Sunteți pe pagina 1din 166

VERONICA PRISĂCARU

Bazele analizei
economice
manual

Chişinău 2014

1
CZU

Recenzenţi:

Tudor Bajura, doctor habilitat în economie, profesor cercetător, Institutul de


Economie, Finanţe şi Statistică

Alexandru Frecăuţeanu, doctor habilitat în economie, profesor universitar, şeful


catedrei Evidenţă contabilă, Universitatea Agrară de Stat din Moldova.

Recomandat spre editare de

Senatul Universităţii Agrare de Stat din


Moldova

Proces verbal nr 9 din 21.12.2012

2
Cuvânt înainte

Manualul „Bazele analizei economice” este elaborat în confor-


mitate cu curriculumul-ul unităţii de curs cu aceiaşi denumire,
prezente în planul de învăţământ al specialităţii „Contabilitate”, ciclul
I (licenţă).
În manual sunt expuse aspectele teoretico-aplicative ale analizei
economice, fiind reliefate: evoluţia analizei economice ca ştiinţă;
principiile analizei economice; tipologia analizei economice;
clasificarea metodelor de analiză; principiile teoretice şi aspectele
organizatorice ale analizei valorii; metodologia estimării rezervelor de
îmbunătăţire a rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii;
componentele sistemul informaţional al întreprinderii şi cerinţele către
informaţia utilizată în analiză; atribuţiile subdiviziunilor structurale
ale întreprinderii în cadrul analizei economice; esenţa şi componentele
de bază ale planificării procesului de analiză economică; aspectele
organizatorice şi aplicative ale automatizării analizei; modul de
generalizare a rezultatelor analizei economice. O pondere reprezen-
tativă (circa 46% din volumul total al informaţiei expuse în manual) o
deţine caracteristica metodelor de analiză economică şi anume:
metodele de prelucrare a informaţiei economice, metodele analizei
factoriale deterministe, esenţa şi caracteristica succintă a metodelor de
analiză factorială stocastică. Astfel, prin studierea metodelor
nominalizate, studenţii obţin cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru
a realiza cu succes obiectivele curriculare ale unităţii de curs „Analiza
gestionară în unităţile agricole” şi „Analiza rapoartelor financiare”.
Totodată, în cadrul unităţilor de curs „Statistică” urmează un studiu
mai aprofundat al metodelor de prelucrare a datelor economice,
precum şi al metodelor stocastice de analiză.
Prin conţinutul său manualul oferă viitorilor specialişti în
domeniul economic (contabili, manageri, economişti etc.) suportul
metodologic necesar pentru a realiza cu succes atribuţiile profesionale
de analiză, atribuţii deosebit de semnificative, cu implicaţii majore
asupra eficienţei activităţii întreprinderilor din orice ramură.

3
CAPITOLUL I. ANALIZA ECONOMICĂ ÎN
SISTEMUL DE ŞTIINŢE

1.1 Reperele teoretice ale analizei economice, evoluţia conceptuală


Studiul fenomenelor naturale, precum şi a proceselor social-
economice este imposibil de realizat fără analiză. Analiza reprezintă
metoda principală de cunoaştere a realităţii obiective.
Prin traducere din limba greacă, cuvântul analyzis se interpretează
ca descompunere, dezmembrare. Prin urmare, fiind examinată în sens
restrâns, analiza reprezintă descompunerea, dezmembrarea unui fenomen
sau proces în părţile sale componente în vederea studierii esenţei acestuia.
Analiza însă nu poate oferi o imagine integră a obiectului sau
fenomenului cercetat fără sinteză. Sinteza reprezintă metoda de
cunoaştere bazată pe reunirea intr-un tot unitar a elementelor,
laturilor, trăsăturilor, factorilor, cauzelor şi condiţiilor izolate anterior
prin operaţia de analiză. Doar corelarea analizei cu sinteza permite
efectuarea unei cercetări ştiinţifice a obiectelor şi fenomenelor.
Astfel, în sens larg analiza reprezintă o metodă de cercetare care
constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg (obiect, fenomen,
proces) în elementele sale componente în vederea identificării factorilor,
cauzelor şi condiţiilor care le-au generat şi, respectiv, influenţat (8, p14).
Reprezentând o metodă universală de cercetare, în funcţie de do-
meniile în care se aplică, analiza se clasifică în: fizică, chimică, mate-
matică, statistică, economică etc. Fiecare tip de analiză se caracterizează
prin anumite obiecte, scopuri, metode de aplicare. Astfel, dacă analiza
efectuată în domeniul chimiei, fizicii are ca repere observaţia şi
experimentul, analiza economică se efectuează în special prin metode
logico-abstracte, iar obiectul cercetărilor îl constituie procesele şi fenome-
nele economice. Prin urmare, analiza economică reprezintă procesul de
cercetare a fenomenelor economice şi apreciere a sensibilităţii acestora
la factorii mediului extern şi intern şi acţiunile manageriale (12, p. 7).
Conform altei opinii, în calitatea sa de disciplină ştiinţifică analiza econo-
mică este desemnată ca un ansamblu de concepte, tehnici si instrumente
care asigură, prin studierea mecanismului de formare si de modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente,
depistarea factorilor de influenţă, tratarea informaţiilor interne şi
externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la
4
situaţia unui agent economic, la nivelul si calitatea performanţelor sale,
la gradul de risc într-un mediu concurenţial foarte dinamic (7, p.1).
Timp de mai multe secole analiza şi cercetarea erau considerate
sinonime, iar abordările teoretice şi practice ale analizei îi preocupau
pe cei mai iluştri gânditori. Un interes deosebit prezintă cele patru
reguli ce trebuie urmate de orice analist, propuse de renumitul
matematician şi filosof francez Rene Descartes (1596-1650):
1.”Nici odată nu acceptaţi ca adevăr ceea ce nu este evident,
adică evitaţi graba şi preconceperea, includeţi în judecată doar ceea ce
este atât de clar, încât nu există nici cel mai mic motiv de ezitare;
2. Divizaţi orice problemă în atâtea părţi, câte ar putea fi şi câte
sunt necesare pentru a o soluţiona;
3. Aranjaţi-vă ideile într-o anumită ordine, începând de la
obiectele cele mai simple şi mai uşor de înţeles şi trecând, treaptă cu
treaptă, la obiectele cele mai complicate; stabiliţi o ordine chiar şi în
acele obiecte, care, prin natura sa, nu se anticipează unul pe altul;
4. Faceţi întotdeauna liste atât de depline şi sinteze atât de curin-
zătoare, încât să fiţi ferm convinşi că nu aţi omis nimic” (11 p. 11).
Apariţia şi dezvoltarea analizei economice ca mijloc de cercetare a
fenomenelor şi proceselor microeconomice s-a produs concomitent cu
apariţia şi dezvoltarea evidenţei contabile şi a ştiinţei manageentului. Se
consideră că capitolul “Tratatul despre conturi şi înscrieri” din manualul
de aritmetică comercială a renumitului matematician şi călugăr franciscan
de origine italiană Luca Bartolomeo Pacioli (1445-1517) reprezintă
reperul apariţiei nu doar a evidenţei contabile, dar şi a analizei financiare.
Manualul respectiv a fost elaborat în anul 1470 pentru fiii negustorului
Rompiazi, instruiţi de Luca Pacioli în domeniul evidenţei şi este deosebit
de semnificativ în special prin ideea înregistrărilor duble.
Ulterior s-au expus opinii controversate referitor la apartenenţa cu
drept de autor a ideii înregistrărilor duble. Astfel, istoricul rus Golenişcev-
Cutuzov (1848—1913) afirma că pentru prima dată ideea înregistrării
duble a fost expusă în cartea „Despre comerţ şi negustorul perfect” a lui
Benedetto Cotrugli, scrisă în anul 1458, dar editată abia în anul 1573.
Indiferent de disputele care s-au dus şi se mai duc la acest
subiect, rămâne incontestabil faptul că teoria analizei economice a
evoluat în paralel cu teoria evidenţei contabile, reprezentând o
preocupare a învăţaţilor din cele mai vechi timpuri.
5
Fondatorul analizei sistemice la nivel de întreprindere este
considerat Jacques Savary (1622 — 1690), economist şi jurist francez
care, în renumita sa carte „Despre negustorul perfect” (1676), a
înaintat ideea divizării conturilor şi registrelor şi a introdus conceptul
de evidenţă analitică şi sintetică.
Ideile lui Savary au fost preluate şi aprofundate de Giuseppe
Carboni (1827-1917) care, în cartea sa “Ştiinţa contabilă” (Roma,
1886), a fondat învăţătura despre reuniunea sintetică şi divizarea anali-
tică a conturilor, fapt ce a creat premise suplimentare pentru exercitarea
mai riguroasă a funcţiei de control la nivel de întreprindere. Un interes
deosebit prezintă sistematizarea cercetărilor sale ştiinţifice pe patru com-
partimente, conţinutul cărora dovedeşte încă odată caracterul corelativ al
evidenţei contabile şi analizei economice şi care se expun în continuare:
1. Cercetarea faptelor vieţii economice în vederea elucidării,
pe de o parte, a influenţei legilor obiective asupra activităţii întreprin-
derii, iar pe de alta, a acţiunilor subiective ale administratorilor şi a
urmărilor acestora;
2. Investigarea structurii organizatorice, funcţiilor şi eficienţei
acestora în sistemul de conducere al întreprinderii;
3. Studiul metodelor matematice în scopul alegerii aparatului
de descriere a faptelor vieţii economice;
4. Cercetarea logismografică a faptelor, avându-se în vedere
coordonarea acestora în scopul identificării esenţei economice şi
juridice, precum şi influenţa lor asupra întreprinderii.
Analiza microeconomică a cunoscut o dezvoltare teoretică şi prac-
tică mai amplă în a doua jumătate a sec. XIX. Primele cărţi speciale pe
analiză au apărut la sfârşitul sec. XIX, începutul secolului XX şi conţineau
aspecte metodologice ale analizei bilanţului. Unul din primii teoreticieni
care a elaborat metodica analizei bilanţului contabil este considerat
învăţatul englez James Canon, recunoscut în special prin cei 10 coeficienţi
financiari, elaboraţi de el pentru evaluarea posibilităţilor financiare ale
companiilor la primirea creditelor bancare. Ulterior au fost publicate şi
rezultatele cercetărilor efectuate de A. Wall, I. Sherr ş.a., prin care s-au
adus contribuţii esenţiale dezvoltării teoriei şi practicii analizei economice.
Consolidarea analizei economice ca ramură specială a ştiinţelor
economice în ţara noastră s-a produs însă abia în prima jumătate a
sec. XX ca răspuns la următoarele cerinţe obiective:
6
· satisfacerea necesităţii practice în analiză, generată de dez-
voltarea forţelor de producţie, perfecţionarea relaţiilor de producţie şi
extinderea producţiei propriu-zise;
· dezvoltarea ştiinţelor economice, fapt ce a amplificat ramifi-
carea acestora.
Forţa motrice care a contribuit la apariţia analizei economice ca
ştiinţă în ţările spaţiului sovietic a fost trecerea, în anii 30, la sistemul
centralizat de planificare şi, implicit, necesitatea argumentării planuri-
lor cincinale şi anuale ale dezvoltării economice. Aceasta a condus la
crearea secţiilor de planificare în cadrul întreprinderilor, precum şi a
departamentelor de planificare în cadrul ministerelor. Tot atunci
analiza economică este inclusă în planurile de învăţământ ale institu-
ţiilor superioare de învăţământ.
Relaţiile de piaţă care domină economia astăzi impun exigenţe noi
faţă de analiza activităţii economice. Dacă anterior obiectul cercetărilor
analitice îl constituia activitatea de producţie, actualmente analiza vizează
aspecte mult mai vaste, răsfrângându-se şi asupra desfacerii mărfurilor şi
serviciilor, pieţelor, investitorilor, consumatorilor, concurenţilor, furnizo-
rilor etc. Concomitent se perfecţionează permanent şi instrumentele
analizei economice prin modernizarea permanentă a metodelor utilizate,
aplicarea tot mai largă a metodelor economico-matematice, implemen-
tarea programelor automatizate de prelucrare a informaţiei etc.

1.2 Rolul analizei economice în managementul activităţii de


producţie şi în sporirea eficienţei ei
Din definiţia analizei economice expusă în paragraful anterior
rezultă trei aspecte în care se manifestă aceasta:
· disciplină ştiinţifică;
· activitate de cercetare;
· activitate practică.
Referindu-ne la analiză ca activitate practică vom evidenţia, în
special, rolul acesteia în exercitarea atribuţiilor manageriale. Astfel,
analiza este considerată “…filosofia fundamentării deciziilor manage-
riale, o abordare logic argumentată a procesului de conducere,
bazată pe metode formale şi informale” (11, p. 10).
Managementul unităţilor economice reprezintă un complex de
acţiuni orientate, în primul rând, la asigurarea unei funcţionalităţi
7
prospere a acestora în contextul factorilor de mediu. Analiza econo-
mică se prezintă ca un instrument managerial în evaluarea poten-
ţialului întreprinderii, aprecierea rezultatelor obţinute şi a evoluţiei
viitoare, integrarea întreprinderii în sistemul de relaţii cu clienţii,
furnizorii, investitorii etc., urmărindu-se obţinerea unei eficienţe
maxime. Atribuţiile manageriale ale analizei pot fi uşor desprinse din
definiţia sa ca disciplină ştiinţifică. Mai mult decât atât, în unele opinii
analiza economică este considerată funcţie managerială (12, p. 20).
Rolul analizei economice în conducerea întreprinderilor se regă-
seşte în fiecare funcţie managerială: previzionare, organizare, coordo-
nare, comandă, control. Astfel, exercitarea funcţiei de previzionare
este imposibilă fără studii prospective şi post-factum, precum şi fără a
identifica anumite rezerve interne de îmbunătăţire a rezultatelor între-
prinderii, constatările făcute fiind utilizate ca repere a programelor de
dezvoltare cu caracter strategic.
Realizarea funcţiei manageriale de organizare impune necesitatea
analizei nivelului de aprovizionare cu materialele şi materia primă
necesare, a eficienţei gestionării resurselor disponibile, a gradului de
îndeplinire a normelor de muncă etc., astfel asigurându-se premise
pentru intervenţia imediată în cazurile constatării anumitor deficienţe.
Eficacitatea exercitării funcţiei de coordonare depinde într-o
mare măsură de nivelul la care se realizează studiul indicatorilor
economico-financiari şi, în această bază, se identifică disproporţiile
dintre diverse laturi ale activităţii întreprinderii şi subsisteme ale ei.
Funcţia de comandă presupune adoptarea unui flux de decizii
aferente gestionării cât mai eficiente a resurselor întreprinderii şi creşterii
competitivităţii ei. Doar intuiţia managerilor nu este, însă, suficientă pentru
adoptarea unor decizii optime, de cele mai multe ori în condiţii de incerti-
tudine şi risc. Orice decizie trebuie să fie bazată pe calcule cât mai exacte,
pe o analiză multilaterală a tuturor aspectelor ei - doar astfel poate fi asigu-
rată argumentarea economico-ştiinţifică a variantelor decizionale selectate.
Esenţa funcţiei manageriale de control constă în verificarea şi
analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele prestabilite, eva-
luarea eficienţei măsurilor aplicate în diverse aspecte (tehnologic, or-
ganizatoric, inovaţional etc.), identificarea rezervelor de îmbunătăţire
a indicatorilor economico-financiari ai întreprinderii, toate acestea
constituind atribuţii indispensabile ale analiştilor.
8
Rolul managerial al analizei economice se intensifică cu fiecare
an în virtutea următoarelor circumstanţe:
- creşterea deficitului de materie primă şi materiale, ascensiunea
preţurilor la aceste bunuri implică necesitatea sporirii eficienţei producţiei;
- adâncirea relaţiilor de piaţă se manifestă prin creşterea concu-
renţei, drept urmare existenţa întreprinderii pe piaţă poate fi asigurată
doar în condiţiile unei activităţi competitive a acesteia;
- crearea unor forme noi de gospodărire în rezultatul privatizării
patrimoniului de stat a generat modificări în mecanismele de gestionare
a resurselor întreprinderilor, în sistemul total de management al acestora.
Astfel, prin sinteza celor expuse, putem afirma cu toată convin-
gerea că rolul analizei economice în conducerea întreprinderilor este
deosebit de important, având implicaţii decisive în asigurarea existen-
ţei şi prosperităţii acestora.

1.3 Corelarea analizei economice cu alte


ştiinţe şi unităţi de curs
Dat fiind specificul său investigativ şi în virtutea caracterului
metodologic pronunţat, analiza economică are legături strânse cu
întregul sistem de discipline economice şi neeconomice. Printre ele un
rol deosebit revine teoriei economice (micro şi macroeconomiei), care,
în rezultatul examinării legilor economice şi a mecanismului de
funcţionare a acestora, creează baza teoretică necesară pentru celelalte
discipline economice. Totodată, trebuie menţionată şi corelaţia inversă
a analizei cu teoria economică, care se manifestă prin contribuţia
analizei economice la evaluarea modului de manifestare a legilor
economice existente, elaborarea legilor economice noi, pronosticarea
dezvoltării economiei naţionale şi a mondoeconomiei.
În cadrul disciplinei “Economia întreprinderii” se studiază prin-
cipiile gestiunii eficiente a resurselor unităţilor economice, indicatorii
prin care se exprimă disponibilitatea şi eficienţa utilizării resurselor,
aceştia reprezentând materia primă a analizei. Analiza economică, la
rândul său, permite o evaluare detaliată a disponibilităţii şi eficienţei
gestionării resurselor şi, în această bază, oferă sugestii privind raţiona-
lizarea şi eficientizarea activităţii întreprinderilor.
Ţinând cont de rolul analizei în realizarea managementului
unităţilor economice, putem evidenţia corelaţia acesteia cu disciplina
9
“Management”. Astfel, după cum s-a menţionat anterior, concluziile şi
recomandările formulate în rezultatul analizei proceselor şi fenome-
nelor economice reprezintă baza informaţională pentru adoptarea
deciziilor manageriale. Totodată, instrumentele metodologice oferite
de analiza economică sunt utilizate la evaluarea comparativă a varian-
telor decizionale şi selectarea variantelor optime.
Cu disciplinele contabile analiza economică are raporturi recip-
roce. Pe de o parte, datele evidenţei contabile reprezintă sursa infor-
maţională de bază a analizei economice. Pe de altă parte, cerinţele
înaintate faţă de analiza economică se extind şi asupra contabilităţii.
Astfel, realizarea unei analize eficace, în baza unei informaţii veridice,
detaliate, accesibile implică necesitatea perfecţionării permanente a
sistemului de evidenţă contabilă.
Analiza reprezintă o componentă organică a auditului – această
afirmaţie este argumentată prin utilizarea pe larg a procedeelor anali-
tice la evaluarea exactităţii şi obiectivităţii evidenţei contabile şi
rapoartelor de activitate, precum şi la diagnosticarea stării financiare a
întreprinderilor. În acelaşi context vom menţiona şi rolul analizei
economice în efectuarea controlului: instrumentele analizei permit de
a scoate în evidenţă abaterile de la parametrii stabiliţi.
Disciplinele “Finanţele unităţilor agricole”, “Finanţe publice”,
“Monedă şi credit” furnizează analizei economice reperele teoretice
în domeniul gestionării financiare, creditării, investiţiilor, asigurărilor
etc., în timp ce datele obţinute în rezultatul analizei eficienţei sistemu-
lui fiscal, de creditare şi a altor pârghii economico-financiare servesc
la trasarea direcţiilor de perfecţionare a acestora.
Corelaţia analizei economice cu statistica poate fi descrisă ast-
fel: în analiză se utilizează pe larg datele rapoartelor statistice ale în-
treprinderilor, precum şi datele statistice care relevă aspecte macro-
economice. De rând cu aceasta, o serie de metode de analiză
economică se utilizează şi în statistică la investigarea tendinţelor feno-
menelor mezo şi macroeconomice şi invers - în analiză se apelează
deseori la metodele statistice de cercetare.
În calitate de sursă informaţională în analiza economică se
utilizează pe larg şi datele studiilor pieţelor de aprovizionare şi desfacere,
consumatorilor şi concurenţilor. La rândul său, concluziile şi recoman-
dările practice formulate în rezultatul analizei costului producţiei, identi-
10
ficării rezervelor de creştere a calităţii produselor şi serviciilor, sporire a
productivităţii muncii etc. se folosesc în cercetările de marketing.
Printre disciplinele neeconomice care corelează cu analiza econo-
mică le putem menţiona pe cele tehnologice, matematica, informatica.
Disciplinele tehnologice („Tehnologii în fitotehnie”, „Tehnologii în zoo-
tehnie”, „Tehnologii în horticultură”) oferă cunoştinţele necesare, indis-
pensabile la analiza economică a diferitor procese tehnologice. Discipli-
nele matematice („Matematică”, „Matematici aplicate în economie”) pun
la dispoziţia analizei economice aparatul instrumental matematic de cer-
cetare economică. Informatica, la rândul său, contribuie la eficientizarea
activităţilor analitice prin metodele de prelucrare computerizată a datelor.
Lista disciplinelor de studiu care corelează cu analiza econo-
mică ar putea fi continuată, ţinând cont de specificul şi semnificaţia
majoră a analizei în orice activitate. Este important să fie conştien-
tizată necesitatea cunoştinţelor din diverse domenii pentru analist,
cunoştinţe fără de care este imposibilă realizarea eficace a funcţiilor
care îi revin. Concomitent remarcăm şi rolul analizei economice în
descrierea oricărui proces sau fenomen.
Sinteza celor expuse îşi găseşte expresie în figura 1.2.1
Teoria
economică

Economia Managementul
întreprinderii întreprinderii

Metodele
Evidenţă
economico-
contabilă
matematice
Analiza
Tehnologia economică Statistica
producţiei

Managementul Auditul
financiar

Marketingul Controlul

Figura 1.3.1 Corelarea analizei economice cu alte ştiinţe şi


unităţi de curs (12, p.31)

11
Subiecte de autoevaluare
1. Ce semnifică termenul analyzis prin traducere din limba greacă?
2. Cum poate fi definită analiza în sens restrâns?
3. Cum poate fi definită analiza în sens larg?
4. Expuneţi esenţa analizei economice.
5. Cu ce ştiinţe a evoluat în paralel analiza economică?
6. Cine este considerat fondatorul analizei economice?
7. Cine se consideră fondatorul analizei sistemice la nivel de întreprindere?
8. Când s-a produs consolidarea analizei economice ca ramură separată a ştiinţelor
economice?
9. Elucidaţi rolul managerial al analizei economice.
10. Ce funcţii realizează analiza economică în procesul de conducere a întreprin-
derilor?
11. Explicaţi aspectele corelative ale analizei economice cu alte ştiinţe şi discipline
economice.
12. Redaţi semnificaţia corelaţiei analizei economice cu disciplinele neeconomice.

Bibliografie
1. AVARE, Ph. ş.a. Gestiune şi analiză financiară. Bucureşti: Editura economică,
2002. 560 p. ISBN 973-590-596-5.
2. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
3. GHEORGHIU, A. Analiza economico-financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
4. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
5. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
6. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
7. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
8. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-fi-
nanciară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
9. ГИНЗБУРГ, А. Экономический анализ. 2-е издание. Санкт-Петербург,
2007. 208 с. ISBN 5-469-01483-5.
10. ГЛАЗОВ, М. Анализ и диагностика финансово-хозяйственной деятель-
ности предприятия. Санкт-Петербург, 2006. 447с. ISBN 5-902894-04-2.
11. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
12. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

12
Capitolul II. Obiectul, conţinutul şi sarcinile analizei economice

2.1 Obiectul analizei economice


Obiectul analizei economice este formulat în mod diferit, cele
mai multe opinii centrându-se fie pe activitatea economică a întreprin-
derilor, fie pe procesele şi fenomenele economice. Există păreri, con-
form cărora abordarea respectivă nu este corectă, deoarece astfel se
contopesc obiectele de cercetare a mai multor discipline, nu se poate
vedea hotarul dintre acestea. În această ordine de idei se enunţă ca
obiect al analizei economice motivele schimbării rezultatelor econo-
mice şi ale abaterilor acestora de la parametrii prestabiliţi (12, p. 26).
Astfel însă poate fi redat obiectul analizei economice ca activitate
practică. Pentru a elucida obiectul analizei economice ca ştiinţă şi,
implicit, disciplină ştiinţifică, ne vom referi la una din definiţii, prin care
analiza economică este desemnată ca disciplina ştiinţifică ce studiază
metodologia cunoaşterii rezultatelor activităţii economico - financiare a
unităţilor economice, a factorilor, cauzelor şi condiţiilor care le-au de-
terminat şi a rezervelor interne ale îmbunătăţirii lor pe baza unor uti-
lizări raţionale şi cât mai eficiente a resurselor (umane, financiare, teh-
nice, materiale şi financiare), în concordanţă cu necesităţile unei creş-
teri economice durabile şi ale asigurării unei rentabilităţi competitive,
precum şi cu cerinţele economiei de piaţă din etapa dată. Din definiţia
expusă poate fi uşor desprins obiectul disciplinei: metodologia cunoaş-
terii rezultatelor activităţii economico - financiare a unităţilor econo-
mice, a factorilor, cauzelor şi condiţiilor care le-au determinat şi a
rezervelor interne ale îmbunătăţirii lor.
Pentru a înţelege mai bine obiectul disciplinei, vom face urmă-
toarele precizări referitor la particularităţile analizei economice:
· reprezintă un instrument la care apelează practic toate discip-
linele economice, indispensabil în activitatea de conducere a unităţilor
economice, precum şi în activitatea de cercetare economico-financiară;
· reprezintă, în primul rând, o fundamentare teoretică a meto-
dologiei cercetării ştiinţifice a activităţii economico-financiare a
unităţilor economice;
· presupune studierea integrală a activităţii întreprinderilor,
ţinând cont de faptul că orice întreprindere reprezintă un sistem
complex şi dinamic;
13
· prin funcţia sa de diagnoză stabileşte modelele pe baza
cărora rezultatele economico-financiare ale activităţii se face atât prin
prisma relaţiilor cauzale, cât şi a cerinţelor economiei de piaţă;
· prin funcţia sa de reglare stabileşte metodele de identificare
a rezervelor interne şi a măsurilor concrete de mobilizare a acestora în
vederea raţionalizării activităţilor desfăşurate şi îmbunătăţirii rezulta-
telor economico-financiare.
Obiectul analizei economice se operaţionalizează prin urmă-
toarele componente:
· sistemul de indicatori analitici;
· sistemul de factori;
· rezervele interne;
· resursele şi nivelul de gestionare a acestora.
O reflecţie mai detaliată asupra componentelor nominalizate se
va efectua în capitolele care urmează.

