MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE

COLEGIUL DE MEDICINĂ DIN CAHUL

REFERAT
Genul Vibrio

Realizat: Iuncu Sorina

Studenta grupei AM-13
Verificat: Carp Veaceslav
Profesor de Microbiologie

Cahul,2019

2
 Cuprins
1. Genul Vibrio..................................................................................................................3
2. Morfologie.....................................................................................................................3
3. Clasificare.....................................................................................................................3
4. Rezistența la factorii de mediu......................................................................................4
5. Habitat...........................................................................................................................4
6. Cultivare........................................................................................................................4
7. Examen microscopic.....................................................................................................4
8. Proprietăți biochimice...................................................................................................4
9. Diagnostic.....................................................................................................................4
10. Vibrio Choelerea-agentul patogen al holerei................................................................5
11. Patogenitate și virulență................................................................................................6
12. Tratament......................................................................................................................6
13. Profilaxie.......................................................................................................................6

2
 Genul
Vibrio
În culturi proaspete se prezintă ca un bacil dreptsau ușor încurbat, ca o virgulă, de 1-4
milimicroni lungime. În culturile mai vechi iși pierde morfologia caracteristică aparând
formele filamentoase. Este extrem de mobil, datorită unui cil unic (monotrich) aflat la una din
extremitățile sale. Este gram-negativ, nesporulat, necapsulat, însă majoritatea speciilor sunt
acoperite la suprafață cu o membrană, formată datorită creșterii anvelopei celulare. La
microscop vibrionii apar așezati la fel ca bancurile de pești în migrație. S-a constatat că între
anvelopa celilară și citoplasmă se află vacuole. Se consideră că în aceste vacuole se
sintetizează endotoxinele.
Familia Vibrionaceae cuprinde peste 40 de specii de vibrioni, printre care:
 Vibrio Cholerae
 Vibrio El-Tor
 Vibrio Parahemolitycus
 Vibrio Fetus
 Vibrio Metschnikowi
 Vibrio Vulnificus
 Vibrio Splendidus
 Vibrio Ordali
 Vibrio Anguillarum
 Vibrio Tubiashi
 Vibrio Algynoliticus
 Vibrio Harveyi
 Vibrio Carchariae
 Vibrio Aestaurianus
 Vibrio Campbellii
 Vibrio Carchariae
 Vibrio Costicolus
 Vibrio Damsela
 Vibrio Fluvialis
 Vibrio Marinus
 Vibrio Furnisii
 Vibrio Natrigens
 Vibrio Salmonicida

