ETAPELE SIMULĂRII SISTEMELOR DE PRODUCŢIE (4)

2.4 STABILIREA EVENIMENTELOR CARE APAR ÎN SISTEM

ŞI A RELAŢIILOR DINTRE ACESTEA.
Un element important al simulării îl constituie producerea şi eşalonarea
în timp a evenimentelor.

Prin eveniment se înţelege modificarea cel puţin a unui

parametru prin care se descrie starea uneia sau a mai multor
componente ale sistemului.

Pregătirea simulării sistemului presupune implicit definirea

evenimentelor care intervin în evoluţia sistemului studiat. Elaborarea schemei de
simulare prin calcul necesită, în plus, specificarea condiţionărilor (legăturilor)
dintre evenimente.
În figura 2.4 se prezintă simbolurile grafice folosite pentru diverse tipuri
de condiţionări între evenimentele A şi B.

A B A B
a) b)

A B A B

c) d)
Figura 2.4

Evenimentele se pot clasifica după următoarele criterii:

„ natura evenimentelor;
„ natura condiţionărilor (legăturilor);
„ caracterul prelucrării;
„ posibilităţile de prevedere;
„ acţiunea asupra parametrilor de stare.
¾ În funcţie de natura lor, evenimentele pot fi:
c evenimente sistem, care reprezintă evenimente ale sistemului (de
exemplu, intrarea unui material în stoc, consumul unui material dintr-un depozit
etc.);
 d evenimente program, care reprezintă evenimente asociate programului
de prelucrare a datelor (de exemplu, imprimarea parametrilor de stare ai
componentelor sistemului la o perioadă predeterminată, terminarea calculelor
când un anumit test este satisfăcut etc.).
¾În funcţie de natura condiţionărilor, evenimentele pot fi:
c evenimente contigente, a căror apariţie este condiţionată de apariţia
altor evenimente (de exemplu, evenimentul “satisfacerea unei cereri” este
condiţionat de evenimentul “apariţia unei cereri”);
d evenimente noncontigente, a căror apariţie nu este legată de apariţia
altor evenimente în sistem (de exemplu, evenimentul “apariţia unei cereri
suplimentare pentru un anumit produs” este independent de evenimentul
“achiziţionarea de către firmă a unor calculatoare”).
¾ În funcţie de caracterul prelucrării asociate apariţiei evenimentului:
c evenimente care nu necesită decizii, deci a căror prelucrare nu
necesită decizii;
d evenimente cu decizii, care la rândul lor pot fi:
„ Evenimente strict solidare (producerea lui A atrage după sine în mod
sigur producerea lui B - figura 2.4.a). De exemplu, evenimentul “intrarea în stoc
a unei cantităţi dintr-un material” implică totdeauna evenimentul “creşterea
stocurilor materiale”;
„ Evenimentele parţial solidare ( producerea lui A poate determina cu o
probabilitate dată producerea lui B - figura 2.4.b). De exemplu, evenimentul
“intrarea unui client într-un magazin” poate conduce uneori la generarea
evenimentului “servirea clientului”;
„ Evenimentele strict divergente (producerea lui A atrage după sine în
mod sigur anularea lui B - figura 2.4.c). De exemplu, evenimentul “reducerea
creditului” inhibă evenimentul “creşterea stocurilor de materiale”;
„ Evenimente parţial divergente (producerea lui A poate determina cu o
anumită probabilitate anularea lui B - figura 2.4.d). De exemplu, evenimentul
“premierea unui muncitor” poate inhiba în unele cazuri apariţia evenimentului
“neglijenţă în muncă”.
În modelele de simulare, între clasele de evenimente pot exista toate
tipurile de dependenţă precizate anterior (figura 2.5).

A B E

C D F G
Figura 2.5
 ¾ În funcţie de posibilităţile de prevedere, evenimentele pot fi:
c evenimente previzibile (apariţia lor decurge după plan);
d evenimente perturbatoare (apariţia lor nu poate fi stabilită anticipat şi
care acţionează de cele mai multe ori, în defavoarea obiectivelor sistemului).

