Psihologia medicală

Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a
sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea
medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.
Încercând să simplifice domeniul de definiţie, Huber W. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că
este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a
tulburărilor somatice. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi
patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Această definiţie îi permite autorului francez să refere
psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav, relaţia medic-pacient,
psihologia profesiunii medicale, ci să o
extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară.
În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem
că fără a fi similare, cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări, psihologia clinic
putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale.
Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută,
psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. De asemenea, despărţirea psihologiei
medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar
avea unelte specifice.

Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare
cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi psihologia dinamică,
cronobiologia, etologia, sociologia, psihologia experimentală şi neurofiziologia.
Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu
de informaţii. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare,
aspectele legate de psihologia dezvoltării, aspectele legate de personalitate. Psihologia medicală este legată
de:
• Psihologia socială
• Psihologiei diferenţiale
• Psihologia morală
Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice
• Psihiatria
• Psihoneurofiziologia
• Psihofarmacologia
• Psihopatologia
• Psihosomatica

NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ

Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la
dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen calificativ implicând o
valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu
normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).
Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă, variabilă
de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a
se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N,
1995).
 Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se
referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi de descriere, de fapt ele se
completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea
ca sănătate, normalitatea ca valoare medie, normalitatea ideală, normalitatea ca proces.

1. Normalitate şi sănătate

Prima perspectivăcea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi medici şi printre
aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen
universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală, normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea
majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă.
Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă
complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se
proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa
vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice
asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al
echilibrului introversie-extroversie.

2. Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe

descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei
în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept
corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.
Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat mai
„normal”, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai anormal. Deşi
acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”, nu este suficient de operant pentru medicină.

3. Normalitatea ca utopie

În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate

atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale”
pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative,
prescriptive.
Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui
să fie. Desigur, normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult, cu
cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal,
religios ş.a.).

4. Normalitatea ca proces

Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentual pe faptul că un comportament
normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu aşa-numita
normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă măsura în care un organism, o persoană, un
subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face
parte. Luând în considerare această definiţie, schimbările temporal devin esenţiale pentru completa definiţie
a normalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai
mult decât o definire transversală a normalităţii.

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES

 Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea
existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic
şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu
sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei,
ale sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant
concret. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de bine din
punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat în absenţa durerii”. Această definiţie este o
recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, o
stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale
comportamentului uman.

1. Anormalitate şi boală

Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în
ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în perspectivă calitativă.
Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol
creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de
normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie,
dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi
funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.

2. Conceptul de boală psihică

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de proces

patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia
procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul
(integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente
a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea
indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective
şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea
nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei biologică,
psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu
un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.

3. Despre conceptul de adaptare

Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la
om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale
personalităţii. În acest sens, este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. Piaget, pentru care legile
fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu evidente
implicaţii adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte
cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”.
Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi
stresului asociat unei boli. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul va fi folosit ca un important
determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi, de asemenea, se va vorbi despre
managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă.
În 1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală, definindu-l ca
un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres.
Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul
exterior. Adaptarea, rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi, fiecare
devenind un determinant şi un produs al relaţiei. Comportamentul uman este un proces de adaptare
dezvoltat, menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu
promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). În acord cu Pearlin şi Schooler (1978),
adaptarea ne protejează prin:
a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme;
b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul
ei problematic;
c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile.
Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru
promovarea sănătăţii.

4. Conceptul de stres

Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru
decade, în practica şi teoria medical a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate, boală, stil de viaţă şi
pattern comportamental. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega
evenimentele exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice
asociate cu etiologia, factorii favorizanţi, declanşarea şi întreţinerea bolilor.
Conceptul de stres, introdus de Selye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din
exterior asupra organismului, care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de
agresiunea care-i ameninţa integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiţie, formulează una
dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând
tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un system biologic.” Selye H. a privit stresul din punct
de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”.
Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice, cât şi
psihologice (emoţionale). Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar
noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic. Cea mai largă
definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967) „totalitatea conflictelor personale
sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress
psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se
departaja două tipuri de agenţi stresori:
– cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din această categorie sunt
caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. În stresul psihic, principalii agenţi stresori sunt
reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii
ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi.
– cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se
bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o
semnificaţie pentru subiect.
– parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum
„noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează.
Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare a stresului, realizată in funcţie de următoarele
criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului; raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul
vieţii, după Erikson, in termeni de concordant, neconcordant, indiferent); nuanţele de expectabilitate-
neexpectabilitate şi controlabilitate -necontrolabilitate; răspandirea generală a stresorilor şi efectul lor
asupra omului „obişnuit".
Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice varstă şi in conjuncţie cu orice sistem de
clasificare al bolilor psihice. Ea conţine opt grupe mari, notate de le A la H.
Grupa A - Stresul excepţional sau catastrofic - se referă la stresuri masive, acute, de regulă
neaşteptate, evenimente ieşite din comun, din cotidian, deloc sau puţin influenţabile de către subiect şi care
afectează practic pe oricine intr-o mare măsură. Acest tip de stres include dezastre şi calamităţi naturale,
dezastre şi catastrofe (războaie, poluări, bombardamente); accidente colective; stresul catastrofic individual:
violenţa nesexual ă sau sexuală, tortura. Din punct de vedere clinic, (Predescu şi Alexandrescu), patologia
ocazionată de stresul catastrofic include reacţii psihotice imediate (de şoc şi neşoc), reacţii mai indepărtate
de tip depresiv şi, in mod aproape specific, sechele la distanţă, de tipul tulburării de stres posttraumatic.
Grupa B - Stresurile vieţii - include stresuri concordante sau necontradictorii cu etapa eriksoniană
de viaţă, cu intesitate moderată medie sau mare, care afectează practic pe oricine, dar intr -o măsură
variabilă. Include şase sub-grupe de: 1) stresuri scurte - pierderi reale (cunoştinţe, rude), pierderi simbolice;
2) stresuri legate de boala tranzitorie; 3)stresuri cu post –efecte prelungite - pierderi reale (partener marital,
copil), pierderi materi ale majore; 4) stresuri cu acţiune prelungită -suprasolicitări lungi, boala cronică,
conflicte cronice; 5) stări stresante -stresul existenţei ca handicap sau ca sechelar grav; stresul existenţei în
condiţii precare fi nanciare şi/sau de mediu; 6) stresuri legate de schimbări majore de statut, mediu, condiţie
de viaţă. Stresurile îndelungate pot contribui la constituirea unor dezvoltări patologice ale personalităţii.
Grupa C - Stresuri care decurg din desfăşurarea neobişnuită a unor acte de viaţă obişnuite.
Grupa D - Stresul necazurilor şi al solicitărilor cotidiene. Specifice sau nu grupului de apartenenţă,
aceste stresuri induc, cel mult, manifestări tranzitorii sau fragmentare. Au un posibil rol pentru
determinarea rez istenţei sau lipsei de rezistenţă la stresori mai mari. Adesea produc o anumită frustrare.
Grupa E - Stresul endemic - stresul general şi impersonal constituit de veştile proaste ale zilei sau
perioadei: inflaţie, şomaj. Stresul endemic nu are decât un rol de fond.
Grupa El - Stresurile speciale condiţionate de expuneri particulare. Include stresul unor profesii sau
ocupaţii cunoscute ca stresante, şi al altor profesii ce implică risc individual.
Grupa E2 - Stresurile condiţionate de vulnerabilităţi individuale, particulare: a) stresul determinat de
psihopatologia preexistentă: stresul de terminat de anxietatea fobică, stresul fenomenelor compulsive şi cel
conse cutiv tulburării de control al impulsurilor; stresul resimţit de pacienţii cu schizofrenie, cu epi lepsie;
b) stresul consecinţelor unor acte psihotice (ştiri crepusculare, confuzie, comportament delirant-halucinator
în psihoze majore); c) stresul amintirilor, determinat de retrăirea sau evocarea unor situaţii stresante
anterioare; d) stresul sărbătorilor ce evidenţiază subiectului singu rătatea ori inadecvarea vieţii pe care o
duce; e) stresul determinat sau facilitat de prezenţa unei patologii somatice care modifică vulnerabilitatea.
Grupa F - Stresurile speciale - sunt stresuri ce se constituie ca at are, prin vulnerabilităţi şi/sau
expuneri particulare.
Grupa G - Stresul experimental - nu are, de regulă, urmări patologice durabile. El se referă la
diferite proceduri de laborator care induc, la volun tari, stresuri scurte şi strict limitate ca intensit ate şi
gamă de conţinuturi.
Grupa H - Stresul situaţiilor extremale - este stresul experimental sau natural, indus în legătură cu
existenţa sau pregătirea pentru existenţa în medii intens nefavorabile vieţii omului.
Pentru Golu M, stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare şi disconfort cauzată de
afecte negative, de frustrare, de reprimare a unor trebuinţe sau aspiraţii, de imposibilitatea rezolvării unor
probleme. Iamandescu afirmă că stresul psihic are caracter primar atunci când este rezultatul unui agresiuni
recepţionate din sfera psihică şi un caracter secundar care ar fi o reacţie de însoţire sau de conştientizare a
unui stres fizic sau biologic căreia i se acordă o semnificaţie ameninţătoare sa u de altă natură. Huber W
(1992) afirmă că natura obiectivă a stresorului este mai puţin important pentru sănătate ca evaluarea
subiectivă pe care o persoană i -o dă.

