ONU,[32] NATO,[33] OCDE, OSCE, OMC,[34] DAC⁠(en), G4⁠(en), G6⁠(en), G7, G8, G10⁠(en), G20,[35] a Uniunii Mediteranei,[36] a Consiliului Europei,[34] a Inițiativei Central-
Europene,[37] ASEM[38] și a Uniting for Consensus⁠(en).[39]

Cuprins

 1Etimologie

 2Istorie

o 2.1Preistoria și antichitatea

o 2.2Evul Mediu

o 2.3Începutul Epocii Moderne

o 2.4Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial

o 2.5Regimul fascist

o 2.6Italia republicană

 3Geografie

o 3.1Mediul

o 3.2Clima

 4Politică

o 4.1Guvernul

o 4.2Justiția

 4.2.1Forțele polițienești

o 4.3Relații externe

o 4.4Armata

o 4.5Împărțire administrativă

 5Economie

o 5.1Infrastructura

o 5.2Știința și tehnologia

 6Demografie

o 6.1Grupuri etnice

o 6.2Limbile

o 6.3Educație

o 6.4Religie

o 6.5Sănătate

 7Cultură

o 7.1Arhitectură

o 7.2Artele vizuale

o 7.3Literatură și teatru

o 7.4Muzica

o 7.5Cinematografia

o 7.6Sport

o 7.7Modă și design

o 7.8Bucătăria

 8Note de completare
  9Note bibliografice

 10Legături externe

 11Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate. [40] Conform uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[41] a fost împrumutat prin greaca
antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[42] Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei [43] și apărea adesea în luptă cu lupoaica
romană ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social.[44] Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel
după Italus⁠(en),[45] legendă amintită și de Aristotel[46] și Tucidide.[47]

Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui Antioh din Siracuza⁠(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi:
provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria⁠(en) și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte
din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins
asupra întregii peninsule până la Alpi.[48]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Italiei.

Preistoria și antichitatea [modificare | modificare sursă]

Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[49] urmată de sosirea omului modern acum circa
40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și
mulți alții – erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[50]

Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[51][52][53][54] iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr.au fost înființate colonii grecești de-a lungul
coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[55] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[56]

Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[57][58] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la
granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat
puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă. [59] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[60] Imperiul Roman de
Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru,[61] în timp ce Imperiul Roman de
Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de ani. [62]

Evul Mediu [modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[63] urmați în secolul al VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[64] Invazia unui alt trib
germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a
peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea.[65] Francii au contribuit și la
formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state
italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[66]
Castel del Monte
⁠(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală⁠(en). Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și
Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea. [67] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul
german Frederic Barbarossa în bătălia de la Legnano,[68] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-
porturi s-au constituit în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze
rutele comerciale către Orient.[69]

În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și
bizantine din Italia sudică.[70] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de
Anjou⁠(en) și, începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[71] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state independente denumite Giudicati⁠(en),[72] deși unele părți din
insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate
o treime din populație.[73][74] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii,
curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[75]

Începutul Epocii Moderne [modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul
denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori
care înființau dinastii locale.[76] Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri⁠(en), bande de soldați aduși din toată
Europa, mai ales germani și elvețieni, cu comandanți italieni. [77] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la apariția Florenței⁠(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454
ai păcii de la Lodi⁠(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani. [78]

Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor
dominante, ca familia Medici din Florența,[79][80] și migrația cărturarilor greci⁠(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor
otomani.[81][82][83] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au
răspândit însă rapid în Europa de Nord⁠(en), Franța⁠(en), Anglia⁠(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către
navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a
produs un declin economic accentuat al peninsulei. [84]

După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai
întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei.[85]Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a
început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele
importante din Europa.[86] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere
regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de
către elitele dominante.[18] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar⁠(en) al Imperiului
Francez,[87] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din
1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care au
caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.[88]

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial [modificare | modificare sursă]
Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26 octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă
Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război.[89] Acest Prim Război pentru Independența Italiei⁠(en) a fost pierdut
de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În 1859, Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de
această dată aliat cu Franța în al Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud. [90][91]

În 1860–1861, generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și Sicilia, [92] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul
Italiei la 17 martie 1861. În 1866, Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Participarea Italiei la acest conflict este considerată a fi un al Treilea Război pentru
Independența Italiei⁠(en), Italia reușind de această dată să anexeze Veneto.[93][94] În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război
Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal⁠(en).[95]

Statutul Albertin⁠(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și
fără proprietăți.[96] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale. [96]În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați. [97] Italia
nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp
ce Partidul Socialist Italian⁠(en) își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a
transformat într-o putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[98]

Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una
defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante, inclusiv Carniola Interioară⁠(en), fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți
din Imperiul Otoman.[99] Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind
pierderi grele. În cele din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto.
Victoria italiană a marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.[100][101][102]

În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [103] iar regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-
Germain, Rapallo⁠(en) și Roma⁠(en), Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una
„mutilată”.[104] Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[104] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.[105]

Regimul fascist [modificare | modificare sursă]

Articol principal: Italia Fascistă.

Agitațiile socialiste⁠(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia. [106] Clasa politică liberală se temea de o revoluție
de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de
stat („Marșul asupra Romei”).[107] Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini
prim ministru.[108][109] În următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura.[110][111] Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice
internaționale, și au inspirat dictaturi similare în Germania Nazistă[112] și în Spania Franchistă.[113]

În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonezși l-a
susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a anexat Albania⁠(en), care era de facto protectorat italian încă de la independența sa.[114] Italia a intrat în al Doilea Război
Mondial la 10 iunie 1940.[115] După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele pierzându-și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa
de Nord.[116]

Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[117] ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie. [118] La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat.[119] Germanii
au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului.[118]

În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență,
denumită Resistenza.[120][121] Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat. [122] Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în
conflict,[123] iar economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea.[124]

Italia republicană [modificare | modificare sursă]

 ⁠(en) ai Uniunii Europene.
Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori

Italia a devenit republică după un referendum[125] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot.[126] Fiul
lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare
parte din Veneția Iuliană⁠(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste⁠(en), care a fost în 1954 împărțit între cele două țări. [127] Italia și-
a pierdut și posesiunile coloniale.[128]

Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști [129] s-au dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații
lui Alcide De Gasperi.[130] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO.[33] Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a
bucurat de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”. [131] În 1957, Italia a devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în
1993 să devină Uniunea Europeană (UE).[31]

Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții Ani de Plumb⁠(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din
1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic.[132][133][134] Anii de Plumb au
culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna⁠(en) din 1980, în care au murit 85 de oameni. [135]

În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-
democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume, [136] fiind
primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB. [137][138]

La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem
denumit Tangentopoli⁠(en)) descoperită de anchetele Mani pulite⁠(en) – au cerut reforme radicale.[139] Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de
guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva facțiuni.[140] Comuniștii s-au
reorganizat ca o forță social-democrată.[141]

În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano
Prodi),[142] țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică. [143] În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza
economică a fost una dintre principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. [144] Guvernul premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al
lui Mario Monti.[145] În aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma
tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo Renzi,[146] Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale
importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală. [147]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Italiei.
Hartă fizică a Italiei

Italia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între meridianele de 6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează
cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind delimitată în principal de lanțul Munților Alpi, cuprinzând Valea Padului și Câmpia Venețiană⁠(en). La sud, ea cuprinde în întregime Peninsula
Italică și două mari insule mediteraneene — Sicilia și Sardinia — alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San Marino și Vatican sunt enclave în Italia, în timp ce Campione
d'Italia este o exclavă italiană în Elveția.[148]

Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și 7.200 km² este apă.[8] Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră,[8] cu 740 km de coastă
la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța (476 km), Austria (404 km), Slovenia (218 km) și Elveția (698 km). San Marino (37 km) și Vatican (3,4 km), ambele
enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră. [8] Italia are în total 1.836,4 km² de graniță terestră.[8]

Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera nordică, unde se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[149] Padul, cel mai lung curs de apă
din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța și traversează Câmpia Padului în drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci lacuri
sunt: Garda (367,94 km²), Maggiore (212,51 km², pe granița cu Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena (113,55 km²).[150]

Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană.

Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre care patru sunt
activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus
orașele Pompeii și Herculanum.[151]Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi Flegrei⁠(en), la nord-vest de
Napoli.[152]

Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara platoului continental
eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon Venosta (parțial), aflate în bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di
Lei constituie parte a bazinului Rinului, iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african. [153]

Mediul [modificare | modificare sursă]

Hartă a parcurilor naționale din Italia.

După rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze problematica mediului. După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe locul 84 în lume la
sustenabilitate ecologică.[154] Parcurile naționale acoperă circa 5% din suprafața țării. [155] În ultimul deceniu, Italia a devenit unul dintre cei mai mari producători mondiali de energie regenerabilă,
clasându-se pe locul al patrulea în lume după capacitatea instalată de producție de energie solară[156][157] și pe locul al șaselea la capacitatea de producție de energie eoliană.[158]Energiile
regenerabile reprezintă astăzi 12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de 17% pentru anul 2020. [159]
Peisaj deluros în Toscana.

Poluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara ajungând în anii 1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de
carbon.[160] Astăzi, Italia este al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de carbon.[161][a] Traficul rutier și congestia sa în zonele metropolitane continuă să producă grave probleme de
sănătate și de mediu, chiar dacă concentrațiile de smog s-au redus dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un fenomen din ce în ce mai rar și nivelele de dioxid de
sulf sunt în scădere.[162]

Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea industrială și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în mod repetat în
ultimii ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate întotdeauna prin mijloace legale și au produs ef ecte permanente asupra sănătății locuitorilor zonelor afectate, așa cum
este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut și câteva reactoare nucleare între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la Cernobîl și a unui referendum pe această
temă⁠(en),[163] programul nuclear a fost oprit, decizie asupra căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactoare nucleare cu tehnologie franceză. Acestea au fost
și ele anulate după un referendum convocat în urma accidentului nuclear de la Fukushima.[164]

Despăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare au condus la o importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat prin dezastre
ecologice majore, ca scurgerea din Barajul Vajont⁠(en) din 1963,[165] și scurgerile de noroi de la Sarno din 1998 și de la Messina din 2009.[166]

Clima [modificare | modificare sursă]

Italia de sud are climă mediteraneană.

Datorită întinderii mari pe longitudine și datorită configurației interne predominant montane, clima Italiei este deosebit de diversă. În mare parte din regiunile nordice și centrale continentale,
clima are caracteristici de la subtropicale umede până la continentale umede și oceanice. În particular, clima văii Padului este predominant continentală, cu ierni geroase și veri
călduroase.[167][168]

Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile climatice din
zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai înalte și ale văilor din interior, în special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai umed
și adesea să cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în general uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii pe timp de
iarnă variază de la 0 °C în Alpi până la 12 °C în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se încadrează între 20–30 °C.[169]

Politică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Politica Italiei.
Președintele Sergio Mattarella; și prim-ministrul Giuseppe Conte

Din 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a fost abolită în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della Repubblica),
actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei. [170] El este ales în funcție pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele Parlamentului reunite în ședință
comună.[171] Italia are o constituție democratică, elaborată de Adunarea Constituantă formată de forțele antifasciste care au contribuit la înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil
Italian.[172]

Guvernul [modificare | modificare sursă]

Palazzo Montecitorio
⁠(en), sediul Camerei Deputaților.

Italia are un sistem de guvernare parlamentar, bazat pe un sistem de vot cu reprezentare proporțională. Parlamentul este bicameral, dar cele două camere, Camera Deputaților (cu sediul
în Palazzo Montecitorio⁠(en)) și Senatul⁠(en) (cu sediul în Palazzo Madama⁠(en)), au aceleași puteri. Primul ministru, denumit Presidente del Consiglio dei Ministri, este șeful guvernului.
Primul ministru și cabinetul său sunt numiți de către președinte, dar trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului. [171]

Deși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare, primul ministru italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici parlamentare. Primul
ministru nu poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate demite miniștri (acestea fiind prerogative exclusive ale președintelui) și are nevoie de un vot de aprobare din partea Consiliului de
Miniștri—deținătorul puterii executive efective—pentru majoritatea activităților politice. [171]

O particularitate a Parlamentului Italiei este reprezentarea acordată cetățenilor italieni cu domiciliul în străinătate: 12 deputați și șase senatori aleși în patru circumscripții distincte ale diasporei.
Senatul Italian este și el caracterizat de existența unui număr mic de senatori pe viață⁠(en), numiți de președinte „pentru merite patriotice deosebite în domeniile social, științific, artistic sau
literar”.[173] Foștii președinți sunt senatori pe viață din oficiu. [173]

Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia și Mișcarea Cinci Stele. La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri din cele 630
disponibile în Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat. [174] Mare parte din restul locurilor au fost obținute de o platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de
partidul de extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate sau de partidele ce participă la alegeri doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului⁠(en), Partidul Popular din Tirolul de
Sud⁠(en), Vallée d'Aoste⁠(en) și Marele Sud⁠(en).[174] La 15 noiembrie 2013, 58 de parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.[175]

Justiția [modificare | modificare sursă]

⁠(en)
Curtea Supremă de Casație .
Sistemul juridic italian se bazează pe dreptul roman, modificat de codul napoleonian și de statutele ulterioare. Curtea Supremă de Casație⁠(en)este cea mai înaltă instanță din Italia pentru
apeluri în cazuri civile și penale.[176] Curtea Constituțională a Italiei⁠(en) (Corte Costituzionale) decide cu privire la constituționalitatea legilor[171] și este o inovație postbelică.

De la apariția lor la jumătatea secolului al XIX-lea, criminalitatea organizată⁠(en) a infiltrat viața economică și socială a multor regiuni din sudul țării, cea mai notorie fiind Mafia Siciliană, care
avea apoi să se extindă și peste hotare, inclusiv în Statele Unite. [177] Veniturile Mafiei ar putea ajunge la 9%[178][179] din PIB-ul Italiei.[180] Un raport din 2009 a identificat 610 de comune cu
prezență mafiotă puternică, în care locuiesc 13 milioane de italieni și în care se produce 14,6% din PIB.[181][182] Gruparea calabreză 'Ndrangheta, astăzi poate cea mai puternică organizație
mafiotă italiană, controlează circa 3% din PIB-ul țării.[183] Cu toate acestea, la 0,013 omucideri la mia de locuitori, Italia are doar a 47-a rată a crimelor dintr-un grup de 62 de țări,[184] clasându-se
și pe locul 47 din 65 de țări la rata violurilor, cifre relativ scăzute comparativ cu alte țări dezvoltate. [185]

Forțele polițienești [modificare | modificare sursă]

Carabinieri călare in Milano.

Există în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel național. Polizia di Stato⁠(en) (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a Italiei. [186] Pe lângă munca de patrulare
și atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și autostrăzile și supraveghează securitatea transportului feroviar, a podurilor și căilor fluviale. [187] Carabinieri este o organizație de
tipul jandarmeriei, cu atribuții polițienești. Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate. [188] Guardia di Finanza⁠(en), (în traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea
Ministerului Economiei și Finanțelor, cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică și judiciară.[189] Corpo Forestale dello Stato⁠(en)(Departamentul
Forestier al Statului) este responsabil cu aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale sunt cele de a aplica legile braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de
animale protejate, și de a preveni incendiile forestiere. [190]

Relații externe [modificare | modificare sursă]

Matteo Renzi cu președintele american Barack Obama.