¾ În funcţie de acţiunea asupra variabilelor sau parametrilor de stare,

evenimentele pot fi clasificate astfel:
c evenimente cu acţiune imediată , care modifică parametrii începând
chiar din momentul apariţiei lor. De exemplu, evenimentul “întreruperea
curentului electric” modifică variabila “maşină-unealtă”, trecând-o din starea
“funcţionare” în starea “aşteptare”;
d evenimente cu acţiune întârziată, care modifică parametrii numai
după trecerea unei perioade de timp. De exemplu, evenimentul “suplimentarea
unei cereri pentru un produs”, modifică variabila “mărimea stocului” conducând
la necesitatea aprovizionării cu un surplus de material, dar, până la momentul
achiziţionării acestui surplus se poate consuma din stocul existent.
Pentru a se uşura munca de construire a schemei logice a modelului de
simulare este util ca, în prealabil, să se construiască o listă care să cuprindă toate
tipurile de evenimente împreună cu tipurile de dependenţe dintre ele.

2.5 STABILIREA UNOR STRATEGII PRIVIND EVOLUŢIA

EVENIMENTELOR SISTEMULUI.

Strategiile reprezintă reguli de construire a diverselor

succesiuni de variante privind evoluţia parametrilor de stare
ai sistemului de producţie.
Decidenţii unui sistem de producţie dispun de două
grupe de strategii:
„ strategii de prevenire a evenimentelor perturbatoare;
„ strategii de aşteptare.

2.5.1 Strategii de prevenire.

Dacă se dispune de un minim de informaţii necesare, decidenţii preferă
să aplice o serie de strategii menite să prevină apariţia evenimentelor
perturbatoare. În acest caz este necesar să se stabilească strategiile posibile de
prevenire SP a evenimentelor perturbatoare sau cel puţin o selecţie a unor astfel
de strategii.
De exemplu, în cazul unor utilaje, este posibil să se efectueze unele
reparaţii înainte de a apare defecţiunile. Există însă un număr mare de strategii
posibile şi anume:
 c de a se efectua reparaţiile cu un decalaj mare de timp ∆i , înainte de
momentul cel mai probabil al apariţiei defecţiunilor (ceea ce costă relativ mult,
dar conduce la o siguranţă mai mare în funcţionare);
d de a se efectua reparaţiile cu un decalaj de timp ∆i mai mic, înainte de
acest moment (ceea ce conduce la un cost mai redus al reparaţiilor, dar scade
siguranţa în funcţionare).
Din punct de vedere practic, numărul acestor strategii se poate reduce
foarte mult, considerând numai diverse decalaje de timp ∆i’ între momentul
efectuării reparaţiei şi momentul apariţiei defecţiunilor. Se constată că, din punct
de vedere practic, există un decalaj ∆ max , care nu poate fi depăşit (deoarece
frecvenţa reparaţiilor devine prea mare, deci costul reparaţiilor ar fi prohibitiv).
Ca valoare minimă a decalajului se poate lua, de exemplu, chiar ∆ min = 0
(dacă s-ar considera valori negative atunci s-ar obţine de fapt strategii de
aşteptare). Având în vedere faptul că, din punct de vedere practic, nu se poate
opera cu unităţi de timp mai mici decât “ziua calendaristică”, numărul
strategiilor posibile pentru exemplul prezentat este, în general, de ordinul
unităţilor (numai la utilajele cu ciclu mare de reparaţie ar putea ajunge de
ordinul zecilor).
În unele cazuri, strategiile posibile s-ar putea stabili cu ajutorul unui
algoritm, constituit din operaţii logice sau aritmetice. În cazul când numărul
acestor strategii ar fi prea mare, se pot genera numere aleatoare, cu ajutorul
cărora să se extragă numai o selecţie a strategiilor posibile.