COMPORTAMENTE ADAPTATIVE
Mathney, Aycock, Pugh, Curlette şi Cannella (1986) au sugerat că patternurile de adaptare se pot
divide într-o categorie de stresori preventivi şi o categorie de stresori combativi.
Formula lor include patru tipuri:
1. evitarea stresorilor prin adaptarea vieţii
2. adaptarea nivelului cererii
3. îndepărtarea stresului indus de patternurile comportamentale
4. descoperirea resurselor adaptării.
Categoria stresorilor combativi include cinci tipuri:
1. manifestarea stresului
2. stăpânirea resurselor
3. atacarea stresorilor
4. tolerarea stresorilor
5. scăderea iritabilităţii.
Comportamentele de adaptare pot fi împărţite în patru dimensiuni independente:
1. activ-pasiv (discutând direct acţiunea, tratând despre stresori sau evitând stresorii)
2. cognitiv-emoţional (controlând stresorii angajaţi în activitatea cognitivă sau ţinând de sfera emoţională,
catarsisul şi expresia)
3. controlul (menţinând în aparenţă controlul personal asupra stresorilor)
4. acţiunea psihologică/acţiunea socială (sfera autorealizării sau suportul social).

Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori

M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului
greu comprehensibil de determinism endogen.
Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul
unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât
în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai
comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie
„terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el
configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali
există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de
vulnerabilitate
pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi post-natală, o
personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi:
perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social.
M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul
vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu
exist o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment
stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică.

MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher
(1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică
forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare
(styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau
de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că
mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de
stres externi sau interni.
Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi
modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi:
1. Restaurarea homeostaziei psihice;
2. Reducerea unui conflict intrapsihic;
3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile
morale şi sociale;
4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de
anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi.
În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea
reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia,
reîntoarcerea către sine.
Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de
prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele
mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea,
Intelectualizarea/izolarea.

SISTEMUL ATITUDINAL. ATITUDINI ALE BOLNAVULUI ÎN FAŢA BOLII

Interfaţa dintre structura internă, profundă a caracterului şi conduita manifestă o constituie

subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului. Ea exprimă o
modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi
comportamentale.
- Componenta afectivă – măsurabilă prin reacţii neurovegetative sau mărturii verbale despre
stări emoţionale şi preferinţe evaluative;
- Componenta cognitivă – măsurabilă prin percepţii şi mărturii verbale despre opinii şi
credinţe, convingeri;
- componenta comportamentală – măsurabilă prin acţiunile deschise sau declaraţii privind
comportamentul.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este pusă.
Se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă a unor componente psihice diferite-
cognitive, motivaţionale-afective şi determină modul în care va raspunde şi acţiona o persoană într-o
situaţie sau alta.
Ea mobilizează fizic şi psihic individul, în raport cu ceva ce are o anumită semnificaţie pentru
acesta, este mereu intenţionată şi exprimabilă în variate forme de comportament.
Odată stabilizate, atitudinile se identifică printr-un ridicat grad de consistenţă şi stabilitate,
schimbarea lor producând un dezechilibru în sistemul de valori al individului.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflectă forma în care experienţa anterioară este acumulaăa,
conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie nouă.
Atitudinea apare ca veriga de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei şi
mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale.
De aici putem deduce şi caracteristicile principale ale atitudinii:
- directia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trăirii
afective faţă de obiect (situatie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tentinţa de a se
apropia de obiect în vreme ce atitudinea negativă creeaza o tendinaţă opusă, de indepartare;
- gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor 2 segmente ale trăirii – pozitiv şi negativ
- , trecând prin punctul neutru 0;
Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului de referinţă, care după T.M.
Newcomb sunt:
 dimensionalitatea, constând în numărul şi varietatea elementelor care-l compun, mergând de
la stimulii unidimensionali până la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani;
 suprafaţa sau întinderea comprehensibilă a obiectului, canstând în numărul de însuşiri
accesibile observaţiei şi înţelegerii, faţă de care subiectul a reuşit să-şi formeze o atitudine
definită şi generalizată;
 centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect;
 socialitatea care rezidă în aceea ca ,,obiectele sociale” (celelalte persoane) reprezintă
principala sursă de formare a atitudinilor.
Specificul propriu al caracterului derivă din interacţiunea între atitudini. Cele mai frecvente
interacţiuni între atitudini sunt cele de :
- coordonare, cooperare sau cele de contradicţie;
- incompatibilitate, chiar de excludere reciprocă;
- de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin cele mai
proeminente dezvoltate.
Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine ci în funcţie de valoarea lor morală.
 Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.
Se elaborează ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori specifice fiecărui individ, care odată
fixat acţionează aproape automat, chiar la nivel subconştient.
Atitudinile caracteriale, fară a se confunda cu valorile, au un conţinut valoric şi o funcţie evaluativă,
iar prin aceasta reglează comportamentele specifice ale fiecărui individ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia şi acţiunea.
Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii, constând din judecăţi de
valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) în legătura cu diferitele situaţii, evenimente şi
sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ – pasivă de raportare la lume care nu introduce nici o
schimbare în situaţie.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu situaţia şi
efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaie, de modificare a ei sau de îndepartare.
Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul opiniei şi,
ca atare, acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane decât opinia:
de ex. faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.
Între atitudine şi manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acţiunii, nu există o concordanţă
perfectă şi necondiţionată.
După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:
1. atitudinile faţă de sine
2. atitudinile faţă de societate

ATITUDINI ALE BOLNAVULUI ÎN FAŢA BOLII

I. Reticenţa în acceptarea bolii:

 Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli noi/agravarea uneia preexistente;
 Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
 Automedicaţia;
 Bagatelizarea simptomelor;
 Prezentarea în ultimă instanţă la medic.
II. Modificări psihocomportamentale caracteristice :
 Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”;
 Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea organismului, nu acordă
importanţă;
 Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se documentează foarte mult;
 Regresia: revenirea la nivelul afectiv-comportamental al copilăriei – comportamentul;
 este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă;
 Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după vindecarea bolii;
 Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru pacient: „sunt un caz interesant”;
 Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în domeniul bolii lor şi îi determină şi pe
ceilalţi pacienţi să le urmeze sfaturile.