Italia este membru fondator al Comunității Europene, astăzi devenită Uniunea Europeană (UE),[31] și al NATO.[33] Italia a fost primită în ONU în 1955,[32] și este stat membru și puternic susținător
al mai multor organizații internaționale, cum ar fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația Mondială a Comerțului, Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei, și Inițiativa Central Europeană.[34] A asigurat președinția prin rotație a unor astfel de organizații: în 1994 la CSCE (un predecesor al OSCE); G8;
și la Uniunea Europeană între iulie și decembrie 2003.[191]

Italia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și pentru activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari desfășurați în
operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și NATO în 25 de țări. [192]Italia a desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de menținere a păcii
din Somalia, Mozambic⁠(en), și în Timorul de Est⁠(en) și susține operațiuni NATO și ONU în Bosnia⁠(en), Kosovo și Albania⁠(en).[192] Italia a desfășurat peste 2.000 de soldați în Afganistan în
cadrul Operațiunii Enduring Freedom⁠(en) (OEF) din februarie 2003. Italia susține încă eforturile internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar își retrăsese contingentul militar de
circa 3.200 de soldați în noiembrie 2006, păstrând doar personal civil și misiuni umanitare. În august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de soldați în Liban în contextul misiunii ONU
de menținere a păcii⁠(en) UNIFIL⁠(en).[193] Italia este unul dintre cei mai mari finanțatori ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60 de milioane de euro doar în 2013.[194]

Armata [modificare | modificare sursă]

Portavionul MM Cavour
⁠(en)

Armata⁠(en), Marina⁠(en), Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri formează împreună Forțele Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de președintele Italiei.
Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar.[195] În 2010, armata italiană avea 293.202 de cadre militare active, [196] dintre care 114.778 la Carabinieri.[197] Cheltuielile totale cu armata
efectuate de guvernul italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a strategiei de codiviziune nucleară în cadrul NATO⁠(en), Italia
găzduiește 90 de bombe nucleare americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și Aviano⁠(en).[198]

Armata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008. Cele mai cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de infanterie Dardo⁠(en),
distrugătorul de tancuri Centauro⁠(en) și tancul Ariete, iar între vehiculele aeriene folosite se numără elicopterul Mangusta, recent desfășurat în misiuni ONU. Ea are la dispoziție și un număr
mare de tancuri Leopard 1 și blindate M113⁠(en).[199]

⁠(en).
Un Eurofighter Typhoon operat de Forțele Aeriene Italiene

Marina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule aeriene. [200] Ea este echipată din 10 iunie 2009 cu un portavion mai mare
(Cavour⁠(en)),[201] distrugătoare,[202] submarine[203] și fregate.[204] După intrarea în NATO în 1949, Marina Italiană a luat parte la numeroase coaliții de menținere a păcii în lume.[205]

Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția militară ale Italiei. Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de diferite ministere pentru
funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a siguranței și ordinii publice este supervizată de Ministerul Afacerilor Interne.[206]

Împărțire administrativă [modificare | modificare sursă]

Articole principale: Regiunile Italiei și Provinciile Italiei.

Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite domenii. Regiunile
sunt împărțite mai departe în 110 provincii (province) sau orașe metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune (comuni).[207]
 Apulia
Basilicata
Calabria
Sicilia
Molise
Campania
Abruzzo
Lazio
Umbria
Marche
Toscana
Sardinia
Emilia-Romagna
Liguria
Piemont
Friuli
Venezia Giulia
Valea
Aostei
Tirolul de Sud
Trentino
Veneto
Lombardia
Marea Adriatică
Marea Ionică
 Marea Mediterană
Marea Tireniană
Marea Ligurică

Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație

Abruzzo L'Aquila 10.763 1.342.177

Valea Aostei Aosta 3.263 128.129

Apulia Bari 19.358 4.090.577

Basilicata Potenza 9.995 587.680

Calabria Catanzaro 15.080 2.011.537

Campania Napoli 13.590 5.833.131

Emilia-Romagna Bologna 22.446 4.429.766

Friuli-Venezia Giulia Trieste 7.858 1.235.761

Lazio Roma 17.236 5.724.365

Liguria Genova 5.422 1.616.993

Lombardia Milano 23.844 9.909.348

Marche Ancona 9.366 1.564.886

Molise Campobasso 4.438 319.834

Piemont Torino 25.402 4.456.532

Sardinia Cagliari 24.090 1.675.286

Sicilia Palermo 25.711 5.050.486

 Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație

Toscana Florența 22.993 3.749.074

Trentino-Tirolul de Sud Trento 13.607 1.036.639

Umbria Perugia 8.456 906.675

Veneto Veneția 18.399 4.936.197

Economie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Economia Italiei.

Noul Ferrari 488 GBT

⁠(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și exportatori de autovehicule.

Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată din lume. [208]

Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri.
Italia face parte din zona Euro(albastru închis), și din piața unica europeană.

Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din lume.[14]Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.[34]

Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul comerțului mondial și exporturilor.[209][210][211] Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume
după calitatea vieții[23] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro. [212] Rata șomajului, 11,9% în noiembrie
2016, este a patra din zona Euro.[213] Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator, [214]și pentru un sector agricol mare și competitiv.[215] În 2010 Italia a fost cel mai mare
producător mondial de vinuri.[216] Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar. [217][218][219]

Italia este a șasea țară din lume la producția industrială, [220] fiind caracterizată de prezența unui număr mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca
dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districte industriale ce reprezintă coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un
sector al industriei producătoare adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe
de altă parte mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de
muncă.[221]

Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume. [222] Cele mai strânse legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care efectuează circa 59% din
comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%). [8] Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid crescătoare
sectoare ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume
și a șasea ca venituri din turism.[223]

Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele
structurale.[224] După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii 1970, [225] și o încetinire progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000. [226][227] Eforturile politice
de revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei
(174%).[228] Cu toate acestea, cea mai mare parte din datoria publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei,[229] iar nivelul datoriilor personale este mult
mai scăzut față de media OCDE.[230]

Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud. [231] Ea se poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la nivelul comunelor din
nord și cele din comunele din sud.[232]

În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie. [233][234][235] Mai mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în lume [236] din cauza
birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul
țării.[237] Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-se pe locul 60 în lume.[238] Crima organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde
de euro și 7% din PIB-ul Italiei.[239]

Infrastructura [modificare | modificare sursă]

Tren de mare viteză Frecciarossa 1000

⁠(en) al FS⁠(en), care atinge viteza maximă de 400 km/h,[240] cel mai rapid tren din Italia și din Europa.

În 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde de euro, și a angajat 935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce privește rețeaua de drumuri, în
2002 existau 668.721 km de drumuri la nivel național, între care 6.487 km de autostrăzi, în proprietatea statului dar administrate privat de către Atlantia⁠(en). În 2005, prin rețeaua națională de
drumuri au circulat 34.667.000 de automobile (590 de vehicule la mia de locuitori) și 4.015.000 vehicule de marfă. [241]

Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato⁠(en), totaliza în 2013 16.752 km de cale ferată,[242] dintre care 11.969 electrificați. [242]

Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile. În 2004, funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano
și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă
aeriană civilă de circa 389.000 unități și o flotă comercială de 581 de nave. [241]

Știința și tehnologia [modificare | modificare sursă]

Galileo este recunoscut ca părinte al științei moderne, fizicii și astronomiei de observație. [243]

De-a lungul secolelor, Italia a fost leagănul comunității științifice care a produs numeroase descoperiri în domeniul fizicii și altor științe. În timpul Renașterii, polimați italieni ca Leonardo da
Vinci (1452–1519), Michelangelo (1475–1564) și Leon Battista Alberti (1404–1472) au adus importante contribuții într-o gamă variată de domenii, între care biologia, arhitectura și
ingineria. Galileo Galilei (1564–1642), fizician, matematician și astronom, a jucat un rol major în Revoluția Științifică. Între realizările sale se numără progrese esențiale în
dezvoltarea telescopului și a observațiilor astronomice realizate de el, și în cele din urmă triumful copernicanismului față de modelul ptolemaic.[244]

Alți astronomi, ca Giovanni Domenico Cassini (1625–1712) și Giovanni Schiaparelli (1835–1910) ai venit cu importante descoperiri despre Sistemul Solar. În matematică, Joseph Louis
Lagrange (născut Giuseppe Lodovico Lagrangia, 1736–1813) a activat și înainte de a părăsi Italia. Fibonacci (c. 1170 – c. 1250), și Gerolamo Cardano (1501–1576) au făcut progrese
fundamentale în matematică. Luca Pacioli a fost fondatorul contabilității în lume.[245] Fizicianul Enrico Fermi (1901–1954), laureat al Premiului Nobel, a condus echipa din Chicago care a
dezvoltat primul reactor nuclear⁠(en) și a rămas în istorie și pentru numeroasele sale contribuții în domeniul fizicii, inclusiv contribuția la dezvoltarea teoriei cuantice și a fost una dintre figurile
de referință în crearea armei nucleare. El, Emilio G. Segrè (1905–1989) (care a descoperit elementele technețiu și astatin, precum și antiprotonul),[246], Bruno Rossi (1905–93), pionier în
domeniul razelor cosmice și astronomiei cu raze X. [247] și mulți alți fizicieni italieni au fost obligați să plece din Italia în anii 1930 de către legile fasciste împotriva evreilor⁠(en).

Alți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile sale la teoria moleculară, mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui Avogadro), Evangelista
Torricelli (inventatorul barometrului), Alessandro Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo Marconi (inventatorul radioului), Ettore Majorana(care a descoperit fermionii
Majorana⁠(en)), Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru Fizică 1984 pentru munca ce a condus la descoperirea particulelor W și Z⁠(en) la CERN). În biologie, Francesco Redi a fost primul care a
contestat teoria generării spontane, demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris în detaliu 180 de paraziți; Marcello Malpighi a fondat anatomia microscopică, Lazzaro
Spallanzani a efectuat importante cercetări asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor și teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari realizări includ descoperirea aparatului Golgi, a
deschis calea acceptării teoriei neuronului⁠(en); Rita Levi-Montalcini a descoperit factorul de creștere a nervilor⁠(en) (primind în 1986 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină). În
chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1963 pentru munca sa în domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul Wolf pentru Fizică pentru descoperirea
dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în 1947. Ennio de Giorgi a rezolvat problema lui Bernstein⁠(en) pe tema suprafețele minime⁠(en) și a nouăsprezecea problemă a lui Hilbert⁠(en) despre
regularitatea soluțiilor ecuațiilor eliptice cu derivate parțiale⁠(en), pentru care a primit Premiului Wolf pentru Matematicăîn 1990.[248]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Demografia Italiei.

Harta densității populației în Italia.

La începutul lui 2013, Italia avea 60.656.000 de locuitori. [249] Densitatea populației, de 202,7 locuitori/km²,[250] este mai mare decât în majoritatea țărilor Europei de Vest. Distribuția populației
este însă foarte neomogenă. Cele mai dens populate zone sunt Valea Padului (unde trăiește aproape jumătate din populația țării) și zonele metropolitane Roma și Napoli, în timp ce unele
regiuni vaste, cum ar fi Alpii și Apeninii, podișurile din Basilicata și insula Sardinia, sunt foarte rarefiat populate. [251]
Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de creștere a fost extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre sudul rural către
orașele din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a miracolului economic italian⁠(en) din anii 1950–1960. Fertilitatea ridicată și o rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după
care au început să scadă dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de
ani.[252]Ulterior, însă, în Italia rata natalității a crescut semnificativ.[253] Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de 1,18 copii pe femeie în 1995 la 1,41 în 2008. [254] Se așteaptă
ca rata fertilității totale să ajungă la 1,6–1,8 în 2030.[255]

De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă de emigrație. Între 1898 și 1914, anii de vârf ai diasporei italiene⁠(en), circa 750.000 italieni au emigrat în
fiecare an.[256] Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este considerată a fi cea mai mare migrație în masă din vremurile contemporane.[257] Ca urmare, astăzi peste 4,1 milioane
de cetățeni italieni trăiesc în străinătate, [258] iar cel puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte din strămoși italieni trăiesc în afara țării, predominant în
Argentina,[259] Brazilia,[260] Uruguay,[261] Venezuela,[262] Statele Unite,[263] Canada,[264] Australia,[265] și Franța.[266]

vizualizare discuție modificare

• •

vizualizare discuție modificare

• •

Cele mai mari orașe din Italia

Estimări Istituto Nazionale di Statistica la 31 decembrie 2013

Numel Numel
Lo e Regiu Po Lo e Regiu Po
c orașul ne p. c orașul ne p.
ui ui
1 Roma Lazio 2.869.461 11 Veneția Veneto 264.534
2 Milano Lombardia 1.324.169 12 Verona Veneto 259.966
3 Napoli Campania 989.111 13 Messina Sicilia 241.997
4 Torino Piemont 902.137 14 Padova Veneto 209.678
Friuli-Venezia
5 Palermo Sicilia 678.492 15 Trieste 204.849
Giulia
6 Genova Liguria 596.958 16 Taranto Apulia 203.257
7 Bologna Emilia-Romagna 384.202 17 Brescia Lombardia 193.599
8 Florența Toscana 377.207 18 Prato Toscana 191.268
9 Bari Apulia 322.751 19 Parma Emilia-Romagna 187.938

Napoli

Roma

10 Catania Sicilia 315.576 20 Reggio Calabria Calabria 184.937

Torino

Milano

Grupuri etnice [modificare | modificare sursă]

Populația de străini rezidenți în Italia.[267]

Uniunea Europeană (29,2%)

 Europa non-UE (24,2%)

Africa de Nord (14,9%)

Asia de Sud (8,8%)

Asia de Est (8%)

America Latină (7,7%)

Africa Subsahariană (6,7%)

Altele (0,5%)

Imigranți după țară

Țară 2013[268]

1.081.400
România

495.709
Albania

454.773
Maroc

256.846
China

219.050
Ucraina

Filipine 162.655

Republica Moldova 149.434

De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere lingvistic și cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini.[269] Cifra actuală de circa
4,9 milioane de străini rezidenți,[270] alcătuind circa 8,1% din totalul populației, include peste jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți străini—imigranți de a doua generație, dar
exclude străinii care au dobândit naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696. [271]

Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat; în 2008, acesta era estimat la cel puțin 670.000.[272] De la căderea zidului Berlinului și, mai recent, după
extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în
special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia),
valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în special China[273] și Filipine) și din America Latină
(în special din America de Sud).[274]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[275]) sunt înregistrați oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de imigranți după țara
de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000 de oameni. Numărul românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network sugera în
2007 că la acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion. [276] Albanezii au început să sosească mai ales după căderea regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților
albanezi; ei traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul. [277]

În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia provenea din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania (0,06%). [278]Distribuția
imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în zonele nordice și centrale ale țării (cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc în jumătatea sudică a peninsulei și în
Sicilia.[278]

Limbile [modificare | modificare sursă]

Distribuția geografică a limbii italiene în lume:

limbă maternă

limbă secundară sau neoficială

Minorități italofone

Limba oficială a Italiei este italiana.[279] Se estimează că există circa 64 de milioane de vorbitori materni ai limbii italiene [280][281][282] în timp ce numărul total de vorbitori, cuprinzându-i și pe cei
care o folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de milioane. [283] În Italia sunt numeroase dialecte regionale, forma literară a limbii italiene fiind bazată pe dialectul
florentin.[284] Standardizarea s-a extins și mai mult în anii 1950 și 1960 datorită creșterii economice și a dezvoltării mass media și televiziunii[285] (postul național RAI a contribuit la promovarea
limbii italiene standard).[286]

Sunt recunoscute câteva limbi minoritare: albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, franceza, provensala, friulana, ladina, occitana și sarda (conform legii numărul 482 din 15
decembrie 1999).[287] Franceza este cooficială în Valea Aostei—deși în realitate acolo se vorbește mai mult provensala.[288] Germana are același statut în Tirolul de Sud, la fel ca ladina în
anumite părți ale acelei provincii precum și în Trentinoul vecin. Slovena este oficial recunoscută în provinciile Trieste, Gorizia și Udine.[289]

Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror limbă maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de Statistică, româna este cea mai
frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă maternă (21,9% din numărul rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi
materne în comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din locuitorii străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai mici
de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[290]

Educație [modificare | modificare sursă]

Universitatea din Bolognaeste cea mai veche instituție academică din lume, fiind înființată în 1088.