2
 Sunt puțin rezistenți la condițiile mediului extern, mor rapid în condiții de uscăciune, motiv
pentru care transmiterea lor în mediu înconjurător se face prin lichide.Se distrug prin fierbere
instantaneu și in 15-20 de minute la 55°C. Sunt sensibili la acțiunea bacteriofagilor și a
acizilor. În anumite condiții (pH corespunzator, lipsa antagonismului bacterian) se pot
menține în intestinul bolnabului sau în ape poluate timp de mai multe saptamâni.
Dezinfectantele dintre care substanțele clorigene ( var cloros, cloramina) au o puternică
acțiune virulicidă. Sunt sensibili la antibiotice (Streptomicina, Tetraciclina, Cloramfenicol) și
la sulfamide (Biseptol). Vibrio El-Tor este mult mai rezistent la acțiunea dezinfectanților. În
gheață vibrionii se păstreză până la cțteva luni, în apă de mare sau de râu-câteva săptămâni,
iar în intestinul muștelor până la 4-5 zile.
Aceste microorganisme sunt de obicei izolate din mediul acvatic (ape dulci, sărate, marine).
Speciile halofile (ex. V. parahaemolyticus, V. vulnificus, V. alginolyticus) sunt limitate la
apele marine, în timp ce speciile non-halofile (ex. V. cholerae) se răspândesc şi în apele dulci.
Prezenţa vibrionilor în apele dulci este tranzitorie. V. cholerae a fost izolat din materiile
fecale ale bolnavilor şi purtătorilor sănătoşi, prezenţa lui în materiile fecale având întotdeauna
semnificaţie clinică.
Vibrionii sunt anaerobi facultativi. Temperatura optimă de creștere este la 37°C si la un pH
de 8,4- 9,2. Cresc bine pe GP și BP. În calitate de mediu electiv se folosește apa peptonată de
1%. Pe suprafața acestui mediu, ei formează pelicule albăstrui foarte fine. Pe mediul compact
TBRS se formează colonii de culoare galbenă pe frotiul mediului albăstrui. Se înmulțesc
foarte bine pe mediile lichide- peste 6-9 ore și pe mediile compacte- peste 12-14 ore. Pe
mediile alcaline depășesc cu mult creșterea altor bacterii.
Sunt oxidazo pozitivi, produc indol. Fermentează fără gaz glucoza, manoza, manita,
zaharoza și arabinoza. Pe baza acțiunii fermentative asupra manozei, zaharozei și arabinozei,
vibrionul holeric se poate clasifica in 8 grupe biochimice separate.Vibrionul holeric clasic
aparține grupului fermentativ I (manozo și zaharozopozitivi), nehemolitici și sensibili la clor.
Recent a apărut o variantă de vibrio denumită El-Tor care este hemolitică, rezistentă la clor și
are caractere biochimice noi.
Prezintă antigene somatice O și H. Antigenul H flagelar este comun vibrionilor holerici și
celorlalți vibrioni din natură. AgO de natură polizaharidică, termorezistent localizat în
peretele celular conferă specificitate de grup.
Este un germene lipsit de invazivitate, ramânând cantonat la nivelul intestinului unde
determină exfolierea epiteliului digestiv și apariția granulațiilor riziforme (bob de orez),
datorită exotoxinei eliberate. Mobilitatea vibrionilor, echipamentul enzimatic (mucinaza,
neuraminidaza) ca și prezența unor factori neidentificați de aderare de suprafața celulei
epiteliale sunt tot atâția determinanți cu rol în declanșarea bolii.
La fostul bolnav se găsesc anticorpii (IgM), anticorpi vibriocizi, antitoxine, anticorpi locali
IgA secretori, care-i conferă fostului bolnav protecție pe o perioada de 6-18 luni.
De interes medical este diagnosticul bacteriologic care se bazează pe izolarea şi
identificarea vibrionilor holerici din materiile fecale. Recoltarea: Produsul patologic este
reprezentat de fragmentele riziforme de mucus din scaun.

2
VIBRIO CHOLEREA
AGENTUL PATOGEN AL
HOLEREI

Cunoscut, se pare încă de pe vremea lui Hipocrate, europenii cunosc holera prin anii 1498,
când au debarcat pentru prima oară în India, unde boala evolua endemic.
Agentul etiologic al bolii a fost descoperit și izolat de R. Koch în 1883. Omul este singura
gazdă de V.cholerae. Totuși în anumite situații epidemiologice poate fi întâlnit în ape, sol,
materii fecale, vomismente, zarzavaturi etc. S-a izolat și din organismul animalelor de apă.
Holera este o boală infecțioasă bacteriană foarte gravă care afectează îndeosebi intestinul
subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diaree apoasă gravă (până la 20-30
l/zi), vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere
de electroliți (substanțe minerale). Cu toate că boala evoluează frecvent atipic, poate fi
recunoscută ușor prin mortalitatea ridicată de 85 % la izbucnirea bolii, ca ulterior acest indice
de letalitate să scadă între 20 și 70 % la cazurile netratate.
După o perioadă de incubație între 2-3 zile urmează de obicei trei stadii de evoluție:

