IN NUMELE TATALUI, SI AL FIULUI SI AL SFANTULUI DUH, AMIN!

Si, pe când era el încă departe l-a văzut tatăl său şi s-a înduioşat şi alergând la el a căzut pe
grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca XV, 20).

Iubiti credinciosi, astazi am ascultat una dintre cele mai frumoase si bogate pilde rostite de
Mantuitorul Hristos si anume Pilda intoarcerii fiului risipitor. Fără îndoială se poate vorbi mult
despre această minunată pildă. În aceasta este vorba de trei persoane: un tată şi doi copii. Eroul
principal este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale şi nemulţumit
de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinereţe, cere tatălui său partea de avere şi
pleacă în lume. De aici o seamă întreagă de întâmplări în viaţa tânărului plecat din casa
părintească. Păcatele în care a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas singur şi gol. Singura
îndeletnicire era să păzească porcii şi nu avea nici măcar roşcovele cu care se hrăneau ei. Dar,
toate acestea au fost până la un moment al vieţii când, din adâncul sufletului lui, se trezeşte dorul
după casa părintească. Văzându-se străin şi gol şi-a adus aminte de dragostea şi bunătatea
părintească, bunătate care îl chema şi îndemna să părăsească locul de pierzare în care se afla.
Această bunătate 1-a făcut „să-şi vină în fire” şi să ia hotărârea de a se întoarce acasă. „Scula-
mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi~i voi spune: Tată, greşit-am împotriva cerului şi înaintea
Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a
venit la tatăl său” (Luca XV, 18-19).

Dacă ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut am observa că viaţa fiului risipitor are
multe puncte asemănătoare cu viata noastră. Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura
noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească cu Părintele ceresc, nu am
avut momente de neascultare, de nesupunere, de împotrivire la sfatul sau voia lor cea bună şi
folositoare? De câte ori nu ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca
Părintele ceresc? De câte ori le-am călcat în picioare sfaturile şi voia lor, şi am abuzat de
bunătatea lor, căutând să ne făurim singuri fericirea?

Rezultatul ieşirii din „casa părintească” îl poate mărturisi fiecare pentru sine. Sigur că
mulţumirea şi fericirea pe care o căutăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele
ceresc,Dumnezeu n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi ascultare fata de El. E
fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii, poate lua hotărârea şi poate spune la un
moment dat: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”. Prilej pentru această întoarcere este
mereu bunătatea lui Dumnezeu, care ne atrage ca un magnet spre El. Priviţi la tatăl celor doi
copii din pildă. El închipuie aici pe Părintele nostru ceresc. Copilul îi cere partea de avere, iar
El din bunătate nu refuză să i-o dea. Putea să-i spună că nu este vrednic de ea, dar bunătatea Lui
îi respectă libertatea copilului şi îi dă zestrea. Copilul pleacă în lume, dar ochiul Tatălui este
mereu cu el şi inima lui rănită de fărădelegile fiului, nu încetează să-1 urmărească, să-1 cheme
tainic şi să-1 aştepte cu dragoste.

De multe ori tatăl şi-a aşteptat copilul în fapt de seară sau miez de noapte. De multe ori va fi
privit în zare să vadă dacă nu cumva vine. Iar acum, când îl zăreşte de departe, în loc să-l
mustre pentru fărădelegile lui, în loc să nu-1 recunoască pentru urâţenia trupească şi sufletească
în care se întoarce acasă, în loc să-1 alunge cu bună dreptate, după câte a făcut, în loc de toate
acestea, aleargă înaintea lui, nu se uită la starea în care se află fiul, se înduioşează atât de mult
şi îl îmbrăţişează şi căzând pe grumajii lui, îl sărută.
Dar bunătatea lui Dumnezeu nu se opreşte aici. Ea nu este numai o uitare a trecutului păcătos,
nici numai o iertare. Bunătatea Părintelui ceresc 1-a învăluit atât de mult pe fiul cel întors, încât
a poruncit să-1 îmbrace în haine noi, să-i pună inel şi să taie viţelul cel mai gras.