Educația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani, [291] și constă din cinci etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola primaria), școala gimnazială
(scuola secondaria di primo grado), liceul (scuola secondaria di secondo grado) și studiile universitare (università).[292] Școlile superioare postuniversitare sunt instituții independente similare
cu Grandes écoles din Franța și care oferă pregătire avansată și programe de cercetare prin cursuri de tip universitar, fiind dedicate studiilor postuniversitare și postdoctorale.
Universitatea Sapienza din Roma este cea mai mare universitate din Europa după numărul de studenți. [293]

Italia găzduiește o gamă largă de universități, colegii și academii. Înființată în 1088, Universitatea din Bologna este cea mai veche din lume.[294] În 2009, Universitatea din Bologna era,
conform The Times, singura din Italia în primele 200 din lume. Universitatea Bocconi din Milano a fost clasată între cele mai bune 20 de academii economice din lume de către The Wall Street
Journal, în special datorită programului de MBA, care în 2007 o făcea să fie pe locul 17 în lume la preferințele de recrutare a absolvenților de către marile companii multinaționale.[295] Bocconi a
fost clasată de Forbes pe primul loc în lume la categoria specială a raportului preț-calitate.[296] În mai 2008, Bocconi a depășit mai multe universități economice aflate tradițional în topurile
mondiale în clasamentul studiilor de management alcătuit de Financial Times, ajungând pe locul 5 în Europa și 15 în lume. [297]

Alte universități teoretice și tehnice de top sunt Universitatea Politehnică din Torino, Politecnico di Milano (care în 2011 era pe locul 48 în clasamentul mondial al universităților tehnice alcătuit
de QS World University Rankings[298]), Universitatea Sapienza din Rome (aflată pe locul 33 în Europa în 2005, [299] și aflată în primele 50 de colegii din Europa și primele 150 din lume [300] iar în
2013, Center for World University Rankings a plasat-o pe locul 62 în lume și pe primul loc în Italia în World University Rankings.[301]) și Universitatea din Milano. Aceasta din urmă este singura
membră din Italia a Ligii Europene a Universităților de Cercetare, un grup prestigios de douăzeci de universități europene centrate pe cercetare.[302]

Conform National Science Indicators (1981–2002), bază de date produsă de Research Services Group cu liste de statistici ale citărilor și rezultatelor pentru peste 90 de țări, Italia are o
producție peste medie de lucrări științifice (ca număr de articole scrise cu cel puțin un autor din Italia) în științele spațiale (9,75% din lucrările din lume provin din Italia), matematică (5,51% din
lucrări), informatică, neuroștiințe și fizică; cea mai mică producție de lucrări, dar tot aflată peste media mondială, se înregistra în domeniile științelor sociale, psihologiei și psihiatriei, economiei
și afacerilor.[303]

Religie [modificare | modificare sursă]

Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, catedrala diecezei Romei, scaunul eclesiastic al Papei.

Bazilica Sfântul Petru

Romano-catolicismul este, de departe, cea mai mare religie din țară, deși catolicismul nu mai este oficial religie de stat.[304] În 2010, ponderea italienilor ce se identificau ca romano-catolici era
de 81,2%.[305]

Sfântul Scaun, jurisdicția episcopală a Romei, conține guvernul central al întregii Biserici Romano-Catolice, cuprinzând diverse agenții esențiale pentru administrație. Diplomatic, ea este
recunoscută de alte subiecte ale legii internaționale ca entitate suverană, condusă de Papă, care este și episcop al Romei, și cu care se pot întreține relații diplomatice.[306][307] Adesea denumit
incorect „Vatican”, Sfântul Scaun nu este aceeași entitate, Cetatea Vaticanului fiind doar teritoriul actual administrat de Sfântul Scaun, existent ca stat începând cu anul 1929; Sfântul Scaun
datează din vremurile de început ale creștinismului, și înainte de a fi redus la teritoriul Vaticanului, a cuprins Statele Papale.[306] Ambasadorii se acreditează oficial pe lângă „Sfântul Scaun” și nu
pe lângă Vatican, iar reprezentanții papali în străinătate sunt recunoscuți ca reprezentanți ai Sfântului Scaun, nu ai Vaticanului.[306]

Între cultele creștine minoritare din Italia se numără ortodocși, valdezi⁠(en) și protestanți. În 2011, existau în Italia circa 1,5 milioane de creștini ortodocși, reprezentând 2,5% din populație; [308] O
jumătate de milion de penticostali și evanghelici (dintre care 400.000 sunt membri ai Adunărilor Domnului⁠(en)), 235.685 de martori ai lui Iehova,[309] 30.000 de valdezi,[310] 25.000 de adventiști
de ziua a șaptea, 22.000 de mormoni, 15.000 de baptiști (plus circa 5.000 de baptiști liberi), 7000 de luterani, 4000 de metodiști (afiliati Bisericii Valdeze).[311]

Una dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii fiind prezenți în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de secole evrei expulzați din alte țări, mai
cu seamă din Spania. Ca urmare a Holocaustului, însă, circa 20% din evreii italieni și-au pierdut viața.[312] Coroborat cu emigrația ce a precedat și a succedat al Doilea Război Mondial, aceasta
a făcut ca în Italia să mai rămână o comunitate de circa 28.400 de evrei. [313]

Imigrația în creștere la începutul secolului al XXI-lea a fost însoțită de o creștere a religiilor necreștine. În 2010, în Italia erau 1,6 milioane de musulmani, adică 2,6% din populație.[314] În plus,
sunt peste 200.000 de credincioși ai religiilor din subcontinentul indian, existând 70.000 de Sikh având 22 de gurdwara⁠(en) în toată țara,[315] 70.000 de hinduiști și 50.000 de budiști.[316] Se
estimează a exista 4900 de Bahá'í în Italia la nivelul anului 2005.[317]

Ca măsură de protecție a libertății religioase, statul italian transferă o parte din impozitul pe venit comunităților religioase recunoscute, conform unui regim denumit „opt la mie” (Otto per mille).
Sunt permise donații comunităților creștine, evreiești, budiste și hinduiste; islamul rămâne însă exclus, deoarece nicio comunitate musulmană nu a semnat încă un concordat cu statul
italian.[318] Contribuabilii care nu doresc să finanțeze nicio religie contribuie cu partea lor la sistemul de asigurări sociale. [319]

Sănătate [modificare | modificare sursă]

Statul italian derulează un sistem universal public de asigurări sanitare începând cu anul 1978. [320] Sistemul de ansamblu este unul mixt public-privat. Partea publică este reprezentată
de Servizio Sanitario Nazionale, organizat sub egida Ministerului Sănătății și administrat prin instituții deconcentrate la nivel regional. Cheltuielile sanitare din Italia reprezentau peste 9% din
PIB în 2008, puțin peste media țărilor OCDE de 8,9%.[321]

Sistemul sanitar italian a fost clasat în 2000 pe locul 2 în lume, [320][322] după ce în 1997 fusese pe locul 3. [323] Italia are a opta speranță de viață din lume, conform datelor din 2013. [324] Ca și în
multe alte țări occidentale, Italia se confruntă cu o creștere a proporției persoanelor supraponderale sau obeze, 34,2% dintre italieni declarându-se supraponderali și 9,8% considerându-se
obezi.[325] Ponderea fumătorilor era în 2008 de 22%. [326] Fumatul în spațiile publice (baruri, restaurante, cluburi de noapte și birouri) este restricționat din 2005 la zone special ventilate. [327]

Cultură[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cultura Italiei.

Orasul Veneția, construit pe 117 de insule

Turnul înclinat și Domul din Pisa

Palatul Regal Caserta

Divizată politic și geografic de secole până la unificarea din 1861, Italia și-a dezvoltat o cultura unică, modelată de o multitudine de obiceiuri regionale și de centre locale de putere și
patronaj.[328] În Evul Mediu și în Renaștere, mai multe curți concurau pentru atragerea celor mai buni arhitecți, artiști și cărturari, producând astfel un imens patrimoniu de monumente, picturi,
muzică și literatură.[329]

Italia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă țară din lume, și are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe perioade diferite. Țara a avut o influență
culturală foarte largă pe plan mondial, și datorită numeroșilor italieni emigrați în alte țări. Mai mult, în toată țara se află circa 100.000 de monumente de orice fel (muzee, palate, clădiri, statui,
biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case istorice și situri arheologice). [330]

Arhitectură [modificare | modificare sursă]

Italia are un stil arhitectonic foarte larg și divers, ce nu poate fi clasificat doar după perioadă, ci și după regiune, având în vedere divizarea Italiei în mai multe state regionale până la 1861.
Aceasta a creat o diversitate și un eclectism a designului arhitectural. [331]

Italia este cunoscută pentru considerabilele realizări din arhitectură, [331] cum ar fi construcția de arcuri, domuri și structuri similare în Roma Antică, fondarea mișcării renascentiste în
arhitectură între sfârșitul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea, a cărei origini îi este atribuită lui Filippo Brunelleschi.[332] Este țara de origine a palladianismului⁠(en), un stil de construcții care
a inspirat mișcări cum ar fi arhitectura neoclasică⁠(en), și a influențat stilul în care nobilii și-au construit conacele de la țară în toată lumea, în special în Regatul Unit, Australia și SUA între
sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea. În Italia se găsesc unele dintre cele mai spectaculoase opere de arhitectură din Occident, cum ar fi Colosseumul, Bazilica Sfântul
Petru din Roma, catedrala din Milano, catedrala din Florența, turnul înclinat din Pisa și clădirile din Veneția. Arhitectura italiană a influențat în mare măsură arhitectura mondială. Arhitectul
britanic Inigo Jones⁠(en), inspirat de designul clădirilor și orașelor italiene, a readus ideile arhitecturii renascentiste italiene în Anglia secolului al XVII-lea, inspirat fiind de Andrea Palladio.[333]În
plus, un stil inspirat din cel italian, modelat în special pe arhitectura Renașterii, a fost popular în Statele Unite în secolul al XIX-lea.[334][335]

Artele vizuale [modificare | modificare sursă]

Cina cea de Taină de Leonardo da Vinci: ea și Mona Lisa sunt cele mai celebre, mai des reproduse și mai parodiate portret și, respectiv, pictură religioasă din toate timpurile. [336]

Istoria artelor vizuale italiene face parte din istoria picturii occidentale. Arta romană a fost influențată de Grecia și poate fi considerată în parte o succesoare a picturii antice grecești. Pictura
romană are însă și unele caracteristici unice și importante. Singurele picturi romane care s-au păstrat până astăzi sunt picturi murale, multe găsite în vilele din Campania, în Italia sudică.
Aceste picturi pot fi grupate în 4 „stiluri” sau perioade principale[337] și multe conțin primele exemple de trompe-l'œil, pseudo-perspectivă și peisaj pur.[338]

Pictura pe lemn a devenit mai frecventă în perioada romanescă⁠(en), sub influența icoanelor bizantine. [339] Către mijlocul secolului al XIII-lea, arta medievală și pictura gotică au devenit mai
realiste,[340] apărând și interesul pentru ilustrarea volumului și perspective în Italia cu Cimabue și discipolul său Giotto.[341] Ei sunt considerați a fi cei mai mari doi maeștri ai picturii în cultura
occidentală.[341]

David de Michelangelo

Mulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a lungul perioadei dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o importantă influență în afara
granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca Paolo Uccello, Fra Angelico, Masaccio, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Filippo Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da
Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un nivel superior prin utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și proporțiilor, și prin dezvoltarea
unui rafinament fără precedent al tehnicilor de desen și pictură. [342]Michelangelo a fost un sculptor activ între 1500 și 1520, și între marile sale capodopere se numără David, Pietà, Moise. Alți
sculptori renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca Della Robbia, Donatello, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.[343]

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Renașterea Înaltă⁠(en) a adus o artă stilizată denumită manierism. În locul compozițiilor echilibrate și al abordării raționale a perspectivei, care caracterizau
arta de la începutul secolului al XVI-lea, manieriștii căutau instabilitate, artificiu și îndoială. Chipurile și gestica imperturbabile ale lui Piero della Francesca și liniștitele Fecioare ale lui Rafael
sunt înlocuite cu expresiile tulburi ale lui Pontormo și cu intensitatea emoțională a lui El Greco. În secolul al XVII-lea, între cei mai mari pictori ai barocului italian⁠(en) se
numără Caravaggio, Annibale Carracci, Artemisia Gentileschi, Mattia Preti, Carlo Saraceni și Bartolomeo Manfredi. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, rococoul italian⁠(en) a fost inspirat în
principal de rococoul francez, Franța fiind țara fondatoare a acestui stil particular, cu artiști ca Giovanni Battista Tiepolo și Canaletto. Sculptura neoclasică italiană, prin nudurile lui Antonio
Canova, s-a concentrat pe aspectul idealist al mișcării.[344]

În secolul al XIX-lea, marii pictori romantici italieni erau Francesco Hayez, Giuseppe Bezzuoli și Francesco Podesti. Impresionismul a fost adus în Italia din Franța de către Macchiaioli⁠(en), în
frunte cu Giovanni Fattori, și Giovanni Boldini; realismul — de Gioacchino Toma și Giuseppe Pellizza da Volpedo. În secolul al XX-lea, cu futurismul, în principal reprezentat de operele
lui Umberto Boccioni și Giacomo Balla, Italia a redevenit epicentru al evoluției artistice în pictură și sculptură. Futurismului i-au urmat picturile metafizice ale lui Giorgio de Chirico, care a
exercitat o puternică influență asupra suprarealiștilor și generațiilor de artiști ce le-au urmat.[345]

Literatură și teatru [modificare | modificare sursă]

Articol principal: Literatura italiană.

Dante, ilustrat între muntele Purgatoriului și orașul Florența, arată celebra introducere Nel mezzo del cammin di nostra vita într-un detaliu al picturii lui Domenico di Michelino, 1465.