2.2 Obiectivele fundamentale, sarcinile, funcţiile şi


conţinutul analizei economice
Obiectivele urmărite, conţinutul şi sarcinile analizei sunt
flexibile, fiind puternic influenţate de situaţia social-economică din
ţară, formele de proprietate asupra patrimoniului unităţilor economice,
sistemul conducerii de stat, politica economică a statului, sistemul de
evidenţă şi control etc. În această ordine de idei pot fi menţionate
schimbările survenite în sistemul analizei economice odată cu
restructurarea întreprinderilor de stat şi trecerea la relaţiile economice
de piaţă. Astfel, dacă în cadrul sistemului administrativ de comandă
rolul analizei economice se rezuma la aprecierea gradului de îndepli-
nire a planurilor, economia de piaţă a extins considerabil sfera
atribuţiilor analizei. La etapa actuală obiectivele analizei economice
rezidă din rolul primordial al acesteia în managementul activităţii de
producţie şi pot fi redate sintetic astfel:
I. Pregătirea informaţiei pentru adoptarea unor decizii mana-
geriale optime;
II. Argumentarea planurilor curente şi de perspectivă în
vederea realizării obiectivelor strategice ale unităţilor economice.
Astfel constatăm ca finalitate a procesului de analiză economică
obţinerea unui suport informaţional veridic şi consistent, apt să contri-
14
buie la optimizarea procesului decizional. Totodată, prin instrumentele
sale, analiza economică este chemată să ofere argumentarea ştiinţifico-
practică a planurilor curente şi de perspectivă în contextul factorilor de
mediu.
În funcţie de obiectivele trasate, analizei economice îi revin
următoarele sarcini:
· studiul stării şi tendinţelor dezvoltării economice a întreprin-
derii;
· pronosticarea rezultatelor;
· argumentarea planurilor de activitate pe diverse intervale de
timp;
· controlul îndeplinirii planurilor şi deciziilor;
· identificarea rezervelor de îmbunătăţire a activităţii întreprin-
derii etc.
Realizarea sarcinilor nominalizate este posibilă în condiţiile
exercitării la un nivel optim a funcţiilor analizei economice, şi anume:
- funcţia informaţională a centrelor de decizie –informaţia
obţinută în rezultatul analizei, constatările şi concluziile făcute se
utilizează de manageri la adoptarea unor decizii operative, curente sau
de perspectivă. Astfel, analiza economică mai este definită ca o
activitate de pregătire a bazei informaţional-analitice pentru funda-
mentarea ştiinţifică şi optimizarea deciziilor manageriale (12, p.22);
- funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă -
rezidă din cea precedentă şi constă în faptul că aparatul instrumental al
analizei se utilizează deseori pentru aprecierea comparativă a
eficienţei diferitor variante de decizie, fiind ulterior selectată varianta,
care asigură o eficienţă maximă;
- funcţia de control – se exercită prin evaluarea permanentă a
gradului de îndeplinire a planurilor şi, astfel, se creează premise
pentru o organizare mai raţională a activităţilor;
- funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficiente a resur-
selor întreprinderii - aplicând diverse metode de analiză, se evaluează
eficienţa utilizării resurselor întreprinderii (funciare, materiale, umane,
financiare etc.), fapt ce permite de a interveni operativ atunci, când se
constată tendinţe negative ale indicatorilor eficienţei sau potenţiale
pericole de diminuare a acestora pe viitor;

15
- funcţia identificării şi mobilizării rezervelor de sporire a
eficienţei producţiei – se exercită în special prin contribuţia analizei în
implementarea inovaţiilor, valorificarea optimă a potenţialului intelec-
tual în vederea îmbunătăţirii indicatorilor cantitativi şi calitativi ai
producţiei, sporirii competitivităţii şi consolidării poziţiei întreprin-
derilor pe piaţă;
- funcţia de realizare a conexiunii întreprinderii cu mediul
exterior - analiza serveşte la ordonarea relaţiilor întreprinderii cu băncile,
furnizorii, clienţii etc. Spre exemplu, în rezultatul analizei diverselor
oferte de materie primă sau materiale se va alege furnizorul, care oferă
producţia sa la cele mai avantajoase condiţii pentru întreprindere.
Printr-o abordare mai concisă, funcţiile analizei economice ar pu-
tea fi enunţate astfel: estimativă; diagnostică; investigativă (de căutare).
Esenţa funcţiei estimative constă în evaluarea corespunderii stării eco-
nomice a întreprinderii parametrilor propuşi şi posibilităţilor potenţiale.
Funcţia diagnostică a analizei economice se exercită prin identi-
ficarea motivelor abaterilor indicatorilor economici efectivi ai între-
prinderii de la parametrii stabiliţi, precum şi pronosticarea dezvoltării
economice viitoare.
Atribuţiile investigative ale analizei economice se exercită prin
implicarea acesteia în identificarea posibilităţilor potenţiale ale între-
prinderii privind realizarea scopurilor propuse.
La exercitarea funcţiilor enumerate mai sus este important să fie
sesizată complexitatea procesului de analiză, generată de următoarele
particularităţi:
· acelaşi efect poate fi generat de diferite cauze. Spre exemplu,
acelaşi spor al productivităţii unei culturi agricole se poate obţine ca
urmare a încorporării unor îngrăşăminte, irigării, aplicării unei
tehnologii avansate etc.;
· efecte diferite se pot combina, dând un rezultat final al între-
gului complex de măsuri aplicate. Astfel, efectuarea unor lucrări
agromeliorative, aplicarea tehnologiilor avansate, sporirea nivelului de
mecanizare a proceselor de muncă se soldează cu creşterea eficienţei
gestionării terenului agricol;
· complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai
intensitatea fenomenului cercetat, dar şi calitatea acestuia. Spre
exemplu, în intenţia de a spori productivitatea unor culturi agricole s-
16
au utilizat anumite îngrăşăminte. Drept urmare, pe lângă creşterea
recoltei la hectar s-a constatat şi o îmbunătăţire a calităţii produselor
obţinute;
· în fenomenul analizat, în rezultatul influenţei anumitor factori,
pot apărea însuşiri noi, care lipseau la elementele separate ale acestuia.
Astfel, în rezultatul implementării unor tehnologii noi de producţie, pe
lângă modificarea indicatorilor rezultativi (creşterea volumului de pro-
ducţie obţinut, sporirea productivităţii muncii etc.) se poate constata şi o
creştere a sensibilităţii culturilor la factorii climaterici. Drept urmare,
acest fapt trebuie luat în consideraţie la cuantificarea influenţei facto-
rului analizat (implementarea tehnologiei avansate);
· în realitatea obiectivă însuşirile esenţiale ale fenomenelor
analizate se împletesc cu cele neesenţiale (secundare, întâmplătoare).
Pentru analist este important să evalueze corect şi deplin influenţa
anumitor factori, cuantificând integral contribuţia acestora în modifi-
carea fenomenului sau procesului cercetat.
Sarcinile şi, respectiv, funcţiile analizei economice îşi găsesc
expresie în conţinutul ei. Prin conţinutul analizei economice se
subînţelege drumul parcurs de ea, realizat pe etape după cum urmează:
I. Stabilirea obiectului analizei – presupune constatarea anu-
mitor fapte, fenomene, rezultate care se exprimă printr-o serie de
indicatori economico-financiari.
II. Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenome-
nului studiat – constă în structurarea fenomenului sau procesului
cercetat pe elemente, factori, cauze, cauze finale. Prin elemente se
desemnează părţile componente ale fenomenului studiat. Factorii
reprezintă forţele motrice care provoacă fenomenul. Prin cauze se
subînţeleg fenomenele care provoacă un alt fenomen, iar ultimele
cauze descoperite în procesul analizei se numesc cauze finale.
Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei cu ac-
ţiune directă la cei cu acţiune indirectă şi finisând cu cauzele finale
(figura 2.2.1).
III. Stabilirea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul
analizat şi dintre diferiţi factori care acţionează asupra fenomenului
cercetat. Această etapă este deosebit de semnificativă prin faptul că
anume în cadrul ei se determină relaţiile de condiţionare („cauză –

17
efect”). Stabilirea greşită a relaţiei respective va conduce la erori în
acţiunile ulterioare de analiză.
IV. Măsurarea influenţelor diferitor elemente sau factori. La
această etapă, apelând la metodele analizei cantitative, se cuantifică
influenţa factorilor şi, în această bază, se determină rezervele interne
de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii.
V. Elaborarea concluziilor şi aprecierilor – reprezintă sinteza
rezultatelor analizei.
VI. Elaborarea măsurilor privind valorificarea optimă a resur-
selor, sporirea eficienţei gestionării acestora, asigurarea viabilităţii
întreprinderii etc.

Fenomenul X
Elemente
1 2 3

Factori
de gradul I
Evoluţia reală a fenomenului

Ordinea de analiză
(direcţi)

Factori
de gradul II
(indirecţi)
Сauze

Figura 2.2.1 Schema desfăşurării procesului de analiză


economică (7, p.28)

2.3 Principiile de bază ale analizei economice


Eficacitatea şi raţionalitatea procesului de analiză economică
depinde decisiv de respectarea principiilor de bază ale ei (figura 2.3.1).
Conform principiului caracterul ştiinţific al analizei metodo-
logia cercetărilor analitice trebuie să se bazeze pe prevederile teoriei
dialectice a cunoaşterii, să ţină cont de legile economice, progresul
tehnico-ştiinţific, performanţele în metodologia cercetărilor ştiinţifice.
18
Complexitatea procesului de analiză se asigură prin cuprinderea
tuturor verigilor şi aspectelor activităţii economice a întreprinderii,
doar astfel fiind posibil studiul detaliat al relaţiilor cauzale.
Abordarea sistemică presupune examinarea fiecărui obiect ca
un sistem complex şi dinamic care constă din elemente legate între ele
şi cu mediul extern. Conform principiului respectiv, studiul fiecărui
obiect trebuie să se efectueze ţinând cont de relaţiile interne şi externe,
interdependenţele elementelor sale, influenţa elementelor asupra
sistemului şi mediului, şi invers.
Principiul obiectivităţii analizei se respectă prin cercetarea
fenomenelor şi proceselor economice în baza unei informaţii veridice,
care reflectă obiectiv realitatea.
Principiul exactităţii prevede efectuarea cât mai corectă a calcu-
lelor analitice şi implică necesitatea perfecţionării permanente a evi-
denţei contabile, auditului şi instrumentelor metodologice ale analizei.
Principiului utilităţii practice a analizei economice presupune
axarea activităţii analitice pe problemele, interesele, obiectivele între-
prinderii. Drept urmare, concluziile şi recomandările făcute în rezulta-
tul analizei obţin valoare practică şi pot fi implementate în activitatea
întreprinderii.
Operativitatea analizei se asigură prin îndeplinirea sarcinilor
trasate în termeni optimi, iar oportunitatea cercetărilor analitice presu-
pune efectuarea analizei la momentul potrivit, în corespundere cu gradul
de importanţă a unui aspect sau altul pentru activitatea întreprinderii.
Necesitatea respectării principiului racordării analizei
economice la politica statului în domeniul economic, social, ecologic,
relaţiilor externe etc., precum şi la legislaţia în vigoare rezidă din
esenţa acesteia ca instrument de conducere a unităţilor economice.
Ultimele, la rândul său, sunt obligate să ia în calcul politica promovată
de stat în diverse domenii aferente activităţii sale, precum şi
prevederile legislaţiei în vigoare. Drept urmare, această exigenţă îşi
găseşte expresie în toate activităţile realizate, inclusiv şi cele analitice.
Caracterul participativ (democratismul) al analizei economice con-
stă în implicarea largă a personalului întreprinderii în cercetările analitice.
Esenţa principiului eficienţei analizei economice constă în
asigurarea, în rezultatul analizei, a unor avantaje superioare
cheltuielilor care le-a implicat procesul de analiză.
19
Principiile
analizei
economice

Caracterul ştiinţific al analizei

Complexitate

Abordarea sistemică

Obiectivitate

Exactitate

Utilitate practică

Caracter previzional

Operativitate

Oportunitate

Racordarea la politica statului în domeniul


economic, social, ecologic, relaţiilor externe
etc., precum şi la legislaţia în vigoare

Caracter participativ

Eficienţă

Figura 2.3.1. Principiile de bază ale analizei economice

Prin examinarea esenţei principiilor enumerate mai sus


constatăm o corelare strânsă a acestora. Astfel, spre exemplu, eficienţa
analizei poate fi cuantificată doar prin implementarea rezultatelor ei,

20
adică respectând principiul utilităţii practice. Concomitent remarcăm
semnificaţia majoră a fiecărui principiu în realizarea eficace şi
eficientă a atribuţiilor analitice.

Subiecte de autoevaluare
1. Precizaţi obiectul analizei economice.
2. Expuneţi componentele, prin care se operaţionalizează obiectul analizei
economice.
3. Elucidaţi obiectivele analizei economice.
4. Specificaţi sarcinile analizei economice.
5. Enumeraţi şi caracterizaţi funcţiile analizei economice.
6. Redaţi conţinutul etapelor analizei economice.
7. Expuneţi principiile analizei economice.
8. Argumentaţi semnificaţia respectării întocmai a principiilor analizei economice.

Bibliografie
1. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
2. GHEORGHIU, A. Analiza economico - financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
3. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
4. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
5. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
6. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
8. ГИНЗБУРГ, А. Экономический анализ. 2-е издание. Санкт-Петербург,
2007. 208 с. ISBN 5-469-01483-5.
9. ГЛАЗОВ, М. Анализ и диагностика финансово-хозяйственной деятель-
ности предприятия. Санкт-Петербург, 2006. 447с. ISBN 5-902894-04-2.
10. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
11. ЛОБУШКИН, Н.; ЛЕЩЕВА, В; ДЬЯКОВА, В. Анализ финансово-
экономической деятельности предприятия. Москва, 2001. 471 с. ISBN 5-
238-00105-3.
12. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

21
Capitolul III. Aspecte metodologice ale analizei economice

3.1 Noţiune de metodologie a analizei economice,


elementele de bază ale ei
Metodologia oricărei ştiinţe, inclusiv şi a analizei economice,
constă dintr-un sistem de principii, reguli, metode şi mijloace orientate
la cunoaşterea obiectului. În acest context identificăm ca elemente de
bază ale metodologiei analizei economice, pe de o parte, regulile şi
principiile care stau la baza abordării obiectului studiat, iar pe de
alta, metoda prin care se realizează cercetările analitice.
Abordarea obiectului analizei economice se bazează pe metoda
dialectică de cunoaştere, esenţa căreia poate fi redată succint astfel:
toate fenomenele şi procesele trebuie să fie examinate în continuă
mişcare, schimbare, dezvoltare.
În conformitate cu principiile metodei dialectice de cunoaştere,
orice fenomen, proces economic urmează să fie examinat ca unitate şi
luptă a contrastelor. Cu alte cuvinte, fiecare proces sau fenomen se
evaluează multilateral, prin prisma efectelor pozitive şi negative. Spre
exemplu, decizia privind implementarea unei tehnologii noi sau
procurarea unor mijloace de producţie mai avansate trebuie să se
examineze atât prin prisma avantajelor (creşterea recoltei la hectar a
culturilor, sporirea productivităţii muncii etc.), cât şi a dezavantajelor
(impactul negativ asupra mediului ambiental, diminuarea bunăstării
oamenilor în rezultatul disponibilizărilor de personal ş.a.).
Procesele şi fenomenele economice din cadrul întreprinderilor tre-
buie să fie examinate nu izolat, dar în interdependenţă. Spre exemplu, im-
plementarea unor tehnologii avansate conduc la creşterea productivităţii
muncii, dar concomitent implică şi consumuri suplimentare. Întreprinderea
va putea obţine avantajele solicitate doar dacă ritmul de creştere a pro-
ductivităţii muncii va depăşi ritmul de creştere a consumurilor aferente, în
caz contrar implementarea noilor tehnologii nu este justificată economic.
Metoda dialectică de cunoaştere se bazează pe abordarea siste-
mică a fenomenelor şi proceselor economice, adică examinarea
acestora ca sisteme dinamice, complexe, compuse din elemente aflate
în relaţii de interdependenţă. Pentru a înlesni şi aprofunda studiul, se
recomandă detalierea fenomenelor şi proceselor. Gradul de detaliere
depinde de sarcinile ce urmează să fie realizate în rezultatul analizei.
22
Elementele sistemului se grupează pe blocuri în funcţie de legăturile
care există între ele. Pentru o mai bună sesizare, sistemul cercetat se
reprezintă grafic, indicând legăturile dintre blocuri cu ajutorul liniilor
cu săgeată. În baza schemelor obţinute se stabilesc formele matema-
tice de dependenţă şi se creează modele matematice.
O caracteristică importantă a analizei economice este elaborarea
unui sistem de indicatori necesari pentru cercetarea relaţiilor cauză-efect.
Analiza economică trebuie să se bazeze pe abordarea situaţio-
nală a proceselor şi fenomenelor cercetate. Esenţa abordării situaţio-
nale constă în identificarea şi analiza situaţiilor – cheie în activitatea
întreprinderii, a problemelor de o semnificaţie majoră, cu impact
decisiv asupra vitalităţii şi prosperităţii ei.

3.2 Metoda analizei complexe a activităţii economice


Termenul metodă provine de la cuvântul grecesc methodos şi se
traduce ca cale sau mod de cercetare.
Metoda analizei economice reprezintă un sistem de reguli şi
mijloace de realizare optimă a cercetărilor analitice.
Printr-o examinare mai detaliată, metoda analizei economice mai
poate fi definită ca modul dialectic de studiere a proceselor şi fenomenelor
economice în evoluţia sa, care include un ansamblu de principii, procedee
şi tehnici de analiză şi asigură o abordare sistemică şi completă a studiului.
Se disting metoda generală şi metode particulare de analiză.
Metoda generală este reprezentată de reguli şi mijloace de cercetare ce
se pot aplica în orice ramură economică. Metodele particulare sunt
concretizate pentru anumite ramuri, tipuri de producţie, feluri de
analiză în funcţie de particularităţile acestora.
Orice metodă de analiză conţine recomandări privind realizarea
optimă a cercetărilor analitice care vizează următoarele aspecte:
- succesiunea şi periodicitatea efectuării analizei;
- descrierea metodelor şi procedeelor de analiză;
- organizarea activităţii analitice, asigurarea metodică, tehnică
şi informaţională a acesteia;
- perfectarea rezultatelor analizei.
Printre principalele elemente ale metodei analizei economice
putem evidenţia tehnologia (succesiunea efectuării analizei) şi apara-
tul instrumental al analizei economice.
23
Tehnologia analizei reprezintă de fapt conţinutul propriu-zis al activi-
tăţii analitice, etapele succesive ale acesteia (au fost descrise în capitolul II).
Mijloacele şi procedeele utilizate în analiza economică for-
mează aparatul instrumental al analizei. În cadrul acestuia se disting
metodele tradiţionale de prelucrare a informaţiei economice, metode-
le analizei factoriale deterministe, metodele analizei factoriale stocas-
tice şi metodele de optimizare a problemelor economice (figura 3.2.1).
Metodele de Metodele de Metodele de Metodele de
prelucrare a analiză analiză optimizare a
informaţiei factorială factorială problemelor
economice deterministă stocastică economice

Comparaţia Metoda Metoda Programarea


substituţiilor corelaţiei liniară şi
în lanţ neliniară
Metoda
mărimilor
Metoda Metoda Teoria
medii şi
diferenţelor analizei jocurilor
relative
absolute dispersionale

Teoria
Reprezenta- Metoda
Metoda deservirii în
rea grafică şi analizei
diferenţelor masă
în tabele a componen-
datelor relative
ţiale
Cercetările
Metoda operaţionale
Metoda indicilor Metoda etc.
grupărilor analizei
discriminante

Metoda
Metoda integrală Metoda
balanţieră analizei
matematice
multidimen-
Metoda sionale etc.
Metodele împărţirii
euristice etc. proporţionale

Metoda
logaritmizării
etc.

Figura 3.2.1 Clasificarea metodelor de analiză economică (8, p.40)


24
Alegerea metodelor de analiză economică se face în funcţie de
scopul, sarcinile analizei, caracteristicile obiectului ce urmează să fie
analizat, posibilităţile tehnice pentru efectuarea calculelor analitice etc.
Perfecţionarea instrumentelor analizei economice reprezintă o
necesitate stringentă a timpului, dictată de avansarea ştiinţelor şi
practicii în toate domeniile de activitate.

3.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiză


Orice obiect al analizei îşi găseşte expresie într-un sistem de
indicatori reflectaţi în planurile de activitate, registrele de evidenţă,
dările de seamă sau alte surse de informaţie. Termenul de indicator se
interpretează ca un criteriu ce poate fi supus aprecierii cantitative şi
se utilizează pentru elaborarea unor judecăţi aferente proceselor,
obiectelor, fenomenelor.
Numărul indicatorilor utilizaţi în analiză, de regulă, este destul
de mare, fapt ce implică anumite eforturi ale analistului pentru
sistematizarea lor. De asemenea, este necesar ca indicatorii să se
completeze reciproc şi nici într-un caz să nu se admită dublări în
reflectarea unor fenomene sau procese. Cu alte cuvinte, o condiţie
importantă a eficienţei activităţii analitice este optimizarea numărului
de indicatori utilizaţi.
Indicatorii se grupează în funcţie de mai multe criterii (figura
3.3.1).
Indicatorii cantitativi reflectă volumul de factori utilizaţi, schim-
bările cantitative ce se produc în cadrul unor fenomene sau procese
economice, expresia cantitativă a unui rezultat etc. (numărul mediu de
lucrători, valoarea mijloacelor de producţie, volumul de vânzări etc.).
Prin intermediul indicatorilor calitativi se apreciază anumite
însuşiri, calităţi ale proceselor studiate (productivitatea muncii, recolta la
hectar a culturilor agricole, randamentul mijloacelor de producţie etc.).
Se referă la indicatorii generali indicatorii comuni pentru toate
ramurile economice (productivitatea muncii, costul unitar, profitul,
rentabilitatea etc.). De rând cu indicatorii generali, în orice ramură şi
domeniu de activitate se utilizează şi o serie de indicatori specifici
(lactaţia la o vacă furajată, conţinutul de grăsime în lapte, conţinutul
de zahăr în sfecla de zahăr etc.).
Indicatorii generalizatori se folosesc pentru efectuarea unor caracte-
25
ristici generalizatoare a fenomenelor şi proceselor economice complexe
(productivitatea anuală a muncii în expresie valorică). Prin intermediul
indicatorilor particulari se reflectă aspecte separate ale fenomenelor cerce-
tate (consumul de timp de muncă pentru obţinerea unei unităţi de pro-
ducţie), iar indicatorii ajutători se utilizează pentru aprofundarea studiului
fenomenului cercetat (consumul de timp pentru un procedeu de muncă).
Indicatorii absoluţi se exprimă în unităţi valorice, naturale sau
convenţional-naturale (ore/om, unităţi nutritive convenţionale etc.).
Indicatorii relativi reprezintă raportul a două mărimi absolute şi se
exprimă în % sau îmbracă forma unor indici sau coeficienţi.
Indicatorul rezultativ reflectă rezultatul influenţei unui sau mai
multor factori şi reprezintă obiectul cercetării în procesul studiului
interdependenţelor. Indicatorii care determină schimbarea indicatoru-
lui rezultativ se numesc indicatori factoriali.
Indicatorii normativi exprimă anumite norme stipulate pentru
desfăşurarea activităţii economice (normele de consum a materialelor,
normele de timp pentru executarea unor lucrări etc.). Indicatorii incluşi
în planurile de activitate pe diverse orizonturi de timp se numesc
indicatori planificaţi. Indicatorii de evidenţă se regăsesc în registrele de
evidenţă contabilă. Indicatorii de dare de seamă se conţin în rapoartele
de activitate (contabile, statistice, operative). Indicatorii determinaţi în
procesul analizei economice se numesc indicatori estimativi.
Indicatorii unitari reflectă aspecte separate ale unor procese sau
fenomene. Indicatorii integrali reunesc câţiva indicatori unitari şi
permit efectuarea unui studiu mai amplu a obiectului cercetat. Astfel
indicatorul integral Y care exprimă ritmul de creştere (indicele de
dinamică) a nivelului de mecanizare a proceselor de muncă pe
întreprindere se va obţine conform relaţiei de mai jos:
Y = n x1 + x 2 + x3 + ..... + x n (1)
în care x1, x2, x3 ....xn exprimă ritmul de creştere a nivelului de
mecanizare a proceselor de muncă în subdiviziunile structurale,
respectiv 1, 2, 3...n ale întreprinderii.
Orice indicator analizat poate fi trecut prin prisma mai multor
criterii de clasificare. Spre exemplu, rentabilitatea economică repre-
zintă un indicator calitativ după conţinut, general după sfera de cu-

26
prindere, generalizator după nivelul de sinteză, relativ după unitatea în
care se exprimă ş.a.m.d.
Indicatorii utilizaţi în
analiza economică
Cantitativi
După conţinut
Calitativi

Generali
După sfera de
cuprindere Specifici

Generalizatori

După nivelul de
Particulari
sinteză
Ajutători

Absoluţi
După unitatea în
care se exprimă
Relativi

Factoriali
După locul în
relaţia cauză – efect
Rezultativi

Normativi

După principiul
Planificaţi
funcţional

De evidenţă etc.

Unitari
După compoziţia sa
Integrali

Figura 3.3.1 Clasificarea indicatorilor utilizaţi în analiza economică


27
În funcţie de obiectul analizei, indicatorii se grupează pe subsis-
teme (figura 3.3.2).
Sistemul indicatorilor analizei
economice complexe

1. Indicatorii condiţiilor iniţiale de


activitate a întreprinderii

2. Indicatorii 3. Indicatorii utilizării 4. Indicatorii


utilizării obiectelor muncii utilizării
mijloacelor de resurselor de
muncă muncă

5. Indicatorii producţiei şi
comercializării

6. Indicatorii costului

7. Indicatorii profitului şi
rentabilităţii

8. Indicatorii stării financiare a


întreprinderii

Figura 3.3.2 Sistemul de indicatori ai analizei economice complexe


(8, p. 44)
Indicatorii condiţiilor iniţiale de activitate a întreprinderii carac-
terizează disponibilitatea resurselor materiale, umane, financiare
pentru o funcţionare ritmică a întreprinderii, condiţiile organizatorice
(structura organizatorică şi de producţie, specializarea etc.), nivelul la
care se efectuează investigaţiile de marketing ş.a.

28
Principalii indicatori ai celui de-al doilea subsistem sunt: randa-
mentul mijloacelor fixe de producţie, capacitatea mijloacelor fixe de
producţie, rentabilitatea mijloacelor fixe de producţie, coeficientul
utilizării utilajelor disponibile etc.
În subsistemul al treilea se includ indicatorii: randamentul şi
capacitatea materialelor, valoarea materialelor utilizate într-un interval
de timp ş.a.
Subsistemul al patrulea conţine indicatori ce reflectă nivelul şi
eficienţa utilizării resurselor de muncă, cum ar fi: coeficientul stabi-
lităţii personalului întreprinderii, coeficientul utilizării timpului de
muncă, productivitatea muncii ş.a.
La indicatorii producţiei şi comercializării (subsistemul 5) se
referă: producţia globală, producţia marfă, venitul din vânzări, nivelul
producţiei marfă, mărimea stocurilor de produse şi mărfuri etc.
Sistemul de indicatori ai costului producţiei (subsistemul 6)
include: costul mediu unitar, costul marginal, costul fix, costul
variabil, elementele de consumuri ş.a.
Subsistemul 7 întruneşte indicatorii profitului şi rentabilităţii:
profitul brut, profitul perioadei de gestiune până la impozitare, profitul
net, rentabilitatea economică, financiară etc.
Cu ajutorul indicatorilor stării financiare a întreprinderii
(subsistemul 8) se estimează prezenţa şi structura capitalului
întreprinderii, solvabilitatea, stabilitatea financiară etc.
Toţi indicatorii se află în strânsă legătură şi interdependenţă.

Subiecte de autoevaluare
1. Ce reprezintă metodologia analizei economice?
2. Precizaţi elementele metodologiei analizei economice.
3. Redaţi esenţa metodei dialectice de cunoaştere.
4. Expuneţi principiile aplicării metodei dialectice de cunoaştere în analiza
economică.
5. Cum poate fi definită metoda analizei economice?
6. Distingeţi elementele metodei analizei economice.
7. Ce reprezintă tehnologia analizei economice?
8. Descrieţi instrumentele analizei economice.
9. Precizaţi criteriile după care se clasifică indicatorii utilizaţi în analiză.
10. Elucidaţi caracteristicile esenţiale ale indicatorilor sistematizaţi după diverse
criterii.

29
11. Efectuaţi o reflecţie asupra subsistemelor în care sunt grupaţi indicatorii unei
întreprinderi.

Bibliografie
1. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
2. GHEORGHIU, A. Analiza economico - financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
3. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
4. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
5. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
6. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
8. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.
9. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.

30
Capitolul IV. Tipuri ale analizei economice
4.1 Clasificarea tipurilor de analiză economică
Diversitatea mare a activităţilor realizate de întreprindere, varie-
tatea situaţiilor întâlnite, nivelul şi caracteristicile performanţelor eco-
nomico-financiare ale acesteia generează necesitatea utilizării mai
multor tipuri de analiză economică. Prin sinteza abordărilor acestui
subiect pot fi identificate o serie de criterii în baza cărora se struc-
turează analiza economică pe tipuri (figura 4.1.1).
Fiecare tip de analiză economică îşi are specificul său în funcţie
de conţinut, forma de realizare, aparatul metodologic folosit, sursele
informaţionale etc. În multe situaţii practice apare necesitatea efectuă-
rii concomitente a câtorva tipuri de analiză şi atunci este important de
a exclude dublările, a raţionaliza operaţiile analitice în aşa mod, încât
să se creeze premise pentru utilizarea optimă a datelor obţinute.

4.2 Caracteristica tipurilor de analiză economică


În funcţie de orizontul de timp în care se desfăşoară procesul
sau fenomenul analizat distingem analiză retrospectivă, curentă şi
previzională.
Analiza retrospectivă mai poartă denumirile de analiză post-
factum, post-operativă, istorică, analiza activităţii şi constă în stu-
dierea rezultatelor obţinute într-o anumită perioadă de timp în
comparaţie cu obiectivele stabilite şi relevarea cauzelor abaterilor,
precum şi mobilizarea rezervelor nefolosite.
Analiza retrospectivă este considerată un instrument de supra-
veghere şi reglare a modului de funcţionare a întreprinderii. Utilitatea
acestui tip de analiză se deduce la furnizarea informaţiei privind
încadrarea sau neîncadrarea rezultatului obţinut în limitele prestabilite.
Totodată se identifică direcţiile prioritare de acţiune şi măsurile posi-
bile în vederea remedierii situaţiilor nefavorabile pentru întreprindere.
În cadrul analizei retrospective distingem analiza operativă şi
analiza finală. Analiza operativă se realizează imediat după finaliza-
rea operaţiunii economice, pe când analiza finală poate fi efectuată
doar la finele unei perioade de gestiune.

31
Tipuri de analiză economică

Previzională

După orizontul de timp Curentă

Retrospectivă

Internă
În funcţie de poziţia
analistului Externă

După modul de Statică


urmărire în timp a
fenomenului Dinamică

Tehnico-economică
După criteriile de
Economico-financiară
studiere a fenomenelor
Financiară

De marketing etc.