Dacă fapta tatălui din Evanghelie este atât de mărinimoasă şi plină de bunătate, toate acele
semne ale bunătăţii lui sunt mărturii şi simboluri ale nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu care
înnoieşte şi renaşte firea noastră când ne întoarcem în casa bunătăţii Lui adica in biserica.

Bunătatea părinţilor trupeşti reuşeşte uneori să schimbe cele din afară ale copiilor lor. Bunătatea
luiDumnezeu înnoieşte si schimba întreaga fâptură a celor ce se întorc la El şi strigă din adâncul
sufletului: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta”. El schimbă sufletul şi întreaga viaţă a celor ce
vin la El prin pocăinţă. Face din cei ce au fost păcătoşi, sfinţi, şi pe toţi îi învredniceşte de
bucuria de a sta la masa în care se dă ca hrană Mielul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos pri Sfanta Impartasanie.

Iată cât de necuprinsă şi binefăcătoare este bunătatea lui Dumnezeu. El primeşte pe cei ce l-au
batjocorit, pe cei ce l-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în
viaţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi sporim cu darurile
revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Ne primeşte pe toţi, care venim la el cu părere de
rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare.

Cu adevărat, nimeni nu este aşa de bun ca Tine, Doamne, şi bunătatea Ta este fară margini.
Numai ea poate topi noianul greşelilor noastre. Numai ea ne poate trezi de pe calea păcatului.
Numai chemarea ei atrăgătoare ne poate aduce acasă la Tine, Doamne!

Este oare cineva dintre noi care să nu fi simţit bunătatea lui Dumnezeu?

Dumnezeu este bun, este izvorul bunătăţii. „Nimeni nu este bun afară de Dumnezeu” a zis
Mântuitorul celui ce L-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Marcu X, 18).

Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent
de starea lor sufletească sau materială. Pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru
cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni deşi bolnavi şi în
suferinţă sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi. Pentru cei naufragiaţi bunătatea lui
Dumnezeu este liman de scăpare, pentru cei păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni
ajutor şi lumină ca să fie mai buni.

Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi
îngăduitori cu semenii noştri. Ea ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre
celorlalţi oameni cu care trăim împreună.

Iată o pildă care ne arată cum să trăim în societate şi să împărţim din roadele muncii noastre şi
altora: „Un om avea o grădină mare, în care se jucau copiii cu bucurie. Numai stăpânul grădinii
nu se bucura de jocul copiilor prin grădina cu flori. El nu putea suferi ca şi alţii să se bucure de
frumuseţea florilor, din rodul pomilor. De aceea se hotărî să facă un zid mare împrejurul
grădinii, astfel încât copiii să nu mai poată intra în grădină. Dar, ce s-a întâmplat după aceea?
Florile ne mai auzind râsul copiilor nevinovaţi, nu şi-au mai deschis corolele şi pomii n-au mai
înflorit. A venit vântul rece şi totul a îngheţat. Omul a aşteptat ca la începutul primăverii să
înverzească toate. Dar aşteptarea îi era zadarnică. Florile şi pomii din jurul grădinii lui
înverzeau şi înfloreau, numai cei din grădina lui nu înfloreau. Aceasta până când omul şi-a
recunoscut greşeala. A dărâmat zidul şi a lăsat din nou copiii să intre în grădină”.
Viaţa noastră este asemenea unei grădini, cu multe şi felurite daruri şi bunătăţi. Dar toate
acestea nu au nici o valoare dacă nu devin folositoare şi semenilor noştri. N-are valoare nici
inteligenţa, nici bogăţia, nici puterea, nici frumuseţea, dacă nu devin izvoare de bunătate pentru
semenii noştri. Ele se usucă, devin reci şi fară putere de a ne da fericirea şi mulţumirea pe care
o căutăm, dacă nu dărâmăm zidul egoismului, al lăcomiei şi dacă nu lăsăm să răzbată în ele
miezul bunătăţii, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

Aflându-ne aproape de sfântul şi marele post al Paştilor, bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă
prin Iisus Hristos: „Veniţi şi învățați de la Mine, căci sunt bun şi smerit cu inima” Întorcându-
ne ca fiul risipitor pe calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu, pe calea împlinirii voii lui
Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune cu psalmis-tul: „Cât
este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne" (Psalmul XXX, 19). Amin .