HIROSHIMA, NAGASAKI.

CALCUL POLITIC ŞI RAŢIONAMENT SOFISTIC

RALUCA GRIGOROIU

Oraşu-i, tot, în beznă,

ecourile-s toate de cenuşă...
(Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei)*

Hiroshima, 6 august 1945, ora locală 8.15 a.m.: un bombardier B - 29 al

Statelor Unite ale Americii lansează o bombă cu uraniu - 35 tip ansamblu-tun, cu o
putere explozivă echivalentă cu cca 13 kilotone TNT. Pe o rază de 500 m în jurul
exploziei totul este incinerat, pe o rază de 3 km toate clădirile sunt în flăcări. Un nor
gros de fum formează o ciupercă de 12.000 m altitudine. Victimele mor fie instantaneu,
fie lent: date limitate la populaţia civilă locală, de 250.000 de locuitori, estimează
45.000 de decese în prima zi şi alte 19.000 în următoarele patru luni, iar statistici
totale, incluzând personalul militar şi lucrătorii străini, apreciază, dintr-un număr de
310.000 de persoane, 90.000-140.000 de decese în primele două-patru luni; la cifra
victimelor de la sfârşitul anului 1945, cinci ani mai târziu se adaugă 200.000.
Nagasaki, 9 august 1945, ora locală 11.02 a.m.: Statele Unite detonează o
bombă cu plutoniu cu o putere explozivă de 21 kilotone TNT. Din populaţia oraşului,
de 174.000 de locuitori, 22.000 au murit în prima zi şi alţi 17.000 în patru luni, iar din
totalul de 250.000 de persoane, 60.000-80.000 în două-patru luni1.
14 august 1945: în urma intervenţiei împăratului Hirohito, Japonia anunţă
depunerea armelor (făcută cunoscută către întreaga naţiune, prin vocea împăratului
imprimată pe bandă, la 15 august 1945).

***

Istoria armelor nucleare a debutat în 1896, când Henri Becquerel a descoperit

radioactivitatea, constatând că sărurile de uraniu emit radiaţii ce, asemănător razelor X,
pe atunci recent descoperite, puteau trece prin carton, înnegri o placă fotografică şi
ioniza atmosfera. Ulterior, Marie şi Pierre Curie au descoperit poloniul, precum şi
radiul, de milioane de ori mai radioactiv decât uraniul; la începutul secolului XX s-a
deschis perspectiva utilizării elementelor radioactive, deja folosite în cercetări şi
medicină, şi ca sursă de energie. În anii ’30, fizicienii atomişti formau o adevărată
comunitate ştiinţifică internaţională; descoperirea fisiunii (proprietatea nucleului

*Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei, „Noaptea Soarelui”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958.
1
Efectele celor două bombe atomice asupra sănătăţii populaţiei se resimt până în zilele noastre. Spre
exemplu, în perioada 1950-2000, din 87.000 de supravieţuitori ai atacurilor nucleare luaţi în observaţie
medicală, au murit de cancer 10.127, cu 479 mai mult decât în cazul unei populaţii neiradiate, iar
previziunile merg în aceeaşi direcţie a unui număr de îmbolnăviri de cancer depăşind media
 Raluca Grigoroiu

uraniului de a se separa cu mare pierdere de energie la impactul cu fie şi un singur

neutron), în 1939, de către Lise Meitner şi Otto Frisch, a fost urmată de descoperirea
fisiunii spontane (fără bombardare cu neutroni) de către savanţii ruşi: apare ideea
energiei atomice pentru generatoare de curent electric şi pentru bombe.
Teama ca Germania nazistă să nu realizeze bomba atomică şi, totodată,
concurenţa cu U.R.S.S. au determinat o accelerare a experimentării în Anglia şi Statele
Unite, în timp ce Uniunea Sovietică, focalizată asupra războiului, rămânea totuşi în
urmă în domeniul nuclear.
Pe 16 iulie 1945, în ajunul Conferinţei de la Potsdam, care trebuia să
reglementeze situaţia postbelică, Statele Unite au testat cu succes o bombă atomică cu
plutoniu în deşertul Alamogordo din New Mexico. În zilele Conferinţei, preşedintele
american Harry Truman l-a pus în temă şi pe Churchill, ulterior şi pe Stalin, a cărui
reacţie evazivă indica faptul că a căutat să-şi ascundă îngrijorarea privind întârzierea
Uniunii Sovietice în sfera nucleară. Pasivitatea lui Stalin era calculată: el ştia despre ce
era vorba şi lăsa interlocutorul (atunci, Harry Truman) dezorientat.