După amplitudinea Deplină

problemelor cercetate
Pe probleme

Interfirmă
După principiul spaţial
Intrafirmă

Din punct de vedere al Cantitativă


urmăririi însuşirilor
sau al determinărilor
cantitative ale Calitativă
fenomenelor

Figura 4.1.1. Tipurile de analiză economică

32
Ca varietate a analizei retrospective se prezintă analiza diag-
nostic, prin care se fac aprecieri asupra performanţelor economico-finan-
ciare ale întreprinderii, funcţiilor acesteia, centrelor de responsabilitate
sau a unor segmente ale activităţii întreprinderilor. Este important însă să
specificăm că analiza diagnostic îmbină analiza post-factum cu cea
previzională, deoarece ea vizează şi perspectivele întreprinderii pe un
orizont de timp. Diagnosticul este considerat o fază preliminară a
demersului strategic. Această poziţie a diagnosticului de intermediere a
trecutului cu viitorul se desprinde mai lesne din următoarea definiţie:
“Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna
managerilor care permite formularea unor judecăţi de valoare calitative
şi/sau cantitative privind starea, dinamica şi perspectivele unui agent
economic, evidenţierea forţelor şi slăbiciunilor acestuia, a capacităţii de
a se dezvolta într-o manieră profitabilă” (7, p. 22).
Se numeşte curentă analiza care se efectuează concomitent cu
derularea proceselor economice şi are drept scop identificarea opera-
tivă a abaterilor de la standardele prestabilite de efectuare a lucrărilor,
standardele de calitate a produselor, normele de consum a materialelor
etc.
Analiza previzională sau prospectivă presupune determinarea
evoluţiei viitoare a unor fenomene pe baza cercetării factorilor şi
relaţiilor de cauzalitate, precum şi a influenţei lor în perspectivă. De
rând cu factorii cunoscuţi din mediul intern şi extern al întreprinderii
se iau în consideraţie şi factorii necunoscuţi ce pot interveni pe
parcursul activităţii, se evaluează sensibilitatea indicatorilor rezultativi
la acţiunea factorilor respectivi.
Analiza previzională constituie o etapă premărgătoare la elabo-
rarea strategiei întreprinderii, la precizarea obiectivelor ei pe diverse
perioade. În funcţie de perioada investigată, distingem analiză previ-
zională de scurtă durată (cuprinde o perioadă de până la un an) şi de
lungă durată (vizează perioade de peste un an).
Cele mai semnificative distincţii ale analizei previzionale
comparativ cu cea retrospectivă pot fi redate astfel:
· în timp ce analiza retrospectivă se bazează pe variabile certe,
cunoscute, la baza analizei previzionale se află variabile necunoscute
(incerte);

33
· dacă în cadrul analizei retrospective se studiază o singură
variantă a fenomenului, adică cea care s-a derulat propriu-zis, analiza
previzională presupune examinarea mai multor variante posibile.
În funcţie de poziţia analistului distingem analiză internă şi
externă.
Analiza internă se realizează în interiorul întreprinderii şi repre-
zintă o componentă a contabilităţii manageriale. Pe lângă faptul că
furnizează managerilor informaţia necesară pentru adoptarea decizii-
lor, analiza internă mai reprezintă un instrument important de control
intern, deoarece permite urmărirea derulării proceselor de producţie,
realizării obiectivelor trasate şi identificării operative a abaterilor.
La realizarea analizei interne analistul este facilitat prin accesul la
un volum mare de informaţie, fapt ce-i permite să detecteze stările de
dezechilibru în diferite domenii ale activităţii întreprinderii, să stabileas-
că cauzele acestor stări, să identifice măsurile de remediere a situaţiei.
În calitate de surse informaţionale ale analizei interne servesc
documentele de evidenţă contabilă, statistică şi operativă, datele
obţinute în rezultatul unor verificări, observaţii, anchetări sau altor
acţiuni estimative realizate în cadrul întreprinderii.
Analiza externă se efectuează de subiecţi din exteriorul între-
prinderii (acţionari, investitori, reprezentanţi ai băncilor, reprezentanţi
ai organelor fiscale, parteneri, reprezentanţi ai organizaţiei ierarhic
superioare etc.). Principala sursă de informaţie a analizei externe o
constituie rapoartele financiare şi statistice ale întreprinderii, dar nu se
exclude şi accesarea altor surse de informaţie în funcţie de scopul
urmărit şi interesele organului care o efectuează.
După modul de urmărire în timp a fenomenelor distingem ana-
liză statică şi dinamică. În cadrul analizei statice se studiază feno-
menele, elementele şi factorii care le influenţează la un moment dat.
Noţiunea de static însă nu exprimă natura fenomenului cercetat, ci
doar modul de efectuare a analizei. Fenomenele prin natura sa nu sunt
statice, dar au un caracter dinamic, adică sunt flexibile în timp.
În rezultatul analizei statice se obţine un diagnostic rapid al
activităţii economice.
În cadrul analizei dinamice fenomenele şi procesele economice
se cercetează în evoluţia sa, relevându-le poziţia într-un şir de mo-
mente. Analiza dinamică pune în evidenţă legătura dintre schimbările
34
poziţionale ale fenomenului în diverse momente de timp şi factorii
care le determină.
Analiza statică şi dinamică trebuie să se îmbine reciproc în
vederea studierii complexe a fenomenelor economice pe anumite
perioade de timp.
În funcţie de criteriile de studiere a fenomenelor deosebim ana-
liză tehnico-economică, economico-financiară, financiară, de marke-
ting, investiţională, social-economică, economico-ecologică etc.
Analiza tehnico-economică se efectuează, de regulă, de serviciile
tehnice, dar poate implica şi serviciile economice ale întreprinderii şi
constă în studiul corelaţiei dintre procesele tehnice şi economice. Acest
tip de analiză este orientat la cercetarea nivelului tehnico-ştiinţific şi
organizaţional al întreprinderii, investigarea posibilităţilor de implemen-
tare a inovaţiilor în vederea perfecţionării bazei tehnice a ei, a tehno-
logiilor de producţie şi structurii organizatorice. Obiectul analizei
tehnico-economice îl constituie relaţiile cauză-efect dintre procesele
tehnice şi economice, precum şi influenţa acestora asupra rezultatelor
financiare ale întreprinderii. În multe cazuri analiza tehnico-economică
apare ca o formă de detaliere a analizei economico-financiare. Utiliza-
torii rezultatelor analizei tehnico-economice sunt conducătorii subdivi-
ziunilor interne, dar în anumite situaţii informaţia respectivă poate fi
solicitată şi de managementul superior al întreprinderii.
Analiza economico-financiară vizează activitatea economică a
întreprinderii în conexiune cu reflectarea directă în activitatea finan-
ciară şi conduce la diagnosticul economico-financiar. Ea cuprinde
activitatea de ansamblu a întreprinderii, reprezintă principalul valorifi-
cator al informaţiei contabile şi un furnizor important de date
relevante pentru managementul financiar.
Analiza economico-financiară, la rândul său, poate fi retros-
pectivă, curentă şi previzională. Principalele sarcini ale analizei eco-
nomico-financiare sunt:
- aprecierea rezultatelor economico-financiare obţinute;
- fundamentarea planurilor de perspectivă;
- identificarea rezervelor de îmbunătăţire a rezultatelor econo-
mico-financiare;
- pregătirea suportului informaţional pentru adoptarea deciziilor
manageriale.
35
Analiza financiară se axează pe cercetarea fluxurilor financiare
ale întreprinderii, modului de gestionare a capitalului, solvabilităţii,
stabilităţii financiare a întreprinderii etc.
Analiza de marketing se efectuează de către departamentul de
marketing al întreprinderii şi constă în studierea mediului extern,
pieţelor de materie primă, materiale şi de desfacere, cererii şi ofertei,
competitivităţii întreprinderii etc. În competenţele analizei de mar-
keting intră şi elaborarea politicilor de preţ, strategiilor şi tacticilor de
marketing ale întreprinderii.
Analiza investiţională serveşte la elaborarea programelor inves-
tiţionale, evaluarea eficienţei diferitor proiecte de investiţii în vederea
selectării variantelor optime.
În cadrul analizei social-economice se cercetează corelaţia pro-
ceselor economice şi sociale în vederea dezvoltării sferei sociale a
întreprinderii, îmbunătăţirii condiţiilor de muncă, perfecţionării sis-
temului motivaţional.
Analiza economico-ecologică reprezintă o componentă semnifi-
cativă a activităţii de protecţie a mediului şi constă în cercetarea inte-
racţiunii proceselor economice şi ecologice. Scopul final al analizei
economico-ecologice este fundamentarea politicii strategice şi tactice
în domeniul protecţiei mediului ambiental, obţinerii producţiei ecolo-
gice, sporirii eficienţei acţiunilor de protejare a resurselor naturale.
După amplitudinea problemelor cercetate distingem analiză
deplină şi pe probleme.
Analiza deplină (completă) reprezintă un sistem de proceduri
analitice care permit efectuarea unei aprecieri multilaterale a activităţii
economico-financiare a întreprinderii în conformitate cu scopurile
funcţionale trasate ce vizează fundamentare deciziilor operative, tactice
şi/sau strategice. Analiza deplină cuprinde toate etapele activităţii,
începând cu aprovizionarea tehnico-materială şi finalizând cu vânzarea
producţiei şi/sau prestarea serviciilor. Sarcinile analizei depline sunt:
- aprecierea indicatorilor economico-financiari obţinuţi în
perioada analizată;
- aprecierea obiectivităţii planurilor de activitate trasate;
- estimarea influenţei factorilor ce au determinat rezultatele finale;
- identificarea şi mobilizarea rezervelor de îmbunătăţire a situaţiei.

36
Analiza pe probleme (tematică) reprezintă un sistem de proce-
duri analitice legate de aprecierea unor elemente separate ale poten-
ţialului economic al întreprinderii sau procesului de funcţionare a ei.
Astfel constatăm că acest tip de analiză este orientat spre soluţionarea
unor probleme specifice, spre cercetarea doar a anumitor laturi ale
activităţii care, la momentul dat, prezintă un interes deosebit (eficienţa
utilizării unor resurse, direcţiile de reducere a consumurilor etc.).
După principiul spaţial deosebim analiză intrafirmă (intragos-
podărească) şi interfirmă (intergospodărească).
Analiza intrafirmă (intragospodărească, microeconomică) vi-
zează activitatea principalei verigi a economiei – întreprinderea. Ea
reprezintă un sistem de proceduri analitice aplicare cu scopul opti-
mizării sistemului de gestionare a resurselor întreprinderii. Particu-
larităţile cele mai relevante ale analizei intrafirmă sunt:
- orientarea spre optimizarea procesului productiv-tehnologic;
- bazarea pe date operative şi de evidenţă de un acces limitat;
- asigurarea deciziilor manageriale operative, de rutină;
- lipsa posibilităţii de unificare ca formă, conţinut şi metodo-
logie;
- prezenţa unui sistem flexibil de asigurare informaţională şi
procedurală în conformitate cu exigenţele înaintate de conducătorii
liniari şi funcţionali;
- utilizarea unităţilor de măsură naturale şi valorice;
- un nivel sporit de subiectivism.
În funcţie de scopurile urmărite, analiza intrafirmă poate fi
deplină sau tematică, post-factum, curentă sau previzională, statică
sau dinamică, tehnico-economică, economico-financiară etc.
Ca o detaliere a analizei intrafirmă se prezintă analiza pe
structurile organizatorice ale întreprinderii. Acest tip de analiză per-
mite de a aprecia obiectiv şi multilateral rolul şi aportul fiecărei
subdiviziuni în performanţele obţinute de întreprindere şi are urmă-
toarele particularităţi:
- folosirea indicatorilor specifici pentru subdiviziunea dată;
- folosirea pe larg a indicatorilor în expresie naturală;
- corelarea strânsă a rezultatelor economice cu condiţiile tehnice
şi tehnologiile de producţie aplicate;
- utilizarea documentelor de evidenţă primară ca surse de informaţie.
37
În timp ce analiza intrafirmă este axată pe activitatea unei uni-
tăţi economice separate, analiza interfirmă (intergospodărească)
constă în estimarea comparativă a performanţelor obţinute de două şi
mai multe întreprinderi concomitent. În procesul analizei intergospo-
dăreşti se studiază comparativ evoluţia unui sau mai multor indicatori
economici cu condiţia existenţei comparabilităţii acestora.
Analiza intergospodărească de regulă se efectuează în urmă-
toarea consecutivitate:
- alegerea întreprinderilor care vor fi supuse analizei;
- aprecierea nivelului de comparabilitate a condiţiilor de
activitate a întreprinderilor selectate;
- colectarea şi sistematizarea informaţiei necesare;
- asigurarea comparabilităţii indicatorilor ce vor fi analizaţi;
- efectuarea analizei indicatorilor;
- aprecierea rezultatelor obţinute, relevarea cauzelor care au
condiţionat diferenţele la întreprinderile analizate;
- determinarea rezervelor de îmbunătăţire a rezultatelor,
elaborarea propunerilor privind mobilizarea rezervelor constatate.
Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al de-
terminărilor cantitative ale fenomenelor deosebim analiză calitativă şi
cantitativă.
Analiza calitativă reprezintă un mijloc de cercetare axat pe carac-
teristicile comparative calitative ale fenomenelor şi proceselor studiate. În
cadrul acestui tip de analiză se urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile
sale esenţiale, factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat.
La realizarea analizei calitative se respectă principiul descompunerii
pe trepte, conform căruia se trece succesiv de la esenţe mai puţin profunde
spre altele mai profunde, care relevă mai exact natura obiectului cercetării.
Astfel se produce o „purificare” a fenomenului prin trecerea de la factori
calitativi mai puţin puri către factori de o puritate mai mare. În rezultatul
analizei calitative se scot în evidenţă elementele esenţiale ale fenomenelor.
Analiza cantitativă (factorială) se bazează pe contrapuneri
cantitative şi apreciere a sensibilităţii fenomenelor economice la
acţiunea diferitor factori. Analiza cantitativă presupune cercetarea
fenomenului prin determinări comensurative, exprimate prin greutate,
suprafaţă, volum etc. Specific analizei cantitative este utilizarea pe
larg a metodelor matematice.
38
Există o corelaţie strânsă a analizei calitative şi cantitative: analiza
calitativă, prin modelarea proceselor economice, creează premisele
aplicării metodelor matematice în analiza variabilelor fenomenelor şi
proceselor cercetate. Astfel, cu cât modelul matematic creat în rezultatul
analizei calitative este mai exact, cu atât mai viabile vor fi soluţiile
oferite în urma aplicării metodelor matematice de analiză.

Subiecte de autoevaluare
1. Enumeraţi criteriile de clasificare a analizei economice pe tipuri.
2. Elucidaţi tipurile de analiză economică în cadrul fiecărui criteriu de clasificare.
3. Redaţi esenţa şi particularităţile: a) analizei retrospective, curente şi previzionale;
b) analizei depline şi pe probleme; c) analizei interne şi externe; d) analizei statice
şi dinamice; e) analizei cantitative şi calitative.
4. Specificaţi particularităţile tipurilor de analiză, identificate după criteriile de
studiere a fenomenelor.
5. Caracterizaţi analiza intrafirmă şi interfirmă.
6. Precizaţi particularităţile analizei activităţii subdiviziunilor structurale ca varietate
a analizei intrafirmă.

Bibliografie
1. CRECANĂ, C. Analiza economico-financiară. Bucureşti: Editura economică,
2006. 208 p. ISBN 973-709-128-0.
2. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
3. GHEORGHIU, A. Analiza economico- financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
4. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
5. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
6. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
7. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
8. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
9. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
10. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
11. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

39
Capitolul V. Metodele de prelucrare a informaţiei
economice în analiză

5.1 Comparaţia. Mijloacele de asigurare a


comparabilităţii indicatorilor
Comparaţia este unul din mijloacele, prin care omul a început să
cunoască mediul ambiant. Actualmente comparaţia se utilizează la
orice pas de multe ori inconştient. Orice indicator, orice cifră folosită
pentru apreciere, control sau prognozare are importanţă doar prin
comparaţie cu alta.
Prin esenţa sa comparaţia este o acţiune, prin care se stabileşte
asemănarea sau deosebirile dintre nişte fenomene ale realităţii obiective.
Comparaţia reprezintă şi o metodă ştiinţifică de cunoaştere în
procesul căreia un obiect sau fenomen necunoscut se contrapune cu
obiecte sau fenomene cunoscute, studiate anterior pentru a evalua,
determina trăsăturile comune şi deosebirile dintre ele.
În cazul folosirii comparaţiei ca metodă de cercetare se impune
necesitatea asigurării comparabilităţii datelor atât din punct de vedere al
omogenităţii conţinutului, cât şi al modului de exprimare, al utilizării
aceleiaşi metodologii de determinare etc. Principalele mijloace de asigu-
rare a comparabilităţii indicatorilor supuşi comparaţiei sunt: neutrali-
zarea factorilor de preţ, cantitativ, calitativ şi structural; aplicarea me-
todei unice de calcul; asigurarea comparabilităţii datelor după factorul
climateric; respectarea perioadei unice de calcul ş.a (10, p.75-80).
La neutralizarea factorului de preţ se apelează în situaţiile când
se compară anumiţi indicatori exprimaţi valoric. O situaţie tipică de
acest fel este analiza comparativă a producţiei globale (PG), utilizând
sistemul de preţuri comparabile:
I PG =
å q p (2)
1 0

åq p
0 0

unde:
q0 şi q1 –volumul producţiei obţinute pe tipuri, respectiv, în
perioada bazică şi de referinţă;
p0 – preţurile unitare bazice pentru produsele luate în calcul.
Dacă se vor compara indicatorii fără a lua în consideraţie variaţia
în timp a preţurilor, ritmul de creştere a acestora va fi supraestimat, iar
indicele calculat va reflecta eronat tendinţele indicatorilor analizaţi.
40
Neutralizarea factorului cantitativ (de volum) se efectuează în
situaţiile când se urmăreşte evoluţia indicatorului calitativ. Spre exem-
plu, la studierea evoluţiei productivităţii culturilor, factorul cantitativ
(suprafaţa de teren pe care se cultivă culturile analizate) se va neutra-
liza prin păstrarea mărimii efective a acestuia atât în numărătorul, cât
şi în numitorul formulei de calcul:
I pr =
åS 1 Pr1
(3)
åS1 Pr0
unde:
S1 – factorul cantitativ (suprafaţa de teren) la mărimea sa efectivă;
Pr0; Pr1 – factorul calitativ (productivitatea culturilor) la mă-
rimea, respectiv, bazică şi efectivă.
În condiţiile când se compară cantităţile de producţie, este
necesar de a lua în consideraţie şi calitatea producţiei obţinute. În aşa
situaţii se efectuează neutralizarea factorului calitativ prin recalcu-
larea volumului producţiei obţinute în diverse perioade la standarde
unice de calitate. Spre exemplu, pentru a compara cantităţile de lapte
obţinute în diferite perioade, e necesar să recalculăm cantităţile
respective în grăsime bazică. Astfel, indicele de creştere a producţiei
de lapte (IQ) se va determina astfel:
åq
k0

IQ =
1
(4)
åq 0
k0

unde q1k0 şi q0k0 reprezintă cantităţile de lapte recalculate la grăsimea


bazică, respectiv, în perioada de gestiune şi cea precedentă.
Neutralizarea factorului structural se face pentru a aduce indi-
catorii comparaţi la aceiaşi structură. Nu putem compara, de exemplu,
costul unitar al câtorva produse cu diferite elemente de consumuri
deoarece indicatorii respectivi au structură diferită. Neutralizarea
factorului structural se obţine prin recalcularea indicatorului efectiv la
structura bazică. Astfel, recalcularea producţiei globale în structură
bazică se va face în baza relaţiei:
PG rec = å ( PG1 ´ bi 0 ´ p i 0 ) (5)
unde:
PGrec – valoarea recalculată a producţiei globale;
bi0 - ponderea bazică a produsului de tip i în volumul total de
producţie;
pi0 – preţul bazic al produsului de tip i.
41
Aplicarea metodei unice de calcul a indicatorilor care se compară
este o condiţie obligatoare, deoarece, fiind calculaţi în mod diferit,
indicatorii reflectă aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen sau proces şi nu
pot nici de cum să fie comparaţi. Spre exemplu, productivitatea muncii
determinată prin raportarea valorii producţiei obţinute la numărul mediu
anual de lucrători nu poate fi comparată cu productivitatea muncii
calculată prin raportarea volumului de producţie obţinut la timpul de
muncă prestată pentru obţinerea acestuia. De asemenea nu pot fi
comparaţi indicatorii întreprinderilor amplasate în zone climaterice
diferite, de aceea este important să existe compatibilitatea acestora după
factorul climateric. Dacă totuşi e necesar să facem o astfel de compa-
raţie, se determină cota de influenţă a factorului climateric asupra indica-
torului rezultativ şi se deduce din sporul absolut al acestuia.
Respectarea perioadei unice de calcul a indicatorilor care se
compară reprezintă, de asemenea, o condiţie indispensabilă a compa-
raţiei. Nu putem compara, spre exemplu, productivitatea muncii pe an
cu productivitatea pe lună sau trimestru, deoarece o astfel de com-
paraţie nu are nici un sens.
În anumite situaţii comparabilitatea indicatorilor poate fi obţi-
nută, utilizând indicatori relativi în locul indicatorilor absoluţi. Astfel,
dacă în perioada analizată s-au produs schimbări în baza tehnico-
materială a întreprinderii, compararea rezultatelor obţinute va fi mai
relevantă, dacă în locul indicatorilor absoluţi valoarea producţiei
obţinute, profitul brut etc. se vor folosi indicatorii relativi: valoarea
producţiei obţinute la 1 leu de mijloace de producţie, profitul brut
obţinut la 1 leu de active totale etc.
În cadrul întreprinderii se utilizează următoarele tipuri de comparaţie:
- comparaţia în timp, numită şi comparaţie dinamică, care se
efectuează între valoarea efectivă sau de stare a fenomenului şi
valoarea de referinţă, considerată ca bază de comparaţie, în diferite
momente ale evoluţiei;
- comparaţie în spaţiu sau statică, care poate fi efectuată între
rezultatele centrelor de responsabilitate (subdiviziunilor structurale)
din cadrul unei întreprinderi sau între indicatorii diferitor întreprinderi;
- comparaţii mixte, care îmbină ambele criterii menţionate anterior;

42
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit – se realizează prin
contrapunerea datelor efective cu cele planificate, cu normele, standar-
dele în vigoare, cu indicatorii prevăzuţi de clauzele contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special - se consideră alte tipuri de
comparaţie, decât cele prevăzute mai sus. Cele mai frecvente com-
paraţii de acest tip privesc analiza eficienţei diferitor acţiuni prin
compararea variantelor posibile.
În funcţie de scopurile urmărite şi metodologiile aplicate, dis-
tingem analiză comparativă pe verticală, pe orizontală şi de trend.
Analiza comparativă pe orizontală se efectuează pentru
determinarea abaterilor absolute şi relative ale indicatorilor analizaţi
faţă de o mărime bazică (planificată, atinsă în anul precedent etc.).
Cu ajutorul analizei comparative pe verticală se studiază structura
unor fenomene şi procese prin determinarea ponderii elementelor aces-
tora (ponderea stocurilor în activele curente ale întreprinderii, ponderea
venitului de la comercializarea cerealelor în venitul total din vânzări etc.).
Analiza de trend se efectuează în vederea cercetării ritmurilor
de creştere şi de spor absolut a indicatorilor pe un şir de ani faţă de un
nivel bazic şi permite evaluarea tendinţelor evolutive ale acestora.
În funcţie de raportul dintre numărul de obiecte analizate şi
numărul de criterii de comparaţie distingem analiză comparativă
unidimensională şi multidimensională.
În cadrul analizei unidimensionale se compară câţiva indicatori
ai aceluiaşi obiect (subdiviziune, întreprindere), sau se compară două
şi mai multe obiecte după un singur indicator.
Cu ajutorul analizei comparative multidimensionale se contra-
pun rezultatele câtorva obiecte după mai multe criterii (indicatori).
În analiza economică comparaţia, ca metodă de bază sau supli-
mentară, se aplică pentru soluţionarea mai multor sarcini. În conti-
nuare vom enumera situaţiile tipice când se utilizează comparaţia,
evidenţiind şi scopurile urmărite în fiecare din ele:
(1) Comparaţia indicatorilor efectivi cu cei planificaţi - permite
de a aprecia nivelul de îndeplinire a planurilor;
(2) Compararea indicatorilor efectivi cu cei normativi – permite
de a efectua controlul asupra consumurilor, normelor de muncă sau
altor norme prestabilite;
(3) Compararea indicatorilor perioadelor de referinţă cu cei din
43
anii precedenţi – permite de a determina tendinţele în dezvoltarea
obiectului analizat;
(4) Compararea indicatorilor întreprinderii analizate cu cei
obţinuţi de întreprinderile performante – permite de a aprecia compe-
titivitatea întreprinderii, motivează căutarea rezervelor de îmbunătăţire
a rezultatelor;
(5) Compararea indicatorilor întreprinderii analizate cu mări-
mile medii pe ramură – permite de a determina poziţia întreprinderii
pe ramură;
(6) Compararea seriilor dinamice şi paralele – permite de a
stabili interdependenţa indicatorilor. Spre exemplu, prin analiza
concomitentă a dinamicii producţiei globale, valorii medii anuale a
mijloacelor fixe şi randamentului mijloacelor fixe se poate stabili
corelaţia indicatorilor respectivi;
(7) Compararea diferitor variante de decizii manageriale –
permite alegerea variantei optime;
(8) Compararea rezultatelor activităţii până şi după schimbarea
influenţei unui factor – se utilizează pentru aprecierea sensibilităţii
unui fenomen sau proces la acţiunea factorului respectiv;
(9) Compararea ritmurilor de creştere a diferitor indicatori într-
o perioadă de timp – oferă posibilitatea de a studia caracterul acţiunii
legilor economice asupra activităţii întreprinderii;
(10) Compararea ritmului de creştere a aceluiaşi indicator în
diferite perioade de timp - permite de a estima sensibilitatea
indicatorului cercetat la amploarea utilizării resurselor în intervalul
respectiv de timp (oră, schimb, zi de muncă, lună, trimestru, an).

5.2 Diviziunea şi descompunerea rezultatelor


Diviziunea reprezintă o metodă de studiere a realităţilor eco-
nomice prin pătrunderea în structurile acestora. Esenţa diviziunii poate
fi redată astfel: dezmembrarea fenomenului economico-financiar
analizat în părţile sale constitutive, vizându-i latura structurală.
Utilizarea diviziunii în analiza economică extinde sfera de
cercetare la nivelul elementelor componente, permite de a identifica
contribuţia acestora la modificarea totală a fenomenelor studiate.
Drept rezultat se localizează, în timp şi în spaţiu, provenienţa
rezultatelor obţinute, cauzele care le-au determinat.
44
În analiza economică se utilizează mai multe tipuri de diviziune
şi descompunere a rezultatelor:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, prin care se
localizează contribuţia unităţilor de timp în formarea rezultatelor şi se
evidenţiază abaterile de la tendinţa generală de manifestare în timp a
fenomenului. Spre exemplu, prin detalierea ritmicităţii producţiei,
livrărilor, încasărilor băneşti pe zile, decade, luni se pot constata
abaterile de la tendinţele generale a fenomenelor cercetate în vederea
întreprinderii unor acţiuni concrete de înlăturare a devierilor nedorite;
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor, prin
intermediul căreia se semnalează locurile unde efectul obţinut nu
corespunde condiţiilor create şi se cer acţiuni de remediere a situaţiei.
În activitatea practică acest tip de diviziune se utilizează cel mai
frecvent pentru elucidarea contribuţiei subdiviziunilor structurale ale
întreprinderii la modificarea generală a rezultatelor (exemplu: analiza
producţiei obţinute pe secţii);
- descompunerea pe elemente componente permite stabilirea
contribuţiei elementelor fenomenului la formarea şi modificarea
rezultatului total, astfel fiind aprofundate laturile esenţiale ale formării
şi dezvoltării fenomenelor economico-financiare (exemplu: analiza
venitului din vânzări pe produse, analiza costului pe elemente de
consumuri etc.). Această metodă constituie o condiţie pregătitoare
stabilirii legăturilor cauză-efect în evoluţia unui fenomen sau proces;
- diviziunea după relaţiile cauzale dintre factori poate fi
considerată o varietate a tipului precedent, care se realizează prin
aprofundarea descompunerii rezultatului pe factori, ierarhizându-i în
factori de gradul I, de gradul II, III etc. şi evidenţiind legăturile dintre
ei. (figura 5.2.1).
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (F)
se poate prezenta ca o sumă de elemente f1, f2, ….fn. (4,p.62):
n
F = å f i = f1 + f 2 + ..... + f n (6)
i =1

Abaterea absolută totală ( DF ) reprezintă suma algebrică a


abaterilor factorilor:
n
DF = å Df i (7)
i =1

45
Producţia globală

- factorii de gradul I
Numărul mediu scriptic Productivitatea anuală
de salariaţi a muncii

- factorii de gradul II
Numărul de zile Productivitatea
de muncă zilnică a
prestate de un muncii
salariat pe an

- factori de gradul III


Durata zilei Productivitatea
de muncă orară a muncii

Figura 5.2.1 Prezentarea schematică a diviziunii valorii producţiei


agricole globale după relaţiile cauzale dintre factori

Contribuţia relativă (cota parte, Cp) a fiecărui element în


rezultatul total se determină conform relaţiei:
f
C p = i ´ 100 (8)
F

5.3. Seriile de dinamică (cronologice)


În funcţie de scopurile urmărite, în anumite situaţii poate apărea
necesitatea studierii fenomenele si procesele social-economice în
masă de-a lungul diferitelor perioade de timp în vederea examinării
evoluţiei volumului acestora şi al schimbărilor intervenite în structura
lor, a interdependenţelor dintre diferite fenomene etc. Realizarea
acestor sarcini este posibilă, utilizând seriile cronologice.
Seria cronologica, numită şi serie de timp sau serie dinamică
este o reprezentare a evoluţiei unui fenomen sau proces în timp. Ast-
fel, o serie cronologică este constituită dintr-un şir de valori privind
evoluţia unei variabile la anumite momente sau perioade succesive de
timp. Dacă notăm valorile seriei cu y1, y2, y3....yn, iar intervalele de