Baza limbii italiene moderne a fost stabilită de poetul florentin Dante Alighieri, a cărui operă de căpătâi, Divina Comedie, este considerată a fi între cele mai de seamă manifeste literare
produse în Europa în Evul Mediu. În Italia de astăzi au trăit numeroase personalități ale literaturii universale: Giovanni Boccaccio, Giacomo Leopardi, Alessandro Manzoni, Torquato
Tasso, Ludovico Ariosto și Francesco Petrarca, al căror vehicul de exprimare cel mai binecunoscut, sonetul, a fost creat în Italia.[346]

Între filosofii de marcă se numără Giordano Bruno, Marsilio Ficino, Niccolò Machiavelli și Giambattista Vico. Romanul lui Carlo Collodi din 1883, Aventurile lui Pinocchio, este cea mai
cunoscută operă literară clasică pentru copii scrisă de un autor italian. Figurile literare moderne, laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură sunt poetul naționalist Giosuè Carducci în 1906,
scriitoarea realistă Grazia Deledda în 1926, dramaturgul modern Luigi Pirandello în 1936, poeții Salvatore Quasimodo în 1959 și Eugenio Montale în 1975, satiristul și dramaturgul Dario Fo în
1997.[347]

Teatrul italian își trage originile din tradiția romană, la rândul său puternic influențată de cea grecească; ca și multe alte genuri literare, dramaturgia romană a tins să adapteze și să traducă din
cea grecească.[348] De exemplu, Phaedra lui Seneca s-a bazat pe cea a lui Euripide,[349] și multe dintre comediile lui Plaut erau traduceri directe ale operelor lui Menandru.[348] Din secolul al XVI-
lea și până în cel al XVIII-lea, Commedia dell'arte a fost o formă de teatru de improvizație⁠(en), încă interpretat și astăzi. Trupele ambulante de actori își amenajau o scenă în aer liber și țineau
spectacole de jonglerie, acrobație și, cel mai adesea, de scenete amuzante pe baza unui repertoriu de personaje cunoscute, cu o acțiune vag definită, denumit canovaccio.[350]

Muzica [modificare | modificare sursă]

Giacomo Puccini, compozitor italian ale cărui opere, între care La bohème, Tosca, Madama Butterfly și Turandot, sunt printre cele mai frecvent interpretate din lume în repertoriile standard. [351][352]

De la muzica populară⁠(en) la cea clasică, muzica a jucat mereu un rol important în cultura italiană. Instrumentele asociate muzicii clasice, între care pianul și vioara, au fost inventate în Italia,
și multe dintre formele de artă muzicală, cum ar fi simfonia, concertul și sonata, își găsesc rădăcinile în inovațiile din muzica italiană a secolelor al XVI-lea–al XVII-lea.[353]

Cei mai celebri compozitori din Italia sunt compozitorii renascentiști Palestrina și Monteverdi, compozitorii baroci Scarlatti, Corelli și Vivaldi, compozitorii clasici Paganini și Rossini, și
compozitorii romantici Verdi și Puccini.[353] Compozitori italieni moderni, ca Berio și Nono⁠(en) s-au dovedit importanți în dezvoltarea muzicii experimentale și electronice.[353] Deși tradiția muzicii
clasice este încă puternica în Italia, după cum demonstrează numeroasele teatre de operă din țară, cum ar fi La Scala din Milano și San Carlo din Napoli, și interpreți ca pianistul Maurizio
Pollini și tenorul Luciano Pavarotti, italienii apreciază și scena muzicii contemporane. [353]
Luciano Pavarotti, unul din cei mai celebri tenori ai tuturor timpurilor.

Italia este celebră ca loc de naștere al operei.[354] Opera italiană⁠(en) se crede că a apărut la începutul secolului al XVII-lea, în orașe italiene ca Mantova și Veneția.[354] Ulterior, lucrări și piese
compuse de compozitori italieni din secolele al XIX-lea și al XX-lea, ca Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi și Puccini, sunt între cele mai celebre opere scrise vreodată și sunt astăzi interpretate în
opere din toată lumea.[355] Opera La Scala din Milano este și ea una dintre cele mai bune din lume. [356] Între celebrii cântăreți italieni de operă se numără Enrico Caruso și Alessandro Bonci.[357]

Introdus în anii 1920, jazzul a căpătat o bază deosebit de puternică în Italia, și a rămas popular în ciuda politicilor culturale xenofobe ale regimului fascist. [358] Astăzi, cele mai notabile centre de
muzică jazz din Italia sunt Milano, Roma și Sicilia. Ulterior, Italia a ajuns în avangarda rockului progresiv din anii 1970, prin formații ca PFM [359] și Goblin⁠(en). Italia a fost și o țară importantă în
dezvoltarea muzicii disco și electronice, italo-disco, cunoscut pentru sunetul futuristic și utilizarea sintetizatoarelor și mașinilor de ritm, unul dintre cele mai vechi genuri de muzică dance
electronică, dar și a formelor europene de disco alături de Euro disco⁠(en) (care avea să influențeze alte genuri, ca Eurodance și Nu-disco).[360]

Producători și compozitori ca Giorgio Moroder⁠(en), laureat a trei Premii ale Academiei Americane de Film pentru muzica sa, au avut o influență importantă în dezvoltarea muzicii dance
electronice.[361] Astăzi, muzica pop italiană își ține anual principalul festival la Sanremo, sursă de inspirație pentru concursul de cântec Eurovision,[362] și Festivalul a Două
Lumi⁠(en) la Spoleto.[363] Cântăreți ca diva pop Mina, artistul clasic crossover Andrea Bocelli, laureata premiului Grammy Laura Pausini, și artistul de anvergură europeană Eros Ramazzotti au
reputație internațională.[364]

Cinematografia [modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cinematografia italiană.

Takeshi Kitano cu Leul de Aur de la festivalul de film de la Veneția, unul dintre cele mai prestigioase și mai mediatizate festivaluri de film din lume[365]

Istoria cinematografiei italiene a început la câteva luni după ce frații Lumière începuseră proiecțiile de filme. Primul film italian avea câteva secunde și îl arăta pe Papa Leon al XIII-lea dând o
binecuvântare către cameră. Industria italiană de film s-a născut între 1903 și 1908 cu trei companii: Società Italiana Cines, Ambrosio Film și Itala Film. Au urmat și alte companii în Milano și
Napoli. În scurt timp, aceste prime companii au ajuns la o calitate rezonabilă a producțiilor, care au început să se vândă și în afara Italiei. Cinematografia a fost utilizată apoi de Benito
Mussolini, care a înființat celebrul studio Cinecittà din Roma pentru producția de propagandă fascistă în preludiul celui de al Doilea Război Mondial. [366]

După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs de export până la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori de film cunoscuți ai acestei
perioade au fost Vittorio De Sica, Federico Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și
capodopere ale cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții de biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc apogeul filmelor
neorealiste, ce reflectau starea precară a Italiei postbelice. [367][368]

Pe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o nouă formă de neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri de film, cum ar fi peplum și
apoi western spaghetti, care au fost populare în deceniile anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena italiană a dispărut din atenția cineaștilor la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu
ocazia lansării unor filme ca La vita è bellaîn regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo Troisi și La grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino.[369]

Sport [modificare | modificare sursă]

Articol principal: Sportul în Italia.
Azzurri la Campionatul Mondial de Fotbal 1982 (unul dintre cele patru câștigate de Italia).

Cel mai popular sport în Italia este, de departe, fotbalul.[370] Echipa națională de fotbal a Italiei, poreclită Squadra Azzurra este una dintre cele mai de succes astfel de echipe, fiind de patru
ori campioană mondială (1934, 1938, 1982 și 2006).[371] Cluburile italiene au câștigat 27 de trofee europene, federația italiană fiind astfel cea mai titrată în fotbalul european, iar primul eșalon în
întrecerea între cluburi, Serie A, se clasează pe locul 4 în Europa, întrecerile sale fiind urmărite în toată lumea.[372]

Alte sporturi de echipă populare în Italia sunt voleiul, baschetul și rugby-ul.[373] Echipele naționale masculină și feminină de volei s-a clasat adesea în primele patru din lume, [374][375] iar liga este
considerată una cele mai bune ligi din lume. [376] Echipa națională de baschet a Italieia obținut aurul la Eurobasket 1983 și EuroBasket 1999, precum și argintul la Olimpiada din 2004.[377] Liga
italiană este considerată a fi una dintre cele mai competitive din Europa. [378] Rugby-ul are și el un nivel ridicat de popularitate, mai ales în nordul țării.[379] Echipa naționalăconcurează în Turneul
celor Șase Națiuni,[380] și participă regulat la Campionatul Mondial de Rugby.[381] Conform clasamentului dat publicității de International Rugby Board la data de 6 iunie 2016, Italia se clasează
pe locul al 14-lea la nivel mondial.[382]

Mașina lui Felipe Massa la Marele Premiu al Italiei din 2008.

Italia are o lungă tradiție și în sporturile individuale. Ciclismul este un sport foarte cunoscut în țară.[383] Italienii au câștigat Campionatele Mondiale⁠(en) de mai multe ori decât cei din orice altă
țară cu excepția Belgiei. Giro d'Italia este o celebră cursă ciclistă pe distanță lungă ținută în luna mai a fiecărui an, și constituie una dintre cele trei Mari Tururi Cicliste⁠(en), alături de Tour de
France și Vuelta a España, fiecare durând aproximativ trei săptămâni. Schiul alpin este și el un sport foarte răspândit în Italia, aici fiind mai multe stațiuni de sporturi de iarnă, destinații populare
pe plan mondial pentru schiori.[384] Schiorii italieni au obținut rezultate bune la Jocurile Olimpice de Iarnă, la Cupa Mondială FIS de Schi Alpin⁠(en), și la Campionatele
Mondiale⁠(en). Tenisul are un public fidel în Italia, și în același timp este al patrulea cel mai practicat sport la nivel național.[385] Mastersul de la Roma, inițiat în 1930, este unul dintre cele mai
prestigioase turnee din lume. Tenismenii profesioniști italieni au câștigat Cupa Davis în 1976 și Fed Cup în 2006 și 2009. Sporturile cu motor sunt și ele deosebit de populare în Italia, această
țară câștigând de departe cele mai multe mari premii de motociclism. Scuderia Ferrari este cea mai veche echipă de raliuri din lume, concurând din 1948, și cea mai titrată echipă de Formula
1 din istorie, cu 15 titluri mondiale la piloți și 16 la constructori. [386][387]

Istoric, Italia a avut mult succes și la Jocurile Olimpice, luând parte la prima Olimpiadă modernă și la 47 de ediții din cele 48. Sportivii italieni au câștigat 522 de medalii la Jocurile Olimpice de
Vară, și alte 106 la Jocurile Olimpice de Iarnă, având în total 628 de medalii, dintre care 235 de aur, ceea ce îi clasează pe locul cinci în istoria olimpică [c] și pe locul șase la numărul de medalii.
Țara a găzduit două Olimpiade de Iarnă (în 1956 și 2006) și una de Vară (în 1960) și concurează pentru organizarea Olimpiadei din 2024. [388]

Modă și design [modificare | modificare sursă]

Deodorant Gucci

Moda italiană are o lungă tradiție și este considerată a fi una dintre cele mai importante din lume. Milano, Florența și Roma sunt principalele capitale ale modei italiene. Conform Top Global
Fashion Capital Rankings 2013 realizat de Global Language Monitor⁠(en), Roma s-a clasat pe locul șase în lume, iar Milano pe 12. [389] Marile firme italiene de modă, cum ar fi de
exemplu Gucci, Armani, Prada, Versace, Valentino, Dolce & Gabbana, Missoni, Fendi, Moschino, Max Mara, Trussardi și Ferragamo sunt considerate între cele mai reputate case de modă din
lume. Revista de modă Vogue Italia este și ea una dintre cele mai prestigioase din lume. [390]

Italia este între primele țări din lume la design, în special design interior, arhitectural, industrial și urban. Țara a dat lumi mai mulți designeri celebri de mobilier, cum ar fi Gio Ponti și Ettore
Sottsass, iar expresii italiene ca „Bel Disegno” și „Linea Italiana” au intrat în vocabularul designului de mobilă. [391] Exemple de electrocasnice și piese de mobilier italiene sunt mașinile de
spălat și frigiderele Zanussi,[392]canapelele „New Tone” de la Atrium, [392] și bibliotecile post-moderne ale lui Ettore Sottsass, inspirate din cântecul lui Bob Dylan „Stuck Inside of Mobile with the
Memphis Blues Again”.[392]

Astăzi, Milano și Torino sunt liderii naționali în design arhitectural și industrial. Orașul Milano găzduiești Fiera Milano, cel mai mare târg european de design. [393] Milano găzduiește și
evenimente majore de design și arhitectură, cum ar fi Fuori Salone și Salone del Mobile⁠(en), și aici au activat designerii Bruno Munari, Lucio Fontana, Enrico Castellani și Piero Manzoni.[394]
Bucătăria [modificare | modificare sursă]

Unele dintre cele mai populare preparate culinare italiene: pizza, pasta, gelato și espresso.

Bucătăria italiană modernă s-a dezvoltat prin secole de schimbări politice și sociale, rădăcinile ei⁠(en) datând din secolul al IV-lea î.e.n. Bucătăria italiană în sine a primit puternice influențe
străine, începând cu cele etruscă, grecească antică⁠(en), continuând cu cea bizantină⁠(en) și evreiască⁠(en).[395] Schimbări importante au intervenit odată cu descoperirea Lumii Noi și
introducerea unor ingrediente de acolo, cum ar fi cartoful, tomatele, ardeiul gras și porumbul, astăzi toate elemente centrale dar introduse în cantități importante abia în secolul al XVIII-
lea.[396][397] Bucătăria italiană are drept importante caracteristici o mare diversitate regională, [398][399][400] o abundență de gusturi diferite, și este una dintre cele mai populare din lume, [401] cu mare
influență peste hotare.[402]

Dieta mediteraneană formează baza bucătăriei italiene, bogată în paste, pește, fructe și legume și caracterizată printr-o simplitate și varietate extreme, multe feluri de mâncare având doar între
patru și opt ingrediente.[403] Bucătarii italieni se bazează în principal pe calitatea ingredientelor și mai puțin pe tehnici elaborate de preparare. [404] Rețetele și felurile de mâncare sunt adesea
rezultate din tradiția locală și de familie, fiind mai rar creații ale unor maeștri culinari⁠(d), astfel că multe rețete sunt ideale pentru gătitul în gospodărie, unul dintre principalele motive din spatele
popularității explozive a bucătăriei italiene din America [405] până în Asia.[406]

Un factor important al succesului bucătăriei italiene este faptul că se bazeaza pe produse tradiționale; Italia are cele mai multe specialități tradiționale protejate conform legislației
europene⁠(en).[407] Brânzeturile, salamurile și vinul italian sunt o mare parte a specificului culinar italian, multe mărci fiind produse de origine protejată și, alături de cafele (în special espresso)
formează o parte foarte importantă a culturii gastronomice italiene. [408] Deserturile au o lungă tradiție de unificare a aromelor locale, cum ar fi citricele, fisticul și migdalele cu brânzeturi dulci
ca mascarpone și ricotta sau cu gusturi exotice cum ar fi cacao, vanilie și scorțișoară. Gelato,[409] tiramisù[410] și cassata se numără printre cele mai celebre deserturi și prăjituri italiene.[411]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ Doar emisii directe de dioxid de carbon, produse de oameni. Exclude alte gaze de seră, cele produse prin utilizarea solului și fluxul natural de CO2
2. ^ Regiunile cu italice sunt autonome.
3. ^ Clasamentele olimpice pe medalii ordonează țările întâi după numărul de medalii de aur, apoi în caz de egalitate, după numărul de medalii de
argint și în continuare în caz de egalitate după cel de medalii de bronz.