***

Proclamaţia de la Potsdam (26-27 iulie 1945), – adoptată de Truman (S.U.A.),

Churchill (Marea Britanie) şi Jiang Jieshi2 (China), fără consultarea sovieticilor –, care
soma Japonia să capituleze, în caz contrar acţionându-se prompt şi categoric pentru
distrugerea ei, a fost urmată de refuzul Japoniei de a se conforma, întrucât cereri cum
erau „capitulare necondiţionată“ sau eliminarea pentru totdeauna a autorităţii şi
influenţei „celor ce au înşelat poporul japonez şi l-au condus pe calea greşită a unei
acţiuni de cucerire mondială“ ori justiţia severă ce „urmează să fie aplicată tuturor
criminalilor de război“3 au sugerat părţii nipone pericolul abolirii instituţiei imperiale.
Or, în Japonia împăratul avea statutul unui zeu, reper al devotamentului individual şi
unităţii naţionale, astfel încât până şi susţinătorii capitulării ar fi continuat războiul
pentru a apăra acest fundament al fiinţei statale.
Aspectele mentalităţii japoneze erau cât de cât cunoscute în Statele Unite, însă
Proclamaţia de la Potsdam nu a inclus garanţii privind menţinerea împăratului (deşi
pe 10 august, la mesajul de capitulare al Japoniei, Aliaţii aveau să răspundă favorabil
în acest sens), dată fiind influenţa exercitată asupra lui Truman de unii membri ai
Departamentului de Stat, necunoscători ai realităţilor nipone, dar sensibili la opinia
publică americană, care dorea termeni fermi în privinţa Japoniei.
Lipsă de comunicare între culturi? Reeditare modernă a anticei controverse
relative la regimurile politice? Sau poate sofism – argument / raţionament fals în ciuda
unei aparenţe de adevăr (implicând în general intenţia de a înşela) ?4 În cazul de faţă s-
a omis un factor esenţial de dialog politic, urmărindu-se obţinerea adeziunii unei mase

2
Cunoscut sub numele de Jiang Kai Shek.
3
„There must be eliminated for all time the authority and influence of those who have deceived and
misled the people of Japan into embarking on world conquest“ [...] „stern justice shall be meted out to all
war criminals“ (U.S. Dept. of State, Potsdam 2, pp. 1474-1476).
4
Cf. Le Petit Robert 1, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, 1991, [sophisme].
142
 Hiroshima, Nagasaki. Calcul politic şi raţionament sofistic

de oameni: aşadar, argumentum ad populum, sofismul apelului la sentimentul popular.