46
timp cu t=1,2,3....n, putem afirma că valoarea seriei la momentul de
timp t este yt, iar evoluţia caracteristicii y pe perioada [t1, tn] se
ét1, t 2 , t 3,...... t n ù
prezintă astfel: ê ú
ë y1, y 2 , y 3,...... y n û
Seria cronologică este formată din doua şiruri de date paralele,
în primul prezentându-se variaţia caracteristicii de timp, iar în cel de-
al doilea şi variaţia fenomenului sau caracteristicii cercetate, de la o
unitate de timp la alta.
Proprietăţile de bază ale seriei cronologice sunt:
- variabilitatea,
- omogenitatea,
- periodicitatea,
- interdependenţa termenilor prezentaţi.
Variabilitatea termenilor unei serii cronologice se explică prin
faptul că termenii incluşi în ea reprezintă nivele diferite ale fenomenu-
lui cercetat. Diferenţierile între nivelul termenilor în diverse moment
de timp apar ca rezultat al acţiunii diferitor factori şi, cu cât influenţa
factorilor respectivi este mai puternică, cu atât mai mari vor fi şi
diferenţele constatate.
Omogenitatea termenilor se asigură prin includerea în serie a
fenomenelor de acelaşi gen, apărute în rezultatul acţiunii aceloraşi
cauze esenţiale. Totodată, se urmăreşte şi utilizarea aceleiaşi metodo-
logii de calcul şi evaluare a indicatorilor care urmează sa fie analizaţi.
Cu alte cuvinte, la elaborarea şi analiza unei serii cronologice se
verifică dacă datele provin din aceeaşi sursă, au acelaşi grad de
cuprindere a unităţilor, au fost folosite aceleaşi principii şi metode de
calcul. Astfel se asigură compatibilitatea datelor analizate.
Periodicitatea seriei cronologice înseamnă asigurarea conti-
nuităţii datelor din punctul de vedere al variabilei de timp. Variabila
de timp poate fi înregistrată cu periodicităţi diferite, în funcţie de
sarcinile analizei şi condiţiile de desfăşurare a procesului analizat.
Dacă, spre exemplu, se analizează procese ce se derulează continuu şi
ritmic, acestea pot fi urmărite în unităţi de timp reduse (ore, zile,
decade, luni). La analiza fenomenelor şi proceselor cu caracter
sezonier, specifice şi agriculturii, periodizarea seriei se efectuează cu
intervale mai mari, în corespundere cu particularităţile ramurii sau
sectorului cercetat.
47
Interdependenţa termenilor unei serii cronologice apare ca
urmare a respectării principiului unităţii de timp, spaţiu şi structurii
organizatorice. Această unitate se explică prin faptul că indicatorii
expuşi într-o serie cronologică reprezintă valori succesive ale aceloraşi
fenomene înregistrate la nivelul aceluiaşi obiect. Drept urmare, fiecare
din indicatorii cercetaţi depinde într-o oarecare măsura de valoarea
indicatorului precedent ca urmare a faptului ca relaţiile de cauzalitate
se manifesta în condiţii asemănătoare de la o unitate de timp la alta.
Evoluţia fenomenelor şi proceselor economice se poate expune
şi analiza cu ajutorul diferitor tipuri de serii cronologice.
I. În funcţie de modul de exprimare distingem:
a) serii cronologice cu indicatori absoluţi;
b) serii cronologice cu indicatori relativi, exprimaţi în
procente, cu indicarea bazei de comparaţie;
c) serii cu indicatori medii, cu ajutorul cărora se prezintă
evoluţia unor caracteristici calitative ale fenomenelor şi proceselor
studiate (salariului mediu, productivităţii muncii etc.).
II. În raport de momentele sau perioadele la care se referă
datele deosebim:
a) serii cronologice de intervale (serii continue, serii de flux) –
sunt serile în care fiecare caracteristică se referă la un interval de timp
(decadă, lună, trimestru, an etc.). Datele seriilor respective se pot însuma
pentru a determina o mărime totală pe toate perioadele cuprinse în analiză;
b) serii cronologice de momente (serii de stocuri) - sunt seriile
la care fiecare indicator exprimă mărimea caracteristicii la anumite
moment de timp, la care s-au făcut calculele.
La analiza datelor unei serii cronologice se apelează la un
sistem de indicatori, grupaţi astfel:
a) indicatori absoluţi:
- nivelul absolut;
- modificările (abaterile) absolute.
b) indicatori relativi:
- indici de dinamică;
- ritmuri de dinamică;
- valoarea absolută a unui procent din ritmul de dinamică.
c) indicatori medii:
- nivelul mediu;
48
- modificarea medie absolută;
- indicele de dinamică mediu;
- ritmul de dinamică mediu.
Indicatorii seriilor cronologice se pot determina, folosind o bază
fixă, adică un nivel de referinţă neschimbat, sau o bază în lanţ. Baza în
lanţ reprezintă nivelul de referinţă mobil, adică care se deplasează în
timp simultan cu perioada la care se referă indicatorul (de regulă fiind
perioada imediat anterioară) (1,6,9).
Fiecare termen al seriei cronologice reprezintă un indicator de
nivel, iar prin însumarea acestora obţinem mărimea totală a termenilor
pe o anumită perioadă.
Indicatorii modificării absolute pot fi determinaţi în două moduri:
a) modificarea absolută (sporul absolut) cu bază fixă,( ,
care se obţine prin diferenţa dintre nivelul indicatorului din fiecare
perioadă şi nivelul acestuia din perioada de referinţă:
D t = y t - y 1 , (t = 2,3,4,...., n ) (9)
1

unde:
yt – nivelul indicatorului în momentul de timp t;
y1 - nivelul indicatorului în perioada de referinţă .
b) modificarea absolută (sporul absolut) cu bază în lanţ
(glisantă, alunecătoare, mobilă D t ) care se obţine făcând diferenţa
t -1

între nivelul fiecărei perioade şi nivelul perioadei imediat anterioare:


D t = yt - yt -1, (t = 2,3,4,...., n ) (10)
t -1

unde:
yt-1 - nivelul indicatorului în perioada precedentă.
Relaţia care există între aceste două tipuri de modificări se poate
prezenta astfel:
åD t = Dt , (t = 2,3,4,...., n ) (11)
t -1 1

Indicatorii seriei cronologice exprimaţi în mărimi relative exprimă


proporţia nivelului/decalajului care s-a produs într-o anumită perioadă
faţă de nivelul atins în perioada acceptată ca bază de raportare.
Cu ajutorul indicilor de dinamică (ritmul de creştere) se esti-
mează modificarea relativă a indicatorilor de-a lungul timpului. În
funcţie de nivelul de bază menţinut (constant sau variabil) distingem:

49
1. indici de dinamică cu bază fixă (It/1) , care se determină
conform relaţiei:
y
I t = t ´ 100, (t = 2,3,4,...., n ) (12)
1
y1
2. indici de dinamică cu bază în lanţ (It/(t-1)):
yt
I t = ´ 100, (t = 2,3,4,...., n ) (13)
t -1
y t -1
Între indicii cu bază fixă şi cu bază în lanţ există următoarele
relaţii:
- prin înmulţirea indicilor cu bază în lanţ până la un anumit
moment sau interval se obţine indicele cu bază fixă al momentului sau
intervalului respectiv:
PI t = I t (t = 2,3,4,...., n ) (14)
t -1 1

- prin împărţiri succesive ale indicilor cu bază fixă se obţin


indicii cu bază în lanţ:
I t : I t -1 = I t (t = 2,3,4,...., n ) (15)
1 1 t -1

Ritmul de dinamică (ritmul sporului absolut) exprimă, în


mărimi relative, sporul sau diminuarea indicatorului în fiecare
perioadă faţă de nivelul considerat bază de raportare.
În dependenţă de baza de raportare, se calculează:
a) ritmul dinamicii cu bază fixă (Rt/1):
y - y1
Rt = t ´ 100 (t = 2,3,4,...., n ) (16)
1
y1
sau
Dt
Rt = 1
´ 100 (17)
1
y1
sau
Rt = I t - 1 (18)
1 1

şi indică cu cât la sută s-a modificat nivelul variabilei analizate


în intervalul de timp examinat.
b) ritmul dinamicii cu bază în lanţ (Rt/(t-1) se determină ca
raport procentual între modificarea cu bază în lanţ a indicatorului în
fiecare an (decadă, lună etc.) şi nivelul perioadei precedente:
y - y t -1
Rt = t ´ 100 (t = 2,3,4,...., n ) (19)
t -1
y t -1

50
sau
D t

R t = t -1
´ 100 (20)
t -1
y t -1
sau
R t =I t -1 (21)
t -1 t -1

Valoarea absolută a unui procent din ritmul de dinamică se


obţine atât cu bază fixă, cât şi cu bază în lanţ.
Pentru determinarea valorii absolute a unui procent din ritmul
de dinamică cu bază fixă (At/1)se foloseşte relaţia:
Dt
yt - y1 y
At = 1
=
yt - y1
= 1 (22)
1 Rt ´ 100 100
1 y1
Valoarea absolută a unui procent din ritmul de dinamică cu bază
fixă este aceeaşi pentru orice perioadă, deoarece baza rămâne aceeaşi
pentru toată perioada pe care se efectuează analiza.
Valoarea absolută a unui procent din ritmul de dinamică cu bază
în lanţ (At/(t-1)) se obţine prin raportarea modificării absolute cu bază în
lanţ a indicatorilor analizaţi la ritmul dinamicii cu bază în lanţ
exprimat în procente:
D t
yt - y t -1 y
At = t -1
=
y t - y t -1
= t -1 (23)
R 100
t -1 t
´ 100
t -1 y t -1
Indicatorii medii ai seriei cronologice exprimă nivelul mediu al
unei caracteristici sau creşterea medie a acesteia în perioada analizată.
Nivelul mediu al unei caracteristici ( y )se determină în baza relaţiei:
y=
åy t
(24)
n
Acest indicator reprezintă o valoare de mijloc pentru seriile de
intervale.
În cazul prezentării datelor sub formă de serii de momente,
pentru determinarea nivelului mediu se apelează la media cronologică
simplă sau ponderată.
Dacă datele sunt situate la intervale de timp egale, nivelul
mediu al seriei respective (y cr ) se calculează ca medie cronologică
simplă pe baza relaţiei:

51
y1 + y 2 y 2 + y 3 y + yn y1 y
+ + K + n -1 + y 2 + K + y n -1 + n
y cr = 2 2 2 = 2 2 (25)
n-2 n -1
În cazurile când seria cronologică conţine valori ale caracte-
risticii aflate la intervale inegale, se utilizează media cronologică
ponderată:
t1 t +t t
y1 ´ + y 2 ´ 1 2 + K + y n ´ n -1
y cr = 2 2 2 (26)
t1 t1 + t 2 t n-1
+ +K+
2 2 2
Modificarea medie absolută se determină din modificările
absolute ale datelor seriei cu bază în lanţ prin relaţia:

å D t
y t - y1
(27)
D= t -1
= ,
n -1 n -1
unde (n-1) reprezintă numărul modificărilor absolute cu bază în
lanţ.
Indicele mediu de dinamică ( se determină în situaţiile, când
indicii cu bază în lanţ au valori aproximativ egale, în baza relaţiei:
yn
I = n -1 PI t = n -1 (28)
t -1
y1
Ritmul mediu de dinamică exprimă creşterea exprimată în
procente a indicatorului de la o perioadă la alta:
I = (I ´ 100) - 100 (29)

5.4 Metoda grupărilor


În procesul de analiză gruparea are un rol esenţial în fixarea rapor-
turilor de dependenţă cauzală. Gruparea reprezintă o metodă de cerce-
tare care presupune separarea colectivităţii studiate în grupe omogene
de unităţi, după una sau mai multe caracteristici. O grupă omogenă
conţine un ansamblu de unităţi care au cel puţin o proprietate comună.
Dacă în statistică gruparea serveşte la generalizarea şi tipizarea
fenomenelor, rolul grupării în analiză este de a explica esenţa mări-
milor medii, a identifica legăturile reciproce între indicatorii studiaţi.
Chiar dacă prin grupare se pierde o parte din informaţia iniţială, ea are
avantajul de a înlesni cunoaşterea proprietăţilor esenţiale ale colectivi-
tăţii şi a înţelege mai bine legăturile dintre caracteristicile utilizate.

52
Există numeroase tipuri de grupări, diferenţiate după anumite
criterii.
I. În funcţie de sarcinile cercetării deosebim grupări tipolo-
gice, structurale şi analitice.
Grupările tipologice permit separarea colectivităţii după tipu-
rile/formele la care se referă elementele ei. Spre exemplu: gruparea
populaţiei după genul activităţii, gruparea întreprinderilor agricole
după dimensiuni în întreprinderi mici, medii şi mari etc.
Grupările structurale se utilizează pentru a identifica construc-
ţia interioară a colectivităţii, corelaţia elementelor ei. De exemplu:
gruparea personalului întreprinderii pe profesii, vechimea în muncă,
vârstă, sex, gruparea întreprinderilor din cadrul unei ramuri după
numărul de angajaţi etc.
Grupările analitice servesc la determinarea legăturilor dintre
doi şi mai muţi indicatori care caracterizează colectivitatea studiată.
Unul din indicatorii menţionaţi va fi rezultativ, iar ceilalţi factoriali.
Gruparea analitică permite de a estima puterea legăturii dintre factori.
II. În funcţie de complexitatea elaborării (numărul caracteris-
ticilor) deosebim grupări simple şi grupări combinate.
Grupările simple se realizează după o singură caracteristică.
Grupările combinate vizează concomitent două şi mai multe
caracteristici de grupare şi se realizează pe etape: o mulţime se
împarte după un criteriu, apoi fiecare grupă obţinută se împarte în
subgrupe după un alt criteriu, subgrupele urmând să fie divizate după
a treia caracteristică etc.
III. După conţinutul caracteristicii deosebim grupări crono-
logice, teritoriale şi atributive.
Grupările cronologice oglindesc variaţia în timp a fenomenului
analizat. Mărimea intervalului de grupare se stabileşte, reieşind din
scopurile analizei. De exemplu: gruparea pe zile a producţiei obţinute
în cadrul unei subdiviziuni a întreprinderii, gruparea pe luni a
cheltuielilor generale şi administrative ale întreprinderii etc.
Cu ajutorul grupărilor teritoriale se elucidează variaţia în spaţiu
a unităţilor colectivităţii. Exemplu: gruparea producţiei vegetale pe
raioanele administrative, gruparea producţiei industriale pe oraşe etc.
Gruparea atributivă se poate realiza în două variante:

53
a) caracteristica de grupare fiind exprimată în cuvinte: gru-
parea salariaţilor întreprinderii pe profesii, gruparea întreprinderilor
agricole pe specializări etc.;
b) caracteristica de grupare fiind exprimată numeric: gruparea în-
treprinderilor după volumul vânzărilor, gruparea salariaţilor pe vârste etc.
IV. După modul de variaţie a caracteristicii se disting grupări
pe variante şi grupări pe intervale de variaţie.
Grupările pe variante pot fi efectuate atunci, când elementele
fiecărei grupe corespund exact valorii luate ca caracteristică de grupare.
Spre exemplu, gruparea întreprinderilor agricole după forma organiza-
torico-juridică presupune încadrarea în fiecare grupă doar a întreprin-
derilor cu o formă sau alta: S.R.L.-uri, cooperative agricole etc.
Gruparea pe intervale de variaţie se efectuează în cazurile când
elementele colectivităţii au valori individuale diferite, iar fiecare grupă
constituită include acele elemente, pentru care valoarea caracteristicii
se încadrează într-un anumit interval.
Intervalele de variaţie, la rândul său, pot fi de mărimi egale şi
de mărimi inegale. Se apelează la intervalele de variaţie de mărimi
inegale atunci, când valorile individuale ale elementelor colectivităţii
sunt neuniforme sau un segment al colectivităţii cercetate prezintă un
interes deosebit şi necesită o analiză mai detaliată.
Precizarea numărului de grupe şi stabilirea corectă a mărimii
intervalului de grupare reprezintă probleme majore ale grupării. În special
este important să se optimizeze numărul de grupe. Dacă se formează prea
multe grupe, ca urmare a fărâmiţării excesive a colectivităţii este dificilă
stabilirea unor trăsături esenţiale ale elementelor fiecărei grupe. În acelaşi
timp, formarea unui număr prea mic de grupe conduce la ignorarea unor
deosebiri calitative din cadrul colectivităţii şi, respectiv, la elaborarea
unor concluzii şi raţionamente neexacte în rezultatul analizei.
La gruparea pe intervale egale se îndeplinesc următoarele operaţiuni:
· precizarea caracteristicilor de grupare;
· stabilirea limitelor superioare şi inferioare ale intervalelor de
grupare;
· determinarea amplitudinii variaţiei;
· calcularea mărimii intervalului de grupare;
· constatarea numărului de unităţi care se includ în fiecare interval.

54
Amplitudinea variaţiei reprezintă diferenţa dintre valoarea
maximă şi valoarea minimă înregistrată de caracteristica respectivă:
A = x max - x min (30)
unde:
A - amplitudinea variaţiei;
Xmax – valoarea maximă a caracteristicii;
Xmin - valoarea minimă a caracteristicii.
Mărimea intervalului de grupare se calculează prin raportul
dintre amplitudinea variaţiei şi numărul de grupe stabilit:
A x - x min
h = = max (31)
k k
unde:
h – mărimea intervalului de grupare;
k – numărul de grupe ales.
La gruparea elementelor colectivităţilor de dimensiuni mari,
mărimea intervalului de grupare poate fi calculată, utilizând formula
lui Sturges:
x max - x min
h= (32)
1 + 3,322 ´ lg n
unde lgn – logaritmul zecimal din numărul unităţilor colecti-
vităţii analizate.
Intervalele de grupare se definesc în funcţie de limitele infe-
rioare şi superioare. Astfel, primul interval de grupare se obţine prin
adăugarea mărimii intervalului de grupare la valoarea minimă a
caracteristicii. Acţiunile ulterioare depind de tipul variaţiei. Dacă
efectuăm o grupare cu variaţie continuă, limita superioară a primului
interval devine limita inferioară a celui de-al doilea interval. Prin
adăugarea mărimii intervalului la limita inferioară a intervalului al
doilea obţinem limita superioară a acestui interval, care devine
concomitent limita inferioară pentru al treilea interval ş.a.m.d.
La elaborarea grupărilor cu variaţie discretă, limita superioară a
unui interval se diferenţiază de limita inferioară a intervalului care
urmează.
Spre exemplu, intervalele de grupare cu variaţie continuă a unită-
ţilor agricole după suprafaţa terenului agricol deţinut pot avea următorul
aspect: 500-600 ha; 600-700 ha; 700-800 ha etc. Valorile situate la
hotarul dintre intervalele stabilite se includ doar într-un interval.

55
În cazul grupării cu variaţie discretă intervalele se pot prezintă
astfel: 500-599 ha; 600-699 ha; 700-799 ha etc.
În cazurile când valorile extreme ale caracteristicilor sunt foarte
îndepărtate de restul valorilor, acestea pot fi omise, iar primul şi
ultimul interval devin intervale deschise. Se recomandă ca limitele de
interval să fie exprimate prin numere întregi.
La gruparea pe intervale neegale se apelează la cercetarea unor
colectivităţi de dimensiuni mari, cu structură neomogenă. O varietate
a grupării cu intervale inegale este gruparea tipologică, prin care se
pun în evidenţă anumite tipuri calitative reprezentative ale colecti-
vităţii. Gruparea tipologică se efectuează în următoarea succesiune:
1. Se efectuează o grupare mai detaliată a colectivităţii pe
intervale egale.
2. Intervalele se reunesc în funcţie de criteriul ales.
În continuare se expun modalităţile de grupare pe intervale
egale şi inegale a datelor care relevă cantitatea de mere culese (kg) de
către 50 pomicultori pe perioada efectuării lucrării respective: 9375,
6703, 8562, 8710, 6893, 7150, 9200, 7250, 6551, 7410, 7490, 6571,
8565, 8955, 7710, 8485, 8300, 7850, 9150, 7053, 7312, 7319, 8055,
8065, 8432, 9450, 9550, 8910, 7552, 7562, 7610, 7575, 8800, 9000,
8433, 7550, 6555, 6850, 6082, 6240, 9050, 7445, 8050, 7000, 6050,
6052, 6056, 6080, 6350, 8750.
Pentru a efectua gruparea datelor prezentate mai sus pe intervale
egale, se efectuează următoarele operaţiuni:
1. Se identifică valoarea minimă şi maximă a caracteristicii:
valoarea minimă – 6050 kg; valoarea maximă - 9550 kg.
2. Se determină amplitudinea variaţiei:
9550-6050=3500kg
3. Având în vedere amplitudinea variaţiei şi în funcţie de
faptul câte grupe urmează să se formeze (să admitem 7 grupe), se
calculează mărimea intervalului de grupare:
3500
h= = 500kg
7
4. Se efectuează gruparea datelor prin folosirea intervalelor de
variaţie discrete (tabelul 5.4.1).

56
Tabelul 5.4.1 Gruparea pomicultorilor după cantitatea de
producţie recoltată
cu intervale egale
Grupe de pomicultori în funcţie Numărul de Cantitatea totală de
de cantitatea de producţie pomicultori în fiecare producţie pe grupă,
recoltată, exprimată în kg grupă, pers kg
A 1 2
6050 - 6549 7 42910
6550 - 7049 7 47123
7050 - 7549 8 58429
7550 - 8049 7 53409
8050 - 8549 7 57820
8550 - 9049 8 70252
9050 – 9550 6 55775
Total 50 385718

Pentru efectuarea grupării colectivităţii pe intervale inegale,


iniţial se definitivează scopul grupării. Să admitem că e necesar să
evidenţiem grupele cu productivitate mică, medie şi mare a muncii.
Pentru soluţionarea acestei probleme se parcurg etapele:
1. Se determină tipul mediu prin reunirea intervalului de mij-
loc (7550-8049) cu două intervale alăturate (7050-7549; 8050-8549).
2. Se prezintă gruparea nou obţinută (tabelul 5.4.2).
Tabelul 5.4.2 Gruparea pomicultorilor după cantitatea de
producţie recoltată
cu intervale inegale
Tipul de Grupe de pomicultori în funcţie Numărul de Cantitatea totală
productivitate de cantitatea de producţie pomicultori pe de producţie pe
recoltată, exprimată în kg fiecare grupă, pers. grupă, kg
A 1 2 3
- mică 6050 - 7049 14 90033
- medie 7050 - 8549 22 169658
- mare 8550 - 9550 14 126027
Total - 50 385718

În funcţie de sarcinile analizei, sistematizarea unei colectivităţi


pe grupe este urmată de determinarea indicatorii medii pe grupe după
parametrii de grup şi factoriali, analiza mărimilor medii obţinute,
elucidarea corelaţiei factorilor şi a direcţiilor de influenţă a acestora
asupra indicatorilor rezultativi.

57
5.5 Metoda balanţieră
Metoda balanţieră se foloseşte cu precădere la elaborarea
programelor privind activitatea curentă şi de perspectivă a întreprinderii,
urmărindu-se asigurarea unei proporţii, a unui echilibru între resurse şi
necesităţi. Spre exemplu, la proiectarea asigurării întreprinderii cu re-
surse de muncă se elaborează balanţa în care, pe de o parte, se indică
necesitatea întreprinderii în resurse de muncă, iar pe de alta – disponi-
bilitatea. După un principiu analogic se elaborează balanţa furajeră, ba-
lanţa consumurilor materiale, veniturilor şi cheltuielilor etc.
În analiza economică metoda balanţieră se utilizează atât la
etapa pregătirii informaţiei, cât şi nemijlocit la cuantificarea influenţei
factorilor în situaţiile când între elementele fenomenului studiat sunt
relaţii de tip determinist sub forma sumei şi/sau a diferenţei.
Legăturile balanţiere reflectă cantitativ interdependenţa elemen-
telor fenomenului. Prin analiza lor se pun în evidenţă cauzele care au
determinat modificarea fenomenului. Modelul analitic de exprimare a
relaţiei de tip balanţier este următorul:
R=a+b-c (33)
Respectiv: valorile bazică şi efectivă a fenomenului R se
prezintă astfel:
R0 = a0 + b0 - c0 (34)
R1 = a1 + b1 - c1 (35)
Modificarea absolută a fenomenului reprezintă diferenţa dintre
valoarea efectivă şi cea bazică:
DR = R1 - R0 (36)
Influenţa modificării factorilor a, b şi c asupra indicatorului
rezultativ se stabilesc ca diferenţă, ţinând cont de semnul algebric pe
care îl au în formula care modelează dependenţa factorială (+ sau -).
DRa = a1 - a0 (37)
DRb = b1 - b0 (38)
DRc = -(c1 - c0 ) (39)
După cum am menţionat mai sus, aria de utilizare a metodei
balanţiere este destul de mare. Astfel, metoda balanţieră se utilizează
pentru controlul datelor iniţiale, în baza cărora se efectuează analiza,
precum şi pentru controlul corectitudinii calculelor analitice. Spre
58
exemplu: rezultatul a crescut cu 5 unităţi, fiind influenţat de 2 factori:
a şi b. Influenţa factorului a a fost de (+3) unităţi, influenţa factorului
b - de (+2) unităţi. Sumând aceste două influenţe (2+3), trebuie să
obţinem variaţia totală a rezultatului.
Metoda balanţieră mai poate fi folosită în scopul de a verifica
dacă a fost exprimată corect egalitatea a două grupe de indicatori. Spre
exemplu, balanţa de mărfuri poate fi prezentată conform relaţiei:
Ri + I= C+S+Rs (40)
unde:
Ri - rezerva de mărfuri la începutul perioadei;
I - intrările de mărfuri;
C- cantitatea de marfă comercializată;
S – cantitatea de marfă folosită în alte direcţii;
Rs – rezerva de marfă la sfârşitul perioadei.
În anumite situaţii metoda balanţieră poate fi folosită la deter-
minarea influenţei anumitor factori asupra sporului indicatorului
rezultativ. Spre exemplu, dacă din 3 factori se cunoaşte doar influenţa
a doi factori, influenţa celui de-al treilea se determină prin scădere:
sporul total al indicatorului rezultativ – influenţa primilor doi factori.

5.6 Reprezentarea informaţiei în tabele


Tabelul reprezintă un ansamblu de judecăţi referitoare la feno-
menele şi procesele studiate, prezentat într-o formă succintă, în cu-
vinte şi expresii numerice.
Tabelele au o serie de avantaje faţă de prezentarea textuală a
informaţiei, şi anume:
· indicatorii se prezintă în succesiune logică şi ocupă mai puţin
spaţiu;
· informaţia expusă în tabel poate fi sesizată ca un ansamblu coerent;
· tabelul înlesneşte urmărirea corelaţiei indicatorilor;
· efectele cognitive se obţin mai uşor.
Orice tabel conţine o serie de elemente de conţinut şi formă. La ele-
mentele de conţinut se referă subiectul şi predicatul tabelului. Subiectul ta-
belului redă într-o formă concisă colectivitatea şi părţile sale componente la
care se referă datele prezentate şi se înscrie în capetele rândurilor tabelului.

59
Predicatul tabelului (titulatura coloanelor) reprezintă o totalitate
de aspecte cantitative care se referă la colectivitatea cercetată (ce se
spune despre subiect?).
Elementele de formă ale tabelului se regăsesc în macheta acestuia,
formată din titlul general, titlurile interioare, reţeaua, unitatea de mă-
sură, sursa de date şi notele explicative. În titlul general într-o manieră
clară şi concisă se face referire la relaţiile cantitative prezentate în legă-
tură cu subiectul. Titlurile interioare se referă la elemente ale subiectului
sau predicatului şi se indică, respectiv, în capătul rândurilor sau
coloanelor. Reţeaua este formată din linii paralele verticale şi orizontale
care formează rubricile, în care se înscriu datele textuale şi numerice.
Unitatea de măsură se înscrie distinct pentru fiecare caracte-
ristică în coloana respectivă sau, dacă este comună tuturor datelor, se
trece deasupra tabelului, în dreapta.
Sursa de date este importantă pentru specificarea provenienţei
datelor.
Notele explicative au menirea de a preciza modalitatea de
prelucrare a datelor trecute în tabel sau noţiunile mai puţin cunoscute.
Tabelele sunt foarte variate. Astfel, la înregistrarea datelor pri-
mare pentru analiză se folosesc tabelele descriptive, numite şi enume-
rative sau simple. Tabelele simple se întocmesc în baza unei centralizări
simple a datelor şi prezintă o serie de indicatori ordonaţi din punct de
vedere cronologic, teritorial, organizatoric ş.a. (exemplu: tabelul 5.6.1).
Tabelul 5.6.1 Structura fondului funciar al Republicii
Moldova pe categorii de folosinţă
Categorii de destinaţie a terenurilor Ponderea, %
1 2
Terenuri cu destinaţie agricolă 59,3
Terenurile localităţilor 9,20
Terenurile destinate industriei, transporturilor şi cu altă destinaţie 1,74
Terenurile destinate protecţiei naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţilor
0,12
recreative,cu valoare istorico-culturală, zonele suburbane şi zonele verzi
Terenurile fondului silvic 13,32
Terenurile fondului apelor 2,57
Terenurile fondului de rezervă 13,78
Total terenuri 100
Sursă: Anuarul statistic al Republicii Moldova 2011. Biroul Naţional de
statistică, Chişinău, 2011

60
La etapa de prelucrare a datelor se utilizează tabele de pre-
lucrare sau de lucru.
În analiză deseori se utilizează tabele care conţin date rezultate
din grupări. În funcţie de numărul de caracteristici care au stat la baza
grupării datelor se întocmesc tabele pe grupe, tabele combinate,
tabele cu dublă intrare, tabele de asociaţie etc.
Tabelele pe grupe rezultă în urma unor grupări simple (elabo-
rate în baza unei singure caracteristici de grupare). În aceste tabele se
pot introduce şi alte caracteristici dependente de caracteristica de
grupare. Spre exemplu, în tabelul 5.4.1 se prezintă gruparea pomi-
cultorilor după cantitatea de producţie recoltată de fiecare pe perioada
efectuării lucrării (aceasta fiind caracteristica de grupare), dar
concomitent se indică şi caracteristica dependentă de caracteristica de
grupare – cantitatea de producţie totală recoltată pe fiecare grupă.
Tabelele combinate reflectă o grupare a datelor după cel puţin
două caracteristici. Astfel, în tabelul 5.6.2 se prezintă gruparea
populaţiei Republicii Moldova pe medii şi activităţi, adică folosind
două caracteristici de grupare.
Tabelul 5.6.2 Gruparea populaţiei ocupate a Republicii
Moldova pe medii şi activităţi
Grupe de Subgrupe de populaţie pe activităţi Numărul de persoane
populaţie ocupate pe grupe şi
pe medii subgrupe, mii pers.
A 1 2
Populaţie Agricultură, economia vânatului, silvicultură şi pescuit 18,9
ocupată Industrie 91,0
în Construcţii 35,7
mediul Comerţ; hoteluri şi restaurante 155,2
urban Transporturi şi comunicaţii 44,4
Administraţie publică, învăţământ, ocrotirea sănătăţii 124,1
şi asistenţă socială
Alte tipuri de activităţi 69,1
Total populaţie ocupată în mediul urban 538,3
Populaţie Agricultură, economia vânatului, silvicultură şi pescuit 295,8
ocupată Industrie 54,8
în Construcţii 31,8
mediul Comerţ; hoteluri şi restaurante 58,2
rural Transporturi şi comunicaţii 19,3
Administraţie publică, învăţământ, ocrotirea sănătăţii 126,6
şi asistenţă socială

61
Alte tipuri de activităţi 18,5
Total populaţie ocupată în mediul rural 605,0
Total populaţie ocupată 1143,3
Sursă: Forţa de muncă în Republica Moldova. Ocupare şi şomaj, 2011.
Biroul Naţional de statistică, Chişinău, 2011
Tabelul cu dublă intrare este o variantă a tabelului combinat şi
prezintă grupe formate după variaţia simultană a două caracteristici
(tabelul 5.6.3).
Tabelul 5.6.3 Gruparea populaţiei ocupate a Republicii
Moldova pe medii şi grupe de vârstă
Mii persoane
Grupe de vârstă
Specificare Total 15-24 25-34 35-44 45-54 55-64 65 ani şi
ani ani ani ani ani peste
A 1 2 3 4 5 6 7
Total 1143,4 117,8 275,8 262,8 311,1 153,4 22,5
Urban 538,3 52,6 156,0 116,3 137,9 67,3 8,1
Rural 605,0 65,2 119,8 146,5 173,1 86,1 14,4
Sursă: Forţa de muncă în Republica Moldova. Ocupare şi şomaj, 2011. Biroul
Naţional de statistică, Chişinău, 2011

Dacă între caracteristicile în baza cărora s-a efectuat gruparea


datelor prezentate în tabel există dependenţă, tabelul obţinut poartă
denumirea de tabel de corelaţie.
O formă particulară a tabelului cu dublă intrare este tabelul de
asociere care se utilizează în cazul caracteristicilor alternative, adică a
unor variabile care nu admit decât două forme de manifestare (spre
exemplu, gruparea populaţiei pe medii, cu indicarea concomitentă a
numărului de femei şi bărbaţi în cadrul fiecărui mediu).
După conţinutul analitic se disting tabele ce reflectă:
· caracteristica obiectului după anumite semne;
· modalitatea de calculare a indicatorilor;
· evoluţia unor indicatori;
· nivelul de îndeplinire a planurilor, programelor de
activitate;
· corelaţia indicatorilor;
· schimbările în structura unor indicatori;

62
· rezultatele calculării influenţei factorilor asupra unui
indicator rezultativ;
· rezultatele estimării rezervelor;
· rezultatele cumulative ale analizei.