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ http://demo.istat.it/bilmens2016gen/index.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

2. ^ Il Presidente della Repubblica Sergio Mattarella si è insediato al Quirinale (în italiană)
3. ^ World Bank database, accesat în 18 octombrie 2018

4. ^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD Lipsește sau este vid:|title=(ajutor)

5. |title= (ajutor)
^ http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.PP.CD Lipsește sau este vid:

6. ^ http://hdr.undp.org/en/countries/profiles/ITA Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

7. ^ Search the agreements database Council of the European Union (retrieved 13 October 2013).
8. ^ a b c d e f „CIA – The World Factbook”. CIA. Accesat în 26 ianuarie 2011.
9. ^ „Country names”.
10. ^ „BBC News - Italy profile - Facts”. BBC News.
11. ^ „Maltempo, è emergenza su tutto lo Stivale. Si cercano due dispersi”. RomagnaOggi.
12. ^ „L'Italia vista dallo spazio: lo stivale illuminato di notte è uno spettacolo”. Tgcom24. 4 august 2014.
13. ^ „Human Development Report 2014 – "Sustaining Human Progress: Reducing Vulnerabilities and Building Resilience"”. HDRO (Human
Development Report Office)United Nations Development Programme. Accesat în 25 iulie 2014.
14. ^ a b International Monetary Fund (IMF), World Economic Outlook (WEO) Database- GDP Nominal 2010 to 2019, imf.org, Ediția octombrie 2014
15. ^ Sée, Henri. „Modern Capitalism Its Origin and Evolution” (PDF). University of Rennes. Batoche Books. Accesat în 29 august 2013.
16. ^ Niccolo Machiavelli – Om al renașterii, Mihaela Ioniță-Niculescu, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe
Sociale, Nr. 1/2010
17. ^ Adrian Nicolae (18 martie 2009), „Cei mai mari 10 exploratori ai lumii”, Descoperă, accesat în 13 iunie 2016
18. ^ a b c Galasso, Giuseppe (1972). Storia d'Italia 1: I caratteri originali. Turin: Einaudi. pp. 509–10.
19. ^ „Unification of Italy”. Library.thinkquest.org. 4 aprilie 2003. Accesat în 19 noiembrie 2009.
20. ^ „The Italian Colonial Empire”. All Empires. Accesat în 17 iunie 2012. At its peak, just before WWII, the Italian Empire comprehended the territories
of present time Italy, Albania, Rhodes, Dodecaneses, Libya, Ethiopia, Eritrea, 2/3 of Somalia and the little concession of Tientsin in China
21. ^ What is a great power?, Jon Rynn, globalmakeover.com
22. ^ „2014 Human Development Report Summary” (PDF). United Nations Development Programme. 2014. pp. 21–25. Accesat în 27 iulie 2014.
23. ^ a b The Economist Intelligence Unit’s quality-of-life index, Economist, 2005
24. ^ „Report for Selected Countries and Subjects”. Imf.org. 16 aprilie 2013. Accesat în 17 aprilie 2013.
25. ^ „CIA World Factbook, Budget”. Cia.gov. Accesat în 26 ianuarie 2011.
26. ^ „The world's largest economies: 1990 vs. 2011”. Business Insider. Accesat în 30 noiembrie 2014.
27. ^ "Italy plays a prominent role in European and global military, cultural and diplomatic affairs. The country's European political, social and economic
influence make it a major regional power." Vezi Italy: Justice System and National Police Handbook, Vol. 1 (Washington, D.C.: International Business
Publications, 2009), p. 9.
28. ^ Verbeek, Bertjan; Giacomello, Giampiero (2011). Italy's foreign policy in the twenty-first century : the new assertiveness of an aspiring middle
power. Lanham, Md.: Lexington Books. ISBN 9780739148686.
29. ^ Beretta, Silvio; Berkofsky, Axel; Rugge, Fabio (2012). Italy and Japan - how similar are they? : a comparative analysis of politics, economics, and
international relations. Berlin: Springer. pp. 329–346. ISBN 8847025672.
30. ^ "Operation Alba may be considered one of the most important instances in which Italy has acted as a regional power, taking the lead in executing a
technically and politically coherent and determined strategy." See Federiga Bindi, Italy and the European Union (Washington, D.C.: Brookings
Institution Press, 2011), p. 171.
31. ^ a b c „The EU in brief”, Europa.eu, accesat în 24 mai 2016
32. ^ a b „UNITED NATIONS MEMBER STATES”, Un.org, 3 iulie 2006, accesat în 25 mai 2016
33. ^ a b c „Member countries”, NATO, accesat în 25 mai 2016
34. ^ a b c d „Overseas Business Risk - Italy”, gov.uk, accesat în 25 mai 2016
35. ^ „G7, G8, G10, G20 and G24”, Deutsche Bundesbank, accesat în 30 mai 2016
36. ^ „UfM Member States”, Union for the Mediterranean, accesat în 30 mai 2016
37. ^ Central European Initiative, „Member States”, Cei.int, accesat în 30 mai 2016
38. ^ „Italy”, Asem InfoBoard, accesat în 30 mai 2016
39. ^ ONU, ‘Uniting for Consensus’ group of states introduces text on security council reform to General Assembly, accesat în 30 mai 2016
40. ^ Alberto Manco, Italia. Disegno storico-linguistico, 2009, Napoli, L'Orientale, ISBN 978-88-95044-62-0
41. ^ OLD, p. 974: "prima silabă natural scurtă (cf. Quint.Inst.1.5.18), și astfel citită în LUCIL.825, dar în versuri lungită metri gratia."
42. ^ J.P. Mallory și D.Q. Adams, Encyclopedia of Indo-European Culture (Londra: Fitzroy and Dearborn, 1997), 24.
43. ^ CIA, „Europe: Italy”, CIA World Factbook, accesat în 23 mai 2016

44. ^ Mazzoni, Cristina (19), She-Wolf: The Story of a Roman Icon (în engleză), p. 226Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
45. ^ Dionis din Halicarnas, Roman Antiquities, 1.35, on LacusCurtius
46. ^ Aristotel, Politica, 7.1329b, la Perseus
47. ^ Tucidide, Războiul Peloponeziac, 6.2.4, la Perseus
48. ^ Pallottino, M., History of Earliest Italy, trans. Ryle, M & Soper, K. in Jerome Lectures, Seventeenth Series, p. 50
49. ^ Kluwer Academic/Plenum Publishers 2001, ch. 2. ISBN 0-306-46463-2.
50. ^ Meldolesi, Luca (2006). Il giuoco degli dei. Rubbettino. p. 15.
51. ^ The Mycenaeans and Italy: the archaeological and archaeometric ceramic evidence, University of Glasgow, Department of Archaeology
52. ^ Emilio Peruzzi, Mycenaeans in early Latium, (Incunabula Graeca 75), Edizioni dell'Ateneo & Bizzarri, Roma, 1980
53. ^ Gert Jan van Wijngaarden, Use and Appreciation of Mycenaean Pottery in the Levant, Cyprus and Italy (1600–1200 B.C.): The Significance of
Context, Amsterdam Archaeological Studies, Amsterdam University Press, 2001
54. ^ Bryan Feuer, Mycenaean civilization: an annotated bibliography through 2002, McFarland & Company; Rev Sub edition (2 March 2004)
55. ^ Lorenzo Braccesi, Flavio Raviola, La Magna Grecia, op. cit., p. 72
56. ^ Michel Gras, Pierre Rouillard (2000). L'universo fenicio. Torino: Einaudi. ISBN 88-06-14958-X.
57. ^ F.Cavazzi, The Founding of Rome, accesat în 30 aprilie 2016
58. ^ Cacciatore, Leonardo (1831). Nuovo atlante istorico. Tipografia all'insegna di Dante. p. 267.
59. ^ Richard, Carl J. (2010). Why we're all Romans : the Roman contribution to the western world (ed. 1st pbk.). Lanham, Md.: Rowman & Littlefield.
pp. xi–xv. ISBN 0742567796.
60. ^ Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History. 3 (3/4): 125.
61. ^ Giuseppe, Zecchini (1993). „cap. IV”. Ricerche di storiografia latina tardoantica. L'Erma di Bretschneider. ISBN 88-7062-822-1.
62. ^ „Byzantine Empire”. Encyclopedia Britannica.
63. ^ Sarris, Peter (2011). Empires of faith : the fall of Rome to the rise of Islam, 500 - 700 (ed. 1st. pub.). Oxford: Oxford UP. p. 118. ISBN 0199261261.
64. ^ Haldon, John (1990). Byzantium in the Seventh Century: The Transformation of a Culture. Cambridge: Cambridge University Press.
p. 17. ISBN 978-0-521-31917-1.
65. ^ Haldon, John (1972). The Lands of St. Peter. California: University of California Press. p. 29. ISBN 9780520021815.
66. ^ Nolan, Cathal J. (2006). The age of wars of religion, 1000-1650 : an encyclopedia of global warfare and civilization (ed. 1. publ.). Westport
(Connecticut): Greenwood Press. p. 360. ISBN 031333045X.
67. ^ Jones, Philip (1997). The Italian city-state : from Commune to Signoria. Oxford: Clarendon Press. pp. 55–77. ISBN 978-0198225850.
68. ^ Lombard League, Encyclopedia Britannica, accesat în 12 e.n.
69. ^ Lane, Frederic C. (1991). Venice, a maritime republic (ed. 4. print.). Baltimore: Johns Hopkins University Press. p. 73. ISBN 080181460X.
70. ^ Ali, Ahmed Essa with Othman (2010). Studies in Islamic civilization : the Muslim contribution to the Renaissance. Herndon, VA: International
Institute of Islamic Thought. pp. 38–40. ISBN 156564350X.
71. ^ Tellier, Luc-Normand (2009). Urban World History. PUQ. p. 270. ISBN 9782760522091.
72. ^ Giuseppe Meloni, L’origine dei Giudicati
73. ^ Stéphane Barry and Norbert Gualde, "The Biggest Epidemics of History" (La plus grande épidémie de l'histoire), în L'Histoire n° 310, iunie 2006,
pp. 45–46
74. ^ "PlagueArhivat 21 august 2013 la Wayback Machine.". Universitatea Brown.
75. ^ Konrad Burdach, Riforma, Rinascimento, Umanesimo, tradus de Delio Cantimori, Florența, 1986.
76. ^ „Signoria in "Dizionario di Storia"”, Treccani.it, accesat în 25 mai 2016
77. ^ Jensen 1992, p. 64.
78. ^ Beatrice Ambreck; et al., Atlante della nuova Provincia di Lodi, Lodi, Il Giorno, 1996
79. ^ Strathern, Paul The Medici: Godfathers of the Renaissance (2003)
80. ^ Peter Barenboim, Sergey Shiyan, Michelangelo: Mysteries of Medici Chapel, SLOVO, Moscow, 2006. ISBN 5-85050-825-2
81. ^ Encyclopædia Britannica, Renaissance, 2008, O.Ed.
82. ^ Har, Michael H. History of Libraries in the Western World, Scarecrow Press Incorporate, 1999, ISBN 0-8108-3724-2
83. ^ Norwich, John Julius, A Short History of Byzantium, 1997, Knopf, ISBN 0-679-45088-2
84. ^ Melania Bucciarelli, Berta Joncus (2007), Music as Social and Cultural Practice (în engleză), Boydell & Brewer, p. 232, ISBN 9781843833178
85. ^ Karl Julius Beloch, Bevölkerungsgeschichte Italiens, volume 3, pp. 359–360.
86. ^ Thomas James Dandelet, John A. Marino (2007). Spain in Italy: politics, society, and religion 1500–1700. Leiden: Koninklijke Brill. ISBN 978-90-04-
15429-2.
87. ^ Napoleon Bonaparte, "The Economy of the Empire in Italy: Instructions from Napoleon to Eugène, Viceroy of Italy," Exploring the European Past:
Texts & Images, Second Edition, ed. Timothy E. Gregory (Mason: Thomson, 2007), 65–66.
88. ^ Kirk, Terry (2005). The Architecture of Modern Italy. Princeton Architectural Press. p. 87-90. ISBN 9781568984209.
89. ^ Kohn, George Childs (2013). Dictionary of Wars. Routledge. p. 233. ISBN 9781135954949.
90. ^ Fischer 2011, p. 136.
91. ^ Abulafia, David (2003). „The Mediterranean as a battleground”. The Mediterranean in History. Getty Publication. p. 268. ISBN 978-0892367252. (...)
under Giuseppe Garibaldi to overthrow the Neapolitan Bourbons.
92. ^ Mack Smith, Denis (1997). Modern Italy; A Political History. Ann Arbor: The University of Michigan Press. ISBN 0-472-10895-6
93. ^ „Venice and its lagoons :: French and Austrian domination”, Venicethefuture.com, accesat în 25 mai 2016
94. ^ Guerraggio, Angelo (2013). History in Exile. Springer Science & Business Media. p. 159. ISBN 9783642272639.
95. ^ Philippe Levillain (2002), The Papacy: Gaius-Proxies (în engleză), Psychology Press, p. 71, ISBN 9780415922302
96. ^ a b „Lo Statuto Albertino (Regno di Sardegna e Regno d'Italia)”, Quirinale.it, accesat în 25 mai 2016
97. ^ Nohlen & Stöver, p1031
98. ^ Bosworth, R. J. B. (2005). Mussolini's Italy: Life Under the Fascist Dictatorship, 1915–1945. Penguin Books. p. 49.
99. ^ Michael Duffy, „Treaty of London, 26 April 1915”, Firstworldwar.com, accesat în 25 mai 2016
100. ^ Burgwyn, H. James: Italian foreign policy in the interwar period, 1918–1940. Greenwood Publishing Group, 1997. Page 4. ISBN 0-275-94877-3
101. ^ Schindler, John R.: Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War. Greenwood Publishing Group, 2001. Page 303. ISBN 0-275-97204-6
102. ^ Mack Smith, Denis: Mussolini. Knopf, 1982. Page 31. ISBN 0-394-50694-4
103. ^ Mortara, G (1925). La Salute pubblica in Italia durante e dopo la Guerra. New Haven: Yale University Press.
104. ^ a b Ballinger, Pamela (2003). History in Exile. Princeton University Press. p. 70. ISBN 9780691086972.
105. ^ „Italy and Kingdom of the Serbs - Agreements, signed at Rome, January 27, 1924 (1924)”, Worldlii.org, accesat în 24 mai 2016
106. ^ A Marxist History of the World part 76: Italy’s 'Two Red Years', Counterfire, 20 mai 2012
107. ^ David Willey (29 octombrie 2002), „Mussolini's 'march' on Rome 80 years on”, BBC NEWS, accesat în 25 mai 2016
108. ^ Charles Keserich, "The Fiftieth Year of the" March on Rome": Recent Interpretations of Facism." History Teacher (1972) 6#1 pp: 135-142 in
JSTOR.
109. ^ Giulia Albanese, "Reconsidering the March on Rome," European History Quarterly (2012) 42#3 pp 403-421.
110. ^ Jesse Greenspan (25 octombrie 2012), „9 Things You May Not Know About Mussolini - History in the Headlines”, History.com, accesat în 25 mai
2016
111. ^ „Historic Figures: Benito Mussolini (1883-1945)”, BBC, accesat în 25 mai 2016
112. ^ Weber, Thomas (2010). Hitler's First War. OUP Oxford. p. 267. ISBN 9780199233205.
113. ^ „Mussolini and the Rise of Fascism”, Crf-usa.org, accesat în 25 mai 2016
114. ^ Albania: A Country Study: Italian Occupation, Library of Congress
115. ^ „Italy declares war on France and Great Britain”, History.com, accesat în 24 mai 2016
116. ^ Command Decisions (în engleză), Government Printing Office, 1960, p. 305
117. ^ The Battle of Sicily, Mitcham & von Stauffenberg (2007), p. 264
118. ^ a b „Mussolini falls from power - Jul 25, 1943”, History.com, accesat în 24 mai 2016
119. ^ Howard McGaw Smyth, "The Armistice of Cassibile", Military Affairs 12:1 (1948), 12–35.
120. ^ Dal primo al secondo Risorgimento, ANPI la www.anpi.it; cfr. G. Bianchi, La Resistenza, ]n AA.VV., Storia d'Italia, vol. 8, p. 369.
121. ^ Massimiliano e Pier Paolo Di Mino, Il libretto rosso di Pertini, Roma, Castelvecchi Purple Press, 2011, p. 6 ISBN 978-88-95903-50-7
122. ^ Jowett, Philip S. (2001). The Italian Army, 1940-1945. Osprey Publishing. p. 8. ISBN 9781855328662.
123. ^ „Italy – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. Accesat în 2 august 2010.
124. ^ Adrian Lyttelton (editor), "Liberal and fascist Italy, 1900–1945", Oxford University Press, 2002. pp. 13
125. ^ Damage Foreshadows A-Bomb Test , 1946/06/06 (1946). Universal Newsreel. Accesat la 22 februarie 2012.
126. ^ „Italia 1946: le donne al voto, dossier a cura di Mariachiara Fugazza e Silvia Cassamagnaghi” (PDF). Accesat în 30 mai 2011.
127. ^ „The Obscuring of the International Nation of Trieste” (PDF), Triestfreeport.org, accesat în 25 mai 2016
128. ^ Soren von Dosenrode, Anders Stubkjaer (2002), The European Union and the Middle East (în engleză), A&C Black, p. 63, ISBN 9780826460899
129. ^ Fateful Day, Time Magazine, 22 martie 1948
130. ^ E. Novelli, Le elezioni del Quarantotto. Storia, strategie e immagini della prima campagna elettorale repubblicana, Donzelli, Roma, 2008.
131. ^ Giuseppe Di Palma, „Italy - The economic miracle”, Britannica.com, accesat în 25 mai 2016
132. ^ „Commissione parlamentare d'inchiesta sul terrorismo in Italia e sulle cause della mancata individuazione dei responsabili delle stragi
(Parliamentary investigative commission on terrorism in Italy and the failure to identify the perpetrators)” (PDF) (în italiană). 1995. Arhivat
din original (PDF) la 19 august 2006. Accesat în 2 mai 2006.
133. ^ en / it / fr /de „Secret Warfare: Operation Gladio and NATO's Stay-Behind Armies”. Swiss Federal Institute of Technology / International Relation
and Security Network. Arhivat din original la 25 aprilie 2006. Accesat în 2 mai 2006.
134. ^ „Clarion: Philip Willan, Guardian, 24 June 2000, page 19”. Cambridgeclarion.org. 24 iunie 2000. Accesat în 24 aprilie 2010.
135. ^ „B1980: Bologna blast leaves dozens dead”, BBC, accesat în 24 mai 2016
136. ^ Uli Schmetzer (4 martie 1987), „Italian Leader Quits”, Chicago Tribune, accesat în 24 mai 2016
137. ^ Tejvan Pettinger (22 iunie 2012), „Italian Debt Crisis”, Economicshelp.org, accesat în 24 mai 2016
138. ^ Fondul Monetar Internațional (octombrie 2012), „The Good, the Bad, and the Ugly: 100 Years of Dealing with Public Debt
Overhangs” (PDF), imf.org, accesat în 24 mai 2016
139. ^ Miruna Cajvaneanu (20 februarie 2012), „20 de ani de la mega-operatiunea "Mani Pulite"”, HotNews.ro, accesat în 24 mai 2016 zero width space