În cadrul unei abordări mai generale a sistemului, se consideră mai multe

strategii S1, S2,...Sn cărora li se ataşează la fiecare moment probabilităţile p1(t),
p2(t), ... pn(t) de a fi aplicate. Rezultă astfel următoarea clasificare a strategiilor
de prevenire SP:
¾ Strategii necondiţionate de răspunsurile unor sisteme externe, care
pot fi deterministe sau aleatoare:

c strategii deterministe, în cazul cărora se poate scrie relaţia:

pi(t) = 1 (2.51)
Aceste strategii, la rândul lor, pot fi:
z strategii deterministe pure, dacă:
pi(t) = 1 , ( ∀) t (2.52)
unde t∈ (0,T) este orizontul de timp;
z strategii deterministe alternante după anumite reguli, dacă:
pi(t)=1; pj(t’) = 1; pk(t”)=1 etc. (2.53)
relaţia dintre (i,j,k,...) şi (t,t’, t”...) fiind bine precizată.
d strategii aleatoare, care la rândul lor pot fi:
z strategii aleatoare uniforme, dacă:
1
pi ( t ) = , i = 1,2... n, ( ∀) t; (2.54)
n
 z strategii aleatoare cu repartiţie dată (strategii mixte). Repartiţia dată
poate fi:
- staţionară, dacă:
pi(t)= pi, i=1,2,...n; (2.55)
- nestaţionară, dacă:
pi(t) = ϕi (t), i=1,2,...n, (2.56)
unde ϕi reprezintă o funcţie oarecare.
¾ Strategii condiţionate de răspunsurile unor sisteme externe:
c strategii condiţionate în mod determinist, în cadrul cărora la fiecare
răspuns al sistemelor exterioare se aplică o anumită strategie;
d strategii condiţionate în mod probabilistic, în cadrul cărora la fiecare
răspuns al sistemelor exterioare se pot aplica diverse strategii, fiecare având o
anumită probabilitate.

Cunoscând strategiile posibile, se pune problema stabilirii consecinţelor

Kp ale aplicării fiecărei strategii. Aceste consecinţe constau fie în modificări ale
probabilităţilor de apariţie a evenimentelor perturbatoare, fie în modificări ale
parametrilor de stare ai componentelor. Cunoscând aceste consecinţe, pot fi
calculate două feluri de costuri:
¾ costul de aplicare al strategiei de prevenire (faţă de situaţia
neaplicării acestor strategii);
¾ costul consecinţelor aplicării strategiei de prevenire (faţă de situaţia
neaplicării acestei strategii).
În general, costurile de aplicare a unei strategii depind de frecvenţa de
aplicare şi costul mediu al realizării strategiei respective. Aplicarea unei
strategii de prevenire conduce în majoritatea cazurilor la micşorarea
costurilor de producţie.