5.7 Reprezentarea grafică a informaţiei


Fără a diminua semnificaţia tabelelor, utilizarea repetată a
acestora conduce la apariţia oboselii şi dificultăţilor la perceperea
mesajului informativ. În acest context vom menţiona contribuţia lui
William Plyfaircel în construirea primelor grafice moderne în sec.
XVIII. Plyfaircel afirma că cu ajutorul graficelor doar în cinci minute
poate fi imprimat în memorie un volum de informaţie, studiul căruia
în baza tabelelor ar necesita zile întregi. Graficele nu doar facilitează
înţelegerea şi memorarea informaţiei, dar şi stimulează formularea
unor ipoteze cu privire la legităţile specifice ale obiectului cercetării,
conexiunile cu alte obiecte şi fenomene, tendinţele posibile pe viitor
etc. Astfel distingem valoarea ilustrativă şi analitică a acestora.
Graficul este o imagine spaţială, cu caracter convenţional care,
prin diverse mijloace plastice de reprezentare, reliefează ceea ce este
esenţial, caracteristic pentru obiectul cercetării. În temeiul acestui fapt se
consideră că un grafic simplu valorează mai mult decât o expunere vastă.
În analiza economică graficele se pot utiliza în următoarele scopuri:
· interpretarea vizuală a raportului de mărime dintre doi şi
mai mulţi indicatori;
· interpretarea structurii şi schimbărilor structurale în aspect
cronologic sau teritorial;
· interpretarea interdependenţelor dintre două şi mai multe
variabile;
· interpretarea tendinţelor de dezvoltare în dinamică a unor
fenomene şi procese economice etc.
Elementele unei reprezentări grafice sunt: titlul, reţeaua, scara
de reprezentare, legenda, graficul propriu-zis, sursa datelor, notele
explicative.

63
În titlu într-o manieră clară şi concisă se indică la ce se referă
reprezentarea, specificând locul şi perioada pentru care sunt redaţi
indicatorii expuşi.
Reţeaua graficului constă din linii paralele, orizontale, verticale,
oblice, cercuri sau sectoare de cerc care servesc la plasarea corectă a
punctelor, figurilor, simbolurilor etc.
Scara de reprezentare este elementul care stabileşte relaţia
dintre unitatea grafică de măsură şi unitatea de măsură a caracteristicii
(exemplu: 1 cm=1 mie lei).
Legenda conţine explicaţii privind simbolurile utilizate în grafic.
Graficul propriu-zis reprezintă o mulţime de puncte, linii, figuri
geometrice, simboluri etc. Alegerea tipului de grafic se face în funcţie
de datele de care se dispune şi scopul cercetării.
Sursa datelor se trece sub grafic şi conţine precizări referitor la
provenienţa datelor.
În funcţie de particularităţile obiectului reprezentării grafice,
datele disponibile şi intenţiile analistului se construiesc diverse tipuri
de grafice. Astfel am putea menţiona o mare varietate de diagrame la
care se apelează la anumite etape ale analizei, acesteia fiind diferite
atât după formă, cât şi după conţinut.
După formă se disting:
· diagrame liniare;
· diagrame prin benzi şi coloane;
· diagrame de tip „cilindru”;
· diagrame de tip „con”;
· diagrame de tip „cerc”;
· diagrame de tip „inel” etc.
După conţinut diagramele pot fi clasificate astfel:
· diagrame comparative;
· diagrame structurale;
· diagrame de dinamică;
· diagrame de legătură (corelaţie);
· diagrame de control etc.
Diagramele comparative se utilizează pentru prezentarea
raportului dintre două şi mai multe obiecte în funcţie de un oarecare

64
indicator. Cel mai frecvent diagramele comparative îmbracă forma
diagramelor prin coloane (figura 5.7.1) şi prin benzi (figura 5.7.2).

Figura 5.7.1 Obţinerea producţiei Figura 5.7.2 Obţinerea producţiei


globale de către întreprinderile A,B,C în globale de către întreprinderile A,B,C în
anul 2011 (diagramă prin coloane) anul 2011 (diagramă prin benzi)

Diagramele structurale reflectă structura unor colectivităţi


evidenţiind raportul care există între părţile componente ale acesteia şi
întreaga colectivitate. Cele mai relevante diagrame de structură sunt
cele de tip „cerc” (figura 5.7.3) şi de tip „inel” (figura 5.7.4).

Figura 5.7.3 Structura personalului Figura 5.7.4 Structura personalului


întreprinderii A la 1.01.2012 (diagramă întreprinderii A la 1.01.2012 (diagramă
de tip „cerc”) de tip „inel”)

Pentru a reflecta concomitent şi mărimea, şi structura unui


fenomen se utilizează, de regulă, diagramele prin coloane sau benzi cu
cumulare (figurile 5.7.5, 5.7.6).

65
Diagramele de dinamică se utilizează la prezentarea evoluţiei în
timp a fenomenului cercetat. Cel mai frecvent ele îmbracă forma unor
grafice liniare (figura 5.7.7) sau punctate (figura 5.7.8).

Figura 5.7.5 Componenţa consumurilor Figura 5.7.6 Componenţa consumurilor


totale pentru obţinerea grâului de totale pentru obţinerea grâului de
toamnă constatate în subdiviziunile toamnă constatate în subdiviziunile
structurale A şi B în anul 2011 structurale A şi B în anul 2011
(diagramă prin coloane cu cumulare) (diagramă prin benzi cu cumulare)

Figura 5.7.7 Dinamica producţiei Figura 5.7.8 Dinamica producţiei obţinute


obţinute de întreprinderea A pe de întreprinderea A pe parcursul anului
parcursul anului 2011 (grafic liniar) 2011 (grafic punctat)

Cu ajutorul graficelor liniare poate fi prezentată şi corelaţia


indicatorilor. În astfel de grafice, numite grafice de legătură sau de
corelaţie, pe axa X se indică mărimile indicatorului factorial, iar pe axa Y
mărimile respective ale indicatorului rezultativ. Drept urmare se sesi-
zează lesne sensibilitatea rezultatului la variaţiile factorului analizat.
Exemple relevante ale graficelor de corelaţie sunt curba cererii şi ofertei.
Prezentându-le separat, se elucidează variaţia cererii şi ofertei la oscila-
ţiile de preţ. Prin prezentare concomitentă a curbei cererii şi ofertei (în
acelaşi grafic) devine posibilă reliefarea corelaţiei dintre cerere şi ofertă.
66
Graficele de control îşi găsesc utilitatea în analiză la aprecierea
nivelului de îndeplinire a planurilor şi programelor de activitate. În
acest caz de regulă se apelează la graficele liniare în care se prezintă
concomitent indicatorii planificaţi şi efectivi pe o anumită perioadă
(figura 5.7.9).

Figura 5.7.9 Nivelul de îndeplinire a planului de producere de către


întreprinderea A în semestrul I al anului 2012 (grafic de control)

Tehnologiile actuale de prelucrare automatizată a informaţiei


înlesnesc procesul de construire a graficelor şi contribuie substanţial la
sporirea calităţii acestora. În aceste condiţii sarcinile de bază ale
analistului constau în selectarea formei optime a graficului, formă care
să asigure realizarea la cel mai înalt nivel a obiectivelor analizei.

Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa comparaţiei.
2. Descrieţi metodele de asigurare a comparabilităţii datelor.
3. Ce tipuri de comparaţie se utilizează în analiza economică?
4. Cum poate fi definită diviziunea?
5. La ce feluri de diviziune se apelează în analiza economică?
6. Redaţi esenţa seriei cronologice.
7. Elucidaţi proprietăţile de bază ale seriei cronologice.
8. Cum se clasifică seriile cronologice în funcţie de modul de exprimare?
9. Cum se clasifică seriile cronologice după momentele sau perioadele la care se referă?
10. Expuneţi şi caracterizaţi indicatorii, cu ajutorul cărora se efectuează analiza seriei
cronologice.
11. Cum poate fi redată esenţa grupării ca metodă de cercetare?
12. Cum se clasifică grupările în funcţie de sarcinile cercetării?
67
13. Cum se clasifică grupările în funcţie de complexitatea elaborării?
14. Cum se clasifică grupările după conţinutul caracteristicii?
15. Cum se clasifică grupările după modul de variaţie a caracteristicii?
16. Redaţi modalitatea de determinare a amplitudinii variaţiei şi mărimii intervalului
de grupare.
17. În ce situaţii se aplică metoda balanţieră de analiză?
18. Explicaţi modalitatea de cuantificare a influenţei factorilor asupra indicatorului
rezultativ prin metoda balanţieră.
19. Definiţi tabelul.
20. Enumeraţi avantajele tabelelor faţă de prezentarea textuală a informaţiei.
21. Ce elemente trebuie să conţină un tabel?
22. Cum se numesc tabelele utilizate în analiză pentru prezentarea datelor primare?
23. Cum se numesc tabelele care se elaborează la etapa prelucrării datelor?
24. Cum se clasifică tabelele care conţin datele obţinute în rezultatul grupărilor?
25. Cum se clasifică tabelele după conţinutul analitic?
26. Cum poate fi definit graficul?
27. În ce scopuri se utilizează graficele în analiza economică?
28. Precizaţi elementele graficului.
29. Cum se clasifică diagramele după formă?
30. Cum se clasifică diagramele după conţinut?

Bibliografie
1. BARON, T.; ANGHELACHE, C.; ŢIŢAN, E. Statistica. Bucureşti: Editura
Economică, 1996. 279 p. ISBN 973-9198-49-X
2. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
3. GHEORGHIU, A. Analiza economico - financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
4. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
5. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
6. ISAIC-MANIU, A; MITRUT, C.; VOINEAGU, V. Statistica generală. Accesibil
pe Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
8. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
9. TIMOFTI, E. Statistică. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: UASM, 2010. 283 p. ISBN
978-9975-64-198-2.
10. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
11. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

68
Capitolul VI. Aspecte metodologice ale analizei factoriale

6.1 Esenţa, tipurile şi sarcinile analizei factoriale


Este cert faptul că toate procesele şi fenomenele economice se află în
relaţii de interdependenţă. Astfel, orice fenomen sau proces cercetat se află
sub influenţa directă sau indirectă a altor fenomene. Totodată remarcăm şi
faptul că acelaşi fenomen sau proces poate fi examinat în anumite situaţii ca
motiv, factor de influenţă, iar în altele ca rezultat. Spre exemplu, sporirea
productivităţii culturilor agricole reprezintă concomitent rezultatul unui com-
plex de acţiuni ce vizează aplicarea unor tehnologii avansate, încorporarea
îngrăşămintelor etc., dar şi factor al creşterii producţiei agricole globale.
De rând cu cele menţionate, trebuie să remarcăm şi faptul că
orice rezultat se obţine sub influenţa nu doar a unui factor, dar a unui
întreg sistem de factori. Rolul analizei economice constă în detalierea
cât mai exactă a factorilor, astfel asigurându-se o precizie mai mare a
măsurării influenţei acestora. Fără un studiu aprofundat şi multilateral
al factorilor este imposibilă formularea unor concluzii obiective afe-
rente activităţii întreprinderii şi determinării rezervelor de remediere a
situaţiei şi îmbunătăţire a rezultatelor activităţii întreprinderii.
Analiza factorială reprezintă un proces complex şi sistemic de cer-
cetare a influenţei factorilor asupra nivelului indicatorilor rezultativi.
Complexitatea procesului de analiză factorială în aspect meto-
dologic, precum şi multitudinea obiectivelor urmărite conduce la
diversificarea tipologică a acesteia (figura 6.1.1).
Analiza factorială deterministă reprezintă cercetarea influenţei
factorilor care au o legătură funcţională cu indicatorul rezultativ. Parti-
cularităţile de bază ale analizei deterministe sunt:
· determinarea modelului determinist prin operaţiuni logice de
analiză;
· existenţa unei legături depline între indicatori;
· studiul legăturilor corelative între indicatori ce se produc într-
o perioadă restrânsă de timp.
În cadrul analizei stocastice se cuantifică influenţa factorilor
care au o legătură incompletă, probabilă cu indicatorul rezultativ.
Analiză factorială directă se efectuează prin metode deductive (de
la general la particular), în timp ce analiza indirectă constă în cercetarea
relaţiilor cauză-efect prin metoda inducţiei (de la particular la general).
69
Analiza factorială

Deterministă
După caracterul legăturii
dintre indicatorii factoriali
şi rezultativi
Stocastică

Directă
După metoda de cercetare
utilizată
Indirectă

Statică
După modul de urmărire în
timp a fenomenului
Dinamică

Cu un nivel
După gradul de detaliere a
factorilor
Cu mai multe nivele

Retrospectivă

După orizontul de timp


Curentă

Previzională

Figura 6.1.1 Tipologia analizei factoriale

70
Analiza factorială cu un nivel presupune estimarea influenţei
factorilor doar a unui nivel (exemplu: Y = a ´ b ). La detalierea factorilor
pe mai multe nivele se apelează la analiza factorială cu mai multe
nivele, esenţa căreia constă în cercetarea consecutivă a influenţei
factorilor pe fiecare nivel.
Particularităţile analizei statice şi dinamice, retrospective, curente
şi previzionale au fost expuse în capitolul 4. Analiza factorială mai poate
fi clasificată şi în funcţie de alte criterii: poziţia analistului, criteriile de
cercetare a fenomenelor şi proceselor economice, criteriul spaţial etc.,
acestea fiind de asemenea examinate în capitolul susnumit.
Ca proces, analiza factorială se desfăşoară pe etape, după cum
urmează:
I. Identificarea factorilor care influenţează asupra indicatorilor
rezultativi;
II. Clasificarea şi sistematizarea factorilor în vederea asigurării
abordării sistemice la efectuarea studiului;
III. Modelarea interdependenţelor dintre indicatorii factoriali şi
rezultativi;
IV. Cuantificarea influenţei factorilor asupra indicatorilor
rezultativi;
V. Aplicarea practică a modelelor factoriale în dirijarea
proceselor economice.

6.2 Clasificarea factorilor în analiza economică


Prin traducere din limba latină cuvântul factor înseamnă cel ce
face, produce. În analiza economică termenul factor se defineşte ca forţă
motrică ce determină apariţia şi modificarea unui rezultat economic sau
forţă motrică a dezvoltării. De regulă, factorii nu acţionează izolat, ci
interdependent, într-un sistem bine definit de legături cauzale.
Cunoaşterea factorilor, a naturii acestora şi a legăturilor prin
intermediul cărora concură la formarea şi/sau modificarea unui
fenomen reprezintă un element definitoriu al analizei economice, o
pârghie importantă în mobilizarea rezervelor de îmbunătăţire a
eficienţei activităţii întreprinderilor.
Clasificarea factorilor permite o mai bună precizare a rolului
fiecăruia în modificarea rezultatului. Factorii pot fi grupaţi după mai
multe criterii (2, p.32-41; 6, p.18-20; 10, p.49-52) (figura 6.2.1).
71
Tipuri de factori

După conţinut Tehnici, tehnologici, organizatorici, economici,


social-politici, demografici, naturali etc.

După modul cum acţionează Cu acţiune directă, cu acţiune indirectă

După originea acţiunii Interni, externi

După caracterul în cadrul Cantitativi, calitativi


unei relaţii cauzale

După gradul de influenţă Principali, secundari

După gradul de dependenţă Obiectivi, subiectivi


de subiectul economic

După nivelul de răspândire Generali, specifici

După durata acţiunii Constanţi, temporari

După caracterul acţiunii Intensivi, extensivi

După sensul acţiunii Pozitivi, negativi

După posibilitatea Previzibil, imprevizibili


prevederii

După posibilitatea măsurării Cuantificabili, necuantificabili


acţiunii

După posibilitatea dirijării Dirijaţi, nedirijaţi

Figura 6.2.1 Clasificarea factorilor în analiza economică

72
După conţinut deosebim factori tehnici, tehnologici, social-
politici, economici, de marketing, organizatorici, naturali etc. Refe-
rirea oricărui factor analizat la una din grupele menţionate se poate
face destul de uşor, luând în considerare natura acestuia. Astfel, se
consideră factori tehnici nivelul de înzestrare tehnică a proceselor de
muncă, randamentul mijloacelor tehnice, asigurarea întreprinderii cu
unităţile tehnice necesare pentru derularea proceselor de producţie,
performanţele existente în domeniul tehnic etc.
Aplicarea tehnologiilor avansate de producţie, raţionalizarea
unor procese tehnologice separate reprezintă factori tehnologici ai
creşterii volumului de producţie, eficienţei activităţilor desfăşurate,
reducerii costurilor etc.
Factorii organizatorici însumează acţiunile aferente organizării
procesuale şi structurale a întreprinderii şi raţionalizarea acestora.
Organizarea procesuală constă, în esenţă, în stabilirea principalelor
categorii de muncă, a proceselor necesare realizării ansamblului de
obiective ale întreprinderii. Organizarea structurală preia rezultatele
organizării procesuale, încadrându-le în structuri organizatorice prin
agregarea funcţiilor, activităţilor şi atribuţiilor pe grupuri de lucru şi
salariaţi. Rezultatul organizării structurale a unei întreprinderi este
structura organizatorică a acesteia.
În calitate de factori economici se prezintă disponibilitatea şi
eficienţa cu care se gestionează resursele întreprinderii, solvabilitatea
întreprinderii, oportunităţile existente de finanţare externă şi autofi-
nanţare, nivelul preţurilor la materiale, materia primă necesare, pre-
cum şi la produsele şi serviciile oferite de întreprindere pe piaţă, mă-
rimea taxelor şi impozitelor, dobânzile aferente creditelor bancare etc.
Factorii social-politici vizează politica promovată de stat în
diverse domenii de activitate cu reflecţie în problematica socială.
Natalitatea, mortalitatea, migraţia populaţiei ş.a. reprezintă
factori demografici.
La factorii de marketing se referă rezultatele investigării pieţei,
capacitatea de absorbţie a pieţei, potenţialul segmentelor de piaţă etc.
Disponibilitatea şi potenţialul resurselor naturale, condiţiile
natural-climaterice sunt factori naturali ai dezvoltării.
În funcţie de modul cum acţionează se disting factori cu acţiune
directă şi cu acţiune indirectă. Factorii cu acţiune directă sunt acei
73
factori, care exercită influenţă nemijlocită asupra fenomenului ana-
lizat. Factorii de gradul II, III etc., care se identifică prin detaliere, au
acţiune indirectă asupra fenomenului cercetat. Spre exemplu, produc-
tivitatea unei culturi şi suprafaţa de teren ocupat cu cultura respectivă
reprezintă factori cu acţiune directă asupra recoltei globale, iar
cantitatea de îngrăşăminte încorporate în sol este un factor cu acţiune
indirectă, influenţa lui fiind intermediată de factorul de gradul I –
productivitatea culturii agricole.
După cum s-a menţionat anterior, orice rezultat se obţine prin
interacţiunea mai multor factori care, la rândul său, pot proveni din
interiorul întreprinderii sau acţionează din exteriorul ei. Ca exemple
de factori interni am putea menţiona structura organizatorică a
întreprinderii, specializarea ei, disponibilitatea resurselor economice,
sistemul de acţiuni întreprinse de întreprindere cu un scop sau altul
(fertilizarea solului, aplicarea unor tehnologii avansate de producţie
etc.), sistemul de management al întreprinderii etc. Totalitatea forţelor
din exterior cu impact asupra rezultatelor activităţii întreprinderii
constituie factorii externi ai ei. Astfel am putea preciza influenţa
cadrului legislativ, cadrului politic, stării ecologice, cererii şi ofertei
pe piaţă, inflaţiei etc. ca factori externi ai eficienţei activităţii între-
prinderii. În acest context vom specifica apartenenţa factorilor interni
la factorii dirijaţi, controlabili, prin urmare subiectivi, în timp ce
factorii externi sunt, prin esenţa sa, factori obiectivi, nedirijaţi.
Distingem în acest fel tangenţa dintre clasificarea factorilor în funcţie
de originea acţiunii, gradul de dependenţă de subiectul economic şi
posibilitatea dirijării de către aparatul managerial al întreprinderii.
Fiind examinaţi după caracterul său în cadrul relaţiilor cauzale,
factorii se estimează ca cantitativi sau calitativi. Factorii cantitativi relevă
aspecte cantitative ale proceselor şi fenomenelor economice şi sunt purtă-
torii materiali ai celor calitativi. Factorii calitativi reflectă proprietăţile
interne ale obiectului cercetat. Spre exemplu, producţia globală ca rezultat
economic este dependentă de factorul cantitativ numărul total de zile-om
de muncă prestată şi factorul calitativ productivitatea zilnică a muncii.
Gradul de influenţă, ca criteriu de clasificare a factorilor, expri-
mă contribuţia factorilor la modificarea rezultatului. În conformitate
cu criteriul respectiv distingem factori principali (dominanţi, factori-
cheie), influenţa cărora este hotărâtoare în modificarea rezultatului şi
74
factori secundari. Drept exemplu de factori principali putem menţiona
aşa numiţii „factori cheie ai succesului” care însumează performanţele
realizate de întreprindere într-un mediu concurenţial şi constituie
reperul la analiza portofoliului de produse sau servicii.
Influenţa factorilor secundari asupra rezultatului este mai puţin
semnificativă.
Nivelul de răspândire a factorilor diferă. Astfel, la analiza
proceselor şi fenomenelor economice ne confruntăm cu factori comuni
oricărei ramuri sau cu aşa numiţii factori generali, precum şi cu
factori specifici, care se manifestă doar în anumite ramuri, domenii de
activitate, întreprinderi. Spre exemplu, nivelul de mecanizare a
proceselor de muncă este un factor general al creşterii productivităţii
muncii, în timp ce calitatea furajelor reprezintă un factor specific al
sporirii productivităţii animalelor.
În funcţie de durata acţiunii distingem factori constanţi şi
temporari. Factorii constanţi (permanenţi) determină modificarea
fenomenului analizat pe parcursul întregii perioade de gestiune, în
timp ce factorii temporari (sezonieri) acţionează în perioade limitate
de timp, spre exemplu în sezonul îndeplinirii unor lucrări agricole sau
în perioada executării unor sarcini de producţie.
După caracterul acţiunii deosebim factori intensivi şi extensivi.
Factorii extensivi contribuie la modificarea unui rezultat economic
prin operaţionalizarea unor laturi cantitative în organizarea proceselor
de producţie. Spre exemplu, extinderea suprafeţelor agricole, sporirea
şeptelului de animale reprezintă factori extensivi ai creşterii volumului
de producţie agricolă. Factorii intensivi reprezintă forţe motrice ce se
bazează pe latura calitativă a proceselor de producţie. Astfel, aplicarea
tehnologiilor avansate de producţie, utilizarea mai raţională a resur-
selor întreprinderii, modernizarea formelor de organizare a muncii
sunt factori intensivi ai creşterii volumului de producţie agricolă.
În funcţie de sensul acţiunii asupra unui rezultat economic se
disting factori pozitivi şi negativi. Factorii pozitivi se impun prin aport
favorabil în modificarea fenomenului cercetat, iar factorii negativi se
manifestă în mod invers. Spre exemplu, creşterea productivităţii
culturilor agricole este un factor pozitiv al sporirii producţiei agricole,
iar reducerea cantităţii de îngrăşăminte încorporate în sol constituie un
factor negativ al productivităţii culturilor agricole.
75
După posibilitatea prevederii, factorii se clasifică în previzibili
şi imprevizibili. Factorii previzibili reprezintă forţe ce pot fi anticipate,
cei mai mulţi din ei având caracter subiectiv şi provenienţă internă.
Factorii imprevizibili parvin ca urmare a unor dereglări în derularea
proceselor economice (spre exemplu: devierea bruscă a cursului
valutar, calamităţile naturale etc.).
Optimizarea deciziilor manageriale este un complex deosebit de
dificil din mai multe motive, unul din ele fiind imposibilitatea
măsurării influenţei tuturor factorilor care determină un rezultat sau
altul. Astfel, în funcţie de posibilitatea măsurării acţiunii, factorii se
clasifică în cuantificabili şi necuantificabili. Influenţa factorilor
cuantificabili poate fi estimată cantitativ. Spre exemplu, putem lesne
determina contribuţia reducerii costului producţiei comercializate în
creşterea profitului brut, prin urmare costul de producţie este un factor
cuantificabil al creşterii profitului brut. Totodată, chiar dacă este cert
rolul major al disciplinei de muncă în creşterea productivităţii muncii,
aportul factorului respectiv nu poate fi strict determinat, deci acesta
reprezintă un factor necuantificabil al productivităţii muncii.
Clasificarea factorilor poate fi continuată, sistemul de criterii
fiind destul de variat. Delimitarea exactă a categoriei factorilor
reprezintă o condiţie obligatoare a analizei economice şi un prim pas
în elaborarea modelelor factoriale în baza cărora se vor efectua
operaţiunile analitice. Erorile la acest capitol conduc la concluzii
greşite, prin urmare la diminuarea eficienţei procesului de analiză sau
chiar la transformarea acestuia într-o acţiune inutilă.