Factori în funcţie de care variază atitudinea în faţa bolii

I.Factori demografici
1. Vârsta:
 Copiii: dependenţi de familie, şcoală. Variabilele personale depind de gradul de
dezvoltare psihoafectivă;
 Tineri: sfidarea unor norme salutogenetice, impulsivitate, imprudenţă, dezirabilitate
socială;
 Adulţi: sedentarism, excese;
  Vârstnici: prudenţă, conformism terapeutic excesiv.
2. Sexul :
 bărbaţi : responsabilităţi multiple, ignorarea pericolelor, apel redus la medic;
 femei: prudenţă, igienă de viaţă mai bună (acte fiziologice medicalizate ex. naşterea),
apel crescut la medic, conformism terapeutic mai bun.
3. Apartenenţa etnică:
 Societăţi occidentale: educaţie sanitară bună, implicare profesională excesivă, abuzuri,
sedentarism;
 Societăţi orientale (asiatice): concepţii filosofico-religioase cu dogme salutogenetice;
 Statut socioeconomic scăzut: slabă educaţie sanitară, promiscuitate.

II. Factori socio-culturali:

1. Religia :
Elemente favorabile:
 recomandă comportamente salutogenetice specifice fundamentale (ex. post, meditaţie,
mişcare);
 modulează favorabil echilibrul psihic al individului.
Elemente nefavorabile:
 fatalism;
 precepte religioase ce impun conduite nesalutogenetice (ex.interzicerea tratamentelor
chirurgicale, interzicerea metodelor de contracepţie).

III. Factori individuali: trăsături de personalitate.

IV. Factori profesionali

Statutul social al bolnavului

După Parsons, există patru caracteristici pentru statutul social al bolnavului:

 Dreptul la ajutor;
 Scutirea de responsabilităţi;
 Obligaţia de a cere ajutor competent;
 Obligaţia de a considera boala indezirabilă.

Comunicarea medic – pacient

Despre comunicare am putea spune că e un lucru natural, simplu, care vine de la sine şi pentru care
nu ai nevoie de vreun training special. Şi totusi, pentru cei mai multi medici nu e aşa. Concentraţi pe munca
lor, atenţi să nu le scape ceva, stresaţi de pacienţii nerăbdători de la uşa cabinetului, medicii uită adesea să
mai vorbească, să mai asculte şi altceva decât râspunsurile la întrebările despre simptome sau tratament.
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Intre
cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe
fiecare dintre cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu
modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de
acţiune. în afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă treece de mesaje
secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice". Pentru a încerca să lămurim mai atent
felul în care relaţia de comunicare se derulează, am apelat la conceptul de fereastră de comunicare. Aceasta
este conceptualizată ca având patru zone pătrate prin care cei doi parteneri, faţă în faţă, comunică. Unul este
doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia,
pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei DONA.

Zona deschisă (ZD) Zona oarbă (ZO)

interactiune vulnerabilitate
cuprinde informaţii cunoscute cuprinde informaţii
propriei persoane, dar cunoscute şi necunoscute propriei persoane, dar
interlocutorului cunoscute interlocutorului

Zona ascunsă (ZA)

intimitate Zona necunoscută (ZN)
cuprinde informaţii cunoscute dezvaluire
propriei persoane, dar necunoscute cuprinde informaţii
interlocutorlului; ex. secretele necunoscute propriei persoane şi
necunoscute interlocutorului.
♦ Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două
sau mai multe persoane pot da şi primi, în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe
comune.
Cu cât este mai mare acest pătrat, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi
cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.
♦ Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident
pentru ceilalţi.
Cea mai simplă ilustrare a acestui pătrat o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana
respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.
♦ Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ,
nici de ceilalţi.
Atat individul cat şi ceilalţi cu care acesta intră in contact, descoperă din cand in cand noi comportamente
care existau de fapt din totdeauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea
grupului intr-un moment critic.
♦ Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi.
Acest pătrat se mai numeşte şi „Agenda ascunsă". De exemplu, cineva doreşte să primească o anume
sarcină de Iα şeful său pentru a ieşi in evidenţă prin ducerea Iα bun sfarşit a sarcinii respective, dar nu-i
spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu incearcă intr -un mod prea evident să o obţină.
FACTORI PERTURBATORI AI COMUNICĂRII
O serie de factori pot perturba comunicarea dintre medic şi pacient. Aceştia pot fi grupaţi, in mod
didactic, in următoarele trei categorii: factori fizici, factori interni şi factori semantici.
Factorii fizici:
1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene);
2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea);
3. amplasamentul (poziţia vorbitorului in raport cu ascultătorul);
4. iluminarea (slaba iluminare impiedică receptarea comunicării nonverbale);
5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută celor doi parteneri);
6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai dificilă datorită acumulării oboselii);
7. durata intalnirii (intalnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente).
Factorii interni:
l. implicarea afectivă (atat implicarea pozitivă, cat şi negativă tulbură precizia comunicării, precum
şi felul in care ea este percepută de auditor);
2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea intra intr-o situaţie neplăcută sau cea a
ascultătorului - că ar putea auzi lucruri neconvenabile, vor perturba mesajul);
3. ameninţarea statutului (dacă cel ce comunică nu este sigur de faptul că ceea ce comunică nu ii ameninţă
imaginea personală, va evita să transmită mesajul complet sau va denatura anumite părţi din el);
4. presupuneri subiective (dacă vorbitorul crede că ascultătorul ii este ostil sau indiferent şi mesajul va fi
distors ionat);
5. preocupări ascunse (dacă unul din parteneri are o preocupare diferită decat scopul pentru care se află in
relaţia de comunicare - pecuniară, erotică - mesajul va fi perturbat);
6. fantasme (dacă medicul sau pacientul au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre propria
persoană, diferită de realitate, aceasta va influenţa negativ comunicarea).
Factorii semantici:
1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist vor face imposibilă comunicarea;
2. gramatica (greşelile gramaticale vor denatura comunicarea, scăzand relaţia de incredere şi depreciind
imaginea celui care le face. Mai ales atunci cand acesta este medicul);
3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate sau după modelele altor limbi, perlurbă relaţia de
comunicare;
4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte (anumite cuvinte, cu semnificaţie deosebită pentru unul dintre
partenerii comunicării, vor perturba mesajul prin polarizarea atenţiei sau suprasemnificarea unor fragmente
de mesaj).

Prima consultaţie
Calitatea informaţiilor obţinute de medic în timpul consultaţiilor este strâns legată de abilitatea de a
pune întrebări pacientului şi de a crea o relaţie cu el. Studiile arată că între 60 şi 80% din informaţiile
necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obţinute în timpul interviului cu pacientul. La rândul său,
pacientul trebuie să primească informaţii pentru a putea fi capabil să ia o decizie.
Rolul comunicării:
- schimbul de informaţii;
- decizii reciproc acceptate;
- dezvoltarea înţelegerii;
- construirea încrederii.
Obligaţiile doctorului:
- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;
- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;
- confidenţialitatea (nedezvăluirea către alte persoane a informaţiilor intime legate de
pacient);
- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;
- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia acestuia.
Obligaţiile pacientului:
- stabilirea unei liste de întrebari pe care vrea să le adreseze medicului;
- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau altă persoană de încredere care sa-l
reprezinte în discuţiile cu medicul;
- dialogul deschis cu medicul;
- prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.
Când toate acestea nu se respectă, relatia medic-pacient este deficitară, iar consecinţele pot fi:
frustrarea, furia, acuzele, creşterea numărului de radiografii, analize, teste, vizite la medici diferiţi. Şi nu
doar pacientul poate trăi sentimente de frustrare sau furie, ci şi medicul, care nu reuşeşte să obţina
implicarea bolnavului şi ameliorarea sau vindecarea lui.
Comunicarea diagnosticului
Dezvăluirea diagnosticului către pacient, mai ales când este vorba de o maladie incurabilă, este unul
dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între medic şi bolnav. Mulţi cred încă faptul că aflarea unui
diagnostic sumbru îl deprimă ireversibil pe pacient, îl face să renunţe la a mai lupta cu boala, îl determină
chiar să recurgă la gesturi finale. Desigur, toate aceste riscuri sunt posibile. Ele pot fi însă sensibil atenuate
şi chiar evitate prin abilitatea medicului.
 Se consideră că pacientul are dreptul de a şti diagnosticul dacă doreşte. Iar în cele mai multe cazuri
doreşte. Un studiu realizat în România în 1990 (Popovici - Marsu C) arăta că 95% dintre cei intervievaţi
doreau să ştie. De aici încolo este important cum anume i se comunică diagnosticul. Medicii preferă să
comunice cu familia şi să stabilească îimpreună cu membrii acesteia conduita viitoare fără să-l consulte pe
bolnav, ca şi cum acesta n-ar fi implicat. Desigur, uneori rudele sunt cele care afirmă că bolnavul nu trebuie
sau nu vrea să ştie. O atitudine corectă din partea medicului presupune întrebarea directă a pacientului dacă
doreşte sau nu să ştie.
Înainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul să ştie cât mai multe despre pacientul său,
despre viaţa lui, valorile sale, abilităţile şi puterile lui. Astfel, prezentarea diagnosticului se poate face într-
un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru a-şi ameliora starea.
Pentru cei mai multi medici este cu atât mai greu să vorbească deschis despre diagnostic cu cât
prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânăr. Desigur, medicul poate apela la sprijinul unui
psiholog împreună cu care să facă o strategie de comunicare.