2.5.2 Strategii de aşteptare.

În cazul când nu se dispune nici cel puţin de un minim de informaţii, se
aplică strategii de aşteptare a evenimentelor perturbatoare. Chiar dacă se aplică
strategii de prevenire, evenimentele perturbatoare tot vor apare! (evident cu o
probabilitate mai mică).
Datorită apariţiei evenimentelor perturbatoare, vectorul de stare al
sistemului nu se mai găseşte în domeniul admisibil (deoarece se poate depăşi cel
puţin una din limitele admisibile). Decidentul trebuie să dispună în acest caz de
o serie de strategii posibile de modificare SM, care să-i permită readucerea
parametrilor de stare în limitele admisibile.
De exemplu, o întreprindere şi-a propus ca volumul producţiei zilnice xi
al unui anumit produs să depăşească o anumită limită inferioară ( Li I ) ,
adică:
xi ≥ Li I (2.58)
în condiţiile unui anumit coeficient al schimburilor (de exemplu c = 1 < 3).
Dacă însă, datorită unor perturbaţii, se realizează numai un volum xi* , cu
proprietatea că:
xi* < LiI (2.59)
atunci întreprinderea dispune de strategia de a mări coeficientul
schimburilor de la 1 la maximum 3. Încercând cu c = 2 , variabila xi* se măreşte
cu o cantitate ∆xi
Dacă:
xi* + ∆xi > LiI (2.60)
atunci mărirea coeficientului schimburilor de la 1 la 2 constituie o
strategie posibilă de modificare a parametrilor sistemului.
Există însă şi cazuri când, orice strategie s-ar aplica, sistemul nu mai
poate fi readus în limitele admisibile. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul
restricţiilor slabe de forma (2.48) sau (2.49). Evident, în această situaţie, trebuie
stabilite strategiile care realizează o depăşire minimă a limitei admisibile.
În unele cazuri, strategiile SM de modificare a parametrilor de stare care
permit readucerea unor parametri în limitele admisibile, pot avea şi unele efecte
nedorite asupra altor parametri ai sistemului. Rezultă necesitatea de a se stabili
pentru fiecare strategie consecinţele KM asupra tuturor parametrilor de stare ai
sistemului.
Pentru fiecare strategie de modificare SM se stabilesc costurile aferente
CM, care se compun din:
¾ costuri de aplicare a strategiilor;
¾ costuri corespunzătoare consecinţelor aplicării strategiilor.
Aplicarea unei strategii SM de modificare a sistemului la parametri
admisibili are în general un efect de micşorare a costurilor de producţie, care
poate fi interpretat ca o “recompensă” aferentă unei anumite strategii.

2.6 STABILIREA FUNCŢIILOR OBIECTIV ALE SISTEMULUI

Sistemul de producţie este, în majoritatea cazurilor, un sistem cu mai
multe funcţii obiectiv. De exemplu, la nivel microeconomic aceste funcţii
obiectiv pot fi:
z costul de producţie;
z beneficiul;
z productivitatea muncii;
z calitatea producţiei;
z consumul de energie etc.
c În prima etapă este necesară stabilirea tuturor acestor funcţii obiectiv.
d În etapa a doua este necesară stabilirea formei funcţiei obiectiv
(liniară, neliniară etc.) precum şi a naturii acestei funcţii (deterministă, aleatoare
etc.).
 În cazul când funcţia obiectiv este deterministă, se stabilesc coeficienţii
care intervin în calculul acesteia. În acest scop se prelucrează o serie de date
statistice (cheltuieli, preţuri, consumuri specifice etc.).
În cazul în care natura funcţiei este aleatoare, în afara coeficienţilor
menţionaţi mai sus, se stabilesc coeficienţi de risc.
Aşa cum s-a arătat, trebuie stabilite consecinţele apariţiei evenimentelor
perturbatoare (care provoacă în unele cazuri depăşirea limitelor admisibile ale
parametrilor de stare) asupra funcţiilor obiectiv. De asemenea, trebuie să se
precizeze legea după care variază funcţiile obiectiv în cazul aplicării unor
strategii de prevenire SP sau a unor strategii de modificare SM a parametrilor de
stare.
În cazul aplicării strategiilor de prevenire SP, efectul asupra funcţiilor
obiectiv este următorul:
¾ o creştere a costurilor totale, datorată costului aplicării strategiilor de
prevenire SP;
¾ o reducere a probabilităţilor de apariţie a evenimentelor perturbatoare
şi prin aceasta, o reducere a costurilor.
Efectul global va fi acela de reducere a costurilor faţă de varianta
nefolosirii strategiilor de prevenire.
În cazul aplicării strategiilor de modificare SM, efectele asupra funcţiilor
obiectiv sunt următoarele:
¾ o creştere a costurilor totale, datorată costurilor de aplicare a
strategiilor de modificare SM;
¾ o reducere a costurilor, datorată readucerii sistemului în limitele
admisibile.
Efectul global va fi, şi în acest caz, de reducere a costurilor faţă de
neaplicarea strategiilor de modificare.
În cazul în care este respectată condiţia independenţei criteriilor se
consideră că există proprietatea de aditivitate multidimensională, ceea ce
permite construirea unei funcţii obiectiv globală. În acest scop se stabilesc mai
întâi coeficienţii de importanţă ai fiecărei funcţii obiectiv, prin consultarea unui
grup de specialişti. Apoi, prin aplicarea teoriei deciziilor de grup şi teoriei
deciziilor multidimensionale, se construieşte funcţia obiectiv globală.