character în |title= la poziția 1 (ajutor)

140. ^ Buonomo, Giampiero (2015). „Tovaglie pulite”. Mondoperaio edizione online. – via Questia (necesită abonare)
141. ^ Lévesque, Jacques (1997). Fin D'un Empire, 1989. University of California Press. p. 253. ISBN 9780520206311.
142. ^ „Italian governments since Silvio Berlusconi first became prime minister”, Telegraph, 9 noiembrie 2011, accesat în 25 mai 2016
143. ^ „An overview of Italy's economy” (PDF), Euro-challenge.org, 2012, accesat în 25 mai 2016
144. ^ Rachel Donadio, Elisabetta Povoledo (12 noiembrie 2011), „Berlusconi Resigns After Italy's Parliament Approves Austerity Measures”, The New
York Times, accesat în 24 mai 2016
145. ^ Marangoni, Francesco (2012). „Technocrats in Government: The Composition and Legislative Initiatives of the Monti Government Eight Months into
its Term of Office” (PDF). Bulletin of Italian Politics. 4 (1): 135–149. Accesat în 9 septembrie 2012.
146. ^ „Italy PM-designate Enrico Letta agrees new government”. BBC. 27 aprilie 2013. Accesat în 27 aprilie 2013.
147. ^ „Italian PM Matteo Renzi's electoral reform law clears first hurdle”. Guardian. 12 martie 2014. Accesat în 29 iunie 2015.
148. ^ Municipality of Campione d'Italia, „Campione d'Italia”, Exclave.eu, accesat în 24 mai 2016
149. ^ Le Progrès - Science: L’altitude du mont Blanc quasi inchangée à 4810,06 m, 14 septembre 2013, accesat 6 decembrie 2013.
150. ^ „Morphometric and hydrological characteristics of some important Italian lakes”. Largo Tonolli 50, 28922 Verbania Pallanza: Istituto per lo Studio
degli Ecosistemi. Arhivat din original la 5 februarie 2010. Accesat în 3 martie 2010.
151. ^ Wallace-Hadrill, Andrew (15 octombrie 2010). „Pompeii: Portents of Disaster”. BBC History. Accesat în 4 februarie 2011.
152. ^ „Campi Flegrei”. Global Volcanism Program, Smithsonian Institution. Accesat la 20 septembrie 2008.
153. ^ „Piano di Gestione Locale dell'Unità Gestionale comprendente l'arcipelago delle Isole Pelagie” (PDF), Co.Ge.P.A. di Lampedusa e Linosa, accesat
în 25 mai 2016
154. ^ „Italy – Environment”. Dev.prenhall.com. Arhivat din original la 1 iulie 2009. Accesat în 2 august 2010.
155. ^ „National Parks in Italy”. Parks.it. 1995. Accesat în 15 martie 2010.
156. ^ REN21 (15 iulie 2010). „Renewables 2010 Global Status Report” (PDF). REN21. Arhivat din original (PDF) la 20 august 2011. Accesat în 16 iulie
2010.
157. ^ „Photovoltaic energy barometer 2010 – EurObserv'ER”. Accesat în 30 octombrie 2010.
158. ^ „World Wind Energy Report 2010” (PDF). Report. World Wind Energy Association. februarie 2011. Arhivat din original (PDF) la 3 octombrie 2014.
Accesat în 8 august 2011.
159. ^ wwea
160. ^ „Italy – Environment”. Encyclopedia of the Nations. Accesat în 7 aprilie 2010.
161. ^ United Nations Statistics Division, Millennium Development Goals indicators: Carbon dioxide emissions (CO2), thousand metric tons of
CO2 (collected by CDIAC)
162. ^ ENVIRONMENT AND HEALTH IN ITALY Arhivat 3 martie 2010 la Wayback Machine.
163. ^ „La storia del nucleare in Italia”, Corriere della Sera, 22 mai 2008, accesat în 25 mai 2016
164. ^ Duncan Kennedy (14 iunie 2011). „Italy nuclear: Berlusconi accepts referendum blow”. Bbc.co.uk. Accesat în 20 aprilie 2013.
165. ^ Mark Duff (10 octombrie 2013), „Italy Vajont anniversary: Night of the 'tsunami'”, BBC News, accesat în 25 mai 2016
166. ^ Nick Squires (2 octombrie 2009). „Sicily mudslide leaves scores dead”. The Daily Telegraph. Londra. Accesat în 2 octombrie 2009.
167. ^ Adriana Rigutti, Meteorologia, Giunti, p, 95, 2009.
168. ^ Thomas A. Blair, Climatology: General and Regional, Prentice Hall pages 131–132
169. ^ „Climate Atlas of Italy”. Network of the Air Force Meteorological Service. Accesat în 30 septembrie 2012.
170. ^ Presidente della Repubblica, „Sergio Mattarella”, Quirinale.it, accesat în 25 mai 2016
171. ^ a b c d „The Italian Constitution” (PDF). The official website of the Presidency of the Italian Republic.
172. ^ Smyth, Howard McGaw Italy: From Fascism to the Republic (1943–1946) The Western Political Quarterly vol. 1 no. 3 (pp. 205–222), septembrie
1948
173. ^ a b „I Senatori a vita del Senato della Repubblica”, senato.it, accesat în 24 mai 2016
174. ^ a b „Elezioni politiche 2013 ,Riepilogo Nazionale”. Il Sole 24 Ore. Accesat în 6 decembrie 2014.
175. ^ Nicolas Bonnet (2015). „Silvo's Party”. În Agnès Alexandre-Collier; François Vergniolle De Chantal. Leadership and Uncertainty Management in
Politics: Leaders, Followers and Constraints in Western Democracies. Palgrave Macmillan. pp. 105–106. ISBN 978-1-137-43924-6.
176. ^ „Le funzioni della Corte”, Corte di Cassazione, accesat în 25 mai 2016
177. ^ „Origins of the Mafia”, History.com, accesat în 25 mai 2016
178. ^ Claudio Tucci (11 noiembrie 2008). „Confesercenti, la crisi economica rende ancor più pericolosa la mafia”. Confesercenti (în Italian).
Ilsole24ore.com. Accesat în 21 aprilie 2011.
179. ^ Nick Squires (9 ianuarie 2010). „Italy claims finally defeating the mafia”. The Daily Telegraph. Accesat în 21 aprilie 2011.
180. ^ Kiefer, Peter (22 octombrie 2007). „Mafia crime is 7% of GDP in Italy, group reports”. The New York Times. Accesat în 19 aprilie 2011.
181. ^ Maria Loi (1 octombrie 2009). „Rapporto Censis: 13 milioni di italiani convivono con la mafia”. Censis (în Italian). Antimafia Duemila. Arhivat
din original la 29 aprilie 2011. Accesat în 21 aprilie 2011.
182. ^ Kington, Tom (1 octombrie 2009). „Mafia's influence hovers over 13m Italians, says report”. The Guardian. London. Accesat în 5 mai 2010.
183. ^ ANSA (14 martie 2011). „Italy: Anti-mafia police arrest 35 suspects in northern Lombardy region”. adnkronos.com. Mafia Today. Accesat în 21
aprilie 2011.
184. ^ „Crime Statistics > Murders (per capita) (most recent) by country”. NationMaster.com. Accesat în 4 aprilie 2010.
185. ^ „Countries Compared by Crime > Rape rate”, Nationmaster.com, accesat în 25 mai 2016

186. ^ „LEGGE 1 aprile 1981, n. 121” (PDF), Ilo.org, 1 aprile 1981, accesat în 30 aprilie 2016Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
187. ^ „Investigations”, Poliziadistato.it, accesat în 30 aprilie 2016
188. ^ „The ancient Corps of the Royal Carabinieri...”, Carabinieri.it, accesat în 30 aprilie 2016
189. ^ „Decreto Legislativo 19 marzo 2001, n. 68”, Camera.it, 19 martie 2001, accesat în 30 aprilie 2016
190. ^ „Corpo Forestale dello Stato - Chi siamo”, Corpoforestale.it, accesat în 30 aprilie 2016
191. ^ „Berlusconi′s Star-Crossed EU Presidency”, Dw.com, 30 decembrie 2003, accesat în 25 mai 2016
192. ^ a b „MISSIONI/ATTIVITA' INTERNAZIONALI DAL 01.10.2013 AL 31.12.2013 - SITUAZIONE AL 11.12.2013” (PDF). Italian Ministry of Defence.
Accesat în 27 ianuarie 2014.
193. ^ "Italian soldiers leave for Lebanon Corriere della Sera, 30 august 2006
194. ^ „Italy donates 60 million euros to PA”. Ma'an News Agency. 4 septembrie 2013. Accesat în 27 ianuarie 2014.
195. ^ „Law n°226 of August 23, 2004”. Camera.it. Accesat în 13 iulie 2012.
196. ^ "The Military Balance 2010", pp. 141–145. International Institute for Strategic Studies, 3 februarie 2010.

197.
⁠(en)
^ Ministerul Italian al Apărării . „Nota aggiuntiva allo stato di previsione per la Difesa per l'anno 2009” (PDF) (în italiană). Accesat în 11 iulie
2014.
198. ^ Hans M. Kristensen / Natural Resources Defense Council (2005). „NRDC: U.S. Nuclear Weapons in Europe – part 1” (PDF). Arhivat
din original (PDF) la 4 aprilie 2016. Accesat în 30 mai 2011.
199. ^ Kevin Kostiner (24 aprilie 2012), „Colombian Military Negotiate for Italian Armoured”, Copybook, accesat în 25 mai 2016
200. ^ „Marina Militare (Italian military navy website)” (în Italian). Marina.difesa.it. Accesat în 30 mai 2011.

201. ^ „Cavour”, Marina.difesa.it, accesat în 30 mai 2016 Parametru necunoscut |uthor=ignorat (ajutor)
202. ^ Marina Militare, „Cacciatorpediniere lanciamissili”, Marina.difesa.it, accesat în 30 mai 2016
203. ^ Marina Militare, „Submarines”, Marina.difesa.it, accesat în 30 mai 2016
204. ^ Marina Militare, „Fregate - Marina Militare”, Marina.difesa.it, accesat în 30 mai 2016
205. ^ Marina Militare, „Post War Navy”, Marina.difesa.it, accesat în 28 mai 2016
206. ^ „The Carabinieri Force is linked to the Ministry of Defence”. Carabinieri. Accesat în 14 mai 2010.
207. ^ „Codici comuni, province e regioni”. www.istat.it (în Italian). Accesat în 24 mai 2015.
208. ^ Ilan Brat; Jeffrey McCracken; Dana Cimilluca (9 noiembrie 2009). „Hershey Plots Cadbury Bid”. The Wall Street Journal. [Ferrero] is known for the
secrecy with which it guards its chocolate recipes and its management decisions.
209. ^ Sensenbrenner, Frank; Arcelli, Angelo Federico. „Italy's Economy Is Much Stronger Than It Seems”. The Huffington Post. Accesat în 25 noiembrie
2014.
210. ^ Dadush, Uri. „Is the Italian Economy on the Mend?”. Carnegie Europe. Accesat în 25 noiembrie 2014.
211. ^ „Doing Business in Italy: 2014 Country Commercial Guide for U.S. Companies” (PDF). United States Commercial Service. Accesat în 25 noiembrie
2014.
212. ^ „Gross domestic product at market prices (Current prices and per capita)”. Eurostat. Accesat în 28 iulie 2016.