Raporturile sovieto-nipone au stat, de asemenea, în epocă, sub semnul duplicităţii.
Dacă, în aprilie 1941, U.R.S.S. semnase cu Japonia un pact de neutralitate, certitudinea
înfrângerii Germaniei şi interesul Uniunii Sovietice de a-şi păstra avantajele în Extremul
Orient (dobândite la Yalta, în februarie 1945, cu condiţia ajutorului rusesc contra Japoniei)
au determinat o schimbare radicală de politică: U.R.S.S. urma să intre în război înainte de
capitularea Japoniei – şi astfel au rămas fără rezultat încercările Japoniei (care de altfel
trecea prin tensiunile dintre militarişti şi adepţi ai încetării războiului, tentative diplomatice
de pace datând de la sfârşitul toamnei 1944) de a obţine o pace mediată de sovietici5.
Astfel, încă din februarie 1945, atitudinea ambasadorului sovietic la Tokyo, Iakob
Malik, a început să dea de bănuit guvernului japonez; în aprilie, la o nouă întâlnire, Malik a
evitat un răspuns angajat, fiind abordat din nou, fără succes, la 24 şi 29 iunie. Pe 13 iulie
1945, cu patru zile înaintea deschiderii Conferinţei de la Potsdam, ambasadorul japonez la
Moscova a înaintat guvernului sovietic cererea de a-l primi pe prinţul Konoye, iar pe 17 şi
18 iulie, la Potsdam, Stalin i-a înştiinţat pe Churchill şi Truman. Consultat în legătură cu
răspunsul ce trebuia dat Japoniei, Truman a sugerat să se spună că „mesajul japonez este
vag“, ceea ce s-a comunicat ambasadorului nipon. Aşadar, vizita lui Konoye era tratată
drept lipsită de sens şi inoportună. Eschivarea diplomaţiei sovietice, cât şi americane,
într-un context de importanţă capitală, echivalează de asemenea cu un sofism, ignoratio
elenchi, ignorarea subiectului în discuţie, care se defineşte ca un fel de arhetip al
sofismelor.
Lipsa medierii sovietice şi impactul psihologic al Conferinţei de la Potsdam au
avut un rol hotărâtor în atitudinea Japoniei de a ignora Proclamaţia de la Potsdam.
Ultimatumul şi-a dus consecinţele până la capăt, prin bombele atomice din 6 şi 9
august; după Hiroshima, Japonia mai spera în medierea Moscovei, dar la 8 august
U.R.S.S. a declarat război Japoniei, trecând în ziua următoare la ofensivă în Extremul
Orient. Deşi militariştii japonezi susţineau continuarea războiului, intervenţia
împăratului de partea Partidului păcii6 a determinat capitularea.

***

Au fost necesare armele de distrugere în masă? Principala justificare dată

pentru bombele de la Hiroshima şi Nagasaki a fost scurtarea războiului şi, implicit,
salvarea unui număr de vieţi (în primul rând de soldaţi americani) prezumtiv mai mare
decât victimele celor două atacuri. Poate că o altă formulare a Proclamaţiei de la
Potsdam ar fi avut efectul dorit, mai ales în condiţiile în care parte dintre forţele
conducătoare nipone doreau încheierea păcii; chiar abstracţie făcând de acest element
diplomatic, la începutul lui august 1945 rămăseseră de bombardat puţine obiective
civile japoneze, acestea situându-se abia pe locul al patrulea, după căile ferate,
5
Aceste intenţii au devenit cunoscute şi în Statele Unite, care, descifrând codul japonez de transmitere a
mesajelor, au interceptat comunicările ministrului de externe Togo către ambasadorul Japoniei la
Moscova, Sato (iulie 1945).
6
Gest fără precedent în Japonia, unde împăratul, considerat divin, şi deci mai presus de politică, trebuia
doar să valideze deciziile Cabinetului, indiferent de opţiunea sa. (În 1946, împăratul a negat public
caracterul divin al puterii sale.)
143
 Raluca Grigoroiu

industria aviatică şi depozitele de muniţie, iar din datele ulterioare, sprijinite pe