Exemplul 1: funcţia obiectiv este beneficiul întreprinderii.

Se presupune că, la un moment dat, stau la dispoziţie mai multe resurse
(materie primă, forţă de muncă, maşini-unelte, resurse financiare etc.) date în
cantităţi corespunzătoare. Cu ajutorul acestor resurse pot fi desfăşurate activităţi
de producţie. Se notează cu Pj, 1 ≤ j ≤ n , unul din produsele ce pot fi realizate şi
cu xj nivelul (cantitatea) necunoscut al acestui produs care trebuie determinat.
Se notează cu cj beneficiul pe care întreprinderea producătoare îl va avea
realizând şi valorificând o unitate din produsul Pj. În general, acest beneficiu
este pozitiv, dar poate fi şi negativ în cazul în care întreprinderea lucrează în
pierdere la acest produs.
Beneficiul adus de întregul nivel de producţie xj va fi egal cu ci xj ,
iar pentru toate produsele întreprinderii considerate, acesta va fi notat cu f şi va
avea expresia:
n
f = c1 ⋅ x1 + c2 ⋅ x2+...+c j ⋅ x j +...+cn ⋅ xn = ∑ cj ⋅ xj (2.62)
j =1
Problema care se pune este de a găsi acea variantă de producţie (sau
acele variante) care face ca funcţia f să fie maximă.
n
[ max] f = ∑ c j ⋅ x j (2.63)
j =1
Aceasta va fi funcţia obiectiv a modelului matematic de simulare care
descrie problema economică a beneficiului întreprinderii.

Exemplul 2: funcţia obiectiv este costul de producţie.

Se presupune că în decursul a n luni trebuie realizate ri, 1 ≤ i ≤ n , unităţi
dintr-un anumit produs. Funcţionarea normală a întreprinderii permite un volum
de producţie de xi, 1 ≤ i ≤ n , unităţi pe lună. Din anumite considerente, se poate
prevede o producţie suplimentară de yi, 1 ≤ i ≤ n , unităţi lunare.
Costurile unitare de producţie sunt egale cu ci pentru producţia normală
şi cu ci pentru cea suplimentară, iar costurile unitare de stocare lunară sunt egale
cu di , 1 ≤ i ≤ n .
Trebuie să se stabilească cât anume trebuie să realizeze întreprinderea în
orar normal, cât în orar suplimentar şi cât anume să stocheze din producţie,
pentru a avea cheltuieli totale minime.
Se notează cu:
xi - o unitate din produsul Pi ce se realizează în orar normal în luna i;
yi - o unitate din produsul Pi ce se realizează în orar suplimentar în luna
i;
Si - cantitatea din produsul Pi care se stochează în luna i.
Costul total al producţiei va fi:
n
f = c1 ⋅ x1 + c1 ⋅ y1 + ∑ ( ci ⋅ xi + ci ⋅ yi + di ⋅ Si ) (2.64)
i=2
Costul total trebuie să fie cât mai mic, deci relaţia de mai sus devine:
n
[ min] f = c1 ⋅ x1 + c1 ⋅ y1 + ∑ ( ci ⋅ xi + ci ⋅ yi + di ⋅ Si ) (2.65)
i=2
Aceasta constituie funcţia obiectiv a modelului matematic de simulare a
problemei economice a costurilor minime de producţie.