1. Stadiul de vomitare, fecalele fiind moi, cu aspect de orez, apar rar colici
2. Stadiul de deshidratare (exicoză), hipotermie,apar riduri, față suptă, cu oase
proeminente
3. Stadiul general grav, cu febră, abatere, dezorientare, comă cu erupții cutanate. În
cazul complicațiilor apar forme de pneumonie, parotidită și septicemie.
S-a observat că persoanele cu grupa „0” sanguină sunt mai predispuse la îmbolnăvire. Holera
este cauzată de vibrionul holeric, Vibrio cholerae, care produce toxina holerică, aceasta fiind
cauza diareii.
 bacteria a fost prima oară descrisă în anul 1854 de Filippo Pacini,
 în același an John Snow descrie episodul de holeră din Londra
 Robert Koch cultivă vibrionul în anul 1883 împreună cu Fischer și Georg Gaffky.
Holera apare frecvent în țările sărace, unde nu se pot respecta regulile de igienă:
 apa de băut infectată, fiind cauza principală a îmbolnăvirilor
 canalizarea deficitară, determinând infiltrarea apei de canal în apa de băut
 bacilul fiind prezent prin fecale în apele curgătoare, stătătoare sau pești
 în țările industriale din cauza respectării regulilor de igienă, holera apare foarte rar și
sporadic
Primul rezervolnatural de holeră este Delta fluviului Gange din India, de unde boala a
început să se răspândeascăîn secolul XIX. În secolul XIX a izbucnit o epidemie gravă de
holeră în Londra. În Viena sunt semnalate mai multe epidemii de holeră. În „Războiul
Crimeii” (1853-1856) mor în ambele tabere mai mulți soldați din cauza holerei decât pe

2
câmpul de luptă. Prin 1892 epidemia de holeră din Afganistan, se extinde în Rusia, în portul
Hamburg izbucnește în același an o epidemie mare (8 600 de morți).
Ultima epidemie mare de holeră a avut loc în anul 1991 în Peru de unde s-a extins în America
Latină (400 000 de cazuri).
Comform statisticilor Organizației Internaționale a Sănătății anual se îmbolnăvesc de holeră
între 1,3 și 4 milioane de oamenni dintre care aproximativ 21000 de cazuri sunt fatale. La
majoritatea bolnavilor simptomele lipsesc sau sunt puțin vizibile, de aceea holera se tratează
destul de ușor cu picături orle care conferă imunitate pentru 6-18 luni.
Cel mai important obiectiv al tratamentului este rehidratarea organismului prin administrare
pe cale orală de soluții ce conțin glucoză, carbonat de sodiu, clorură de sodiu și clorură de
potasiu.
Antibioticele folosite sunt:
 Fluorochinolone, de tipul ciprofloxacinei
 Azitromicină
Alte medicamente folosite:
 Sulfamide (în profilaxie Sulfadoxină)
 Chimioterapice
Ca măsuri de profilaxie se recomandă respectarea regulilor standard de igienă, asigurarea cu
apă potabilă , eventual acțiuni de vaccinare pe cale orală.
Institutul I. Cantacuzino din Bucuresti a preparat pentru prima dată vaccinul antiholeric pe
care l-a folosit masiv, eradizând holera din România.
Iepurii noi născuți în vârstă de 2-4 zile au fost folosiți în experiențe de Mecinikov. Ei, după
administrarea unor tulpini de vibrioni holerici dezvoltau diaree deshidratantă, anurie și
decedau. Cobaiul poate fi și el utilizat în infecția experimentală.
Holera este o toxiinfecție specifică speciei umane. Vibrionii pătrund în organism pe cale
orală, localizându-se în intestinul subțire (în mucoasă, submucoasă, membrana bazală) unde
se multiplică intens.
Intoxicația organismului se datorează pierderilor masive de apa și electroliți care tulbură
homeostazia. Aceste pierderi la rândul lor sunt datorate exotoxinei termolabile care activată
în prezența endotoxinei termostabile (holeragen B) inhibă rezorbția și transportul sodiului
activ prin celulele epiteliale ale intestinului (pompa de sodiu este paralizată).
Prin pierderile masive de apă și electroliți prin scaunele diareice și prin varsaturi se
realizează deshidratarea organismului, acidoza, hemoconcentrație marcată, colaps circulator
și moartea bolnavului. Cazurile netratate mor intr-un procent 25%.
Tratamentul este antibiotic și pentru corectarea tulburărilor hidroelectrolitice.
Sursa este omul bolnav. În această boală nu există purtători sănătoși.
Calea de transmitere este digestivă. Receptivitatea generală. Cei rezistenți fac forme ușoare.