mărturiile conducătorilor japonezi ce au supravieţuit evenimentelor, rezultă că înainte
de 31 decembrie, poate chiar de 1 noiembrie 1945, Japonia ar fi capitulat fără bombele
atomice, fără intervenţia Uniunii Sovietice, eventual fără niciun fel de invazie terestră.
În plus, bombele atomice au avut ca victime colaterale prizonieri de război americani
(cel puţin 11, poate 23 sau mai mulţi la Hiroshima, posibil un număr şi la Nagasaki) şi
olandezi (mai mult de 10, la Nagasaki); peste 1.000 de japonezi americani care se aflau
temporar la Hiroshima în momentul declarării războiului între S.U.A.. şi Japonia şi au
fost împiedicaţi să se întoarcă în Statele Unite şi-au pierdut viaţa în urma dezastrului
atomic; cele două bombe au ucis, de asemenea, 6.500-10.000 sau mai mulţi coreeni, în
majoritate lucrători în stare de sclavie, probabil câteva sute de chinezi, studenţi din
Asia de Sud-Est, prizonieri de război britanici, preoţi europeni.
Aşadar, alegerea între folosirea sau nefolosirea celor două bombe atomice nu
pare să se fi redus la dilema între utilitarism (maximizarea binelui şi minimizarea
răului – în condiţiile în care se poate afirma că un slujbaş public ca Truman nu avea
dreptul moral de a pune o eventuală proprie concepţie etică mai presus de interesele
pragmatice ale momentului) şi absolutism (evitarea cu orice preţ a uciderii, tratarea
problemelor politice ca relaţii între persoane), ci una dintre folosirea forţei (în cazul de
faţă, supradimensionată) şi eforturile diplomatice. Din această perspectivă, alegerea
între două soluţii de tip militar (bombe atomice vs. invazie terestră + bombardamente
non-atomice) apare ca un sofism al falsei dileme, în cadrul căruia se iau în calcul doar
două posibilităţi, cu toate că de fapt există şi alte soluţii.
Politica lui Truman a fost vehement criticată de Elisabeth Anscombe (Mr.
Truman’s Degree, 1958); aceeaşi autoare mai arată că politica de ucidere deliberată a
unui mare număr de civili (pe care Elisabeth Anscombe o califică drept crimă), ca
mijloc sau scop, nu a început o dată cu Truman, fiind o practică obişnuită a tuturor
părţilor implicate în cel de al doilea război mondial, cu puţin timp înainte de
Hiroshima: bombardamentele cu explozibili convenţionali executate de aliaţi asupra
oraşelor germane au inclus raiduri ce au ucis mai mulţi civili decât atacurile atomice,
valabil şi pentru unele raiduri cu bombe incendiare asupra Japoniei.
Evident, nu se poate estima cu precizie care ar fi fost evoluţia evenimentelor
fără Hiroshima şi Nagasaki: presupuneri de acest fel ţin de domeniul judecăţilor non-
factuale. Dar este de remarcat că bombele atomice nu au avut doar rolul unei
intervenţii radicale în cursul războiului, ci şi resorturi secundare: unul – intimidarea
Uniunii Sovietice (iar în acest caz, atribuirea responsabilităţii atacurilor exclusiv
politicii japoneze denotă un sofism al cauzalităţii îndoielnice); un altul – resentimentele
Statelor Unite faţă de Japonia, mesajul lui Truman de după Nagasaki, 9 august 1945,
reflectând aceste motivaţii emoţionale: „Am creat bomba şi am folosit-o. Am folosit-o
împotriva celor care ne-au atacat fără avertisment la Pearl Harbor7, împotriva celor care
au înfometat, bătut şi executat prizonieri de război americani, împotriva celor care n-au

7
Pearl Harbor, port în insulele Hawaii (insula Oahu), unde, pe 7 decembrie 1941, flota americană a fost
atacată prin surprindere şi distrusă de japonezi, ceea ce a determinat intrarea Statelor Unite în al doilea
război mondial.
144
 Hiroshima, Nagasaki. Calcul politic şi raţionament sofistic

arătat nicio consideraţie faţă de legile internaţionale de război.“8 Retorica acestui mesaj
transmis prin radio (fapt ce îi amplifică influenţa asupra psihologiei colective) îl atestă
drept un argumentum ad populum (sofismul apelului la sentimentul popular) şi un
sofism al invocării mândriei sau urii, – specie de argumentum ad misericordiam
(sofismul invocării milei) –, dar mai ales drept un sofism al tezei imprecise, întrucât,
printr-o exprimare ambiguă („cei care...“), induce confuzia dintre populaţia civilă şi
responsabilii militari, astfel că inamicul nu mai este identificat cu precizie,
nemaiexistând delimitarea între, pe de o parte, inocent/inofensiv şi, pe de altă parte,
combatant ori torţionar. De altfel, nici armele de distrugere în masă nu au capacitatea
de a opera o atare selecţie.

