Creștinismul "roz" vrea să avem o iubire pompoasă,

fără însă a avea frică-respect față de Dumnezeu

www.aparatorul.md

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cugetătorul, losoful și teolog ortodox Constantin

Leontiev (1831-1891) a observat apariția așa-numitului creștinism „roz”, pe care îl
caracteriza ca o atitudine pre-revoluționară a intelectualității de atunci, care punea
întrebarea: „Frica de Dumnezeu? Care frică? De ce? Că doar Dumnezeu este iubire și
numai iubire.”

Mai mult, chiar și unii reprezentanți ai clerului dovedeau super cialitate și spuneau că
„frica de Dumnezeu” ar doar rezultatul unei culturi super ciale. Însă Domnul Hristos nu
spune așa ceva. Astfel că ieromonahii de la Optina l-au binecuvântat pe Constantin
Leontiev să continue studiul lui referitor la creștinismul „roz”, care promovează numai
iubirea.

În epoca lui Leontiev, creștinismul „roz” își făcuse apariția mai ales în cercurile
nebisericești ale intelectualității. Astăzi însă el apare deja și în cercurile bisericești.
Tendința su etească ce se exprimă prin expresia: „Dumnezeu este numai iubire și
niciodată nu este judecător” din păcate astăzi este într-o continuă creștere în lumea
aceasta pământească. Creștinismul „roz” vrea să avem o iubire foarte mare, pompoasă
înlăuntrul nostru, fără însă a avea și un spirit de jertfă față de credința în Dumnezeu, fără
ținerea în frâu a patimilor noastre sau înfrânarea de la ele, fără abnegație, fără frică-
respect față de Dumnezeu.
O asemenea iubire umanistă sentimentală și super cială se manifestă nu prin lucrarea
Sfântului Duh, ci prin participarea duhului celui potrivnic. Această stare a creștinismului
„roz” poate considerată ca starea noastră de cădere. Din această cădere provine
dorința noastră da a avea o credință care ar da astăzi lumii iubire, fericire, bucuria numai
aici în viața aceasta pământească a noastră.

Cuviosul Paisie de Svetogoreț a dat următoarea interpretare creștinismului „roz”:

„oamenii vor să poată să păcătuiască încontinuu, însă să aibă un Dumnezeu
„cumsecade”, care să îi ierte mereu și ei să continue să păcătuiască. Adică ei vor să facă
ceea ce vor și Dumnezeu să le ierte toate din pricina marii Lui iubiri, dar ei să continue să
trăiască în egoismul lor, cu nedreptățile lor, în chip păcătos și fără mustrări de conștiință,
fără să încerce să se schimbe în bine, fără pocăință adevărată, cum le cere tuturor
cuvântul lui Dumnezeu și fără să ceară harul Lui, prin rugăciuni și prin cunoașterea de
sine.”

Astfel se naște încet-încet un creștinism în care fundamentele credinței ortodoxe sunt

date la o parte în tăcere și întregul ei duh este denaturat și interpretat greșit până în
punctul în care sensul cuvântului „iubire” devine unul necunoscut.

Creștinismul „roz” contemporan are următoarele simptome-puncte caracteristice:

1) Apologia iubirii, însă tăcere deplină referitoare la Judecata lui Dumnezeu sau la A
Doua Venire a Domnului.

2) O dogmatică abstractă, teoretică, un pluralism sau sincretism dogmatic.

3) Pierderea adevărului absolut al Revelației dumnezeiești prin ideea că și ceva este

adevărat, dar și opusul lui este adevărat. Este considerat adevărul ca o sinteză pluralistă
de diverse formulări relative și individuale referitoare la cele scrise în Sfânta Scriptură.

4) Lipsa de înțelegere sau absența cunoașterii rânduielilor vieții duhovnicești.

5) Schimbarea vieții personale ascetice cu o viață intensă și zilnică orientată spre cele
lumești.

6) Negarea oricărei experiențe și trăiri bisericești ascetice, care îl aduc încet-încet pe om

spre harul dumnezeiesc și spre luminarea prin Sfântul Duh.

Rezultatul tuturor acestor principii ale creștinismului „roz” este că adevărata s nțenie,
care se dobândește numai prin viața liturgică bisericească ortodoxă, este retrogradată,
desigur prin batjocorire, la nivelul unei „morale” a umanismului, la limitele sentimentelor
„frumoase” omenești care nu au nevoie nici de frica de Dumnezeu, nici de smerenie, nici
de ascultare.
Mulți dintre credincioșii ortodocși susțin cu tărie ideea că „Dumnezeu este bun și nu este
judecător, ci numai iubire și nimic altceva.” Ei ignoră astfel cuvântul lui Dumnezeu, al
Evangheliei și al S nților Părinți.

Astăzi, mai mult ca oricând, poporul este provocat sau chemat să accepte ideea aceasta
a creștinismului „roz.” Această idee ne place așa de mult încât ajungem să mergem la
biserică nu pentru dobândirea iertării păcatelor noastre, nici pentru a avea o viață cinstită
și cuviincioasă de dragul lui Hristos, a învățăturilor și a poruncilor Lui, ci doar pentru
iubirea și bunătatea Lui, care desigur că există, însă pe care noi o pretindem și credem că
este așa cum o vrem noi.

