Opera lui Caragiale este fidelă principiilor promovate de societatea culturală Junimea şi esteticii

realismului. În grupul junimist, marele dramaturg găseşte mediul propice dezvoltării plenare a
spiritului său critic, a gustului pentru clasic şi a ironiei usturătoare. Viziunea lui despre societatea
autohtonă coincide cu a lui Titu Maiorescu, autorul teoriei formelor fără fond.
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin
surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, având un
final fericit și, deseori, un rol moralizator.
Opera literară O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (1884) este o comedie de moravuri
în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa
electorală din anul 1883. Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor
defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe Trahanache) a unor
reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic
“o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi scrisori,
amplificate prin repetarea întâmplării într-un alt context, dar cu acelaşi efect).
Structura şi compoziţia: Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată
reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu personajele de la începutul piesei şi didascaliile,
singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte,
alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două
forţe opuse : reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache – preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară
personajele. Conflictul secundar este alimentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme
de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat, prin lanţul de
evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului în finalul fericit al piesei : scrisoarea revine
la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat.
Expoziţiunea surprinde reconstituirea actiunii din replicile personajelor care se
desfasoara in capital unui “tagsor de munte”.Aici are loc conflictul dintre ambiţiosul avocat Nae
Caţavencu, „din opoziţie” ( care aspiră la funcţia de deputat) şi grupul conducerii locale, format
din prefectul Ştefan Tipătescu şi prezidentul Zaharia Trahanache, care conduc abuziv şi în interes
personal viaţa politică a judeţului.Intriga acţiunii constă în pierderea unei scrisori de „amor” de
către Zoe, soţia „prezidentului”, primită de la Ştefan Tipătescu.Desfăşurarea acţiunii -
scrisoarea este găsită de cetăţeanul turmentat şi sustrasă de la acesta de Nae Caţavencu.Pentru a-i
forţa să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, preferatul conducerii judeţului, Caţavencu îi
şantajează cu publicarea scrisorii în gazeta sa, „Răcnetul Carpaţilor”.Şantajul o sperie mai ales

1
pe Zoe, care – de teama de a nu fi compromisă public – exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi
(Zaharia şi Ştefan), făcând uz la început de lacrimi şi leşinuri. Nereuşind în acest fel, ea îşi
dovedeşte autoritatea şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Punctul culminant-când totul părea rezolvat, urmează o adevărată „lovitură de teatru”:
de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un anume Agamemnon
Dandanache. În timpul şedinţei de numire oficială a candidatului (actul III), are loc o încăierare
iscată de poliţistul Pristanda, iar Caţavencu îşi pierde pălăria în căptuşeala căreia se alfa
scrisoarea. Aceasta este găsită din nou de cetăţeanul turmentat care o înapoiază în sfârşit
„andrisantului”, adică lui Zoe.Tactica de parvenire a lui Dandanache fusese asemănătoare cu cea
a lui Caţavencu.
Personajul Zaharia Trahanache face parte dintre personajele comediei O scrisoare
pierdută fiind realizat prin modalităţile de caracterizare specifice personajului dramatic şi prin
mijloacele comicului utilizate de autor în piesă. Ceea ce îl singularizează în lumea eroilor
caragialieni este percepţia contradictorie a personajului: încornoratul ridicol, naiv şi ticăit sau
tipul abil, care sub masca naivităţii şi a ramolismentului, acceptă din “enteres” adulterul soţiei cu
prefectul, pentru a-şi păstra puterea în judeţ.
Statutul social/psihologic/moral: Trahanache este tipul încornoratului simpatic pentru că
refuză să creadă, din enteres sau diplomaţie, în autenticitatea scrisorii de amor şi în adulterul
soţiei sale. El este prezidentul mai multor “comitete şi comiţii” din judeţ, fiind unul dintre
“stâlpii” locali ai partidului aflat la putere. Principala sa caracteristică este ticăiala, fapt sugerat
de formula stereotipă “Aveţi puţintică răbdare”, rostită în rarele momente de enervare, şi de
prenumele Zaharia (zahariseala/ ramolismentul). Venerabilul este calm, imperturbabil, de o
viclenie rudimentară, dar eficientă. Ştie să disimuleze şi să manevreze intrigi politice. Când este
şantajat, nu se agită, ci răspunde cu un contraşantaj, descoperind poliţa falsificată de
Caţavencu.Cu aceeaşi abilitate îi combate pe Farfuridi şi Brânzovenescu care îl suspectau pe
prefect de trădare. Recunoaşte existenţa corupţiei la nivelul societăţii, “o soţietate fără moral şi
fără prinţip va să zică că nu le are”, dar practică frauda, falsificând listele de alegeri. Nu acceptă
imoralitatea în familie (sau se preface a nu crede în ea), susţinând senin că scrisoarea de amor
este o plastografie. Credulitatea exagerată poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme, sau
poate fi considerată un act de “diplomaţie”, prin care încearcă să păstreze onoarea familiei şi
bunele relaţii cu prefectul (ipoteză mai probabilă, având în vedere câteva personaje asemănătoare
lui pe care le întâlnim în opera lui Caragiale). Caracterizarea directă, realizată de alte personaje
(Brânzovenescu), exprimă abilitatea şi “enigma” personajului: “E tare…tare de tot…Solid bărbat
! Nu-i dăm de rostul secretului”. Este respectat şi de adversarul politic, Caţavencu numindu-l
venerabilul. Prin autocaracterizare, se evidenţiază disimularea şi convingerea că diplomaţia
înseamnă viclenie : “Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri (…) N-
am umblat în viaţa mea cu diplomăţie (…)”. Unele indicaţii scenice au rol în caracterizarea
directă, precizându-i atitudinea : serios, binevoitor, placid, râzând, clopoţind. Caracterizarea
indirectă a unui personaj dramatic se realizează în primul rând prin replici şi particularităţi de
limbaj. Deviza lui politică este “Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul
întreg…pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru”.