***

„Amintiţi-vă de Iisus Christos şi de Buddha. Blândeţea seamănă cel mai mult

cu iubirea, mai mult decât generozitatea sau compasiunea şi fără a se confunda cu
vreuna din ele, deşi de obicei le însoţeşte“, notează André Comte-Sponville în Mic
tratat al marilor virtuţi9. Dar are sens blândeţea în condiţii de război, când
absolutismul moral în toată rigoarea lui ar echivala cu un pacifism nepotrivit în
condiţiile respective, iar utilitarismul dus până la ultimele consecinţe înseamnă doar
cinism, între cele două extreme desfăşurându-se terenul propice sofismelor? Poate că
totuşi blândeţea are sens în condiţii de război, căci, chiar dacă agresiunea inerentă
războiului este o marcă a dezumanizării, rămâne considerentul de a-i trata drept fiinţe
umane chiar şi pe combatanţii inamici (prin neutilizarea unor arme ce provoacă o
suferinţă extremă), cu atât mai mult pe civilii statului inamic10.
Dacă înfruntarea care a generat Hiroshima şi Nagasaki este şi confruntarea
dintre două culturi11, Japonia a ilustrat mentalitatea vechilor samurai de a refuza să se

8
„Having found the bomb we have used it. We have used it against those who attacked us without
warning at Pearl Harbor, against those who have starved and beaten and executed American prisoners of
war, against those who have abandoned the pretense of obeying international laws of warfare.“ (Harry
Truman, „Radio Address“, Public Papers of the President, 1945, p. 212).
9
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. Dan Radu Stănescu, Bogdan Udrea şi Corina
Hădăreanu, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 205.
10
„În orice caz, conflictul dintre etică şi politică se exprimă cel mai bine ca un conflict între diferite
exigenţe pe care etica le impune în politică. Principiile morale care au o valabilitate generală se aplică şi în
politică, doar că, în acest caz, ele se lovesc de modul în care însăşi practica politică este concepută,
adeseori ca fiind «dincolo de etică», «paralelă» cu morala sau, pur şi simplu, «anetică», «amorală».
Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, chiar atunci când se acceptă ideea că întreaga activitate politică
trebuie să se subordoneze unor exigenţe de ordin moral, se constată că nu pot fi evitate conflictele şi
dilemele morale.“ (Vasile Morar, Etica în afaceri şi politică. Morală elementară şi responsabilitate
socială, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 304.)
11
În lucrarea Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, 1942-1945 – vol. II, Jacques de Launay
notează, fără a face interpretări, percepţia momentului Hiroshima-Nagasaki în memoria colectivă a
poporului afectat: „După un sfert de secol de la evenimente, japonezii consideră că, dacă lansarea bombei
de la Hiroshima mai poate fi explicată, cea de-a doua nu are justificare. Ei afirmă că un astfel de «test» nu
ar fi trebuit efectuat asupra oamenilor, în marea lor majoritate nevinovaţi, şi că este inadmisibil ca, în
pofida tuturor legilor morale, de egalitate şi antirasiste, de care fac atâta paradă albii, să aleagă ca ţintă rasa
galbenă.” (trad. Marcel Ghibernea şi Dan Ghibernea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988,
145
 Raluca Grigoroiu

predea, preocuparea pentru onoarea militară mai presus de riscul distrugerii ţării
(hotărârea finală a capitulării a fost determinată nu de teamă sau calcul strategic, ci de
ascultarea faţă de cererea împăratului Hirohito), patriotismul de pe urma căruia s-a
ajuns, după înfrângere, la sute de sinucideri (mareşali, generali ori militari de alte
grade, fanatici şi mulţi alţii); cât despre Occident şi rădăcinile lui culturale, cea greco-
latină şi cea iudeo-creştină, în faţa umilinţei şi non-violenţei propovăduite de
creştinism a primat mândria grecilor, pentru care blândeţea, contrapusă lumii barbare,
are totuşi limite12.
Dar nu a primat numai mândria elină. Ci şi moştenirea sofistă a Greciei
veacurilor V-IV a. Ch., în sensul ei negativ: al relativismului moral şi al
raţionamentului înşelător.