6.3 Modelarea deterministă şi transformarea


sistemelor factoriale
Abordarea sistematică a analizei economice implică necesitatea
studiului corelativ al factorilor, ţinând cont de legăturile endogene şi
exogene, relaţiile de interdependenţă şi subordonare. Aceasta este po-
sibil prin intermediul sistematizării.
Sistematizarea este amplasarea obiectelor şi fenomenelor studiate
într-o anumită ordine cu evidenţierea legăturilor reciproce dintre acestea.
Sistematizarea factorilor permite de a efectua un studiu mai aprofundat al
corelaţiei factorilor la formarea sau modificarea indicatorului studiat. Unul
din mijloacele sistematizării factorilor este crearea sistemelor factoriale.
76
A crea un sistem factorial înseamnă a prezenta fenomenul
cercetat printr-o sumă algebrică, produs sau cât al câtorva factori
care-i determină mărimea şi se află cu el în dependenţă funcţională.
Crearea sistemelor factoriale se efectuează prin modelare.
Modelarea este una din cele mai importante metode de
cercetare ştiinţifică. Esenţa ei constă în faptul că interdependenţa
indicatorului cercetat cu factorii care-l determină se prezintă printr-o
ecuaţie matematică. În rezultatul modelării se obţin modele factoriale
deterministe (funcţionale) sau stocastice (corelative).
În continuare vom examina mai aprofundat modelele factoriale
deterministe, prin intermediul cărora se cercetează legăturile func-
ţionale dintre rezultat şi factori. Astfel, la crearea modelelor factoriale
deterministe trebuie să se respecte următoarele cerinţe:
1. Factorii incluşi în model trebuie să existe ca atare, dar să nu
reprezinte nişte fenomene abstracte;
2. Factorii examinaţi trebuie să se afle în relaţii de condiţionare
cu indicatorul rezultativ, dar nu doar într-o relaţie pur matematică;
Spre exemplu, producţia globală (PG) se poate obţine prin
produsul între numărul mediu anual de salariaţi (N s ) şi productivitatea
medie anuală a unui salariat (W ):
PG = N s ´ W (41)
Modelul factorial obţinut într-adevăr exprimă relaţiile de condiţio-
nare dintre factorii de influenţă (numărul mediu anual de salariaţi, pro-
ductivitatea anuală a muncii) şi indicatorul rezultativ (producţia globală),
iar analiza acestuia are valoare practică pentru unitatea economică cerce-
tată. În acelaşi timp, modelele construite în baza doar a unor raporturi
matematice nu au semnificaţie practică, deoarece nu pun în valoare
forţele motrice care conduc la un rezultat sau altul. Să presupunem că
prezentăm productivitatea medie anuală a muncii ca raport între producţia
globală şi numărul mediu anual de salariaţi:
PG
W = (42)
Ns
Relaţia obţinută ne prezintă doar modalitatea de calcul a
indicatorului „productivitatea anuală a muncii”, dar nicidecum factorii
care urmează să fie mobilizaţi pentru a spori indicatorul analizat. Prin
urmare, analiza acestui model factorial nu poate conduce la nişte
concluzii relevante pentru remedierea unor situaţii la întreprindere.
77
3. Toţi indicatorii modelului factorial trebuie să fie cuan-
tificabili, respectiv exprimaţi printr-o unitate de măsură;
4. Modelul factorial trebuie să permită măsurarea separată a
influenţei fiecărui factor asupra indicatorului rezultativ, iar suma in-
fluenţei tuturor factorilor trebuie să fie egală cu modificarea absolută a
rezultatului.
În analiza deterministă se disting următoarele tipuri de modele
factoriale:
(1) Modelul aditiv
n
Y = å X i = X 1 + X 2 + X 3 + ... + X n (43)
i =1

Modelul respectiv se utilizează atunci, când indicatorul


rezultativ reprezintă suma algebrică a câtorva indicatori factoriali.
(2) Modelul multiplicativ
n
Y = P X i = X 1 xX 2 xX 3 x...xX n (44)
i =1

Acest tip de model se utilizează atunci, când indicatorul


rezultativ reprezintă produsul câtorva factori.
(3) Modelul divizibil
X
Y = 1 (45)
X2
Se utilizează atunci, când indicatorul rezultativ se obţine prin
împărţirea unui indicator factorial la alt indicator factorial.
(4) Modele combinate – reprezintă o combinare în diferite
variante a modelelor anterioare:
a+b a axb
Y= ;Y = ;Y = ;Y = ( a + b )xc etc. (46)
a b+c c
Cunoaşterea relaţiilor de dependenţă dintre factori şi rezultat are
o semnificaţie deosebită în procesul analizei economice, deoarece
tipul legăturilor cauzale reprezintă reperul în selectarea modelelor de
analiză, a metodelor de cuantificare a influenţei factorilor.
În funcţie de sarcinile cercetării şi natura proceselor analizate,
modelele factoriale pot fi modificate. În situaţiile când fenomenul
analizat îmbracă forma unui model factorial multiplicativ, compus din
factori de gradul I, aceştia pot fi divizaţi succesiv în factori coproduşi
de gradul doi, trei etc., astfel obţinându-se modele factoriale noi, cu o
detaliere mai exactă a factorilor.
Exemplu:
78
· Valoarea producţiei agricole globale = numărul mediu
anual de salariaţi x productivitatea medie anuală a muncii.
· Valoarea producţiei agricole globale = numărul mediu
anual de salariaţi x numărul mediu de zile de muncă prestată de un
salariat pe an x productivitatea medie zilnică a muncii.
· Valoarea producţiei agricole globale = numărul mediu
anual de salariaţi x numărul mediu de zile de muncă prestată de un
salariat pe an x durata medie a zilei de muncă x productivitatea medie
orară a muncii.
Analogic se efectuează transformarea modelelor factoriale aditive.
Exemplu:
· Valoarea producţiei agricole globale a unităţii agricole =
valoarea producţiei vegetale + valoarea producţiei animaliere;
· Valoarea producţiei agricole globale a unităţii agricole =
valoarea producţiei vegetale obţinute de brigada I + valoarea pro-
ducţiei vegetale obţinute de brigada II + valoarea producţiei anima-
liere obţinută de ferma de bovine + valoarea producţiei animaliere
obţinută de ferma de suine.
Modelul divizibil poate fi modificat prin: prelungire, divizare
formală, extindere, comprimare.
Prelungirea modelului factorial divizibil se efectuează prin
înlocuirea indicatorilor factoriali din numărător cu suma algebrică a
unor factori detaliaţi.
Spre exemplu, costul unitar (c) se obţine prin raportarea
consumurilor de producţie (C) la cantitatea de producţie obţinută (Q).
Dacă înlocuim consumurile totale de producţie cu suma consumurilor
materiale (Cmat ), de muncă (Cmun,), uzura mijloacelor fixe (Umf ) etc.,
se obţine un model factorial nou, după cum urmează:
C C + Cmun + U mf K Cmat Cmun U mf
c = = mat = + + K (47)
Q Q Q Q Q
În modelul factorial obţinut prin prelungire indicatorul rezulta-
tiv „costul unitar” se prezintă ca sumă a unor indicatori factoriali noi:
consumul specific de materiale pe unitate de producţie, capacitatea
muncii pe unitate de producţie, capacitatea mijloacelor fixe de
producţie pe unitate de producţie etc.
Divizarea formală se realizează prin înlocuirea numitorului
modelului factorial iniţial cu suma sau produsul unor indicatori.
79
Exemplu:
A
Y=
B
Dacă B= L+M+N+P, atunci:
A A
Y= = (48)
B L+M + N +P
Ca rezultat, în locul modelului iniţial divizibil am obţinut un
model nou de tip divizibil – aditiv. Drept exemplu practic de divizare
formală putem examina indicatorul rezultativ „rentabilitatea producţiei
agricole”. În modelul iniţial rentabilitatea producţiei agricole se obţine
prin raportarea profitului de la comercializarea producţiei agricole la
costul total al producţiei agricole vândute. Ulterior costul producţiei se
poate înlocui cu suma elementelor de consumuri:
Rentabilitatea = profit:costul producţiei = profit :(consumuri
de materiale + consumuri de muncă etc.).
Extinderea modelelor factoriale divizibile se efectuează prin
înmulţirea numărătorului şi numitorului fracţiei la acelaşi indicator.
Exemplu:
A
Y=
B
Dacă introducem un nou indicator C, obţinem:
A A´ C A C
Y= = = ´ = X 1 ´ X 2 (49)
B B´C C B
Spre exemplu, productivitatea medie anuală a unui salariat (W )
se obţine prin raportarea valorii producţiei globale (PG) la numărul
mediu anual de salariaţi (N s ). Dacă introducem în numărător şi numitor
indicatorul „numărul de zile-om” (Nzo), obţinem relaţia:
PG ´ N Z 0 N Z 0 PG
W= = ´ = N Z ´ W z (50)
Ns ´ N Z 0 Ns NZ 0
Astfel, în rezultatul extinderii modelului iniţial am obţinut un
model factorial nou, analiza căruia poate avea valoare practică pentru
întreprindere, deoarece conţine factori relevanţi ai productivităţii
muncii şi anume: numărul mediu de zile de muncă prestată pe an de
un salariat (Nz) şi productivitatea medie zilnică a muncii (W z ) .
Comprimarea permite crearea modelelor factoriale noi prin
împărţirea numărătorului şi numitorului fracţiei la acelaşi indicator:
A A : C X1
Y= = =
B B:C X2 (51)

80
Exemplu: randamentul mijloacelor fixe de producţie (Rmf) se
determină prin raportarea valorii producţiei globale (PG) la valoarea
medie anuală a mijloacelor fixe de producţie (M f ):
PG
Rmf = (52)
M f

Împărţind şi numărătorul, şi numitorul fracţiei la numărul mediu


anual de salariaţi, obţinem un model nou cu indicatorii factoriali:
productivitatea medie anuală a unui salariat (W ) şi înzestrarea cu
mijloace fixe (Îmf).
PG PG : N s W
Rmf = = = (53)
Mf M f : N s Î mf
Din cele expuse mai sus constatăm că indicatorii cercetaţi pot fi
examinaţi ca rezultat al interacţiunii diferitor factori şi prezentaţi prin
diferite modele factoriale. Alegerea metodei de modelare se face în
funcţie de particularităţile obiectului cercetării, scopurile urmărite,
abilităţile profesionale ale analiştilor.

Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa analizei factoriale.
2. Enumeraţi criteriile de clasificare a analizei factoriale.
3. Elucidaţi particularităţile analizei factoriale:
a) deterministe şi stocastice;
b) directe şi indirecte;
c) statice şi dinamice;
d) cu un nivel şi cu mai multe nivele;
e) retrospective, curente şi previzionale.
4. Expuneţi etapele procesului de analiză factorială.
5. Definiţi termenul de factor.
6. Ce criterii de clasificare a factorilor cunoaşteţi?
7. Elucidaţi clasificarea factorilor:
a) după conţinut;
b) după modul cum acţionează;
c) după originea acţiunii;
d) în funcţie de caracter în cadrul relaţiei cauzale;
e) după gradul de influenţă;
f) după gradul de dependenţă de subiectul economic;
g) după nivelul de răspândire;
h) după durata acţiunii;
i) după caracterul acţiunii;
j) după sensul acţiunii;
k) după posibilitatea prevederii;

81
l) după posibilitatea măsurării acţiunii;
m) după posibilitatea dirijării.
8. Redaţi esenţa modelării.
9. Ce tipuri de modele factoriale deterministe cunoaşteţi?
10. Expuneţi modalităţile de transformare a modelelor factoriale.

Bibliografie
1. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
2. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
3. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
4. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
5. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
6. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
8. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
9. ЛОБУШКИН, Н.; ЛЕЩЕВА, В; ДЬЯКОВА, В. Анализ финансово-
экономической деятельности предприятия. Москва, 2001. 471 с. ISBN 5-
238-00105-3.
10. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

82
Capitolul VII. Estimarea influenţei factorilor în analiza
deterministă
7.1 Metoda substituţiilor în lanţ
Metoda substituţiilor în lanţ, cunoscută şi cu denumirile metoda
substituirilor succesive, metoda iterării, reprezintă o modalitate de des-
compunere pe cauze a modificării fenomenului analizat. Esenţa metodei
substituţiilor în lanţ se reduce la înlocuirea succesivă a mărimii
planificate sau din perioada de bază a unui factor cu mărimea lui
efectivă într-o anumită relaţie, presupunându-se că toţi ceilalţi factori în
momentul respectiv exercită o acţiune permanentă. Astfel, măsurarea
mărimii influenţei fiecărui factor se face prin evidenţierea acţiunii unuia
din factori, fiind exclusă acţiunea celorlalţi asupra fenomenului analizat.
La aplicarea metodei substituţiilor in lanţ trebuie să se respecte
următoarele reguli:
1. Înscrierea factorilor în relaţia de cauzalitate se face in ordinea
condiţionării lor economice: întâi factorii cantitativi, apoi factorii calitativi;
2. Substituţia factorilor se face de asemenea in ordinea condiţio-
nării lor economice: mai întâi factorul cantitativ şi apoi factorul calitativ;
3. Dacă sunt câţiva factori cantitativi şi câţiva calitativi, mai întâi
se iau în consideraţie factorii de nivelul I, apoi de nivelul II ş.a.m.d.;
3. Factorul care a fost substituit rămâne până la sfârşitul
perioadei de analiză la valoarea din perioada curentă;
4. Factorii care nu au fost substituiţi se scriu in relaţiile de
cauzalitate la valoarea lor din perioada de bază.
Metoda substituţiilor în lanţ este cea mai universală din toate,
având o arie extinsă de aplicare: ea se poate folosi la analiza modelelor
factoriale multiplicative, divizibile, aditive, aditiv-multiplicative, divi-
zibil-aditive. În activitatea practică de analiză, însă, la metoda respec-
tivă se apelează mai des atunci, când ne confruntăm cu modelele mul-
tiplicative, divizibile sau combinate de tipul menţionat mai sus, formele
de sumă şi diferenţă fiind cuprinse în metoda balanţieră.
În situaţiile când relaţiile de cauzalitate dintre fenomenul analizat
şi factorii de influenţă se încadrează într-un model factorial multipli-
cativ, să presupunem de tipul , mărimea influenţei fiecărui
factor asupra modificării indicatorului rezultativ se determină astfel:
Yconv1 = a1 ´ b0 ´ c0 (54)

83
DYa = Yconv1 - Y0 (55)
Yconv2 = a1 ´ b1 ´ c0 (56)
DYb = Yconv2 - Yconv1 (57)
DYc = Y1 - Yconv2 (58)
Calculele mărimii influenţei factorilor prin metoda substituţiilor
se pot efectua şi în tabele (tabelul 7.1.1).
Tabelul 7.1.1 Determinarea mărimii influenţei factorilor prin
metoda substituţiilor în lanţ
Indicatorii factoriali Indicatorul
Nr. Mărimea influenţei
rezultativ
substituţiei a b c factorului
Y
A 1 2 3 4 5
0 a0 b0 c0 Y0 -
1 a1 b0 c0 Yconv1 Yconv1 - Y0
2 a1 b1 c0 Yconv2 Yconv2 - Yconv1
3 a1 b1 c1 Y1 Y1 - Yconv2

Exemplu: să se calculeze, prin metoda substituţiilor în lanţ, mo-


dificarea valorii producţiei agricole globale în funcţie de numărul
mediu anual de salariaţi, numărul mediu de zile de muncă prestată pe
an de un salariat şi productivitatea medie zilnică a muncii în baza
datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.1.2.

Tabelul 7.1.2 Date iniţiale pentru analiza factorială a valorii


producţiei agricole globale
Modificarea
Indicatorii Plan Efectiv absolută
( )
A 1 2 3=2-1
Factoriali:
Numărul mediu anual de salariaţi ( N s ), pers. 120 125 +5
Numărul mediu de zile de muncă prestată de un 295 270 -25
salariat pe an (N z ), zile
Productivitatea medie zilnică a muncii (Wz ) , lei 350 368 +18
Rezultativ:
Valoarea producţiei agricole globale (PG), lei 12390000 12420000 +30000
(Numărul mediu anual de salariaţi x numărul
mediu de zile de muncă prestată pe an de un
salariat x productivitatea medie zilnică a muncii)

84
Rezolvare: calculele mărimii influenţei factorilor asupra valorii
producţiei agricole globale se prezintă în tabelul 7.1.3.
Tabelul 7.1.3 Analiza factorială a valorii producţiei agricole
globale prin metoda substituţiilor în lanţ
Nr. Indicatorii factoriali Indicatorul Mărimea
substituţiei N s , pers. N z , zile Wz , lei rezultativ: influenţei
PG, lei factorului
( ), lei
A 1 2 3 4 5
0 120 295 350 12390000 -
1 125 295 350 12906250 +516250
2 125 270 350 11812500 -1093750
3 125 270 368 12420000 +607500

În baza calculelor efectuate în tabelul 7.1.3 constatăm următoarele:


· sporul absolut al valorii producţiei agricole globale de 30000
lei faţă de nivelul planificat se datorează depăşirii numărului planificat
de salariaţi, precum şi depăşirii nivelului planificat al productivităţii
zilnice a muncii. Astfel creşterea numărului de salariaţi cu 5 persoane
a generat o creştere a valorii producţiei globale cu 516250 lei, iar
creşterea productivităţii zilnice a muncii cu 18 lei a condus la
creşterea valorii producţiei globale cu încă 607500 lei;
· reducerea numărului mediu de zile de muncă prestată de un
salariat pe an cu 25 zile a diminuat valoarea producţiei globale cu
1093750 lei.
Prin sumarea mărimii influenţei factorilor constatăm că rezul-
tatul obţinut este egal cu abaterea totală a indicatorului rezultativ, deci
calculele sunt exacte:
516250+607500-1093750=30000 lei
Algoritmul de determinare a mărimii influenţei factorilor asupra
modificării indicatorului rezultativ în modelele factoriale divizibile de
tipul Y = a prin metoda substituţiilor în lanţ este următorul:
b
a1
Yconv = (59)
b0
DYa = Yconv - Y0 (60)
DYb = Y1 - Yconv (61)
Aplicarea metodei substituţiilor în lanţ la analiza modelelor
85
combinate de tip aditiv – multiplicativ sau divizibil – aditiv se
efectuează în baza aceluiaşi principiu, adică prin înlocuirea succesivă
a mărimii bazice (planificate) a factorilor cu mărimea lor efectivă.
Spre exemplu, determinarea mărimii influenţei factorilor a, b şi c
asupra modificării indicatorului rezultativ Y în modelul
Y = a ´ (b - c ) se va efectua după cum urmează:
Yconv1 = a1 ´ (b0 - c0 ) (62)
DYa = Yconv1 - Y0 (63)
Yconv2 = a1 ´ (b1 - c0 ) (64)
DYb = Yconv2 - Yconv1 (65)
DYc = Y1 - Yconv2 (66)
Cuantificarea influenţei factorilor a, b, c asupra modificării
indicatorului rezultativ Y în modelul factorial Y = a ´ (b - c )
prin metoda substituţiilor în lanţ se face în următoarea succesiune:
a1
Yconv1 = (67)
b0 + c0
DYa = Yconv1 - Y0 (68)
a1
Yconv2 = (69)
b1 + c0
DYb = Yconv2 - Yconv1 (70)
DYc = Y1 - Yconv2 (71)
Principalele avantaje ale metodei substituţiilor în lanţ se referă
la universalitatea ei, operativitatea aplicării în virtutea faptului că
reprezintă un instrument simplu, accesibil de analiză economică.
Totodată trebuie să recunoaştem şi existenţa unei serii de dezavantaje
ale metodei menţionate, printre care putem evidenţia:
- dependenţa rezultatelor obţinute de consecutivitatea substitu-
ţiilor. Astfel, dacă s-ar comite erori la stabilirea succesiunii substitu-
ţiilor (ceea ce este probabil atunci când creşte numărul de factori
analizaţi), rezultatele analizei ar fi eronate;
- aprecierea izolată a acţiunii fiecărui factor, considerându-i
neschimbaţi pe ceilalţi. De fapt, în realitatea practică factorii
acţionează nu izolat, ci prin interacţiune.
86
7.2 Varietăţile metodei substituţiilor în lanţ
De rând cu metodologia efectuării substituţiilor examinată
anterior, în analiza economică se apelează şi la forme mai simplificate
de substituire a factorilor, cunoscute în analiza economică ca varietăţi
ale metodei substituţiilor în lanţ. Acestea se impun prin accesibilitate
şi asigură efectuarea mai operativă a calculelor analitice.

7.2.1 Metoda diferenţelor absolute


Metoda diferenţelor absolute se aplică doar la analiza modelelor
factoriale multiplicative şi multiplicativ-aditive de tipul
Y = (a - b )´ c sau Y = a ´ (b - c ) .
Cuantificarea influenţei factorilor prin metoda diferenţelor abso-
lute se efectuează prin înmulţirea sporului absolut al factorului analizat
la mărimea bazică (planificată) a factorilor care se află în dreapta sa şi la
mărimea efectivă a factorilor care se află în stânga sa în model.
Spre exemplu, în modelul factorial multiplicativ Y = a ´ b ´ c ´ d
contribuţia fiecărui factor în modificarea rezultatului Y se va deter-
mina astfel:
DYa = Da ´ b 0 ´ c0 ´ d 0 (72)
DYb = a1 ´ Db ´ c0 ´ d 0 (73)
D Yc = a 1 ´ b 1 ´ D c ´ d 0 (74)
DYd = a1 ´ b1 ´ c1 ´ Dd (75)
Exemplu: în baza datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.1.2 să se
determine contribuţia factorilor la modificarea valorii producţiei
globale prin metoda diferenţelor absolute.
Rezolvare:
DPGNs = DN s ´ N z 0 ´ Wz 0 = (+ 5 ) ´ 295 ´ 350 = +516250 lei
DPGNz = N s 1 ´ D N z ´ Wz 0 = 125 ´ (- 25) ´ 350 = -1093750 lei
DPGWz = N s1 ´ N z 1 ´ DWz = 125 ´ 270 ´ (+ 18 ) = +6075500 lei
Prin urmare, mărimea influenţei factorilor asupra indicatorului
rezultativ cercetat este identică cu cea determinată prin metoda
substituţiilor în lanţ, calculele însă au putut fi efectuate mai operativ.

87
Analiza modelului factorial combinat de tipul P = M ´ ( p - c )
prin metoda diferenţelor absolute se efectuează astfel:
DPM = DM ´ ( p0 - c0 ) (76)
DPp = M 1 ´ Dp (77)
DPc = M 1 ´ (- Dc ) (78)
Exemplu: să se cuantifice influenţa modificării cantităţii de stru-
guri comercializaţi, preţului unitar şi costului unitar asupra profitului
de la comercializarea strugurilor prin metoda diferenţelor absolute.
Datele iniţiale se prezintă în tabelul 7.2.1.1.
Tabelul 7.2.1.1 Date iniţiale pentru analiza factorială a
profitului de la comercializarea strugurilor
Anul Anul de Modificarea
Indicatorii
precedent gestiune absolută, ( )
A 1 2 3=2-1
Factoriali:
Cantitatea de struguri comercializaţi (M), q 256 276 +20
Preţul pentru 1 q (p), lei 478 512 +34
Costul unui q (c), lei 369 423 +54
Rezultativ:
Profitul de la comercializarea strugurilor (P), 27904 24564 -3340
lei (cantitatea de marfă comercializată
(preţul unitar – costul unitar al producţiei)
Rezolvare:
DPM = (+ 20 ) ´ (478 - 369) = +2180 lei
DPp = 276 ´ (+ 34 ) = +9384 lei

DPc = 276 ´ (- 54 ) = -14904 lei


În concluzie remarcăm următoarele: în anul de gestiune profitul
obţinut de la comercializarea strugurilor a constituit cu 3340 lei mai
puţin comparativ cu anul precedent. Creşterea cantităţii de struguri
comercializaţi cu 20 q a generat o creştere a profitului cu 2180 lei.
Creşterea preţului de vânzare cu 34 lei de asemenea a avut o influenţă
benefică, asigurând o creştere a profitului cu încă 9384 lei. Creşterea
costului unitar al strugurilor însă a diminuat profitul cu 14904 lei.
Prin sumarea mărimii influenţei factorilor obţinem modificarea
absolută a indicatorului rezultativ:

88
2180+9384-14904=-3340 lei
7.2.2 Metoda diferenţelor relative
Metoda diferenţelor relative se aplică la analiza modelelor fac-
toriale multiplicative şi aditiv - multiplicative de tipul Y = (a - b ) ´ c .
Ea reprezintă o metodă simplă în utilizare, fapt ce asigură opera-
tivitatea analizei economice.
În continuare vom expune modalitatea de aplicare a metodei
diferenţelor relative în cazul relaţiilor de produs între factori, adică în
modelele factoriale multiplicative. Drept exemplu va servi modelul
factorial Y = a ´ b ´ c . Determinarea influenţei factorilor a,b,c asupra
modificării indicatorului rezultativ Y se va efectua după cum urmează:
Da
DYa = Y0 ´ (79)
a0
Db
DYb = (Y0 + DYa ) ´ (80)
b0
Dc
DYc = (Y0 + DYa + DYb ) ´ (81)
c0
Exemplu: în baza datelor prezentate în tabelul 7.1.2 să se
cuantifice, aplicând metoda diferenţelor relative, modificarea valorii
producţiei globale în funcţie de numărul mediu anual de salariaţi,
numărul mediu de zile de muncă prestată de un salariat pe an şi
productivitatea medie zilnică a muncii.
Rezolvare:

DPGNs = PG0 ´
DNs
= 12390000´
(+ 5) = +516250 lei
Ns0 120

DPGNz = (PG0 + DPGNs )´


DNz
= (12390000 + 516250) ´
(- 25) = -1093750 lei
N z0 295
DWz
DPGWz = (PG0 + DPGNs + DPGNz )´ =
Wz 0

= (12390000 + 516250 - 1093750) ´


(+ 18) = +607500 lei
350

89
În rezultatul calculelor efectuate am obţinut aceeaşi mărime a influ-
enţei factorilor, ca şi în exemplele în care, în baza aceloraşi date iniţiale,
am utilizat metoda substituţiilor în lanţ şi metoda diferenţelor absolute.
O varietate a metodei diferenţelor absolute este metoda abate-
rilor procentuale. Esenţa metodei respective constă în determinarea
mărimii influenţei factorilor prin utilizarea în calcule a ritmului
dinamicii fiecărui din factorii analizaţi.
Exemplu: pentru elucidarea tehnologiei aplicării metodei abate-
rilor procentuale vom utiliza datele iniţiale din tabelul 7.1.2 la care
vom adăuga indicatorul „numărul de zile de muncă prestată de toţi
salariaţii întreprinderii” şi o rubrică suplimentară pentru determinarea
indicatorului „ritmul dinamicii” (tabelul 7.2.2.1).
Rezolvare:
Determinarea mărimii influenţei modificării numărului mediu
anual de salariaţi asupra valorii producţiei globale prin metoda
abaterilor procentuale se va face conform relaţiei:

Tabelul 7.2.2.1 Date iniţiale pentru analiza factorială a


valorii producţiei agricole globale
Indicatorii Plan Efectiv Modificarea Ritmul dina-
absolută micii (± ) , %
(± )
A 1 2 3=2-1 æ 3 ö
ç 4 = ´ 100 ÷
è 1 ø
Factoriali:
Numărul mediu anual de sa- 120 125 +5 +4,17
lariaţi (N s ) , pers.
Numărul de zile de muncă prestată 35400 33750 -1650 -4,66
de toţi salariaţii întreprinderii (N tz ),
zile
Numărul mediu de zile de muncă 295 270 -25 -8,47
prestată de un salariat pe an (N z ),
zile
Productivitatea medie zilnică a 350 368 +18 +5,14
muncii (W z ) , lei
Rezultativ:
Valoarea producţiei agricole glo- 12390000 12420000 +30000 +0,24
bale (PG), lei (Numărul mediu anual
de salariaţi x numărul mediu de zile de
muncă prestată pe an de un salariat x

90
productivitatea medie zilnică a muncii )

PG0 ´ D N s % 12390000´ (+ 4 ,17 )


DPGNs = = » +516250 lei
100 100
Pentru determinarea influenţei celui de-al doilea factor (numărul
mediu de zile de muncă prestată de un salariat pe an), valoarea
planificată a producţiei globale se înmulţeşte cu diferenţa dintre ritmul
dinamicii numărului de zile de muncă prestată în total de salariaţii
întreprinderii şi ritmul dinamicii factorului precedent (numărul mediu
anual de salariaţi):

DPGNz =
(
PG0 ´ D Ntz % - D N s %
=
)
100
12390000´ (- 4 ,66 - 4 ,17 )
= » -1093750 lei
100
Cuantificarea influenţei factorului al treilea (productivitatea me-
die zilnică a muncii) se va efectua, indicând în numărătorul formulei
produsul dintre valoarea planificată a producţiei globale şi diferenţa
dintre ritmul dinamicii producţiei globale şi ritmul dinamicii
numărului total de zile de muncă prestată de salariaţii întreprinderii:
DPGWz =
(
PG0 ´ DPG% - D Ntz %
=
)
100
12390000´ (0 ,24 - (- 4 ,66 )) 12390000´ (0 ,24 + 4 ,66 )
= = » +607500 lei
100 100
Avantajele metodei abaterilor procentuale faţă de alte metode
ale analizei factoriale deterministe constă în faptul că la aplicarea ei nu
este necesară cunoaşterea mărimii indicatorilor factoriali, dar este
suficient doar să posedăm informaţia necesară referitor la nivelul de
îndeplinire a planurilor sau modificarea relativă a indicatorilor efectivi
faţă de cei bazici. În acelaşi timp, pentru a asigura o precizie mai mare
a rezultatelor analizei, se recomandă de a minimiza aproximaţia
indicatorilor relativi utilizaţi în calcule.

7.2.3 Metoda indicilor


Noţiunea de indice a apărut la începutul secolului al XVIII-lea
ca urmare a unui studiu efectuat de episcopul englez W. Fleetwood
91
asupra evoluţiei preţurilor în Anglia în perioada cuprinsă între anii
1400 şi 1700 („Chronicon Preciosum”, Londra, 1745). Fleetwood a
avut drept scop să demonstreze dacă mai este valabilă sau nu o clauză
prevăzută în statutul unui colegiu, prin care se prevedea că toţi
membrii acestuia trebuiau să jure că vor părăsi colegiul, dacă averea
lor va depăşi 5£. În acest scop s-a studiat evoluţia preţurilor la patru
produse de consum curent: grâu, carne, băutură şi îmbrăcăminte. Con-
cluzia a fost următoarea: cantitatea de produse ce putea fi cumpărată
în perioada anilor 1440-1460 cu 5£, în anul 1700 valora deja 30£.
Ulterior s-au efectuat şi alte studii cu utilizarea indicilor, acestea
constituind reperele conceptuale ale metodei indicilor:
- în anul 1738 C. Dutot a cercetat scăderea puterii de cumpărare
a monedei franceze în perioada cuprinsă între domniile regilor Louis
al XII-lea şi Louis al XV-lea;
- un sfert de secol mai târziu matematicianul şi astronomul
italian G.Rinaldo Carli, profesor la Universitatea din Padova, a
construit un indice al preţurilor sub formă de medie aritmetică simplă
a indicilor individuali pentru a evalua diminuarea puterii de cumpărare
a banilor ca urmare a importului de argint în Europa din America;
- la sfârşitul secolului al XVIII-lea G.Shuckburgh Evelyn a
construit un indice al preţurilor pentru perioada 1550-1800, introducând
noţiunea de an de bază. Contribuţia lui Evelyn este remarcabilă şi prin
faptul că în aria cercetărilor, pe lângă produse, au fost incluse şi servicii;
- numeroase probleme ale construirii indicilor au fost abordate de
Joseph Lowe în lucrarea „The Present State of England”, editată la
Londra în anul 1922. Printre altele, Lowe a introdus termenul de pondere
a preţurilor din diferite perioade şi a propus indicele agregat al
preţurilor, cunoscut mai târziu ca indicele de tip Laspeyres;
- în anul 1863 W.S.Jevons recomandă media geometrică pentru
construirea indicilor;
- în a doua jumătate a secolului al XIX–lea învăţaţii statisticieni
germani E.Laspeyres, M.W.Drobisch şi H. Paasche, în rezultatul
studiului efectuat în oraşul Hamburg asupra evoluţiei preţurilor la
bunurile materiale, confirmă şi susţin necesitatea utilizării ponderii în
construirea indicilor de grup;
- în anul 1886 R.H.Palgrave propune formula indicelui aritme-
tic ponderat al preţurilor individuale.
92
Actualmente metoda indicilor se aplică la analiza unor fenome-
ne complexe şi face parte din complexul de metode de analiză
factorială, în care variaţia în timp şi în spaţiu a fenomenului complex
analizat este explicată prin variaţia factorilor determinanţi.
Indicii se calculează ca raport între nivelurile atinse de un
fenomen în două unităţi diferite de timp sau în două unităţi diferite de
spaţiu sau comparând nivelul realizat cu cel planificat. Pentru a
asigura un conţinut veridic indicilor, se impun următoarele cerinţe:
- datele folosite la determinarea indicilor trebuie să provină
dintr-o observaţie totală sau cel puţin a unei părţi reprezentative a
colectivităţii;
- valorile din numărătorul şi numitorul raportului să reprezinte
mărimi reale sau posibile, în cazul folosirii unor ipoteze statistice;
- diferenţa dintre numărătorul şi numitorul indicelui să consti-
tuie modificarea absolută a fenomenului cercetat.
În virtutea existenţei unei varietăţi mari de indici, aceştia se grupea-
ză după mai multe criterii, câteva din ele fiind evidenţiate în continuare:
I. După funcţia pe care o au în studiul fenomenelor social-
economice distingem următoarele grupe de indici:
· indici ai dinamicii;
· indici teritoriali;
· indici ai planificării.
Indicii dinamicii reprezintă rezultatul comparării în timp a
valorilor aceluiaşi fenomen.
Prin intermediul indicilor teritoriali se măsoară variaţia în
spaţiu a aceluiaşi fenomen în cadrul aceleiaşi perioade de timp.
Indicii planificării se pot determina în două moduri:
a) prin compararea unei valori realizate cu valoarea planificată a
aceluiaşi fenomen. În acest caz indicele obţinut exprimă nivelul de
îndeplinire a planului;
b) prin compararea nivelului planificat cu cel realizat al
fenomenului. Drept urmare se obţine indicele sarcinii de plan.
II. În funcţie de nivelul la care s-au înregistrat datele deosebim:
· indici individuali;
· indici de grup.