COMPONENTELE RELATIEI MEDIC-PACIENT

1. Încredere şi confidenţialitate – medicul trebuie să practice meseria sa în interesul suprem al

pacientului;
2. Creşterea speranţei şi minimalizarea durerii şi a fricii – medicul trebuie să-l facă pe bolnav să
înţeşeagă că i se oferă cel mai bun şi potrivit tratament în cazul său şi să-l asigure de efortul în
diminuarea durerii;
3. Empatia – plasându-se în locul pacientului, medicul poate să înţeleagă mai bine ce se petrece cu
acesta;
4. Preocuparea – dincolo de faptul că este un specialist, medicul trebuie să fie perceput ca o fiinţă
umană;
5. Comunicarea – comunicarea cu pacientul necesită răbdare;
6. Elemente de cultură – fiecare pacient are originile lui culturale, şi credinţele sale (sau nu) în
medicina tradiţională corespunzătoare. De aceea, medicul trebuie să ţină cont de acest lucru în
prescrierea unui tratament.

MODELE ALE RELAŢIEI MEDIC - PACIENT

Componentele mai sus menţionate sunt instrumente utilizate în relaţia medic – pacient. În cazul în
care oricare dintre aceste componente sunt neglijate, îngrijirea pacientului poate avea de suferit, deoarece
fiecare individ funcţionează diferit.
Din această perspectivă, în literatura de specialitate, sunt descrise patru modele de bază care descriu
interacţiunea dintre participanţi.
A. MODELUL PATERNALISTIC – este utilizat preferenţial în situaţii de urgenţă, în care medicul
decide rapid ce este mai bine pentru bolnav.
B. MODELUL INFORMATIV – este potrivit pentru cazurile cu simptome uşoare, cu boli uşoare
sau cu ocazia consultului la clinică, când se face un plan de tratament.
C. MODELUL INTERPRETATIV- combină modelul informativ cu valorile personale ale
pacientului, cu istoria lui de viaţă, cu elementele de personalitate.se parcurge la elucidarea
cazului , a simptomelor prezente, prin stilul de viaţă al pacientului.
D. MODELUL DELIBERATIV – în acest model, medicul este un profesor sau un prieten pentru
pacient, care convinge bolnavul să considere informaţiile de natură medicală.

3. TRANSFER ŞI CONTRATRANSFER

A. TRANSFERUL se referă la deplasarea sentimentelor şi atitudinilor din trecutul pacientului

asupra specialistului. Prin transfer, pacientul îl poate privi pe medic ca pe o figură parentală/maternală (ex:
„Doctore, îmi aminteşti de tatăl meu”), ca pe un fost profesor, salvator de altădată, etc. Situaţiile mai jos
prezentate arată partea pozitivă şi negativă a transferului:
 Un pacient care-şi percepe medicul ca pe un părinte punitiv poate reacţiona
contraproductiv
 Un pacient care se simte self cu terapeutul, considerându-l pe acesta o persoană aproape,
nu va deveni confuz şi suspicios.
B. CONTRATRANSFERUL se referă la atitudinea inconştientă, complementară a medicului către
pacient. Această deplasare are loc în inconştient. Atitudinile critice sau fanteziile erotice sunt exemple ale
fenomenului de contratransfer.

RELAŢIA MEDIC-BOLNAV – RELAŢIE INTERPERSONALĂ

Relaţia dintre cei doi participanţi este, practic o relaţie între două persoane. În cadrul relaţiilor
interpersonale apar o serie de probleme de ordin practic deosebit de importante. După cei mai mulţi autori,
acestea sunt:
 Distanţa interpersonală;
 Timpulrelaţiei;
 Tipul relaţiei.
În ceea ce priveşte distanţa la care se desfăşoară relaţia interpersonală, se pot distinge:
- poziţia maximă a indiferenţei (ex: un pacient necunoscut dintr-un alt salon de care se ocupă
alt medic, o persoană de pe stradă, etc.);
- raportarea oficială, cele două persoane intră în contact, comunică, interacţionează, fără a
intra în probleme personale;
- familiaritatea parţială, persoanele se cunosc maibine prin informaţii reciproce;
- distanţa specifică relaţiei intime, în care este vorba de afecţiune, prietenie sau dragoste
(medicul de familie).
Căt priveşte durata relaţiei reciproce, ea poate fi mai scurtă sau mai lungă. Atunci cănd relaţia este
mai apropiată sufleteşte, durata ei, fireşte, este mai lungă.
Tipul relaţiei poate fi analizat din mai multe incidenţe:
- relaţie asimetrică – ex: relaţii de dominare-supunere;
- relaţie simetrică – de comunicare;
- relaţie complementară – dominare-supunere;
- relaţie asimilară – amândoi doresc să domine;
- relaţie ambivalentă – atitudini opuse (iubire/ură, atragere/respingere, etc.).

GESTIONAREA INFORMAŢIEI MEDICALE

La acest subiect, problema se pune sub aspectul relaţiei dintre medic şi pacient, dar şi a calei dintre
medic şi familia bolnavului, ori a integrităţii medicului ca şi profesionist şi om. Mai concret, vorbim
despre:
 etalarea adevărului legat de un caz de boală este o condiţie necesară, cel
puţin din respect faţă de autonomia pacientului. Ascunderea adevărului suprimă
libertatea individului să cunoască starea sa, de aceea este nu doar o condiţie
necesară, ci o datorie a cadrului medical.
 obţinerea consimţământului - înainte ca un medic să aplice o procedură de
specialitate asupra unui pacient, el trebuie să obţină consimţământul acestuia,
ulterior momentului în care cei doi au stabilit un tratament. Medicul este obligat să
prezinte variantele viabile şi să-l informeze pe bolnav despre tot ce presupun ele.
 confidenţialitatea – elementele discutate în relaţia medic pacient se cer a
rămâne, cel puţin la nivel de detaliu, între cei doi. Pe acest fapt se clădeşte dealtfel
şi încrederea pacientului în cel ce-l tratează. Excepţie fac desigur cazurile în care
 pacientul mărturiseşte, de exemplu, o intenţie de a ucide pe cineva anume; în acest
caz, păstrarea tăcerii de către medic, ar putea avea repercusiuni nedorite.