***

Hiroshima şi Nagasaki au impulsionat cursa înarmărilor (perioada războiului

rece, cu înfruntarea psihologică dintre principalii actanţi, superputerile S.U.A. şi
U.R.S.S.), căci bomba atomică nu a constituit doar o armă puternică, ci şi un simbol al
puterii pe plan mondial (putere economică, tehnologică, militară, politică)13. În paralel,

pp. 397-398). În sens contrar, o viziune a justificării celor doua atacuri este exprimataă, spre exemplu, de
Paul Johnson în O istorie a lumii moderne : 1920-2000 : « Dovezile nu sugerează că această capitulare ar
fi putut fi obţinută fără folosirea bombelor atomice. Fără ele, ar fi avut loc lupte grele în Manciuria şi s-ar
fi intensificat bombardamentele convenţionale (care deja se apropiau de pragul nuclear de 10.000 de tone
pe zi), chiar dacă n-ar fi fost necesară o invazie. Astfel, folosirea armelor nucleare a salvat vieţi atât în
rândurile japonezilor, cât şi ale Aliaţilor. Cei care au murit la Hiroshima şi Nagasaki au căzut victime nu
atât tehnologiei anglo-americane cât unui sistem de guvernământ paralizat [cel japonez] făcut posibil de o
ideologie a răului care distrusese nu numai valorile morale absolute, ci şi raţiunea insăşi. Adevărata natură
a formei japoneze de totalitarism a ieşit la iveală abia când au fost deschise lagărele cu prizonieri de război
şi Tribunalul Militar Internaţional şi-a început activitatea. (trad. Luana Schidu, Humanitas, Bucuresti,
2003, capitolul «Supraputere şi genocid» , p. 417).
12
„Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun: Nu staţi împotriva celui
rău; iar celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui ce vrea să se judece cu tine
şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa.“ „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ (Matei 5, 38-40;
5,5 – Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, ediţia a
doua revăzută şi îmbunătăţită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1995).
„Cel ce se mânie în mod justificat şi împotriva cui trebuie, în împrejurările şi pe durata de timp cuvenită,
merită să fie lăudat. Acest om ar putea fi numit blând, dat fiind că blândeţea este lăudabilă [...] A îndura să
fii insultat fără să reacţionezi şi a trece cu vederea insultele aduse celor apropiaţi denotă o fire servilă.“
(Aristotel, Etica nicomahică 1125 b 31-1126 a 8, trad. Stella Petecel, ed. II, Editura IRI, Bucureşti, 1988,
cf. Platon, Gorgias 483 b: „A îndura nedreptatea nu este în firea unui bărbat, ci a unui sclav, pentru care
moartea este de preferat vieţii, căci fiind nedreptăţit şi bruftuit nu este în stare nici să se apere, nici să vină
în ajutorul celor la care ţine.” – trad. Alexandru Cizek, Paideia, Bucureşti, 2003). Pe de altă parte, unele
idei socratice (Platon, Republica 335 d: „omul drept nu trebuie să vateme nici pe prieten, nici pe oricine
altcineva“, trad. Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986) anticipează atitudini
creştine, iar Henri Bergson îl consideră pe Socrate un erou al moralei deschise (ce, în contrast cu morala
închisă, depăşeşte grupul de apartenenţă, ajungând la nivelul condiţiei umane), în care avea să exceleze
creştinismul.
13
Realităţi ale anului 2006: programul nuclear dezvoltat de Iran, sursă de tensiuni între Washington şi
Teheran, testul atomic efectuat de Coreea de Nord, urmat de proteste ferme pe plan mondial.
146
 Hiroshima, Nagasaki. Calcul politic şi raţionament sofistic

s-a dezvoltat şi conştiinţa pericolului exploziilor nucleare asupra viitorului omenirii14.

Cu toate acestea, Konrad Lorenz – laureat al Premiului Nobel (1973) pentru medicină
şi fiziologie, fondator al etologiei (ştiinţa comportamentului uman) – tratează cu
optimism această „atmosferă de sfârşit al lumii“, fiind de părere că, deşi un moment de
iraţionalitate ar putea declanşa o catastrofă nucleară, totuşi armele nucleare, „al optulea
păcat capital al omenirii“, sunt cel mai uşor de evitat în comparaţie cu alte şapte
ameninţări la adresa umanităţii15.
Rămâne, mereu actual, şi un alt semn de întrebare, legat de rolul (distrugător)
pe care, în gestionarea mijloacelor şi a scopurilor politice, îl poate avea sofismul.