2
Această poziţie este determinată de “o soţietate fără moral şi fără prinţip”, “binele nostru”
însemnând binele venerabilului şi alor săi. Fraza care îi rezumă principiul de viaţă şi îi
motivează falsa miopie/ naivitate este: “Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip…trebuie să ai şi
puţintică diplomaţie!” Trahanache este neinstruit (incult), stâlcind neologismele şi exprimându-
se confuz. Limbajul personajului este o sursă a comicului. În aparté (adresându-se publicului),
îşi exprimă opinia sinceră despre Tipătescu : “E iute ! nare cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept,
cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect”. Indirect, afirmă că un deţinător al puterii trebuie să
fie stăpânit, calm, aşa cum este el însuşi. Însă lui Farfuridi îi vorbeşte laudativ despre amicul
Tipătescu : “De opt ani trăim împreună ca fraţii”, adverbul împreună sugerând acceptarea tacită a
triunghiului conjugal (comic de situaţie). Didascaliile din scena IV, actul I (discuţia cu Tipătescu
despre scrisoarea citită la Caţavencu) sugerează mai degrabă disimularea, decât naivitatea
neverosimilă. Caracterizarea prin nume este şi o sursă a comicului. Numele Trahanache este
derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat. Interesele personajului sunt
“modelate ” de enteres, de Zoe sau de cei de la centru.
Pentru portretizarea personajului, se apelează la diverse tipuri de comic de caracter, de
moravuri, de situaţie, de limbaj, de nume, de intenţie), care îngroaşă prin acumularea detaliilor
caracterul aparent lipsit de profunzime. Personaj principal, Trahanache face parte din triunghiul
conjugal (comic de moravuri şi de situaţie), unde are un joc ambiguu (mai degrabă încornoratul
voluntar, pentru că naivitatea conjugală nu este plauzibilă pentru acest viclean), iar sub aparenţa
bonomiei senile îşi ascunde atitudinea coruptă în viaţa politică, fiind implicat în contraşantaj şi
falsificarea listelor electorale (comic de moravuri). Prin comicul de caracter sunt ironizate cele
două componente incompatibile ale caracterului său : soţul înşelat este în acelaşi timp un
politician abil. Nu face parte din categoria ariviştilor : spre deosebire de candidaţii la mandat, el
este unul dintre stâlpii puterii locale. Comicul de situaţie este evidenţiat în scena IV din actul I,
în care Trahanache vine la Tipătescu, aducându-i vestea şantajului. Comică este convingerea lui
Trahanache că scrisoarea de amor deţinută de Caţavencu este o plastografie şi teama ca Zoe să
nu afle de acuzaţiile avocatului, pentru că este “simţitoare”. În opinia mea, Caragiale îl
ironizează puternic pe Trahanache, personaj care înfăţişează un tip uman caracteristic vremii:
corupt, ticăit şi viclean.
Comedia de moravuri O scrisoare pierdută exprimă vocaţia de scriitor realist a lui
Caragiale, nu numai prin spiritul de observaţie acut şi prin luciditatea cu care scrutează lumea, ci
şi prin preocuparea pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizată prin tehnica
acumulării detaliilor, tipică acestui curent literar, plasarea acţiunii în timp şi spaţiu, dar şi
caracterul de generalitate a situaţiilor, sunt trăsături esenţiale ale acestei capodopere a speciei.
Personajele tipologice sunt supuse ridiculizării, pentru că râsul a fost întotdeauna considerat un
mijloc de ameliorare a moravurilor, atitudine prin care scriitorul atinge dezideratul educativ al
artei, fără a cădea în tezism şi rămânând adeptul "artei pentru artă".