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

Personalitatea unui om se referă la maniera sa obişnuită de a percepe mediul înconjurător şi propria

persoană, cât şi maniera de a se comporta şi reacţiona.
Într-o accepţiune larg utilizată personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relativ
stabile în timp, ale individului, şi care justifică consecvenţa comportamentului său. (Adrian Opre - "Noi
tendinţe în psihologia personalităţii").
O personalitate este dificilă atunci când unele trăsături ale caracterului său sunt mult prea accentuate
sau rigide, inadaptate situaţiilor, cauzând, astfel, suferinţa propriei persoane sau celorlalţi (F. Lelord, C.
Andre - "Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile").
O personalitate este "produsul complex al predispoziţiilor înnăscute, transmise ereditar şi al
influenţelor exercitate de mediul înconjurător, încă din primele zile, asupra bebeluşului" (F. Lelord; C.
Andre – „Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile”).
Trebuie subliniat faptul că cei cu personalitate dificilă nu au nici o vină de a se fi născut cu o
asemenea fire, nu şi-au ales singuri tipul de personalitate, astfel că a-i accepta constituie primul pas necesar
pentru a-i determina să-şi schimbe unele comportamente.
Cei care au o personalitate dificilă nu-şi percep întotdeauna propriile comportamente ca fiind rigide
şi consideră nefondate remarcile celor din jur, referitoare la rigiditatea lor sau distanţarea şi răcirea relaţiilor
cu aceştia. Ei nu adoptă aceste comportamente rigide din plăcere, ci din teama că vor fi abandonaţi,
neînţeleşi, agresaţi, de a fi în pericol sau a-i pune pe cei dragi în pericol.
Conştientizarea acestei probleme este o primă etapă, indispensabilă, a procesului lor de schimbare.
A se schimba, înseamnă a deprinde noi reguli de conduită şi a se debarasa de cele respectate până atunci,
care nu sunt în concordanţă cu situaţiile cu care se confruntă.
Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în lucrarea Personalităţi accentuate
în viaţă şi în literatură (1972/ 1979), se caracterizează prin trăsături a căror intensitate depăşeşte media,
ceea ce determină manifestarea pregnantă în plan comportamental a respectivelor trăsături şi, în consecinţă,
a exprimării individualităţii.
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi patologice, „accentuat” trimiţând la
„pronunţat”, „pregnant”, dar nu la anormalitate. ţinând cont că la nivel mediu normalitatea se exprimă prin
comportamente de serie, personalităţile accentuate ar trebui considerate anormale. Cu toate acestea,
personalitatea care, printr-un specific individual se ridică deasupra mediei, nu trebuie exclusă din sfera
normalului. „Personalitatea accentuată este caracteristică celor care poartă amprenta propriei
individualităţi” (K. Leonhard, 1979, pp. 12). Trăsăturile accentuate sunt însuşiri ale personalităţii care
„îndepărtează” persoana de limitele normalului şi o situează într-o zonă limită, de „trecere” între adaptare şi
indaptare. Fără a fi nevrotice sau psihopatice, aceste trăsături se intensifică mai ales în condiţii defavorabile
de viaţă, dar nu au consecinţe psihopatologice, fiind în realitate mult mai puţin numeroase decât ceea ce în
realitate reprezintă „variaţiile” lor.
Date recente, bazate pe criteriile de diagnostic ale DSM -IV,sugereaza ca aproximativ 10-13% din
populatia generala prezinta tulburari de personalitate (G. Ionescu - Tulburarile personalitatii).

PERSONALITATEA PARANOIDĂ

Este caracterizata prin suspiciune si neincredere faţă de ceilalţi şi motivele lor. Subiectii se simt in
permanenta prost tratati, nu au incredere in ceilalti, pe care ii considera surse de pericole, se simt insultati,
atacati si eticheteaza drept lipsa de loialitate fapte care n-au nici o legatura cu aceasta.
Trăsături:
 Sunt persoane reci si distante in relatiile interpersonale sau sunt geloase si autoritare daca devin
atasate;
 Reactioneaza cu suspiciune la schimbarile de situatie si gasesc motive ostile si rau-voitoare in
spatele actelor inocente sau chiar pozitive ale altor persoane;
 Atunci cand ei cred ca si-au confirmat suspiciunile reactioneaza cu furie;
 Persoanele paranoide au tendinta de a lua atitudine legala impotriva altora in special cand au
senzatia unei indignari indreptatite, dar ei nu-si pot vedea propriul lor rol intr-un conflict;
 Motivele ostile reprezinta proiectii ale propriilor ostilitati fata de altii;
 Din punct de vedere ocupational, aceste persoane pot fi eficiente si constiincioase, dar au nevoie sa
lucreze intr-o relativa izolare;
 Ezită să se destăinuie celorlalţi de teama (nejustificată) ca aceştia să nu utilizeze informaţiile
îmotriva lui;
 Consideră că în spatele unor remarci sau evenimente neutre se ascunde ameninţări la adresa sa;
 Este ranchiunos, nu uită insultele, injuriile;
 Simte, fără motiv întemeiat, că îi sunt puse la îndoială reputaţia şi caracterul şi reacţionează agresiv;
Are mereu suspiciuni întemeiate legate de fidelitatea partenerului de viaţă.

PERSONALITATEA SCHIZOIDĂ

Principalele criterii de diagnostic sunt detasarea fata de ceilalti si inhibitia emotionala. Schizoidul se
teme de faptul ca ceilalti ii vor invada teritoriul. Este indiferent fata de relatiile sociale, evita intimitatea si
nu admite incalcari ale libertatii sale. Nivelul sau de autonomie este excesiv de ridicat.
Trăsături:
 nu-şi doreşte şi nici nu agreează relaţiile apropiate, inclusiv cele de familie;
 aproape întotdeauna preferă activităţi solitare;
 nu este interesat de relaţiile sexuale cu o altă persoană;
 nu prea are activităţi preferate;
 nu are prieteni apropiaţi în afara rudelor de gradul I;
 pare indiferent la laudele şi criticele celorlalţi;
 este detaşat, rece, lipsit de emoţii.
 PERSONALITATEA SCHIZOTIPALĂ

Subiectul prezinta carente serioase in ceea ce priveste relatiile personale sociale, la fel ca si in cazul
schizoizilor, de care se deosebeste prin distorsionari cognitive mai ample si prin conduite excentrice.
Emite adesea unele idei de tip paranoid.
Intreaga lui conceptie de viata are un caracter ciudat, el vazand permanent semne magice si
misterioase.
Trăsături:
 idei de referinţă (diferite evenimente au un sens special pentru el);
 credinţe ciudate şi gândire magică (depăşind normele culturii de apartenenţă);
 experienţe perceptive neobişnuite, iluzii corporale;
 gândire şi vorbire ciudate;
 idei paranoide, suspiciune;
 afectivitate limitată, neadecvată;
 comportament şi ţinută ciudată, excentrică, particulară;
 lipsa prietenilor în afara rudelor apropiate;
 anxietate socială excesivă, ce nu scade o dată cu familiarizarea, asociată mai degrabă cu
temeri paranoide decât cu autoevaluări negative.

PERSONALITATEA ANTISOCIALĂ

Se caracterizeaza prin lipsa totala de respect pentru drepturile celorlalti, precum si printr-o rezistenta
activa fata de orice regula sociala. Subiectul este inclinat sa triseze si sa-i exploateze pe ceilalti. Este
impulsiv si incapabil sa duca la bun sfarsit proiecte pe termen lung.
Trăsături:
 neconformarea la norme sociale, dezinteresul pentru respectarea legilor;
 tendinţa de a-i înşela, minţi şi păcăli pe ceilalţi pentru profit personal sau plăcere;
 impulsivitate sau incapacitate de planificare;
 iritabilitate şi agresivitate, indicate de agresiuni şi confruntări fizice frecvente;
 nepăsare şi indiferenţă pentru siguranţa proprie şi a celor din jur;
 iresponsabilitate manifestată prin eşecul implicării în muncă şi onorarea obligaţiilor
financiare;
 lipsa remuşcării faţă de rănirea, bruscarea sau deposedarea celuilalt manifestată prin
indiferenţă sau raţionalizări.