213. ^ „Unemployment statistics”. Eurostat. Accesat în 24 November 20164. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
214. ^ „The Global Creativity Index 2011” (PDF). Martin Prosperity Institute. Accesat în 26 noiembrie 2014.
215. ^ Aksoy, M. Ataman; Ng, Francis. „The Evolution of Agricultural Trade Flows” (PDF). The World Bank. Accesat în 25 noiembrie 2014.
216. ^ Pisa, Nick (12 iunie 2011). „Italy overtakes France to become world's largest wine producer”. The Telegraph. Accesat în 17 august 2011.
217. ^ „Automotive Market Sector Profile - Italy” (PDF). The Canadian Trade Commissioner Service. Accesat în 26 noiembrie 2014.
218. ^ „Data & Trends of the European Food and Drink Industry 2013-2014” (PDF). FoodDrinkEurope. Accesat în 26 noiembrie 2014.
219. ^ „Italy fashion industry back to growth in 2014”. Reuters. Accesat în 26 noiembrie 2014.
220. ^ "Manufacturing, value added (current US$)". access in 20 February 2013.
221. ^ „Knowledge Economy Forum 2008: Innovative Small And Medium Enterprises Are Key To Europe & Central Asian Growth”. The World Bank. 19
mai 2005. Accesat în 17 iunie 2008.
222. ^ „2010 Press Releases – Trade to expand by 9.5% in 2010 after a dismal 2009, WTO reports – Press/598”. WTO. Accesat în 30 mai 2011.
223. ^ „UNWTO Tourism Highlights 2013 Edition” (PDF). United Nations World Tourism Organization. Accesat în 24 noiembrie 2014.
224. ^ Orsi, Roberto. „The Quiet Collapse of the Italian Economy”. The London School of Economics. Accesat în 24 noiembrie 2014.
225. ^ Nicholas Crafts, Gianni Toniolo (1996). Economic growth in Europe since 1945. Cambridge University Press. p. 428. ISBN 0-521-49627-6.
226. ^ Balcerowicz, Leszek. „Economic Growth in the European Union” (PDF). The Lisbon Council. Accesat în 8 octombrie 2014.
227. ^ „"Secular stagnation" in graphics”. The Economist. Accesat în 24 noiembrie 2014.
228. ^ „Government debt increased to 93.9% of GDP in euro area and to 88.0% in EU28”(PDF). Eurostat. Accesat în 24 noiembrie 2014.
229. ^ „Could Italy Be Better Off than its Peers?”. CNBC. 18 mai 2010. Accesat în 30 mai 2011.
230. ^ „Household debt and the OECD's surveillance of member states” (PDF). OECDEconomics Department. Accesat în 26 noiembrie 2014.
231. ^ „Oh for a new risorgimento”. The Economist. Accesat în 24 noiembrie 2014.
232. ^ Hartă economică a Italiei pe comune (click pentru a mări și a obține detalii)
233. ^ „Energy imports, net (% of energy use)”. World Bank. Accesat în 24 noiembrie 2014.
234. ^ Eurostat. „Energy, transport and environment indicators” (PDF). Accesat în 10 mai 2009.
235. ^ Eurostat. „Panorama of energy” (PDF). Accesat în 10 mai 2009.
236. ^ „2014 Index of Economic Freedom”. Accesat în 24 noiembrie 2014.
237. ^ „Index of Economic Freedom”. The Heritage Foundation. Arhivat din original la 3 mai 2008. Accesat în 4 noiembrie 2008.
238. ^ „2016 official table”. 25 ianuarie 2017. Accesat în 29 ianuarie 2017.
239. ^ Kiefer, Peter (22 octombrie 2007). „Mafia crime is 7% of GDP in Italy, group reports”. New York Times.
240. ^ „Frecciarossa 1000 in Figures”. Ferrovie dello Stato Italiane. Accesat în 24 noiembrie 2014.
241. ^ a b European Commission. „Panorama of Transport” (PDF). Accesat în 3 mai 2009.
242. ^ a b Ministero delle Infrastrutture e dei Trasporti (2008), „Conto Nazionale delle Infrastrutture e dei Trasporti - Anni 2013-2014”, Mit.gov.it, accesat
în 2 octombrie 2016
243. ^ Weidhorn, Manfred (2005). The Person of the Millennium: The Unique Impact of Galileo on World History. iUniverse. p. 155. ISBN 0-595-36877-8.
244. ^ „Galileo Galilei”, BBC, accesat în 25 mai 2016
245. ^ Diwan, Jaswith. ACCOUNTING CONCEPTS & THEORIES. Londra: MORRE. pp. 001–002. id# 94452.
246. ^ Lucia Orlando, "Physics in the 1930s: Jewish Physicists' Contribution to the Realization of the" New Tasks" of Physics in Italy." Historical studies in
the physical and biological sciences(1998): 141-181. in JSTOR
247. ^ Luisa Bonolis (27 octombrie 2011), „Bruno Rossi and Cosmic Rays: From Earth laboratories to Physics in Space”, Arxiv.org, accesat în 24 mai
2016
248. ^ „Ennio De Giorgi”, Wolffund.org, accesat în 25 mai 2016
249. ^ „Demographic indicators”. Istat. 19 februarie 2016. Accesat în 10 iunie 2016.

250. ^ „Italy - World Statistics Pocketbook”, Data.un.org, accesat în 11 iunie 2016 line feed character în |title= la poziția 6 (ajutor)
251. ^ „National demographic balance, 2013” (PDF). Istat. Accesat în 1 octombrie 2014.
252. ^ EUROSTAT. „Ageing characterises the demographic perspectives of the European societies – Issue number 72/2008” (PDF). Accesat în 28 aprilie
2009.
253. ^ ISTAT. „Crude birth rates, mortality rates and marriage rates 2005–2008” (PDF) (în italiană). Accesat în 10 mai 2009.
254. ^ ISTAT. „Average number of children born per woman 2005–2008” (PDF) (în italiană). Accesat în 3 mai 2009.
255. ^ „Previsioni della popolazione, 2011 - 2065, dati al 1° gennaio”. Demo.istat.it. Accesat în 12 martie 2013.
256. ^ „Causes of the Italian mass emigration”. ThinkQuest Library. 15 august 1999. Arhivat din original la 1 iulie 2009. Accesat în 11 august 2014.
257. ^ Favero, Luigi e Tassello, Graziano. Cent'anni di emigrazione italiana (1861 - 1961)Introduction
258. ^ Statistiche del Ministero dell'Interno
259. ^ Lee, Adam (3 aprilie 2006). „Unos 20 millones de personas que viven en la Argentina tienen algún grado de descendencia italiana” (în spaniolă).
Accesat în 27 iunie 2008.
260. ^ Consulta Nazionale Emigrazione. Progetto ITENETs – “Gli italiani in Brasile”; pp. 11, 19. Accesat la 10 septembrie 2008.
261. ^ „Ethnic origins, 2006 counts, for Uruguay, provinces and territories – 20% sample data”.
262. ^ Santander Laya-Garrido, Alfonso. Los Italianos forjadores de la nacionalidad y del desarrollo economico en Venezuela. Editorial Vadell. Valencia,
1978
263. ^ American FactFinder, United States Census Bureau. „U.S Census Bureau – Selected Population Profile in the United States”. American
FactFinder, United States Census Bureau. Arhivat din original la 30 aprilie 2011. Accesat în 30 mai 2011.
264. ^ „Ethnic origins, 2006 counts, for Canada, provinces and territories – 20% sample data”.
265. ^ „20680-Ancestry by Country of Birth of Parents – Time Series Statistics (2001, 2006 Census Years) – Australia”. Australian Bureau of Statistics. 27
iunie 2007. Accesat în 30 decembrie 2008.
266. ^ "The Cambridge survey of world migration". Robin Cohen (1995). Cambridge University Press. p. 143. ISBN 0-521-44405-5
267. ^ „La popolazione straniera residente in Italia” (PDF) (în italiană). ISTAT. 22 septembrie 2011. Accesat în 23 ianuarie 2013.
268. ^ „Statistiche demografiche ISTAT”.
269. ^ Allen, Beverly (1997). Revisioning Italy national identity and global culture. Minneapolis: University of Minnesota Press. p. 169. ISBN 978-
0816627271.
270. ^ „Resident Foreigners on 1st January by age and sex Year 2014”. Istat. Accesat în 1 octombrie 2014.
271. ^ „La popolazione straniera residente in Italia al 1° gennaio 2009” [Populația străină rezidentă în Italia la 1 ianuarie 2009] (PDF) (în italiană). Istat. 8
octombrie 2009. pp. 1–3. Accesat în 27 octombrie 2009.
272. ^ Elisabeth Rosenthal, "Italy cracks down on illegal immigration". The Boston Globe. 16 mai 2008.
273. ^ "Milan police in Chinatown clash". BBC News. 13 aprilie 2007.
274. ^ Beatriz Padilla, João Peixoto (28 iunie 2007), „Latin American Immigration to Southern Europe”, Migrationpolicy.org, accesat în 28 mai 2016
275. ^ "EUROPE: Home to Roma, And No Place for Them". IPS ipsnews.net.
276. ^ „Balkan Investigative Reporting Network”. Birn.eu.com. 8 noiembrie 2007. Accesat în 4 noiembrie 2008.
277. ^ Chronology of Albanian Immigration to Italy
278. ^ a b „Italy” (PDF), Virgoregistry.eu, accesat în 25 mai 2016
279. ^ „Legge 15 Dicembre 1999, n. 482 " Norme in materia di tutela delle minoranze linguistiche storiche " pubblicata nella Gazzetta Ufficiale n. 297 del
20 dicembre 1999”. Italian Parliament. Accesat în 2 decembrie 2014.
280. ^ Italian language Ethnologue.com

281. ^ Eurobarometer – Europeans and their languages PDF (485 KB), februarie 2006
282. ^ Nationalencyklopedin "Världens 100 största språk 2007" The World's 100 Largest Languages in 2007
283. ^ Italian language University of Leicester
284. ^ „Italian language – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. 3 noiembrie 2008. Accesat în 19 noiembrie 2009.
285. ^ Regis, Tiziana Ferrero (2009), Recent Italian Cinema: Spaces, Contexts, Experiences(în engleză), Troubador Publishing,
p. 177, ISBN 9781848760851
286. ^ Ardizzoni, Michela (2016), „Borderless Nationalism: Italy's RAI Transnational Brand”, Commercial Nationalism: Selling the Nation and Nationalizing
the Sell (în engleză), Springer, p. 143, ISBN 9781137500991
287. ^ Norme in materia di tutela delle minoranze linguistiche storiche, Parlamentul italian
288. ^ [L.cost. 26 febbraio 1948, n. 4, Statuto speciale per la Valle d'Aosta; L.cost. 26 febbraio 1948, n. 5, Statuto speciale per il Trentino-Alto Adige;
L.cost. 31 gennaio 1963, n. 1, Statuto speciale della Regione Friuli Venezia Giulia]
289. ^ „World Directory of Minorities and Indigenous Peoples - Italy : Slovenes”, Refworld.org, accesat în 25 mai 2016
290. ^ „Linguistic diversity among foreign citizens in Italy”. Institutul Național Italian de Statistică. Accesat în 27 iulie 2014.
291. ^ „Law 27 December 2007, n.296”. Italian Parliament. Accesat în 30 septembrie 2012.
292. ^ „| Human Development Reports” (PDF). Hdr.undp.org. Accesat în 18 ianuarie 2014.
293. ^ „Chi siamo – Sapienza – Università di Roma”. uniroma1.it.
294. ^ „Università di Bologna (oldest university in the world)”. Virtual Globetrotting. 21 octombrie 2006. Accesat în 27 octombrie 2009.
295. ^ „Conferenze, ospiti, news ed eventi legati agli MBA della SDA Bocconi – MBA SDA Bocconi”. SDA Bocconi. Accesat în 30 octombrie 2010.
296. ^ „Gatech :: OIE :: GT Study Abroad Programs”. Web.archive.org. Arhivat din original la 8 mai 2008. Accesat în 30 octombrie 2010.
297. ^ „Sda Bocconi supera London Business School – ViviMilano”. Corriere della Sera. 12 noiembrie 2008. Arhivat din original la 24 septembrie 2008.
Accesat în 30 octombrie 2010.
298. ^ „Politecnico di Milano – QS World University Rankings”. topuniversities.com. Accesat în 8 februarie 2012.
299. ^ „Top 100 European Universities”. Arwu.org. Arhivat din original la 30 aprilie 2008. Accesat în 27 octombrie 2009.
300. ^ „ARWU2008”. Arwu.org. Arhivat din original la 22 august 2008. Accesat în 27 octombrie 2009.
301. ^ „http://cwur.org/top100.html”. Center for World University Rankings. 2013. Accesat în 17 iulie 2013. Legătură externa

în |title= (ajutor)
302. ^ „LERU Members League of European Research Universities”, League of European Research Universities, accesat în 28 mai 2016
303. ^ Nancy Imelda Schafer, ISI. „SCI-BYTES: Science in Italy, 1998–2002”. In-cites.com. Accesat în 27 ianuarie 2010.
304. ^ „Catholicism No Longer Italy`s State Religion”. Sun Sentinel. 4 iunie 1985. Accesat în 7 septembrie 2013.
305. ^ „The Global Catholic Population”. http://www.pewresearch.org/. Pew Research Center. Accesat în 24 august 2014. Legătură externa

în |website= (ajutor)
306. ^ a b c Tradus după un text provenit de la http://www.fco.gov.uk/en/travel-and-living-abroad/travel-advice-by-country/country-profile/europe/holy-
see/ (accesat la 14 decembrie 2011), pe website-ul Foreign & Commonwealth Office din Regatul Unit.
307. ^ Suveranitatea Sfântului Scaun a fost explicit recunoscută în numeroase acorduri internaționale și este stipulată explicit în articolul 2 al Tratatului din
Lateran de la 11 februarie 1929, prin care „Italia recunoaște suveranitatea Sfântului Scaun în chestiuni internaționale ca atribut inerent în
conformitate cu tradițiile sale și cu necesitățile misiunii sale în lume” (traducere după varianta în engleză a Tratatului din Lateran).
308. ^ Leustean, Lucian N. (2014). Eastern Christianity and Politics in the Twenty-First Century. Routledge. p. 723. ISBN 978-0-415-68490-3.
309. ^ „Le religioni in Italia: I Testimoni di Geova (Religions in Italy: The Jehovah's Witnesses)”(în italiană). Center for Studies on New Religions. Accesat
în 30 mai 2011.
310. ^ „Chiesa Evangelica Valdese – Unione delle chiese Metodiste e Valdesi (Waldensian Evangelical Church – Union of Waldensian and Methodist
churches)” (în Italian). Chiesa Evangelica Valdese – Unione delle chiese Metodiste e Valdesi (Waldensian Evangelical Church – Union of Waldensian
and Methodist churches. Accesat în 30 mai 2011.
311. ^ „World Council of Churches – Evangelical Methodist Church in Italy”. World Council of Churches. Arhivat din original la 9 iulie 2008. Accesat în 30
octombrie 2010.
312. ^ Dawidowicz, Lucy S. (1986). The war against the Jews, 1933–1945. New York: Bantam Books. ISBN 0-553-34302-5.p. 403
313. ^ „THE JEWISH COMMUNITY OF ITALY Unione delle Comunita Ebraiche Italiane”. The European Jewish Congress. Accesat în 25 august 2014.
314. ^ „The Global Catholic Population”. http://www.pewresearch.org/. Pew Research Center. Accesat în 24 august 2014. Legătură externa

în |website= (ajutor)
315. ^ „NRI Sikhs in Italy”. Nriinternet.com. 15 noiembrie 2004. Accesat în 30 octombrie 2010.
316. ^ „Unione Buddhista Italiana – UBI: L'Ente”. Buddhismo.it. 18 august 2009. Accesat în 30 octombrie 2010.
317. ^ „Most Baha'i Nations (2005)”. QuickLists > Compare Nations > Religions >. The Association of Religion Data Archives. 2005. Accesat în 30
ianuarie 2010.
318. ^ „Italy: Islam denied income tax revenue – Adnkronos Religion”. Adnkronos.com. 7 aprilie 2003. Accesat în 2 iunie 2013.
319. ^ Camera dei deputati Dossier BI0350. Documenti.camera.it (10 martie 1998). Accesat la 12 iulie 2013.
320. ^ a b „Italy – Health”. Dev.prenhall.com. Arhivat din original la 1 iulie 2009. Accesat în 2 august 2010.
321. ^ „OECD Health Data 2008 How Does Italy Compare” (PDF). OECD. 2008. Arhivat din original (PDF) la 21 august 2013.
322. ^ „The World Health Organization's ranking of the world's health systems”. ΦΩΤΗΣ ΚΟΥΤΣΟΥΚΗΣ (Photius Coutsoukis). Accesat în 27 octombrie
2009.
323. ^ „Health system attainment and performance in all Member States”. ΦΩΤΗΣ ΚΟΥΤΣΟΥΚΗΣ (Photius Coutsoukis). Accesat în 27 octombrie 2009.
324. ^ „WHO Life expectancy”. WHO. Accesat în 1 iunie 2013.
325. ^ „Global Prevalence of Adult Obesity”. International Obesity Taskforce. Arhivat din original (PDF) la 11 decembrie 2009. Accesat în 29 ianuarie 2008.
326. ^ World Health Organization (2008). WHO Report on the Global Tobacco Epidemic, 2008: the MPOWER package (PDF). World Health Organization.
pp. 267–288. ISBN 978-92-4-159628-2. Accesat în 1 ianuarie 2008.