93
Indicele individual apare ca raport dintre mărimea efectivă şi
cea bazică a unui indicator separat şi poate fi reprezentat astfel:
a
i= 1 (82)
a0
unde a1 şi a0 reprezintă, respectiv, mărimea efectivă şi bazică a
indicatorului.
Indicele de grup se determină la nivelul unei grupe sau pe
întreaga colectivitate studiată şi permite sintetizarea variaţiei medii a
fenomenului studiat. Indicele de grup nu este o sumă a indicilor
individuali, dar o medie a acestora.
Pentru a sesiza mai lesne diferenţa dintre aceste două tipuri de
indici, ne vom referi la câteva tipuri de indici individuali şi de grup.
Indicele individual al valorii se determină raportând valoarea
unei mărfi concrete din perioada curentă la valoarea acesteia din
perioada de bază.
v q p
iv = 1 = 1 1 (83)
v0 q0 p0
unde:
iv – indicele individual al valorii;
v1, v0 – valoarea mărfii, respectiv, în perioada curentă şi de bază;
q1, q0 – cantitatea mărfii comercializată, respectiv, în perioada
curentă şi de bază;
p1,p0 - preţul unitar al mărfii, respectiv, în perioada curentă şi de bază.
Indicele de grup al valorii (Iv) se calculează ca un indice agre-
gat, adică prin raportarea sumei valorii tuturor mărfurilor din perioada
curentă la suma valorii mărfurilor din perioada de bază:
Iv =
åv 1
=
åq1 p1
(84)
åv 0 åq0 p0

Indicele individual al volumului fizic (iq) exprimă modificarea sub


aspect cantitativ a producţiei în perioada curentă în raport cu cea bazică:
q
iq = 1 (85)
q0
Indicele de grup al volumului fizic (Iq) indică modificarea volu-
mului fizic pentru toată colectivitatea cercetată şi de asemenea se
determină ca indice agregat, utilizând două metode de calcul:
Iq =
åq 1 p0
(indice de tip Laspeyres) (86)
åq 0 p0
sau
94
Iq =
å q p (indice de tip Paasche)
1 1
(87)
åq p0 1

Prin urmare, pentru relevarea modificării doar a cantităţii de


producţie obţinută sau a cantităţii de marfă comercializată, atât în
numărător, cât şi în numitorul fracţiei se iau aceleaşi preţuri: fie din
perioada de bază, fie din cea curentă.
Indicele individual al preţurilor (ip) se calculează prin rapor-
tarea preţului unitar din perioada curentă la cel din perioada de bază:
p
ip = 1 (88)
p0
Indicele de grup al preţurilor (Ip), ca şi indicele de grup al
volumului fizic, se determină în două moduri:
Ip =
å p q (indice de tip Laspeyres)
1 0
(89)
åp q
0 0

sau
Ip =
å p q (indice de tip Paasche)
1 1
(90)
åp q
0 1

III. În funcţie de baza de comparaţie a datelor distingem:


· indici cu bază fixă;
· indici cu bază în lanţ.
Indicii cu bază fixă se determină prin raportarea nivelului fie-
cărei perioade la nivelul unei anumite perioade, considerată perioadă
de bază sau de comparare.
Indicii cu bază variabilă se determină prin raportarea nivelului
fiecărei perioade la nivelul perioadei anterioare.
Din punct de vedere cognitiv indicii îndeplinesc două funcţii de
bază:
· exprimă modificarea relativă a fenomenului faţă de un nivel
de referinţă;
· în cazul unui sistem de variabile care se află în relaţii de
multiplicare indicii servesc ca instrument de analiză factorială.
În continuare vom elucida modalitatea de aplicare a metodei
indicilor în analiza factorială.
Exemplu: în baza datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.2.3.1 să
se determine, prin metoda indicilor, cum s-a modificat venitul din
vânzarea laptelui în funcţie de cantitatea de producţie comercializată şi
preţul mediu de comercializare a laptelui.
95
Tabelul 7.2.3.1 Date iniţiale pentru analiza factorială a
venitului din vânzarea laptelui
Indicatorii Plan Efectiv
A 1 2
Factoriali:
Cantitatea de lapte comercializat, q 240 245
Preţul mediu de comercializare a laptelui pentru 1 q, lei 230 244
Rezultativ:
Venitul de la comercializarea laptelui, lei 55200 59780
Rezolvare:
Iniţial se determină indicele venitului din vânzări (iqp), acesta
fiind un indice valoric:
q p 245 × 244 59780
iqp = 1 1 = = = 1,08 sau 108 %.
q0 p0 240 × 230 55200
Ulterior se determină indicele cantităţii de lapte ( iq) şi indicele
preţului (ip):
q p 245 × 230 56350
iq = 1 0 = = = 1,02 sau 102%
q0 p0 240 × 230 55200
q p 245 × 244 59780
ip = 1 1 = = = 1,06 sau 106%
q1 p0 245 × 230 56350
Indicele venitului de la comercializarea laptelui reprezintă
produsul indicilor cantităţii de producţie comercializată şi preţului:
iqp = iq ´ i p = 1,02 × 1,06 = 1,08
În concluzie menţionăm următoarele:
· sporirea cantităţii de producţie comercializată cu 5 q a contri-
buit la creşterea venitului efectiv din vânzări faţă de cel planificat de
1,02 ori sau cu 2 %;
· creşterea preţului mediu pentru laptele comercializat cu 14 lei
a contribuit la creşterea venitului din vânzări de 1,06 ori sau cu 6%
faţă de nivelul planificat.
În exemplul de mai sus s-a utilizat formula lui Laspeyres pentru
determinarea indicelui volumului fizic (al cantităţii de producţie comer-
cializată) şi formula lui Paasche pentru calcularea indicelui preţurilor.
Aceasta este justificat prin faptul că utilizând anume aceste moduri de
determinare a indicilor obţinem posibilitatea de a determina în
continuare şi abaterea absolută a indicatorului rezultativ sub influenţa
factorilor cercetaţi. Spre exemplu, modificarea absolută a venitului din
vânzări (V) în funcţie de cantitatea de lapte comercializat se determină
ca diferenţă dintre numărătorul şi numitorul indicelui cantităţii:
96
DVq = q1 p0 - q0 p0 = (245 ´ 230 ) - (240 ´ 230 ) = +1150 lei
Respectiv, modificarea absolută a venitului din vânzări în func-
ţie de preţul de vânzare se calculează ca diferenţă dintre numărătorul
şi numitorul indicelui preţului:
DV p = q1 p1 - q1 p0 = (245 ´ 244 ) - (245 ´ 230 ) = +3430 lei
În concluzie constatăm că venitul realizat din vânzarea laptelui
a depăşit nivelul planificat cu 4580 lei. Sporirea cantităţii de producţie
comercializată cu 5 q a contribuit la majorarea venitului din vânzări cu
1150 lei. O contribuţie mai mare în creşterea venitului din vânzări a
avut-o creşterea cu 14 lei a preţului de comercializare a laptelui. Drept
urmare, venitul din vânzarea laptelui a sporit cu încă 3430 lei.

7.2.4 Metoda legăturilor directe şi indirecte


Metoda legăturilor (influenţelor) directe şi indirecte se aplică în
analiza factorială în situaţiile când indicatorul rezultativ este influenţat
doar de doi factori, unul din care este cantitativ, iar altul calitativ.
Spre exemplu, rentabilitatea (R) se prezintă prin raportul dintre
profit (P) şi costul producţiei comercializate (C) sau între profitul pe
unitate de produs şi costul unitar:
P
R= (91)
C
În relaţia obţinută profitul reprezintă factorul cantitativ, iar cos-
tul producţiei este factor calitativ. Factorul cantitativ este desemnat ca
având acţiune directă, iar cel calitativ exercită acţiune indirectă asupra
indicatorului rezultativ. Mărimea influenţei factorilor se determină
conform relaţiilor de mai jos:
P P
DRP = 1 - 0 (92)
C1 C1
P P
DRC = 0 - 0 (93)
C1 C0
Exemplu: în baza datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.2.4.1 să
se determine, prin metoda legăturilor directe şi indirecte, modificarea
rentabilităţii producţiei agricole sub influenţa profitului de la comer-
cializarea producţiei şi a costului producţiei comercializate.
Rezolvare:
æ 234500 255000 ö
DRP = ç - ÷ ´ 100 = (0 ,46 - 0 ,5 ) ´ 100 = -4%
è 510000 510000 ø

97
Tabelul 7.2.4.1 Date iniţiale pentru analiza factorială a
rentabilităţii producţiei agricole
Indicatorii Anul Anul de
precedent gestiune
A 1 2
Factoriali:
255000 234500
1. Profitul din vânzarea producţiei agricole (P), lei
2. Costul producţiei vândute (C), lei 432780 510000
Rezultativ:
3.Rentabilitatea producţiei agricole (R), % 59 46
æ 255000 255000 ö
DRC = ç - ÷ ´ 100 = (0 ,5 - 0 ,59 ) ´ 100 = -9%
è 510000 432780 ø
Prin urmare, reducerea rentabilităţii producţiei agricole cu 13 %
în anul de gestiune s-a produs ca urmare a reducerii profitului de la
comercializarea producţiei şi a creşterii costului producţiei comer-
cializate. Factorul cu acţiune directă profitul de la comercializarea
producţiei a generat o diminuare a rentabilităţii cu 4 p.p. Factorul cu
acţiune indirectă costul producţiei comercializate a avut o influenţă
inversă: creşterea acestuia cu 77220 lei a condiţionat reducerea renta-
bilităţii cu încă 9 p.p. Prin urmare, o direcţie prioritară în orientarea
eforturilor manageriale ale întreprinderii trebuie să constituie redu-
cerea consumurilor de producţie.

7.2.5 Metoda recalculării indicatorilor


În analiza economică se apelează la recalcularea indicatorilor
pentru asigurarea comparabilităţii indicatorilor planificaţi şi efectivi,
când în intervalul de timp dintre planificare şi darea de seamă s-au pro-
dus anumite schimbări în volumul şi structura producţiei sau vânzărilor.
Fiind folosită în această ipostază, metoda recalculării indicatorilor poate
fi referită la metodele de prelucrare a informaţiei economice, iar
aplicarea ei se poate examina în baza următorului exemplu: în baza
datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.2.5.1 să se recalculeze fondul
anual de retribuire a muncii la valoarea efectivă a producţiei globale.
Rezolvare:
Recalcularea fondului anual de retribuie a muncii la valoarea
efectivă a producţiei globale se efectuează prin înmulţirea fondului de
retribuţie planificat la indicele producţiei globale:
Frrec = Fr 0 ´ I PG (94)

98
Tabelul 7.2.5.1 Date iniţiale pentru recalcularea fondului
anual de retribuire a muncii
Anul de gestiune Modificarea % îndeplinirii
Indicatorii
plan efectiv absolută, ( ± ) planului
A 1 2 3=2-1 4=
2
´ 100
1
Valoarea producţia agricole 455 678 +223 149
globale, mii lei
Fondul anual de retribuie a 28 31 +3 110,7
muncii, mii lei
unde:
Frrec - fondul de retribuţie recalculat;
Fr 0 - fondul de retribuţie planificat;
I PG - indicele producţiei globale.
678
Frrec = 28 ´ = 28 ´ 1,49 = 41,72 mii lei.
455
În mod analogic se poate face recalcularea consumurilor
variabile la cantitatea efectivă de producţie, cheltuielilor comerciale
variabile la volumul efectiv al vânzărilor, numărului de salariaţi la
volumul efectiv al producţiei etc.
În analiza factorială metoda recalculării indicatorilor se aplică
atunci, când există o dependenţă între doi factori şi rezultat, iar acţiu-
nea factorilor se exercită în acelaşi sens. Spre exemplu, prin metoda
recalculării indicatorilor se poate cuantifica influenţa modificării can-
tităţii de materiale consumate şi a preţurilor unitare la materialele
respective asupra consumurilor directe de materiale (tabelul 7.2.5.2)
Tabelul 7.2.5.2 Calculul influenţei factorilor asupra consumurilor
directe de materiale prin metoda recalculării indicatorilor
Cantitatea de
Preţul unitar, Consumuri directe Modi- Inclusiv datorită
Tipul material
lei de materiale, lei ficarea modificării
de consumat, kg
absolu-tă
material recal- can-
plan efectiv plan efectiv plan efectiv (±) preţului
culat tităţii
A 1 2 3 4 5=1x3 6=2x3 7=2x4 8=7-5 9=6-5 10=7-6
a 25 28 15 18 375 420 504 +129 +45 +84
b 44 41 7 8 308 287 328 +20 -21 +41
c 34 37 13 15 442 481 555 +113 +39 +74
Prin urmare, consumurile directe de materiale recalculate repre-
zintă produsul dintre cantitatea de material efectiv consumat şi preţul
unitar planificat.
99
Modificarea consumului efectiv de materiale faţă de cel plani-
ficat în urma schimbării cantităţii de material prin metoda recalculării
indicatorilor se determină prin diferenţa dintre consumul recalculat de
materiale şi cel planificat.
Modificarea consumului efectiv de materiale faţă de cel planifi-
cat în rezultatul schimbării preţului se calculează prin diferenţa dintre
consumul efectiv de materiale şi cel recalculat.
În exemplul de mai sus consumurile efective de materiale de
toate tipurile au depăşit nivelul planificat. Astfel, s-a consumat cu 129
lei mai mult material de tip a, cu 20 lei mai mult material de tip b şi cu
113 lei mai mult material de tip c.
Din cei 129 lei de spor a consumului de material de tip a, 45 lei
se datorează creşterii cantităţii de material consumat, iar 84 lei creş-
terii preţului unitar la materialul respectiv.
Reducerea cantităţii de material de tip b consumat faţă de nivelul
planificat a diminuat consumul de material cu 21 lei, dar creşterea
preţului la materialul respectiv cu 1 leu a generat o creştere a consumu-
lui cu 41 lei, influenţa cumulativă a factorilor echivalând cu +20 lei.
Creşterea consumului de material de tip c s-a produs în rezulta-
tul creşterii cantităţii (+39 lei) şi a preţului unitar (+74 lei) la mate-
rialul respectiv.
Din cele expuse rezultă că o influenţă mai mare asupra consu-
murilor directe de materiale a avut-o creşterea preţurilor.
7.3 Aplicarea metodei participării prin cotă în
analiza economică
Metoda participării prin cotă, numită şi metoda repartizării
proporţionale se utilizează în analiza economică pentru cuantificarea
influenţei factorilor detaliaţi (de gradul II) asupra indicatorului rezul-
tativ, influenţă intermediată de factorii generali (de gradul I). Esenţa
metodei respective constă în faptul că mărimea influenţei factorilor
detaliaţi asupra indicatorului analizat se calculează proporţional
ponderii acestora în abaterea factorilor respectivi de gradul I.
Realizarea metodei participării prin cotă se efectuează în două
etape:
I. Se determină influenţa factorilor de gradul I, apelând la orice
metodă de analiză factorială care are aplicativitate pentru modelul
factorial elaborat în situaţia concretă;
100
II. Se cuantifică, prin procedurile metodei participării prin cotă,
influenţa factorilor detaliaţi asupra indicatorului rezultativ cercetat.
Exemplu: în baza datelor iniţiale prezentate în tabelul 7.3.1 să se de-
termine influenţa factorilor detaliaţi asupra lichidităţii curente (9, p.295).
Tabelul 7.3.1 Date iniţiale pentru analiza factorială a
lichidităţii curente
Indicatorii La începutul La sfârşitul Modificarea
anului anului absolută, ( ± )
1 2 3 4
1. Active curente, mii lei 2866 3179 +313
inclusiv:
1.1 Stocuri şi alte active curente 1657 1858 +201
1.2 Creanţe pe termen scurt 732 998 +266
1.3 Mijloace băneşti 477 323 -154
2. Datorii pe termen scurt, mii lei 455 205 -250
inclusiv:
2.1 Datorii financiare pe termen scurt 1 1 -
2.2 Datorii comerciale pe termen scurt 73 2 -71
2.3 Datorii pe termen scurt calculate 381 202 -179
Lichiditatea curentă (active 6,3 15,5 +9,2
curente:datorii pe termen scurt)

Lichiditatea curentă, după cum se specifică în tabel, se determină


prin raportarea activelor curente la datoriile pe termen scurt. Prin urmare,
modificarea lichidităţii curente poate fi provocată de creşterea (scăderea)
activelor curente şi/sau datoriilor pe termen scurt. În acest sens lichiditatea
curentă, ca indicator rezultativ, depinde de doi factori generalizatori de
gradul I care, la rândul său, se află sub influenţa factorilor detaliaţi de gradul
II (figura 7.3.1). În procesul analizei în primul rând se determină influenţa
factorilor de gradul I asupra lichidităţii. Pentru cuantificarea influenţei
factorilor de gradul I asupra modificării lichidităţii curente în exemplul dat,
se va aplica metoda substituţiei în lanţ (tabelul 7.3.2).
Tabelul 7.3.2 Calculul influenţei factorilor de gradul I asupra
modificării lichidităţii curente
Factorii de influenţă, mii lei
Nr. Lichiditatea Mărimea influenţei
Datorii pe
substituţiei Active curente curentă factorului
termen scurt
A 1 2 3 4
0 2866 455 6,3 -
1 3179 455 6,99 6,99-6,3=+0,69
2 3179 205 15,5 15,5-6,99=+8,51
101
Lichiditatea curentă

Factori de gradul I

Active curente Datorii pe termen


scurt

Stocuri de mărfuri şi Datorii financiare pe


materiale termen scurt

Factori de
Creanţe şi investiţii pe gradul II Datorii comerciale
termen scurt pe termen scurt

Datorii pe termen
Mijloace băneşti scurt calculate

Figura 7.3.1. Dependenţa dintre lichiditatea curentă şi factorii de


influenţă

Astfel constatăm că în rezultatul creşterii activelor curente cu 313


mii lei, lichiditatea curentă s-a majorat cu 0,69 puncte. Reducerea dato-
riilor curente cu 250 mii lei a avut o contribuţie mai substanţială în creş-
terea lichidităţii curente, asigurând o majorare a acesteia cu 8,51 puncte.
În continuare, prin metoda participării prin cotă (repartizării
proporţionale), influenţa factorilor de gradul I se descompune în
profilul factorilor de gradul II (tabelul 7.3.3).
Cota de influenţă a factorilor de gradul II în tabelul 7.3.3 se
determină ca raport procentual al modificării absolute a fiecărui factor
de gradul doi către modificarea absolută a factorului respectiv de
gradul I. Spre exemplu, cota de influenţă a factorului de gradul II
stocuri şi alte active curente asupra lichidităţii curente s-a determinat
în baza relaţiei:
+ 201000
Cota factorului " stocuri şi alte active curente = ´ 100 = +64%
+ 313000

102
Tabelul 7.3.3 Calculul influenţei factorilor de gradul II asupra
lichidităţii curente
Denumirea La La Modificarea Cota Mărimea
factorului începutul sfârşitul absolută, ( ± ) factorului de influenţei
anului, mii anului, mii lei gradul II, % factorului
lei mii lei
A 1 2 3 4 5
1. Active curente 2866 3179 +313 100 +0,69
inclusiv:
1.1 Stocuri şi alte 1657 1858 +201 +64 +0,44
active curente
1.2 Creanţe pe 732 998 +266 +85 +0,59
termen scurt
1.3 Mijloace 477 323 -154 -49 -0,34
băneşti
2. Datorii pe 455 205 -250 100 +8,51
termen scurt
inclusiv:
2.1 Datorii 1 1 - - -
financiare pe
termen scurt
2.2 Datorii 73 2 -71 +28 +2,38
comerciale pe
termen scurt
2.3 Datorii pe 381 202 -179 +72 +6,13
termen scurt
calculate

Mărimea influenţei factorilor de gradul I Active curente şi Datorii


pe termen scurt se trece în tabel din calculele anterioare, efectuate prin
metoda substituţiei în lanţ şi reprezintă, respectiv, +0,69 şi +8,51.
Mărimea influenţei factorilor de gradul II se determină în baza
relaţiei:
Influenta factorului de gradul I × cota influentei factorului de gradul II
Influenta factorului de gradul II =
100

Spre exemplu, mărimea influenţei factorului de gradul II stocuri şi


alte active curente asupra lichidităţii curente s-a calculat în baza relaţiei:
+ 0,69 ´ (+ 64 )
Influenta factorului de gradul II "stocuri şi alte active curente = = +0,44
100

103
Calculele efectuate în tabelul 7.3.3 ne permit de a formula urmă-
toarele concluzii: cea mai mare influenţă asupra lichidităţii curente a
avut-o creşterea creanţelor pe termen scurt, fapt ce a condiţionat creşterea
lichidităţii curente cu 0,59 puncte. Sporirea stocurilor şi altor active
curente cu 201 mii lei a condiţionat creşterea lichidităţii curente cu 0,44
puncte. Reducerea mijloacelor băneşti cu 154 mii lei, însă, a avut o influ-
enţă negativă. Drept urmare lichiditatea curentă s-a redus cu 0,34 puncte.
O influenţă pozitivă asupra lichidităţii curente a avut-o reducerea
datoriilor pe termen scurt. Implicit, reducerea datoriilor comerciale a
condiţionat o creştere a lichidităţii curente cu 2,38 puncte. O influenţă
mult mai mare a avut-o reducerea datoriilor pe termen scurt calculate,
aceasta generând creşterea lichidităţii curente cu 6,13 puncte.
Din cele prezentate conchidem asupra faptului că asupra lichidi-
tăţii curente au avut o influenţă benefică toţi factorii de gradul doi, cu
excepţia mijloacelor băneşti, care s-au redus în perioada analizată.
Concomitent, mărimea exagerată a lichidităţii curente insuflă
ideea unei dimensionări incorecte a activelor curente ale întreprinderii
(lichiditatea generală se consideră favorabilă în condiţiile când are o
mărime supraunitară (2,0-2,5). Prin urmare, pentru a face concluzii
finale în situaţia creată se cere o analiză mai detaliată a fiecărui
element de active în vederea evaluării corectitudinii dimensionării
acestora la întreprindere

7.4 Metoda integrală şi aplicarea


acesteia în analiza economică
Eliminarea ca procedeu al analizei factoriale deterministe are un
mare neajuns: se scot în evidenţă influenţe izolate ale factorilor, fără a
ţine cont de faptul că factorii de fapt interacţionează între ei. Metoda
integrală este lipsită de acest neajuns şi se utilizează în modelele mul-
tiplicative, divizibile şi divizibil - aditive. La utilizarea acestei metode
se folosesc algoritme elaborate de învăţaţii Bacanov şi Şeremet (adică
e necesar doar de înlocuit datele în formule).
La avantajele metodei integrale putem referi:
· influenţa factorilor se estimează, ţinându-se cont de interac-
ţiunea acestora;
· prin oferirea formulelor de calcul deduse deja se creează
posibilitatea analizei oricărui sistem şi număr de factori;
104
· decade necesitatea respectării consecutivităţii substituţiilor;
· obţinerea unei acţiuni mai precise a factorilor.
Ultimul avantaj menţionat se explică prin faptul că, dacă la
aplicarea metodelor examinate anterior de analiză factorială se obţine
un rest nedescompus care se atribuie ultimului factor analizat, în cad-
rul metodei integrale acest rest este repartizat în mod egal între factori.
Prin urmare, chiar dacă metoda integrală necesită un volum mare de
muncă, ea are avantaje vizibile comparativ cu alte metode.
Cuantificarea influenţei factorilor prin metoda integrală în mo-
delele factoriale multiplicative din doi factori de tipul F = XY se face
conform relaţiilor care urmează:
1 1
DFx = DXY0 + DXDY sau DFx = DX (Y0 + Y1 ) (95)
2 2
1 1
DFy = DYX 0 + DXDY sau DFy = DY ( X 0 + X 1 ) (96)
2 2
Analiza influenţei factorilor în modelele factoriale multiplica-
tive din trei factori de tipul F = XYZ se face în baza relaţiilor:
1 1
DFx = DX (Y0 Z1 + Y1Z 0 ) + DXDYDZ (97)
2 3
1 1
DFy = DY ( X 0 Z 1 + X 1Z 0 ) + DXDYDZ (98)
2 3
1 1
DFz = DZ ( X 0Y1 + X 1Y0 ) + DXDYDZ (99)
2 3
Cuantificarea influenţei factorilor în modelele divizibile de tipul
X
F = prin metoda integrală se efectuează utilizând următoarele formule:
Y
DX Y
DFx = ×ò 1 (100)
DY Y0
DFy = DF - DFx (101)
X
Pentru analiza modelelor factoriale combinate de tipul F =
Y +Z
se propun formulele:
DX Y + Z1
DFx = ×ò 1 (102)
DY + DZ Y0 + Z 0
DF - DFx
DFy = × DY (103)
DY + DZ
DF - DFx
DFz = × DZ (104)
DY + DZ

105
X
Pentru analiza modelelor factoriale combinate de tipul F =
Y +Z +G
se propun formulele:
DX Y + Z 1 + G1
DFx = ×ò 1 (105)
DY + DZ + DG Y0 + Z 0 + G0
DF - DFx
DFy = × DY (106)
DY + DZ + DG
DF - DFx
DFz = × DZ (107)
DY + DZ + DG
DF - DFx
DFG = × DG (108)
DY + DZ + DG
Exemplu: să se determine, prin metoda integrală, modificarea
valorii producţiei agricole globale în funcţie de numărul mediu anual
de salariaţi, numărul mediu de zile de muncă prestată pe an de un
salariat şi productivitatea medie zilnică a muncii în baza datelor
iniţiale prezentate în tabelul 7.1.2.
Rezolvare:
Deoarece valoarea producţiei agricole globale se obţine ca pro-
dus al factorilor menţionaţi, se constituie un model factorial multi-
plicativ din trei factori:
PG = N S × N Z × WZ
Mărimea influenţei fiecărui factor se va determina după cum
urmează:
1
2
( ) 1
DPGN S = D N S × N Z 1 × WZ 0 + N Z 0 × WZ 1 + DN S × DN Z × DWZ =
3
1 1
× (+ 5 ) × (270 × 350 + 295 × 368 ) + × (+ 5 ) × (- 25 ) × (+ 18 ) = +506900 lei
2 3
1
2
( ) 1
DPGN Z = D N Z × N S 1 × WZ 0 + N S 0 × WZ 1 + DN S × DN Z × DWZ =
3
1 1
× (- 25 ) × (125 × 350 + 120 × 368 ) + DN S × DN Z × DWZ = -1099625 lei
2 3
1
2
( ) 1
DPGW Z = DWZ × N S 1 × N Z 0 + N S 0 × N Z 1 + DN S × DN Z × DWZ =
3
1 1
× (+ 18 ) × (125 × 295 + 120 × 270 ) + (+ 5 ) × (- 25 ) × (+ 18 ) = +622725 lei
2 3
În concluzie constatăm că creşterea numărului mediu de sala-
riaţi cu 5 persoane a generat o majorare a valorii producţiei globale cu
506900 lei, iar creşterea productivităţii medii zilnice a muncii cu 18
lei a condus la creşterea valorii producţiei globale cu încă 622725 lei.

106
Reducerea numărului mediu de zile de muncă prestată de un
salariat pe an cu 25 zile a diminuat valoarea producţiei globale cu
1099625 lei.
Astfel, în virtutea particularităţilor metodei integrale, rezultatele
obţinute diferă de cele primite în baza aceloraşi date iniţiale, dar utili-
zând alte metode de analiză factorială (metoda substituţiilor, metoda
diferenţelor absolute, metoda diferenţelor relative).

Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa metodei substituţiilor în lanţ.
2. Ce reguli trebuie respectate la aplicarea metodei substituţiilor în lanţ?
3. Elucidaţi modalitatea de cuantificare a influenţei factorilor asupra indicatorului
rezultativ în modelele factoriale multiplicative, divizibile şi combinate prin
metoda substituţiiloei în lanţ.
4. Redaţi esenţa metodei diferenţelor absolute de analiză factorială.
5. Precizaţi algoritmul de aplicare a metodei diferenţelor absolute pentru cuanti-
ficarea influenţei factorilor asupra indicatorului rezultativ în modelele factoriale
multiplicative şi combinate de tipul P = Mx( p - c) .
6. Elucidaţi algoritmul de aplicare a metodei diferenţelor relative pentru determina-
rea influenţei factorilor asupra indicatorului rezultativ în modelele factoriale
multiplicative.
7. Ce reprezintă indicii?
8. Elucidaţi clasificarea indicilor după funcţia pe care o au în studiul fenomenelor
social-economice, după nivelul la care s-au înregistrat datele, după baza de
comparaţie a datelor.
9. Precizaţi modalitatea de calculare a indicelui valorii producţiei marfă, indicelui
volumului fizic, indicelui preţurilor.
10. Expuneţi modalitatea de aplicare a metodei indicilor în analiza factorială.
11. În ce situaţii poate fi aplicată metoda legăturilor directe şi indirecte în analiza economică?
12. Cum se va determina influenţa factorilor asupra rezultatului în modelele facto-
riale divizibile prin metoda legăturilor directe şi indirecte?
13. În ce cazuri se aplică metoda recalculării indicatorilor?
14. Expuneţi modalitatea determinării influenţei factorilor prin metoda recalculării
indicatorilor.
15. În ce situaţii se aplică metoda participării prin cotă?
16. Redaţi esenţa aplicativă a metodei participării prin cotă.
17. Ce avantaj are metoda integrală comparativ cu alte metode ale analizei deterministe?
18. Expuneţi modalitatea de cuantificare a influenţei factorilor în modelele factoriale
multiplicative, divizibile, combinate prin metoda integrală.