PERSONALITATEA BORDERLINE
(Personalitatea instabilă emoţional)

Se caracterizeaza printr-o instabilitate extrema a dispozitiei, a relatiilor interpersonale si a imaginii

de sine. Subiectii sunt foarte impulsivi, declanseaza reactii emotionale negative si au rezistenta foarte
scazuta la frustrare.
Trasaturile caracteristice ale personalităţii borderline sunt urmatoarele:
 Intensificarea si versatilitatea relatiilor interpersonale : acestea sunt intense si trec rapid de la o
extrema la alta;
 Binomul dispozitional in raportul interpersonal : fata de aceeasi persoana, se poate manifesta o
stare de admiratie nelimitata sau furie si rejectie;
  Reactii impulsiv-agresive la incitatii minime , cu dezlantuiri agresive, incontrolabile;
 Intoleranta solitudinii, care duce la disconfort si anxietate;
 Sentimentul de vid interior (imensa plictiseala, zadarnicie);
 Sentimentul inconsistentei si dispersiei identitatii.
Credintele fundamentale ale indivizilor cu personalitate bordeline sunt : "nu detin control asupra
mea "si "nimeni nu ma intelege ", iar atitudinile de baza : "daca nu fac ceea ce doresc altii de la mine, ma
vor abandona ", "nimeni nu doreste sa fie cu mine, daca ma cunoaste cu adevarat "si "daca nu reusesc sa-mi
controlez emotiile, este catastrofal".

PERSONALITATEA HISTRIONICĂ

Se caracterizeaza prin reactii emotionale excesive si tendinta permanenta de a capta atentia

celorlalti. Subiectii sunt egocentrici si isi dramatizeaza relatiile. Acestia au nevoie de ceilalti si sunt foarte
influentabili.
Trăsături:
 se simte inconfortabil în situaţii în care nu e centrul atenţiei;
 interacţiunea cu ceilalţi este caracterizată prin comportament inadecvat, provocator, cu
accentuate tente sexuale;
 expresivitatea emoţională este superficială şi fluctuează rapid;
 utilizează frecvent imaginea fizică pentru a atrage atenţia celorlalţi;
 vorbirea are tente dramatice şi este săracă în detalii;
 manifestări de teatralitate şi expresivitate emoţională exagerată;
 sugestibilitate accentuată;
 percepe relaţiile ca fiind mai intime decât sunt în realitate.

PERSONALITATEA NARCISICĂ

Particularitatea principala o constituie inflatia ego-ului, nevoia de a fi admirat si lipsa de empatie.

Subiectii narcisici isi exagereaza reusitele si talentele, se considera exceptionali si solicita un tratament de
exceptie.
În limbajul comun narcisismul desemnează diferitele modalităţi ale dragostei de sine. Narcisismul
exprimă comportamentul prin care individul se iubeşte pe sine, altfel spus se raportează la propria persoană,
în acelaşi mod în care, de obicei se raportează la o fiinţă dragă. „A fi îndrăgostit de sine însuşi” este
formula caracteristică a narcisismului, definind astfel narcisismul conform mitului grec al tânărului Narcis,
fascinat de propria-i imagine.
Narcisicul se deosebeşte de antisocial prin „grandoarea” sa, tendinţa de a-şi exagera talentul, şi de a
se considera ca fiind unic şi superior şi de personalitatea borderline prin aceea că, nu se îndoieşte de nimeni
şi de nimic, cu atât mai puţin de „valoarea sa ieşită din comun” (indivizii cu borderline sunt copleşiţi de
îndoieli). Pentru narcisic celălalt nu are valoare, acesta fiind doar un instrument folosit pentru a-şi flata Eul
său nemăsurat, „grandios” (Gunderson, 2001).
Personalitatea narcisica are urmatoarele trasaturi:
 un sentiment exagerat al propriei importanţe;
 întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu, frumuseţe sau iubire ideală;
 crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar cu alte persoane sau instituţii
puternice şi deosebite;
 pretinde admiraţie excesivă;
 consideră că i se cuvine totul;
 în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile;
 lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele şi nevoile celor din jur;
  este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază;
 adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi condescendent.
In viata de zi cu zi, o doza minima de narcisism poate fi deseori utila, iar asociata cu alte calitati,
este chiar un avantaj, dar narcisicii vor intotdeauna mai mult decat pot obtine si devin, din acest motiv,
insuportabili.
In cazul narcisicilor, riscul unei depresii este peste medie, datorită faptului că ei nu accepta sa nu-si
atinga toate ambitiile, avand in vedere ca se considera niste fiinte exceptionale. De aceea, in urma unui
esec profesional sau sentimental, de multe ori ei ajung sa consulte un psihoterapeut.

PERSONALITATEA EVITANTĂ

Indivizii cu personalitate evitanta evita munca sau activitatile scolare care implica un contact
interpersonal semnificativ din cauza fricii de critica, dezaprobare sau rejectie. In plan social, evita sa-si faca
noi amici, in afara de cazul cand sunt siguri ca vor fi simpatizati si acceptati fara critica. Ei pot actiona cu
retinere, au dificultati in a vorbi despre ei insisi si isi retin sentimentele intime, de frica de a nu fi expusi,
ridiculizati sau facuti de ras. (DSM IV).
Personalitatile evitante percep esecul ca pe o catastrofa, un eveniment rusinos care ii devalorizeaza
ca persoane, in acelasi timp in ochii lor, ca si in ochii celorlalti. In locul unui episod neplacut dar trecator, ei
isi reprezinta esecul ca pe o tragedie din care nu-si vor reveni, sau, in orice caz, care va lasa o urma de
nesters. Ei se tem in egala masura de socul emotional consecutiv esecului, de angoasa coplesitoare, de
disperare, de o pierdere a increderii si a curajului. In sfarsit, esecul este sinonim cu respingerea si
singuratatea, deoarece ei cred ca trebuie sa reusesti ceea ce intreprinzi pentru a fi acceptat in societate.
Trăsături:
 evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de teama criticilor, a
dezaprobării sau respingerii;
 nu se implică în relaţii dacă nu are siguranţa că celălalt îl place;
 este reţinut în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
 îi îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situaţiile sociale;
 este inhibat în situaţii interpersonale noi, din cauza sentimentelor de inadecvare;
 se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relaţii sociale, neatractiv şi inferior
celorlalţi;
 este extrem de precaut când trebuie să-şi asume riscuri personale sau să se implice în
activităţi noi de teama de a nu se face de râs.

PERSONALITATEA DEPENDENTĂ

Subiectii se caracterizeaza printr-o nevoie exagerata de protectie, ajutor si incurajare. Sunt supusi,
se agata de ceilalti si traiesc permanent cu teama ca vor fi abandonati. Au dificultati in luarea deciziilor,
sunt lipsiti de initiativa si nu isi asuma responsabilitati. Se tem de singuratate si ar face orice pentru a
castiga afectiunea si suportul celorlalti.
Trăsături:
 întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa sfaturilor şi susţinerii celorlalţi;
 are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru aspectele importante ale vieţii
sale;
 îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de teama pierderii susţinerii;
 îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul singur (autoeficienţă scăzută);
 ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi protecţia celorlalţi;
 de teamă că nu va fi în stare să se descurce se simte inconfortabil şi neajutorat când este
singur;
  când o relaţie apropiată se destramă, caută imediat o alta în care să găsească protecţie şi
susţinere.

PERSONALITATEA OBSESIV-COMPULSIVĂ

Subiectii se caracterizeaza printr-o dorinta exagerata de ordine si perfectiune, prin rigiditatea

autocontrolului si a relatiilor interpersonale. Persoanele aplica regulile ad-literam, fapt ce le reduce
eficienta personala. Munca se afla pentru ei pe primul loc comparativ cu toate celelalte sectoare ale vietii.
Trăsături:
 preocupare pentru detalii, reguli, liste, ordine, organizare, iar scopul principal al activităţii se
pierde;
 manifestă un perfecţionism care interferează cu realizarea unei sarcini;
 este excesiv de dedicat muncii şi productivităţii, până la eliminarea activităţilor de recreaţie
şi a relaţiilor de prietenie;
 este rigid şi excesiv de conştiincios în probleme de moralitate, etică sau valori;
 nu poate arunca obiectele vechi, chiar dacă nu au nici o valoare sentimentală;
 ezită să delege responsabilităţi sau să lucreze cu alte persoane, dacă acestea nu respectă strict
standardelor sale;
 este zgârcit cu sine şi ceilalţi; banii sunt adunaţi pentru zile negre;
 este rigid şi încăpăţânat.

