Cum poate profesorul să-și ajute elevii să dezvolte o identitate

școlară/academică care să conducă la obținerea performanțelor

școlare/academice?

,, Invatatorul este cel care daruieste fiecarui om, la pornirea lui

în drumul spre lumina, primele elemente, calauzindu-i pasii spre marele
titlu de ‚,OM’’. El este acela care modeleaza materialul cel mai de pret
–COPILUL, tinzand ca din fiecare bloc de marmura bruta sa realizeze o
fiinta inzestrata cu cele mai frumoase trasaturi, un om care sa
inmanuncheze calitatile morale cele mai inalte.’’

În societatea de astăzi, fiecare individ care își exercită dreptul la educație are în
evoluția sa academică mai multe modele după care se ghidează: părinții, anturajul sau mediul
de dezvoltare și nu în ultimul rând, profesorul. Deși este persoana care se ocupă cel mai puțin
de educația indivizilor, influența exercitată de acesta asupra persoanelor pe care le îndrumă
este mult mai mare decât în cazul anturajului, de exemplu. Rolul acestuia se poate evidenția
prin acțiunile pe care le întreprinde, el fiind persoana care organizează, consiliază, apreciază
și îndrumă indivizii în dezvoltarea lor personală și academică. În același timp, el este un
model de conduită civică și morală și își exercită atribuțiile/calitățile asupra grupului ca un
întreg sau asupra fiecărui membru la nivel individual, cu scopul de a-i ghida pe aceștia către
obținerea succesului școlar și formarea unei identități academice.

Se aduce în prim plan faptul că profesorul nu trebuie să fie doar un bun specialist în
domeniu, care să-și atingă obiectivele și să-și respecte responsabilitățile, ci trebuie să fie și un
bun educator, capabil să ajute la dezvoltarea elevilor, nu doar să transmită informația către
aceștia. Astfel, se poate evidenția faptul că rolul profesorului în viața școlară este mereu în
prim plan și poate fi caracterizat ca fiind baza formării personalității academice. Statutul
acestuia impune o pregătire mai complexă și temeinică, determinat în primul rând de rolul și
responsabilitatea ce-i revine în procesul formării elevului. Asadar, din punct de vedere tehnic
se poate spune că profesorul reprezintă un element cheie în activitatea de programare, de
organizare, realizare și evaluare a procesului educațional.
 Continuând pe tema rolului profesorului în educația școlară putem aduce în prim plan
faptul că el este îndreptățit să devină proiectantul, organizatorul și conducătorul principal al
procesului de formare a personalității elevilor, datorită pregătirii și specializării în activitatea
didactică și educativă. Profesorul este cel care cunoaște modelul de personalitate ce trebuie
format în diferitele etape ale procesului educativ, motiv pentru care el trebuie să stăpânească
tehnologia activității educaționale, să posede aptitudinile necesare conducerii unui colectiv și
să știe să organizeze viața acestuia. Ca organizator profesoral, putem evidenția pentru început
câteva dintre responsabilitățile de bază ale activității sale în formarea elevilor, iar aici putem
menționa: conducerea activității de învățare, crearea motivației necesare, dozarea sarcinilor și
stimularea interesului pentru obiectul de învățat pe care îl preda, evaluarea sistematică a
rezultatelor obținute si înarmarea elevilor cu un stil de muncă intelectual.

Putem aduce în discuție un punct de vedere teoretic cu privire la rolul unui profesor în
dezvoltarea identității academice a elevilor, iar în opinia lui Rene Hubert, principala calitate a
unui cadru didactic este vocația pedagogică, care este exprimată prin sentimentul de „a te
simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”. El consideră că vocația
pedagogică este contruită în baza a 3 elemente principale: iubirea pedagogică, credința în
valorile sociale și culturale și conștiința responsabilității. Un alt teoritician, M. A. Bloch
încearcă să definească arta pedagogică, despre care spune că este „arta de a te pune la
dispoziția copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înțelege universul, de a le sesiza interesele
care îi animă, iar acesta este un dar pe care candidații la funcția de profesor îl au sau nu”.
Astfel, putem sustrage de aici ideea că rolul unui profesor este mult mai complex, el fiind
nevoit să știe atât informațiile pe care vrea să le transmită, cât și interesele și cunoștințele
elevilor în cauză.