Concluzii
Pe scena celui de-al doilea război mondial, „arma secretă“ a Japoniei a fost
kamikaze, pilotul sinucigaş al anilor 1944-1945. Din partea Statelor Unite a acţionat o
altă armă secretă, provenită din cuceriri ştiinţifice avansate: bomba atomică.
Aruncate asupra unor obiective strategice sub pretextul scurtării războiului şi
reducerii pierderilor de vieţi omeneşti (deşi capacitatea militară a Japoniei slăbise, iar
diplomaţia niponă întreprinsese acţiuni pentru încheierea păcii), bombele atomice, care
erau şi aveau să rămână şi un simbol al puterii, au constituit – în contradicţie cu
principii etice, cât şi cu valori de sorginte iudeo-creştină sau, în parte, elină – un funest
experiment la adresa populaţiei civile.
Dacă se postulează că „pe timp de război, fiecare participant presupune că
inamicul va încerca să-l păcălească, şi la rândul său consideră că are dreptul să înşele;
totuşi, pretinde ca cetăţenii propriei naţiuni să ia drept adevărate afirmaţiile sale“16, se
deduce că dezastrul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki se originează şi într-o politică
tributară raţionamentelor înşelătoare17 ca argumentum ad populum, ignoratio elenchi,
falsa dilemă, cauzalitatea îndoielnică, invocarea mândriei sau urii, teza imprecisă –
forme ale sofismului.

14
Accidentul de la Cernobâl (1986) a fost un nefericit avertisment. Despre urmările grave pe care
Cernobâlul le are şi astăzi asupra sănătăţii populaţiei afectate, a se vedea articolul semnificativ intitulat
„Hiroshima copiilor“ din Jurnalul Naţional, 25 aprilie 2006, autor Cristinel C. Popa.
15
Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. Vasile V. Poenaru, ed. II,
Humanitas, Bucureşti, 2001, în special pp. 128-129 şi 130-131. În aceeaşi ordine de idei este de remarcat
că Hiroshima şi Nagasaki, reconstruite imediat după război (într-o Japonie în care prin constituţia din 3
noiembrie 1946 se declara pacifismul ca stare permanentă) sunt astăzi modele de utilizare a energiei
nucleare în scopuri constructive.
16
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, trad. Cristina Vrăjitoru, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 140.
17
Inducerea în eroare a opiniei publice nu lipsea nici în Japonia, omul de rând realizând abia după
momentul 1945 consecinţele politicii expansioniste nipone (cf. Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Japonia.
Un secol de istorie (1853-1945), Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 367).
147
 Raluca Grigoroiu

HIROSHIMA, NAGASAKI.
POLITICAL EVALUATION AND SOPHISTICAL JUDGEMENT

Abstract

In the history of radioactivity, started in 1896, the disasters of Hiroshima and Nagasaki
(August 6 and 9, 1945), that have made hundreds of thousands of victims, represent an
unfortunate climax: “All the city is drowned in darkness, / all the echoes are ashen...“, as the
Romanian poet Eugen Jebeleanu suggestively wrote in his poem of 1958 Surâsul Hiroshimei /
The Smile of Hiroshima. The fact that the Allies ignored the peace efforts made by the Japanese
diplomacy and also the categorical terms of the Potsdam Proclamation, that seemed to threaten
the imperial institution, essential in the Japanese mentality, were factors aggravating the
tensions that led to the dropping of the two atomic bombs, officially justified by the shortening
of the war and the diminution of the number of victims, although in 1945 Japan’s military
capacity had weaken. So, behind the lack of communication between two policies and cultures
(for example, the samurai doctrine of “death before dishonour“) one can see the political use of
sophism (false argument, especially one intended to deceive) with its species such as
argumentum ad populum (appeal to popularity), ignoratio elenchi (the fallacy involving an
irrelevant conclusion), the false dilemma, the doubtful causality, the invocation of pride or
hatred, the vague thesis. Killing a mass of civilian population (against ethical principles, as well
as precepts derived from the Judaeo-Christian tradition, even from a part of ancient Greek
philosophy), the bombs of Hiroshima and Nagasaki, a lugubrious experiment, have constituted
(at that moment, during the Cold War and till now) a symbol of power, the nuclear arming
becoming a means of intimidation. But a warning for mankind’s survival comes not only from
nuclear energy, but also from a political heritage rooted in the ancient Greek culture: sophism.

148