PERSONALITATEA DEPRESIVĂ

Depresia este un fenomen raspandit, fiind intalnit destul de des la populatia adulta intr-o forma mai
accentuata sau nu.
Indivizii cu personalitate depresiva au ca şi caracteristică de baza un sentiment persistent de
descurajare, lipsa bucuriei si nefericii.
Cauzele depresiei sunt multiple, printre aceste: lipsa stimei de sine pe termen lung, un partener ostil
sau critic, evenimente din viata negative, absenta suportului social, decesul unei persoane dragi, consum
excesiv de alcool, cauze genetice etc.
In general, se considera ca la un moment in viata toate persoanele au trecut printr-o stare depresiva
pentru o perioada mai mica sau mai mare de timp. In cazul episoadelor depresive usoare, persoanele sunt
capabile sa isi continue viata, facand fata activitatilor cotidiene.
Episodul depresiv major include modificari de apetit sau greutate, energie scazuta, sentimente de
inutilitate sau de culpa, dificultate in gandire, concentrare sau luarea de decizii, idei recurente de moarte sau
planuri ori tentative de suicid. Persistenta in timp a mai multor simptome constituie unul dintre criteriile de
diagnostic ale tulburarii depresive majore.
Persoanele depresive inregistreaza o deteriorare semnificativa in domeniul social, profesional sau in
alte domenii importante de functionare. La persoanele care au episoade depresive usoare, functionarea pare
a fi normala, dar necesita un efort crescut pentru a duce la bun sfarsit activitatile pe care le desfasoara.
Dispozitia pe care o are o persoana depresiva este trista, pesimista, disperata, descurajata, fara chef.
Multi indivizi relateaza sau manifesta o stare de iritabilitate crescuta. La copii sau adolescenti acesta stare
se traduce mai curand ca o dispozitie iritabila sau capricioasa dacat ca dispozitie trista sau abatuta.
Pierderea interesului pentru diverse activitati care pana atunci erau considerate distractive este
prezenta intr-o masura destul de mare. Membrii familiei observa retragerea sociala si neglijarea activitatilor
placute de catre persoana depresiva.
 Apetitul alimentar scade si el, indivizii facand efortul de a manca sau din contra, pot avea un apetit
crescut dar numai pentru anumite alimente pe care doresc sa le consume in mod compulsiv. Astfel se poate
constata fie o pierdere, fie o luare in greutate.
Insomnia este si ea frecventa, persoanele fie au dificultati de a adormi, fie se trezesc din somn la
miezul noptii, facand eforturi pentru a se culca la loc sau se trezesc mult mai devreme si nu mai reusesc sa
adoarma.
Persoanele depresive au un nivel energetic scazut, putand acuza fatigabilitate fara a depune un efort
anume. Chiar si cele mai mici sarcini sunt considerate ca necesitand un efort considerabil, eficienta fiind de
asemenea scazuta.
Persoana poate face aprecieri negative asupra propriei valori, avand sentimentul de inutilitate sau de
culpa in legatura cu unele erori minore pe care le-a facut.
Trăsături:
 Pesimism: in orice situatie s-ar afla, vede doar latura sumbra a acesteia, posibilele riscuri,
supraevalueaza aspectul negativ, minimalizandu-l pe cel pozitiv;
 Dispozitie trista: este trista si posaca de obicei, chiar si atunci cand lipsesc evenimentele
neplacute care sa justifice aceasta dispozitie;
 Anhedonie: nu prea resimte placerea, nici in cazul unor activitati ori situatiii considerate in mod
obisnuit ca fiind agreabile (week-end-uri, evenimente fericite);
 Autodepreciere: nu se simte "la inaltime", nutreste sentimente de inaptitudine ori de
culpabilitate (chiar si atunci cand ceilalti il apreciaza).
Psihoterapiile cognitiv-comportamentale au fost special elaborate pentru tratarea depresiei,
obiectivul acestor terapii fiind acela de a-l ajuta pe pacient sa-si reconsidere propria viziune pesimista
asupra lumii si asupra propriei persoane si de a-l invata sa gandeasca mai rational si sa gaseasca solutii la
problemele sale.

PERSONALITATEA PASIV-AGRESIVĂ

Personalitatea pasiv-agresiva (negativista) se refera la un pattern pervasiv de atitudini negativiste si

de rezistenta pasiva la cererile de performanta adecvata.
Personalitatea pasiv-agresiva face parte din categoria personalitatilor dificile si se caracterizeaza
prin urmatoarele:
- manifesta rezistenta la exigentele celorlalti, atat in domeniul profesional, cat si in viata
personală;
- are probleme cu reprezentantii autoritatii, le pune la indoiala ordinele;
- taraganeaza in indeplinirea sarcinilor, se considera neinteleasa si rau tratata;
- este sumbru si certaret;
- isi exprima invidia si resentimentele fata de cei evident mai prosperi;
- isi exprima in mod exagerat si persistent acuzele de nesansa personala;
- alterneaza intre sfidare ostila si penitenta.

PERSONALITATEA ANXIOASĂ

Pentru multe persoane, o stare de stres destul de ridicata nu este neaparat traita intr-un mod negativ. Acesta poate fi
cazul fiecaruia dintre noi atunci cand trebuie sa ne confruntam cu situatii pentru care anticipam un rezultat pozitiv. Se vorbeste
atunci mai mult despre o provocare decat despre stres.
Cu toate acestea, la nivel biologic, este vorba despre adevarata reactie la stres.
Dincolo de simpla eliberare a unor substante chimice (ca adrenalina sau corticosteroizi), stresul activeaza
intens trei tipuri de emotii:
1. Anxietatea: individul isi da seama ca factorul de stres reprezinta un pericol si intra in stare de
alerta, mobilizandu-si toate capacitatile pentru a-i face fata;
 2. Depresia: individul dezvolta o stare de detasare in raport cu factorul de stres; el indura fara sa
actioneze; se resemneaza;
3. Furia sau agresivitatea: individul isi gaseste fortele pentru a ataca si/sau distruge factorul de stres.
(Patrick Legeron).
Aceste trei emotii sunt perfect "normale" si fac parte din viata oricarei fiinte umane. Dar daca
aceasta este supusa cu regularitate la factori de stres, atunci aceste emotii negative se vor gasi activate in
permanenta si risca sa evolueze spre ceea ce se cheama "tulburari emotionale", dintre care cele mai
frecvente sunt tulburarile anxioase si tulburarile depresive.
Psihologii disting doua feluri de anxietate – "anxietatea ca trasatura" si "anxietatea de moment". O
persoana care are aceasta trasatura de personalitate tinde sa se simta anxioasa indiferent de situatie. Pe de
alta parte, anxietatea de moment este o reactie la o anumita situatie. Aceasta este o reactie naturala – sa te
simti anxios cand situatia este amenintatoare si relaxat cand circumstantele sunt diferite.
Vorbim despre o tulburare emotionala cand anxietatea este caracterizata printr-o stare permanenta
de neliniste si teama. Ea se manifesta printr-un ansamblu de simptome in trei domenii: somatic, psihologic
si comportamental.
Somatic: palpitatii, respiratie dificila, gura uscata, greata, mictiuni frecvente, ameteala, tensiune
musculara, transpiratii, tremor, tegumente reci;
Psihic: sentimente de spaima si amenintare, iritabilitate, panica, anticiparea anxietatii, tensiune
interioara, ingrijorare pentru lucruri minore, dificultati de concentrare, insomnie de adormire, incapacitate
de relaxare;
Comportamental: evitarea situatiilor de teamă, reasigurarea, prevenirea pericolului.
Modificarile produse in corpul nostru ne perturba viata prin simpla lor prezenta sau afecteaza felul
in care functionam in cel putin unul din domeniile importante ale vietii : familie, scoala/serviciu, relatii
sociale.
Rezistenta la stress a individului tine atat de inzestrarea sa naturala cat si de educatia primita. Intr-o
familie in care cel putin unul dintre parinti este anxios, riscul copilului de a dezvolta o tulburare anxioasa
este mai mare decat la populatia generala. Acest lucru se datoreaza atat mostenirii genetice cat si invatarii
unor frici de la varste fragede (frica de boala, de animale, de doctor, frica de a lua decizii importante, de a-
si asuma riscuri etc.).
Dincolo de rezistenta sau vulnerabilitatea la stress a fiecaruia, conteaza si abilitatile de a gestiona
stress-ul. Capacitatea de a ne rezolva problemele bine si la timp ne fereste de acumularea lor si, in
consecinta, de stress. Alternarea efortului cu relaxarea previne suprasolicitarea si creste rezistenta
individului pe termen lung. Reteaua sociala, pe care ne-o construim singuri (prieteni, cunostinte), poate
constitui un sprijin in momentele dificile.