327. ^ „Smoking Ban Begins in Italy”. Deutsche Welle. 10 January 2005. Accesat în August 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
328. ^ Killinger, Charles (2005). Culture and customs of Italy (ed. 1. publ.). Westport, Conn.: Greenwood Press. p. 3. ISBN 0-313-32489-1.
329. ^ Cole, Alison (1995). Virtue and magnificence : art of the Italian Renaissance courts. New York: H.N. Abrams. ISBN 0-8109-2733-0.
330. ^ Eyewitness Travel (2005), pg. 19
331. ^ a b Architecture in Italy, ItalyTravel.com
332. ^ Copplestone, Trewin (1963). World Architecture. Hamlyn, p. 243
333. ^ „History – Historic Figures: Inigo Jones (1573–1652)”. BBC. 1 ianuarie 1970. Accesat în 12 martie 2013.
334. ^ Richard Campanella (8 iunie 2016), „Origins of Italianate: New Orleans architectural style reflected romantic movement”, Nola.com, accesat în 13
iunie 2016
335. ^ Bill Kibbel, „The Italianate Style”, Oldhouseweb.com, accesat în 13 iunie 2016
336. ^ Omul Vitruvian este și el considerat „emblematic” pe următoarele website-uri și pe multe altele: Vitruvian Man, Fine Art Classics, Key Images in the
History of Science; Curiosity and difference; The Guardian: The Real da Vinci Code
337. ^ „Roman Painting”. art-and-archaeology.com.
338. ^ „Roman Wall Painting”. accd.edu.
339. ^ V.I. Atroshenko and Judith Collins, The Origins of the Romanesque, Lund Humphries, London, 1985, ISBN 0-85331-487-X
340. ^ „Gothic Art: Characteristics, History”, Visual-arts-cork.com, accesat în 14 iunie 2016
341. ^ a b Jonathan Jones (4 decembrie 2004), „Giotto, the world's first celebrity artist”, The Guardian, accesat în 14 iunie 2016
342. ^ Frederick Hartt, A History of Italian Renaissance Art, (1970)
343. ^ Roderick Conway Morris (28 octombrie 2015), „Duomo Unveils Treasure House in Florence, Italy”, The New York Times, accesat în 23 mai 2016
344. ^ "Neo-Classical", The Dictionary of Art: volume XXII, ed. Jane Turner, în 34 de volume, 1996. Grove's Dictionaries Inc., New York, 1998.
345. ^ „Giorgio De Chirico Art Monographs and Museum Exhibition Catalogs”, Artbook.com, accesat în 24 mai 2016
346. ^ Ernest Hatch Wilkins, The invention of the sonnet, and other studies in Italian literature(Roma: Edizioni di Storia e letteratura, 1959), 11–39
347. ^ „All Nobel Prizes in Literature”. Nobelprize.org. Accesat în 30 mai 2011.
348. ^ a b Bharat Sevak Samaj Programme, „Bharat Sevak Samaj Programme” (PDF), Bssve.in, p. 55, accesat în 13 iunie 2016
349. ^ Brockett and Hildy (2003, 49–50).
350. ^ Commedia Dell'arte: A Handbook for Troupes, John Rudlin, Olly Crick, Psychology Press, 2001
351. ^ „Quick Opera Facts 2007”. OPERA America. 2007. Arhivat din original la 1 octombrie 2006. Accesat în 23 aprilie 2007.
352. ^ Alain P. Dornic (1995). „An Operatic Survey”. Opera Glass. Accesat în 23 aprilie 2007.
353. ^ a b c d „Appreciate Italian Cinema, Opera, Fashion and Gastronomy”, Bucknell.edu, accesat în 13 iunie 2016
354. ^ a b Kimbell, David R. B (29 aprilie 1994). Italian Opera. Google Books. ISBN 978-0-521-46643-1. Accesat în 20 decembrie 2009.
355. ^ „Giuseppe Verdi and Italian Opera - A Night at the Opera”, loc.gov, accesat în 25 mai 2016
356. ^ „Top 10 Opera Houses”, National Geographic, accesat în 25 mai 2016
357. ^ Steffen, David J. (2005). From Edison to Marconi. McFarland. p. 168. ISBN 9780786451562.
358. ^ Keller, Catalano and Colicci, Garland Encyclopedia of World Music, pp 604 - 625
359. ^ „Premiata forneria Marconi”, Italianprog.com, accesat în 13 iunie 2016

360. ^ McDonnell, John (1 september 2008). „Scene and heard: Italo-disco”. The Guardian.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
361. ^ „Giorgio Moroder”, Allmusic.com, accesat în 13 iunie 2016
362. ^ Yiorgos Kasapoglou (27 februarie 2007), „Eurovision Sanremo Music Festival kicks off tonight”, Esctoday.com, accesat în 13 iunie 2016
363. ^ Daniel Wakin, "Spoleto Italy: The Menottis Are History", The New York Times, 27 iunie 2008
 364. ^ Billboard. Nielsen Business Media. 2001. p. 50. ISSN 0006-2510. Parametru necunoscut |no= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |vol= ignorat (posibil, |volume=?) (ajutor)
365. ^ Conway Morris, Roderick (28 august 2012). „World's Oldest Cinematic Fest Turns 80”. New York Times. Accesat în 8 februarie 2013.
366. ^ „The Cinema Under Mussolini”. Ccat.sas.upenn.edu. Accesat în 30 octombrie 2010.
367. ^ „Historical origins of italian neorealism – Neorealism – actor, actress, film, children, voice, show, born, director, son, cinema, scene”.
Filmreference.com. Accesat în 7 septembrie 2011.
368. ^ „Italian Neorealism – Explore – The Criterion Collection”. Criterion.com. Accesat în 7 septembrie 2011.
369. ^ Katz, Ephraim, "Italy," The Film Encyclopedia (New York: HarperResource, 2001), pp. 682-685.
370. ^ Hamil, Sean; Chadwick, Simon (2010). Managing football : an international perspective(ed. 1st ed., dodr.). Amsterdam: Elsevier/Butterworth-
Heinemann. p. 285. ISBN 1-85617-544-8.
371. ^ „Previous FIFA World Cups”. FIFA.com. Accesat în 8 ianuarie 2011.
372. ^ „UEFA Country Ranking 2016”. Bert Kassies. Accesat în 18 mai 2016.
373. ^ „JMU - Italian Sports”, James Madison University, accesat în 11 iunie 2016
374. ^ FIVB (octombrie 2015), „FIVB Senior World Ranking - Men”, Fivb.org, accesat în 13 iunie 2016
375. ^ „FIVB Senior World Ranking - Women”, Fivb.org, octombrie 2015, accesat în 13 iunie 2016
376. ^ „Top 10 Sports in Italy”, Top10-italy.com, 3 ianuarie 2012, accesat în 13 iunie 2016
377. ^ FIBA, „archive.fiba.com: Teams”, Archive.fiba.com, accesat în 28 mai 2016
378. ^ Josh Martin (9 august 2012), „4. Lega Basket Serie A”, Bleacherreport.com, accesat în 13 iunie 2016
379. ^ Bath, Richard (ed.) The Complete Book of Rugby, p. 68 (Seven Oaks Ltd, 1997 ISBN 1-86200-013-1)
380. ^ „History : RBS 6 Nations”, Rbs6nations.com, accesat în 13 iunie 2016
381. ^ „Rugby World Cup 2019”, Rugbyworldcup.com, accesat în 13 iunie 2016
382. ^ „World Rankings Men's”, Worldrugby.org, accesat în 13 iunie 2016
383. ^ Foot, John. Pedalare! Pedalare! : a history of Italian cycling. Londra: Bloomsbury. p. 312. ISBN 978-1-4088-2219-7.
384. ^ Hall, James (23 noiembrie 2012). „Italy is best value skiing country, report finds”. The Daily Telegraph. Accesat în 29 august 2013.
385. ^ „Il tennis è il quarto sport in Italia per numero di praticanti”. Federazione Italiana Tennis. Accesat în 29 august 2013.
386. ^ „Ferrari”, formula1.com, accesat în 24 mai 2016
387. ^ Keith Collantine (2 noiembrie 2008), „Ferrari claims a record 16th F1 constructors' world title in Brazil”, F1fanatic.co.uk, accesat în 24 mai 2016
388. ^ Nick Squires (15 decembrie 2014), „Italy bid for 2024 Olympics greeted with derision”, Telegraph, accesat în 24 mai 2016
389. ^ „New York Takes Top Global Fashion Capital Title from London, edging past Paris”. Languagemonitor.com. Accesat în 25 februarie 2014.
390. ^ Press, Debbie (2000). „Your Modeling Career: You Don't Have to Be a Superstar to Succeed”. ISBN 978-1-58115-045-2.
391. ^ Miller (2005) p. 486
392. ^ a b c Insight Guides (2004) p.220
393. ^ „Design City Milan”. Wiley. Accesat în 3 ianuarie 2010.
394. ^ „Frieze Magazine – Archive – Milan and Turin”. Frieze. Accesat în 3 ianuarie 2010.
395. ^ „Italian Cooking: History of Food and Cooking in Rome and Lazio Region, Papal Influence, Jewish Influence, The Essence of Roman Italian
Cooking”. Inmamaskitchen.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
396. ^ „The Making of Italian Food...From the Beginning”. Epicurean.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
397. ^ Del Conte, 11-21.
398. ^ Related Articles (2 ianuarie 2009). „Italian cuisine – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
399. ^ „Italian Food – Italy's Regional Dishes & Cuisine”. Indigoguide.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
400. ^ „Regional Italian Cuisine”. Rusticocooking.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
401. ^ „Which country has the best food?”. CNN. 6 ianuarie 2013. Accesat în 14 octombrie 2013.
402. ^ Freeman, Nancy (2 martie 2007). „American Food, Cuisine”. Sallybernstein.com. Accesat în 24 aprilie 2010.
403. ^ The Silver Spoon ISBN 88-7212-223-6, 1997 ed.
404. ^ Mario Batali Simple Italian Food: Recipes from My Two Villages (1998), ISBN 0-609-60300-0
405. ^ „Most Americans Have Dined Outin the Past Month and, Among Type of Cuisine, American Food is Tops Followed by Italian” (PDF). Harris
interactive. Accesat în 31 august 2013.
406. ^ Kazmin, Amy (26 martie 2013). „A taste for Italian in New Delhi”. Financial Times. Accesat în 31 august 2013.
407. ^ Keane, John. „Italy leads the way with protected products under EU schemes”. Bord Bia. Accesat în 5 septembrie 2013.
408. ^ Marshall, Lee (30 septembrie 2009). „Italian coffee culture: a guide”. The Daily Telegraph. Accesat în 5 septembrie 2013.
409. ^ Jewkes, Stephen (13 octombrie 2012). „World's first museum about gelato culture opens in Italy”. Times Colonist. Accesat în 5 septembrie 2013.
410. ^ Squires, Nick (23 august 2013). „Tiramisu claimed by Treviso”. The Daily Telegraph. Accesat în 5 septembrie 2013.
411. ^ Giulia (9 septembrie 2010), „Top 5 best italian desserts - Traditional Sweets”, Charmingitaly.com, accesat în 28 mai 2016

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Italia

 en Italian Travel Guide

 it Presidenza della Repubblica - Situl oficial al președintelui italian

 it Parlamento - Situl oficial al parlamentului italian

 it gov.it Portalul principal guvernamental

 en Farnesina, Italian Foreign Office

 2 Iunie - Ziua națională a Italiei, 2 iunie 2009, Amos News

 2 Iunie, Ziua Națională a Italiei, 2 iunie 2008, Amos News

 en Bancnotele Italiene

 ro Românii în Italia

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Locuri din patrimoniul mondial UNESCO

[arată]
v d m
• •

Italia — Italieni — Limba italiană

[arată]
v d m
• •
 Țări europene vorbitoare de limbi romanice (Europa latină)
[arată]
v d m
• •

Membrii Uniunii Latine după limbă

[arată]
v d m
• •

Țări balcanice
[arată]
v d m
• •

Uniunea Europeană și țări candidate la extindere

[ascunde]
v d m • •

Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa

Țări independente
1 2
Albania · Andorra · Armenia · Austria · Azerbaidjan · Belarus · Belgia · Bosnia și
1 2
Herțegovina · Bulgaria · Cehia · Cipru · Croația ·Danemarca · Elveția · Estonia · Finlanda · Franța · Georgia · Germania · Grecia · Irlanda · Islanda · Italia · Letoni
a · Liechtenstein · Lituania ·Luxemburg · Macedonia de Nord · Malta · Republica
3
Moldova · Monaco · Muntenegru · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia · Regatul Unit ·România · Rusia · San
3
Marino · Serbia · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Turcia · Ucraina · Ungaria · Vatican

Republici, teritorii și
regiuni 2 1 2
Abhazia · Ciprul de Nord · Kosovo · Osetia de Sud · Sealand
recunoscute parțial

Danemarca Insulele Feroe · Groenlanda

Finlanda Insulele Åland
Teritorii și regiuni Grecia Muntele Athos
nesuverane
Norvegia Svalbard

Regatul Unit Akrotiri și Dhekelia

1 · Gibraltar · Guernsey · Insula Man · Jersey

1 În întregime în Asia, dar din punct de vedere istoric este considerat european · 2 Parțial sau în întregime în Asia, în funcție de definirea graniței · 3 Stat transcontinental (preponderent asiatic)

Țări după continent: Africa · America de Nord · America de Sud · Asia · Europa · Oceania

 GND: 4027833-5

 HDS: 11196

 ISNI: 0000 0001 2186 9395

 LCCN: n79021783

Informații  MusicBrainz: c6500277-9a3d-349b-bf30-41afdbf42add

bibliotecare

 NARA: 10035812

 NDL: 00564289

 NKC: ge129398

 VIAF: 152361066

 WorldCat Identities (via VIAF): 152361066

Categorii:

 Subscription required using via

 Articole bune

 Italia

 State membre ale Organizației Națiunilor Unite

 Țări în Europa

Meniu de navigare

 Nu sunteți autentificat

 Discuții

 Contribuții

 Creare cont

 Autentificare

 Articol

 Discuție
 Lectură

 Modificare

 Modificare sursă

 Istoric
Căutare

Salt

 Pagina principală

 Schimbări recente

 Cafenea

 Articol aleatoriu

 Facebook

Participare

 Cum încep pe Wikipedia

 Ajutor

 Portaluri tematice

 Articole cerute

 Donații

Tipărire/exportare

 Creare carte

 Descarcă PDF

 Versiune de tipărit

În alte proiecte

 Wikimedia Commons

 Wikinews

 Wikivoyage

Trusa de unelte

 Ce trimite aici

 Modificări corelate

 Trimite fișier

 Pagini speciale

 Navigare în istoric

 Informații despre pagină

 Element Wikidata

 Citează acest articol

În alte limbi

 Български

 Deutsch

 Ελληνικά

 English

 Español

 Français

 Magyar

 Српски / srpski

 Türkçe
Încă 271
Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 martie 2019, ora 12:11.