Tot la nivel teoretic, personalitatea unui cadru didactic prezintă un rol major în
succesul și eficiența rezultatelor acestei profesii, principala modalitate de operaționalizare a
conținutului personalității fiind aptitudinea pedagogică, un factor principal în dezvoltarea
procesului instructiv-educativ.

Nicolae Mitrofan a evidențiat în 1988 trei mari componente ale aptitudinii pedagogice,
definite astfel: competența științifică, competența psihopedagică și competența psihosocială.
El spune că „cele trei tipuri nu acționează izolat, ci sunt integrate în structura personalității
profesorului”. Conform acestuia, competența științifică presupune o solidă pregătire de
specialitate, în timp ce competența psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităților
necesare pentru a construi personalitatea elevilor și este caracterizată de „capacitatea de a
determina gradul de dificultate al materialului de invăţare, capacitatea de a-l face accesibil
prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a inţelege elevul, de a pătrunde in lumea sa
interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv-
educativă, in funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale”. Nu în ultimul rând,
competența psihosocială este realizată în baza unui ansamblu de capacități indispensabile
optimizării relațiilor interumane, iar aceste sunt următoarele: „capacitatea de a adopta un rol
diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa
grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a
utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere”.
Astfel, putem spune că aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic,
favorizând o adaptare rapidă și ușoară la cerințele unei situații educative.

Un alt teoretician, S. Marcus, evidențiază faptul că un alt concept important pentru

calitatea de profesor este competența didactică, care poate fi ușor corelată cu cea de aptitudine
pedagogică, rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa
actului pedagogic. Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunând şi
rezultatele activităţii, pe lângă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru corect.

O altă trăsătură a personalității didactice este tactul pedagogic, care este definit de
teoreticianul Stefanovic ca fiind „gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi
elev”. În acest caz, el evidențiază criteriile acestei calităţi ca fiind următoarele: gradul de
adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; gradul motivaţiei pozitive a
rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului; gradul de dezvoltare a personalităţii
elevului; gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat
optim al activităţii instructiv-educative.

În continuarea lucrării, ne vom referi mai mult la partea practică a meseriei de profesor
și a rolului acestuia în formarea identității academice. Astfel, putem spune pentru început
faptul că profesorul este principalul modelator al personalității elevului și trebuie să-l ajute pe
acesta prin intermediul comunicării, pregătirii și perfecționării lui, cu scopul formării ca
individ. Acesta trebuie să îi încurajeze pe elevi să participe la activități extracurriculare,
deoarece acestea îl ajută să își dezvolte vocabularul, anumite competențe și abilități necesare
unei bune dezvoltări pentru o integrare în societate, le dezvoltă spiritul de cooperare,
contribuie la formarea coletivului de elevi, îi formează personalitatea, îl face mai sociabil și
ajută inclusiv la simularea unui comportament creativ în diferite domenii.

Cu toate influențele survenite din partea cadrului didactic, elevul poate să-și formeze o
identitate proprie prin faptul că își descoperă înclinațiile în funcție de interesele personale, își
găsește talentul și mai ales domeniul în care poate performa și profesa pe viitor. Identitatea
elevului duce în majoritatea cazurilor performanța academică, iar activitățile extracurriculare
reprezintă un liant pentru succesul de mai târziu, sau altfel spus o rampă de lansare pentru
activitățile pe care elevul le va face pe viitor. Acestea pot duce în majoritatea cazurilor la
alegerea unei profesii, a unei cariere și pentru început a unui drum educațional superior pe un
domeniu atractiv și în același timp performant.

Totodată, activitățile extracurriculare au menirea de a valorifica timpul liber într-un

mod util și plăcut și de a-l transforma într-o sursă educațională. Ele constituie modalitatea
neinstituţionalizată de realizare a educaţiei, contribuie la gândirea și completarea procesului
de învațare și are un caracter atractiv, elevii participând din placere, și nu din obligație, la
aceste activități. În același timp, elevii se autodisciplinează, prin faptul că în asemenea
activităţi se supun de bună voie regulilor, asumându-şi responsabilităţi.