CUM SA RELATIONAM CU PERSONALITATI DIFICILE

Cu personalitatile dificile ne intalnim zilnic: de cele mai multe ori ne sunt iubit/iubita, sot/sotie,
coleg/colega sau suntem chiar noi.
Reprezinta un procent ridicat din populatia generala si nu sunt considerate ca avand o dominanta
patologica marcanta. De altfel, in literatura de specialitate, personalitatile dificile (care se apropie ca sens
de personalitatile accentuate) nu sunt considerate ca fiind tulburari sau entitati patologice.
O personalitate accentuata este recunoscuta de catre anturaj ca fiind mai deosebita in relationare. Un
individ cu o astfel de personalitate, desi nu este catalogat ca avand probleme psihice, necesita un mod mai
specific de relationare iar reactiile sale sunt vazute ca speciale. Cei din jurul sau sunt nevoiti uneori sa
depuna eforturi pentru a se intelege cu el sau pentru a-i intra in gratii.
De multe ori, chiar posesorul unei astfel de personalitati recunoaste ca are unele dificultati de
relationare si, chiar mai mult, simte ca este mai deosebit decat cei din jurul sau. Important de stiut este
faptul ca fiecare dintre noi suntem posesorii unor astfel de trasaturi de personalitati dificile. Dar devenim o
personalitate dificila doar atunci cand marea majoritate a reactiilor si conduitelor noastre se subsumeaza
unui astfel de mod specific, care poate fi usor regasit si descoperit de catre ceilalti si doar atunci cand o
buna parte din relatiile noastre familiale, profesionale, sociale sunt afectate de acest "pattern" de
relationare.
Cei ce au o personalitate dificila isi vor schimba atitudinea, daca le vorbim sincer, fara urma de
agresivitate, despre problemele pe care le genereaza si daca ne referim concret la un anumit comportament
al lor si nu la ei, ca persoane.
De cele mai multe ori, personalitatile dificile refuza sa apeleze la ajutorul unui specialist, datorita
caracterului lor rigid si al convingerii ca acesta nu le-ar putea ajuta cu nimic, deoarece starea in care se afla
este "doar o chestiune de caracter" (F. Lelord, C. Andre - Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile).

REACTIILE COPILULUI FATA DE STOMATOLOG

Comportamentul copilului in cursul tratamentului dentar isi are sursa atat in trasaturile de
personalitate, cat si in diferitele situatii cu care se confrunta.
Factorii care influenteaza comportamentul copilului in cabinetul stomatologic:
 -Varsta copilului
 -Tipul de personalitate
 -Statusul neuroendocrin
 -Dezvoltarea somatica
 -Mediul familial si comunitar
 -Educatia
 -Experientele stomatologice anterioare
 -Imaginatia
 -Noua confruntare cu un tratament stomatologic

TIPURI DE PACIENTI-COPII

In functie de acesti factori, se diferentiaza câteva tipuri de pacienti copii, pe care le vom discuta în
continuare.

Copilul orientat social are un raport bun cu echipa stomatologica. Este interesat sa interactioneze
cu persoanele cu care intra în contact, comunica usor, si este dornic de a intelege ce va face medicul
stomatolog. Acestui copil i se poate capta interesul- i se pot arata instrumentele si i se poate explica la ce
folosesc. Orice noua experienta este pentru acest copil o aventura, de aceea i se poate transfera o oarecare
responsabilitate pentru propria igiena dentara. Chiar daca apar anumite proceduri dureroase în decursul
actului terapeutic, copilul intelege ce se intampla si nu traieste sentimente de teama, anxietate.

Copilul hiperactiv, rasfatat îsi face simtita prezenta inca din sala de asteptare. Este galagios,
investigheaza, se misca mult. Este foarte temator se respinge tratamentul stomatologic. Daca privim la
familia lui, vedem cum copilul conduce; parintii ii permit orice sau îl protejeaza prea mult .Este tipul de
copil caruia i se ofera totul în orice situatie si care va fi marcat de o puternica anxietate în orice situatie mai
deosebita. Evaluarea psihologica a situatiei a condus la urmatoarea explicatie: copilul caruia nu i se impun
anumite limite nu stie unde sa se opreasca si ce e permis sa faca; de aceea este nesigur, se teme si poate
deveni hiperactiv. În momentul când un astfel de copil intampina o frustrare sau intalneste niste limite,
reactioneaza la fel ca si fata de parintii lui (plange, tipa ) Comportamentul negativ si neadaptat al copilului
nu trebuie incurajat în cabinet si este recomandat ca parintii sa nu fie de fata în decursul actului terapeutic.
Rareori medicul poate colabora cu parintii pentru a pregati copilul pentru vizita la stomatolog si pentru a-I
controla comportamentul. Copilul raspunde adesea la temerile parintilor fata de cabinetul stomatologic mai
degraba decat la ale sale.
 Copilul anxios, introvertit reprezinta o problema mult mai serioasa. Este tacut, ascultator si nu
deranjeaza pe nimeni, dar este si plin de temeri si ingrijorari. Acestea s-au format fie datorita experientelor
stomatologice anterioare, fie mai degraba formei de disciplinare aplicata de parinti. Amenintari de genul :
"Daca nu mananci tot, o sa ajungi la spital", sau "Daca mai musti oamenii o sa te duc la dentist sa iti scoata
toti dintii" vor conduce la dezvoltarea unui copil temator cu care medicul va colabora foarte dificil. De
aceea, prima vizita la stomatolog trebuie sa fie placuta, iar copilul poate fi recompensat de catre medic
pentru un comportament corespunzator. Copilul trebuie sa inteleaga fiecare etapa a tratamentului si trebuie
indemnat sa îsi exprime temerile si indoielile.

Copilul negativist refuza orice colaborare cu medicul. Acest tip de comportament este generat de
teama, anxietate. Medicul trebuie sa foloseasca jocul în care un "nu" inseamna de fapt "da" pentru a obtine
permisiunea de a continua tratamentul.

Copilul deficitar are nevoi speciale, în functie de boala (handicap somatic, de evolutivitate, psihic,
psiho-afectiv, ambiental), si necesita o abordare diferita .Orice copil apreciaza o expunere directa si sincera
a tot ce urmeaza sa se intample în cabinetul stomatologic. Daca actul terapeutic implica proceduri
dureroase, trebuie explicat pe scurt despre ce este vorba chiar în momentul în care incepem procedura
respectiva, astfel incat copilul sa nu aiba timp sa se gandeasca la ea si sa dezvolte un sentiment de teama.
Aparitia reactiilor emotionale este de foarte probabila. Lacrimile nu sunt altceva decat o manifestare a
anxietatii care apare în fata unor proceduri stomatologice noi si misterioase.