În general, referitor la subiectul: „Dumnezeu este numai iubire și El nu pedepsește pe

nimeni” ar interesant dacă am putut să discutăm cu locuitorii Sodomei și ai Gomorei!
Însă unde sunt aceștia? De la crearea lumii și până la înfricoșătoarea Judecată făcută de
Dumnezeu, El este și va nu numai iubire, ci și Judecător. De aceea și Judecata este
numită pe bună dreptate ca ind înfricoșătoare. De altfel, prima lucrare a dreptății lui
Dumnezeu a fost alungarea lui Adam și a Evei din rai.

Logic, omul care iubește îl acceptă pe cel pe care îl iubește așa cum este și nu îi cere
acestuia să se schimbe. Astfel și patimile și păcatele mele, spune omul, Dumnezeu nu le
va judeca, deci nu este nevoie să m obligați să împlinim în practică învățătura Lui doar
datorită fricii de El.

Cu doar o singură rugăciune către El, Dumnezeu devine iubire și mă primește în Împărăția
cerurilor. Omul crede că cu logica, cu rațiunea lui le va rezolva pe toate. De asemenea,
unii predicatori teologi sunt de părere că orice este permis și accentuează că fără
apologia iubirii (însă trecând sub tăcere cele legate de înfricoșătoarea zi a Judecății lumii
de către Dumnezeu) misiunea lor nu este reușită, adică inițierea altora în creștinism.

Un asemenea creștinism fals, cosmopolit, fără o dogmă clară, doar cu predica iubirii și
fără propovăduirea respectului față de Dumnezeu, a ascultării cu evlavie de poruncile Lui,
poate să ducă numai la dispariția credinței. Un asemenea creștinism este vinovat în fața
lui Hristos.

Atunci a vrea cineva să se roage lui Dumnezeu nu are niciun sens. Creștinismul „roz”
acceptă numai o latură a învățăturii lui Hristos, cea a iubirii, omițând latura spovedaniei, a
pocăinței, a iertării, a ascultării, a strădaniei de biruire a patimilor, a recunoașterii
păcătoșeniei omului.

Constantin Zaițev scria: „când va veni sfârșitul istoriei lumii și va rămâne în veșnicia
fericită numai Dumnezeu, iar alături de El și cei din Împărăția Lui, bucurându-se de mila
Lui, atunci va rămâne numai iubirea, pentru că orice altceva se va anula. Desigur, vor
anulate și virtuțile noastre înalte ale credinței și ale nădejdii, pentru că ele vor rămâne
fără un scop, căci deja se va împlini legământul dintre Dumnezeu și oameni pentru
câștigarea Împărăției lui Dumnezeu” 

Iubirea adevărată și autentică creștină și nu cea „roz”, care este sentimentală și

umanistă, este scara desăvârșită a urcușului duhovnicesc spre îndumnezeire, spre
scopul nostru nal.

Părintele Gheorghe Belandurov din orașul Dver remarcă: „Nu există îndoială că
Dumnezeu îl iubește pe om, devreme ce el L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut pentru
mântuirea noastră.” Însă cum vom interpreta atunci cunoscutul cuvânt al lui Dumnezeu
că „pe cel pe care Îl iubesc, pe acela îl cert”, cuvânt care exprimă și el de asemenea
iubirea dumnezeiască față de om?

Oare însă nu este și Pronia sau Purtarea de grijă a lui Dumnezeu tot un fel de Judecată,
devreme ce prin ea ne anunță dinainte, în ecare zi, trimițându-ne reușite, nădejdi și
bucurii, dar și suferințe, boli, întristări și moarte? Însă ne trimite și bogata Lui milă, pentru
ca să Îi mulțumim și să Îl slăvim. Noi însă de cele mai multe ori trecem cu vederea
mulțumirile și doxologia adresată Lui. Dacă nu trăim creștinește, duhovnicește, nu
înțelegem Pronia lui Dumnezeu.

De aceea nu ne îndoim că toți oamenii vor supuși marii Judecăți dumnezeiești,

devreme ce Dumnezeu Însuși a spus aceasta. Însă este posibil ca judecata lui Dumnezeu
să se facă fără iubirea Lui? Este imposibil!

Și oare toți vor intra în Împărăția cerurilor? Și cei buni și cei răi? Și cei care au făcut fapte
bune, cei milostivi și mărinimoși, dar și cei lacomi, zgârciți și avizi? Vor intra în Împărăție
și cei care au manipulat pe oameni și cei cu inima împietrită și criminalii și toți cei
nepocăiți de păcatele lor? Nu, desigur, acolo, în Împărăția lui Dumnezeu nu este posibil –
devreme ce Însuși Domnul Iisus Hristos a spus aceasta –  să nu existe dreptate și iubire.

articol al lui Veaceslav Malțev

(în ziarul „Sankt-Petersburgul Ortodox”)

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_78.html
traducere din limba greacă de