De asemenea, un cadru didactic trebuie să se implice în dezvoltarea comportamentelor

elevilor prin activitatea de observație și urmărire a acțiunilor acestora, să vadă cu ce reușesc
să iasă în evidență din punct de vedere individual și coletiv, să pună accentul pe domeniul de
interes al fiecăruia și dacă poate să îl ajute să aprofundeze informațiile necesare acumulării de
cunoștințe. Acesta ar putea să-i ajute să-și organizeze timpul cuvenit acumulării de noi
informații și de înțelegere a acestora într-un mod proprice dezvoltării personale și academice.
Un alt lucru care poate fi făcut pentru formarea identității elevilor, în vederea performării în
mediul academic, este organizarea de acțiuni de orientare școlară și profesională pentru elevi.
În cadrul acestora, cadrul didactic pune la punct mai multe activități pentru elevi, în funcție de
domeniile de interes pe care a reușit să le surprindă la fiecare individ în parte și să încerce să
organizeze aceste acțiuni pentru a-i face pe elevi să înțeleagă avantajele și dezavantajele
intereselor personale și să parcurgă un drum imaginar al carierei care li s-ar potrivi.

În același timp, rolul unui profesor se rezumă și la monitorizarea situației la învățătură

a elevilor săi, frecvența acestora la orele de curs, atitudinea și comportamentul la ore sau la
diferite activități organizate în cadrul unității de învățământ. Toate aceste responsabilități duc
deseori la cunoașterea profundă a elevilor săi și îl ajută pe acesta din punct de vedere
profesional, deoarece pe viitor va ști pe ce trebuie să se axeze când vine vorba de educația lor
și de formarea unei atitudini de succes.

Pentru un cadru didactic, îndrumarea elevului de-a lungul anilor de școală și ajutorul
oferit astfel încât aceștia să se realizeze pe deplin poate fi considerată cea mai profundă și
autentică probă a unei activități pedagogice reușite. Se poate evidenția faptul că modelând
personalitatea fiecărui elev, profesorul este preocupat să descopere direcţia optimă de
dezvoltare a acestuia şi de stimulare a capacităţilor individuale necesare împlinirii sale. El
devine astfel specialistul care acordă şi o calificată asistenţă psihopedagogică indispensabilă
dezvoltării multilaterale a fiecărui elev. Ajutând fiecare elev să îşi aleagă tipul de studii şi
apoi profesiunea care corespunde cel mai bine personalităţii sale, profesorul rezolvă nu numai
problema orientării profesionale, ci şi pe aceea a integrării cu succes a absolvenţilor în viaţa
profesională ulterioară, este atent la îmbinarea pregătirii teoretice cu cea practică.

În concluzie, profesorul este elementul central indispensabil reformei educaționale

contemporane, el fiind nevoit să renunțe la rolul său tradițional de promovare a cunoștințelor
sale și de oferire a informațiilor pe care le posedă, transformându-se într-un planificator al
activităților de grup, într-un liant al interacțiunii elevilor și într-un consultant. De el depinde
transformarea muncii din clasă intr-o activitate agreabilă, desfăşurată intr-un mediu afectiv,
cald şi securizant.

De asemenea, profesorul are un rol important în introducerea perspectivei

interdisciplinare şi răspândirea practicii predării în echipă, toate acestea fiind realizabile doar
de un cadru didactic competent, care își cunoaște obiectivele și scopul principal și dorește să
și le îndeplinească, și nu în ultimul rând, care deține cunoștințele necesare unui candidat
pentru postul respectiv.

Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care
se desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale, iar
principalul element care facilitează toate aceste lucruri este cadrul didactic, care prin
pregătirea sa teoretică asociată cu calităţile personale, profesorul realizează un contact pozitiv
cu elevii în vederea realizării procesului instructiv-educativ.
 Bibliografie

 Profesorul-modelator al personalității elevilor,

http://www.scritub.com/profesor-scoala/Profesorulmodelator-al-
persona85421.php
 Psihologia educației - Dorina Dalavastru
 Personalitatea cadrului didactic,
http://promep.softwin.ro/promep/news/show/4331
 Rolul profesorului în dezvoltarea personalităţii elevului,
http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/aprilie2014/35-ToaderMaria-
Management_educational.pdf
 Rolul profesorului in formarea elevului,
http://biblioteca.regielive.ro/referate/psihopedagogie/rolul-profesorului-in-
formarea-elevului-305234.html