Bibliografie
1. BARON, T.; ANGHELACHE, C.; ŢIŢAN, E. Statistica. Bucureşti: Editura
Economică, 1996. 279 p. ISBN 973-9198-49-X.
107
2. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
3. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
4. ISAIC-MANIU, A; MITRUT, C.; VOINEAGU, V. Statistica generală. Accesibil
pe Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
5. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
6. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
7. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
8. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
9. ŢIRIULNICOVA, N. ş.a. Analiza rapoartelor financiare. Chişinău: F.E.-P.
„Tipogr. Centrală”, 2004. 384 p. ISBN 9975-78-300-7.
10. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
11. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
12. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.
13. TCACI, N.; NICOLAESCU, A.; TCACI, A. Analiza economico-financiară a
unităţilor agricole. Îndrumări metodice privind îndeplinirea lucrărilor practice la
disciplina „Analiza economico-financiară a unităţilor agricole” pentru studenţii
specialităţii 361.1 „Contabilitate” (învăţământ de zi şi cu frecvenţă redusă).
Partea I. Temele 1-5, 2008. 53 p.
14. TCACI, N.; NICOLAESCU, A.; TCACI, A. Analiza economico-financiară a
unităţilor agricole. Îndrumări metodice privind îndeplinirea lucrărilor practice la
disciplina „Analiza economico-financiară a unităţilor agricole” pentru studenţii
specialităţii 361.1 „Contabilitate” (învăţământ de zi şi cu frecvenţă redusă).
Partea II. Temele 6-12, 2008. 58 p.

108
Capitolul VIII. Metodele de estimare a influenţei factorilor
în analiza stocastică şi de optimizare a problemelor economice
8.1 Esenţa legăturii stocastice între indicatori
În capitolul anterior au fost descrise metode ale analizei factoriale
deterministe. În realitate însă metodele respective pot fi aplicate doar
într-un număr limitat de situaţii, când există o dependenţă funcţională
completă între indicatorii factoriali şi rezultativi. De cele mai multe ori
relaţiile de cauzalitate au însă un caracter probabil. Astfel, aceleiaşi
mărimi a indicatorului factorial îi pot corespunde mărimi diferite a
rezultatului în fiecare situaţie examinată. Aceasta se explică prin faptul
că orice rezultat se obţine nu prin influenţe izolate ale factorilor, dar prin
interacţiunea acestora. Spre exemplu, creşterea cantităţii de îngrăşăminte
încorporate în sol va conduce la sporuri diferite a productivităţii unei
culturi oarecare la fiecare din obiectele cercetate, motivul decalajului
fiind existenţa încă a unui număr mare de factori care determină
productivitatea culturilor agricole, precum şi interacţiunea factorilor
respectivi. Chiar dacă în aparenţă celelalte condiţii sunt analogice,
factorii interacţionează în multiple variante şi este practic imposibil de a
asigura o coincidenţă deplină a rezultatelor interacţiunii lor.
Pentru a putea totuşi identifica corelaţia factorilor cercetaţi cu
indicatorul rezultativ sunt necesare observaţii în masă. Prin preluc-
rarea datelor acestor observaţii se pun în evidenţă influenţele anumitor
factori, ponderea acestora în modificarea rezultatelor, precum şi pon-
derea aproximativă a celorlalţi factori în modificarea indicatorului
rezultativ cercetat.
Dependenţa incompletă, probabilă între indicatorii factoriali şi
rezultativi poartă denumirea de legătură stocastică, cunoscută şi cu
denumirea de legătură corelaţională.
În funcţie de numărul de factori care interacţionează cu rezul-
tatul distingem corelaţie în pereche şi corelaţie multiplă. Corelaţia în
pereche este legătura dintre doar doi indicatori, unul din care este
factorial, iar altul rezultativ.
Interacţiunea câtorva factori cu rezultatul se numeşte corelaţie
multiplă.

109
8.2 Noţiuni generale despre metoda corelaţiei
Pentru studierea legăturilor stocastice se utilizează diverse
metode de analiză economică: compararea seriilor paralele şi de
dinamică, grupările analitice, metoda grafică etc. Metodele respective
permit însă doar evidenţierea caracterului şi direcţiei influenţelor, fără
a cuantifica influenţele exercitate de factori. Estimarea influenţei
factorilor în cazul legăturilor stocastice este posibilă utilizând metoda
corelaţiei, metoda analizei dispersionale, componenţiale, discrimi-
nante ş.a. Din metodele menţionate o răspândire mai largă în analiza
fenomenelor economice a cunoscut metoda corelaţiei..
Condiţiile de bază ale efectuării analizei prin metoda corelaţiei
cu aplicarea rezultatelor obţinute în previzionarea fenomenelor
economice sunt:
1. Existenţa unui număr suficient de observaţii asupra mărimii
indicatorilor factoriali şi rezultativi (se poate examina o întreprindere
în dinamică sau mai multe întreprinderi concomitent);
2. Factorii cercetaţi trebuie să poată să fie estimaţi cantitativ şi
reflectaţi în anumite surse de informaţie.
Utilizarea metodei corelaţiei permite soluţionarea următoarelor
probleme:
1. Determinarea schimbării indicatorului rezultativ sub in-
fluenţa unuia sau a câtorva factori;
2. Determinarea gradului de dependenţă a indicatorului rezul-
tativ de fiecare factor.
Aplicarea metodei corelaţiei la analiza proceselor şi feno-
menelor economice are o semnificaţie teoretică şi practică deosebită,
care se manifestă prin următoarele:
· aprofundarea analizei factoriale, precizându-se locul şi rolul
fiecărui factor în formarea indicatorului rezultativ cercetat;
· asigurarea unui spor de cunoştinţe referitor la natura
fenomenelor economice, legităţile dezvoltării lor;
· crearea suportului informaţional şi metodologic pentru optimi-
zarea deciziilor manageriale, fundamentarea planurilor şi programelor de
activitate a unităţilor economice, evaluarea rezultatelor activităţii aces-
tora, estimarea rezervelor de sporire a eficienţei activităţilor realizate.
Aplicarea practică a metodei corelaţiei presupune parcurgerea
următoarelor etape:
110
1. Stabilirea conţinutului economic al fenomenului analizat (y)
şi al factorilor săi de influenţă (x1, x2,… xn);
2. Identificarea legăturilor de cauzalitate şi stabilirea ecuaţiei
de regresie;
3. Calculul valorii parametrilor ecuaţiei de regresie, folosind
metoda celor mai mici pătrate;
4. Determinarea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat
şi factorii săi de influenţă. În acest scop se calculează coeficientul de
corelaţie (r);
5. Cuantificarea influenţei factorilor asupra fenomenului
cercetat cu ajutorul coeficientului de determinaţie (d).
Ecuaţiile de regresie pot fi de tip liniar, parabolic, hiperbolic,
exponenţial, logaritmic etc. În continuare se va prezenta succint moda-
litatea de aplicare a metodei corelaţiei în cazurile când există legături
liniare şi parabolice dintre indicatori.
Cea mai simplă ecuaţie care caracterizează legătura liniară între
doi indicatori este:
Yx = a+bx (109)
unde:
x – indicator factorial;
Y – indicator rezultativ;
a şi b – parametrii ecuaţiei regresiei care urmează să fie găsiţi.
Mărimile coeficienţilor a şi b se determină în baza sistemului de
ecuaţii, obţinut prin metoda celor mai mici pătrate şi se prezintă astfel:
ìïna + b å x = å y
í (110)
ïîa å x + bå x = å xy
2

unde :
n – numărul de observaţii efectuate;
å x – suma valorilor factorului determinant;
å x 2 - suma pătratelor valorilor factorului determinant;
å y – suma valorilor caracteristicii (a indicatorilor rezultativi
constataţi în fiecare observaţie);
å xy - suma produsului valorii factorului şi a caracteristicii.
Schema calculării indicatorilor necesari pentru determinarea
parametrilor ecuaţiei de regresie se prezintă în tabelul 8.2.1

111
Tabelul 8.2.1 Schema calculării mărimilor necesare pentru
determinarea parametrilor ecuaţiei de regresie
Nr. x y X2 Y2 xy
variantelor
1 X1 Y1 x12 y12 x1 + y1
2 X2 Y2 x2
2 y 2
2 x2 + y2
3 X3 Y3 y2
3 y 2
3 x3 + y3
.. … … … … …
.. … … … … …
Total åx åy åx
2
åy 2
å xy

Să presupunem că s-a obţinut următoarea ecuaţie de regresie,


care descrie dependenţa recoltei la hectar a grâului de calitatea solului:
Yx = 8,0 + 0,5x
unde:
a (8,0) - este mărimea constantă a indicatorului rezultativ, care
nu are legătură cu schimbarea factorului calitatea solului;
b (0,5) – indică schimbarea indicatorului rezultativ odată cu
schimbarea celui factorial cu o unitate şi poartă denumirea de
coeficient de regresie. În cazul nostru, odată cu creşterea fertilităţii
solului cu 1 grad, recolta la hectar a grâului creşte cu 0,5 q/ha.
Înlocuind în ecuaţia regresiei mărimea lui x, se poate determina
mărimea indicatorului rezultativ Y pentru orice obiect cu condiţii ana-
logice de activitate, acest fapt fiind deosebit de semnificativ în previ-
zionarea schimbărilor posibile ale rezultatului odată cu schimbarea
factorului analizat. Spre exemplu, dacă se ia decizia de a cultiva grâu
pe o suprafaţă de teren cu bonitatea de 67 grade, utilizând relaţia
obţinută se poate previziona recolta la hectar a culturii respective:
Y=8+0,5×67=41,5q
Coeficientul de corelaţie (r) care, după cum s-a remarcat
anterior, descrie intensitatea legăturii dintre fenomenul analizat şi
factorii săi de influenţă, în ecuaţiile liniare se determină astfel:
å xå y
å xy - n
r=
( å x) 2
(å y ) 2 (111)
(å x -
2
) x (å y - 2
)
n n
sau:

112
nå xy - å xå y
r= 2
(112)
(å x n - (å x ) ) x (å y n - ( å y ) )
2 2 2

Coeficientul corelaţiei deviază între 0 şi 1. Cu cât coeficientul


respectiv este mai aproape de 1, cu atât este mai intensă legătura
dintre factori şi rezultat în fenomenul cercetat. Rezultatele calculului
coeficientului de corelaţie se interpretează astfel:
0 ≤ r <0,2 - bsenţa corelaţiei dintre factor şi rezultat;
0,2 ≤ r <0,4 - corelaţie slabă;
0,4 ≤ r <0,6 - corelaţie de intensitate medie;
0,6 ≤ r <0,8 - corelaţie suficient de puternică;
0,8 ≤ r <1 - corelaţie foarte puternică.
Dacă coeficientul corelaţiei se ia la pătrat, obţinem coeficientul
determinaţiei (d), prin care se estimează dependenţa indicatorului re-
zultativ de factorul analizat. Spre exemplu d = 0,467 semnifică că pro-
ductivitatea grâului în măsura de 46,7% depinde de calitatea solului,
iar altor factori le revine 53,3% din sporul productivităţii culturii
respective.
Cea mai simplă ecuaţie care caracterizează corelaţia liniară
multiplă a indicatorilor este următoarea:
Yx = a + b1 x1 + b2 x2 + .... + bn xn
(113)
unde:
x1, x2, …, xn - factorii de influenţă;
b1, b2, …bn - parametrii ecuaţiei de regresie care reflectă
modificarea indicatorului rezultativ odată cu modificarea cu o unitate
a fiecărui factor din cei examinaţi.
Dependenţa parabolică între indicatori se caracterizează prin
aceia că, odată cu majorarea indicatorului factorial, cel rezultativ
creşte până la un anumit nivel, iar apoi începe să scadă (exemplu:
dependenţa productivităţii muncii de vârsta salariaţilor).
Dependenţa parabolică se exprimă prin următoarea ecuaţie:
Yx = a+bx + cx2 (114)
În conformitate cu cerinţele metodei celui mai mic pătrat, pentru
determinarea parametrilor a,b şi c se prezintă sistemul de ecuaţii:

113
ìna + bå x + å x 2 = å y
ïï
íaå x + bå x + c å x = å xy
2 3

ï (115)
ïîaå x + bå x + c å x =å x y
2 3 4 2

Pentru determinarea intensităţii legăturii parabolice se foloseşte


relaţia:
s y2 - s yx2
h= (116)
s y2
unde:
s 2

(y i -y )
2

(117)
y
n
å( )
2
yi - y xi
s 2
yx = (118)
n
Formula indicată mai sus este universală şi poate fi aplicată la
determinarea coeficientului de corelaţie în orice formă de legătură.

8.3 Esenţa şi principiile generale de aplicare a metodei


programării liniare
Programarea liniară ca disciplină matematică a apărut la
mijlocul secolului trecut, primele lucrări fiind publicate de L.
Kantorovici (1939) şi F. Hitchcock (1941). Primele probleme rezol-
vate prin metoda programării liniare se refereau la organizarea optimă
a transporturilor maritime, stabilirea necesităţilor de aprovizionare a
frontului, planificarea misiunilor aviaţiei de bombardament.
În 1947 învăţaţii G. Dantzig şi J. Von Newmann creează
metoda simplex care stă la baza rezolvării problemelor de programare
liniară. Ulterior contribuţii esenţiale în adaptarea programării liniare
pentru soluţionarea problemelor economice au avut mai mulţi
matematicieni şi economişti, ca Koopmans, L. Ford, D. Fulkerson, W.
Cooper, H. Kuhn.
Ca răspuns la necesităţile reale ale vieţii economice, au apărut şi
au fost dezvoltate şi alte tipuri de programare, cum ar fi:
· programarea pătratică,
· programarea convexă,
· programarea în numere întregi,
· programarea stohastică,

114
· programarea dinamică, toate acestea referindu-se la metodo-
logia programării matematice.
Termenul programare în denumirea metodei programare li-
niară se interpretează astfel: varianta de plan/soluţia se selectează
după o anumită programă, fiecare variantă următoare fiind mai bună
decât cele precedente, iar ultima reprezentând varianta optimă. Ter-
menul liniară reflectă dependenţa liniară între variabile.
Programarea liniară a căpătat o utilizare largă în previzionarea
proceselor şi fenomenelor economice. Implicaţiile programării liniare
în analiza economică se explică prin faptul că ea reprezintă un
instrument de analiză previzională.
Un model de programare liniară presupune rezolvarea unei
probleme de optimizare, maximizare sau minimizare a unei funcţii
liniare cu mai multe variabile, în condiţiile unor restricţii liniare.
O problemă de programare liniară poate fi redată astfel: să se
găsească valorile nenegative x j [ j = (1,n)] care maximizează sau
minimizează funcţia-obiectiv de forma: Z = å c j x j ® max sau min. .
Nenegativitatea valorilor căutate se poate prezenta astfel: .
Restricţiile care se impun la aplicarea metodei programării
liniare au forma unor egalităţi sau inegalităţi liniare.
Exemplu: să admitem că, utilizând funcţia Z max = å c j x j urmărim
obiectivul de a identifica varianta structurii suprafeţelor însămânţate
care ar permite maximizarea venitului din vânzări. În acest caz
variabilele funcţiei se interpretează astfel:
Zmax - valoarea maximă a rezultatului (venitul total din vânzări);
Cj - venitul din vânzări în raport cu 1 ha ocupat cu o cultură sau alta;
Xj - suprafaţa de teren ocupată cu cultura respectivă.
Înainte de a efectua calculele e necesar de urmărit dacă se
respectă următoarele restricţii:
a) suprafaţa de teren preconizată pentru diferite culturi în sumă
trebuie să fie egală (sau mai mică) cu suprafaţa totală (S) de teren
agricol de care dispune întreprinderea:
å xj £ S (119)

b) consumul total de resurse alocate nu trebuie să depăşească


valoarea preconizată a producţiei:
115
åa x
ij j £ Bj (120)
unde:
aij consumul de resurse pentru obţinerea producţiei în raport cu 1
ha cu fiecare cultură agricolă;
B j – valoarea totală a producţiei obţinute;
c) valoarea produselor diferitor culturi (Uj) în sumă (de pe
toată suprafaţa) nu trebuie să fie mai mică decât valoarea producţiei
globale planificată (PGj):
åU j x j £ PG j (121)
În continuare se efectuează prelucrarea automatizată a datelor,
fiind selectată varianta optimă.
Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa legăturii stocastice.
2. Ce reprezintă corelaţia în pereche (simplă)?
3. Ce reprezintă corelaţia multiplă?
4. Care este cea mai simplă ecuaţie care caracterizează legătura
liniară între doi indicatori?
5. Ce tipuri de ecuaţii de regresie cunoaşteţi?
6. Prin ce ecuaţie se prezintă corelaţia multiplă a indicatorilor?
7. Specificaţi esenţa parametrilor ecuaţiei de regresie care reflectă
legătura liniară între doi indicatori.
8. Prin ce ecuaţie se prezintă dependenţa parabolică dintre indicatori?
9. Cum se numeşte indicatorul, care caracterizează intensitatea legă-
turii dintre fenomenul analizat şi factorii de influenţă?
10. Ce exprimă coeficientul de determinare?
11. Unde se utilizează cel mai frecvent metoda programării liniare?
12. Ce semnifică termenul „programare” în denumirea metodei prog-
ramare liniară?
13. Ce semnifică termenul „liniară” în denumirea metodei progra-
mare liniară?
14. Specificaţi funcţiile programelor utilizate la programarea liniară.
15. Ce model matematic se utilizează că precădere în programarea liniară?
16. Precizaţi restricţiile care se impun la aplicarea metodei prog-
ramării liniare.

116
Bibliografie
1. BARON, T.; ANGHELACHE, C.; ŢIŢAN, E. Statistica. Bucureşti: Editura
Economică, 1996. 279 p. ISBN 973-9198-49-X
2. CIURLĂU, C. ş.a. Previziune economică. Teorie. Teste grilă. Aplicaţii. Craiova:
Editura Universitară, 2008. 311 p. ISBN: 978-973-742-983-4.
3. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
4. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
5. ISAIC-MANIU, A; MITRUT, C.; VOINEAGU, V. Statistica generală. Accesibil
pe Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
6. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet
<URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
8. NICULESCU, M. Diagnostic economic. Volumul I. Bucureşti: Editura
economică, 2003. 312 p. ISBN 973-590-721-6.
9. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
10. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-
financiară. Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
11. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва:
Финансы и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
12. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

117
Capitolul IX. Metodica analizei funcţional-valorice

9.1 Esenţa şi sarcinile analizei funcţional-valorice


Analiza funcţional – valorică (Activity Based Costing), cunos-
cută şi ca analiza valorii reprezintă un mijloc eficace de identificare a
rezervelor de reducere a consumurilor de producţie prin raţionalizarea
funcţiilor de bază ale obiectului cercetat şi excluderea funcţiilor în plus.
Apariţia analizei valorii datează cu sfârşitul anilor 40 ai secolu-
lui trecut. Totodată, în literatura de specialitate se menţionează învăţa-
tul de origine italiană L. Bartini care încă în anii 30 a elaborat o
metodă care avea la bază modelul funcţional al rezultatului final ideal
şi contradicţia. Anume abordarea funcţională a lui Bartini se consideră
reperul conceptual al analizei funcţional-valorice.
La sfârşitul anilor 40 ai secolului trecut inginerul uzinei de tele-
foane din oraşul rusesc Permi Iu.M.Sobolev, aplicând analiza siste-
mică, a efectuat detalierea obiectelor pe elemente. Fiecare element era
examinat ca componentă separată a construcţiei. După ce se formula
destinaţia funcţională, elementul examinat se includea în grupa celor
de bază sau ajutătoare. Drept rezultat au putut fi identificate consu-
murile exagerate pentru confecţionarea elementelor ajutătoare care
ulterior au fost reduse fără a diminua calitatea produselor.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial colaboratorul departa-
mentului de aprovizionare a companiei americane General Electric,
inginerul L.D.Miles a propus înlocuirea materialelor deficitare cu altele
mai ieftine, fapt care în unele cazuri chiar contribuia la îmbunătăţirea
calităţii produselor. În anul 1952 Miles a definitivat metoda care a de-
venit cunoscută ca metoda analizei valorii. După terminarea războiului,
când dificultăţile de aprovizionare cu materiale deficitare au fost
înlăturate, s-a constatat că la unele produse revenirea la proiectele ori-
ginale, care prevedeau folosirea acestor materiale, nu era justificată,
deoarece noile produse, fiind mai ieftine, funcţionau la fel de bine.
În anul 1959 a fost creată Societatea inginerilor americani adepţi
ai metodei analizei valorii (Society of American Value Engineering –
SAVE), primul preşedinte al căreia a fost chiar L. Miles. Principala func-
ţie a Societăţii era coordonarea lucrărilor în cadrul analizei funcţional-
valorice şi a schimbului de experienţă în acest domeniu.
La începutul anilor 60 metoda analizei valorii începe să fie pe
118
larg utilizată şi în alte ţări, primele fiind Anglia, RFG, Japonia. Au
continuat şi lucrările de perfecţionare a metodei, adaptând-o la
particularităţile diferitor ramuri şi tehnologii.
În anul 1965 apare Societatea inginerilor japonezi adepţi ai
metodei analizei valorii (Society of Japanese Value Engineering –
SJVE) care a început să promoveze foarte activ metoda respectivă,
inclusiv şi prin intermediul conferinţelor anuale cu reprezentanţii celor
mai mari companii şi organizaţii de stat.
În anul 1975 SAVE a inaugurat premiul în numele lui L.Miles
„Pentru crearea şi contribuţia în promovarea metodei analizei valorii”.
În anul 1982 un premiu analogic se fondează şi în Japonia, fiind
destinat companiilor care obţin succese remarcabile datorită aplicării
metodei analizei valorii.
Analiza valorii este desemnată ca metoda care îşi propune să
realizeze pentru produs, proces, proiect sau serviciu parametrii tehnico-
funcţional ceruţi de necesităţile sociale cu cele mai mici costuri. Obiec-
tivul fundamental al analizei valorii este stabilirea unui raport optim
între valoarea de întrebuinţare a unui produs şi costurile de producţie pe
care le generează. Astfel se realizează o legătură directă între funcţiile
unui produs şi costurile necesare realizării lui în condiţiile respectării
raportului de proporţionalitate între nivelul acestor funcţii şi al costuri-
lor. Studiile de analiză a valorii nu urmăresc însă numai reducerea cos-
turilor, dar şi îmbunătăţirea valorii de întrebuinţare a produselor, adică
satisfacerea mai deplină a aspiraţiilor utilizatorului. Metoda pleacă de la
premisa că pe utilizator nu îl interesează produsul ca obiect fizic, ci
serviciile pe care acesta i le poate aduce. În această ordine de idei con-
chidem că analiza valorii reprezintă metoda de îmbunătăţire a produ-
sului, bazată pe îmbunătăţirea relaţiilor dintre funcţiile tehnico-sociale
şi costul acestuia.
Metoda analizei funcţional-valorice este considerată prima şi
ultima metodă de determinare şi urmărire a costurilor de producţie
creată, care face legătura între consumul de resurse şi funcţiile produ-
selor sau serviciilor (deci utilitatea consumatorului). În figura 9.1.1
acest raport se prezintă schematic.

119
Resurse necesare Funcţiile produsului

R1 F1

R2 F2

Rn-1 Fn-1

Rn Fn

Total consum de
resurse

Figura 9.1.1 Fluxul consumului de resurse în corelaţie cu funcţiile


produselor (serviciilor) (1, p.255)

Din figura prezentată rezultă că raportul dintre consumul de


resurse şi funcţiile produselor sau serviciilor se interpretează în două
aspecte: raport dintre consumul fiecărui fel de resurse şi funcţiile
produsului (raportul analitic) şi raport dintre consumurile totale pentru
obţinerea produsului respectiv şi funcţiile acestuia.
Prin identificarea şi studierea raportului analitic se pot investiga
anumite oportunităţi, aşa ca:
· posibilitatea maximizării funcţiilor produsului dacă se va
schimba structura resurselor folosite;
· posibilitatea obţinerii funcţiilor mai superioare ale produ-
sului în condiţiile menţinerii nivelului actual al consumurilor etc.
Al doilea raport permite de a constata ponderea consumurilor
totale pe funcţiile produselor. Drept urmare, se urmăreşte ca ponderea
consumurilor pe funcţiile secundare ale produsului să nu fie exagerată.
Nu este o situaţie firească ca din consumurile totale o pondere neîn-
semnată să revină funcţiilor de bază, iar cea mai mare parte a
consumurilor să fie destinate funcţiilor secundare. Dacă se constată
120
atare situaţii, se cer intervenţii imediate în redimensionarea şi redirec-
ţionarea consumurilor.
Prin urmare, scopul final al analizei funcţional-valorice (AFV)
constă în găsirea celor mai econome căi de soluţionare a unor
probleme practice. Pentru atingerea scopului propus în procesul AFV
se realizează următoarele sarcini:
1. Întocmirea unei caracteristici generale a obiectului cercetării;
2. Detalierea obiectului pe funcţii şi sistematizarea acestora în
funcţii de bază, ajutătoare şi în plus;
3. Determinarea şi gruparea consumurilor aferente grupelor de
funcţii indicate mai sus;
4. Calcularea sumei totale a consumurilor aferente obiectului
analizei (produsului, procesului tehnologic etc., fiind excluse consu-
murile în plus;
5. Elaborarea recomandărilor privind perfecţionarea tehnolo-
gică şi organizatorică a producţiei.
Ca obiecte ale analizei valorii pot servi produsele întreprinde-
rilor, procesele tehnologice, precum şi oricare alte procese care impli-
că consumuri de resurse.

9.2 Principiile analizei funcţional-valorice


La aplicarea metodei analizei valorii trebuie să se respecte o
serie de principii, esenţa cărora se expune succint în continuare.
Principiul abordării funcţionale. Abordarea funcţională este
caracteristica de bază a metodei. La proiectarea unui produs de fapt se
caută soluţii în vederea materializării funcţiilor care dorim să i le
conferim. Prin urmare, iniţial se concepe separat fiecare funcţie a
produsului, apoi acestea se integrează într-un corp fizic (aparat, utilaj
etc.) prin care funcţiile respective se materializează. Analiza valorii
porneşte de la obiectul definitivat spre fiecare funcţie, adică parcurge
calea inversă celei creării produsului.
Principiul dublei dimensionări a funcţiilor. La aplicarea metodei
analizei valorii trebuie să se ia în calcul faptul că funcţiile unui produs au
două dimensiuni: tehnică şi economică. În timp ce dimensiunea tehnică
reprezintă o caracteristică a corpului fizic propriu-zis, cea economică,
exprimată prin costul funcţiei, relevă însuşiri măsurabile ale acestuia.
Costul total al produsului se va obţine prin suma costurilor funcţiilor.
121
Principiul optimizării raportului dintre valoarea de întrebuinţare
şi cost. Competitivitatea produsul este determinată de raportul dintre
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a acestuia. Cu cât valoa-
rea de întrebuinţare va fi mai mare, iar valoarea de schimb mai mică, cu
atât produsul va fi mai competitiv. Prin urmare, funcţiile produsului
trebuie să satisfacă la maximum necesităţile utilizatorului, dar să implice
consumuri minime de resurse. De cele mai multe ori însă costurile func-
ţiilor nu sunt proporţionale cu contribuţia acestora la valoarea de între-
buinţare generală a produsului. Prezentul principiu prevede stabilirea unui
raport optim între funcţiile produsului şi costurile necesare realizării lor.
Principiul abordării sistemice a valorii de întrebuinţare. Con-
form acestui principiu, obiectul de aplicare al metodei îl constituie
produsul în întregime şi nu părţi din produs. Anume produsul finit are
valoare de întrebuinţare care corespunde anumitor nevoi sociale.
Componente separate ale produselor nu au valoare de întrebuinţare, de
aceea nu pot constitui obiectul analizei valorii.
Principiul diagnosticului timpuriu. Realitatea demonstrează că
consumurile în plus se stabilesc încă la etapa proiectării produsului.
Identificarea şi excluderea acestora la etapa proiectării se va face de
10 ori mai ieftin decât la etapa producerii şi de 100 ori mai ieftin decât
la etapa exploatării – această afirmaţie este argumentată prin faptul că
fiecare etapă următoare implică consumuri şi cheltuieli suplimentare.
Principiul priorităţii. La selectarea obiectelor care urmează să
fie supuse analizei funcţional-valorice se oferă prioritate celor care
întrunesc următoarele condiţii:
a) se află la etapa proiectării;
b) se vor produce în volum mare.
Semnificaţia primei condiţii a fost expusă anterior. Cea de-a
doua condiţie este argumentată prin economia mai mare de resurse
care urmează să se obţină în cazul investigării obiectelor preconizate
de a fi produse în cantităţi mari.
Principiul detalierii optime. Aparent, cu cât obiectul cercetat (pro-
dusul, serviciul, procesul tehnologic etc.) se va detalia mai exact, cu atât
mai obiective vor fi rezultatele analizei. În realitate însă anumite produse
pot fi deosebit de complexe, iar funcţiile foarte numeroase. Cercetarea
unor astfel de obiecte se recomandă să se efectueze în două etape:
I. Divizarea obiectului pe componente de bază;
122
II. Analiza fiecărei părţi.
La etapa a două se pot identifica verigi care necesită un studiu
mai detaliat şi asupra cărora se vor concentra eforturile analiştilor.
Principiul consecutivităţii. Analiza valorii se efectuează într-o
anumită succesiune. Eficacitatea fiecărei etape depinde decisiv de
calitatea îndeplinirii lucrărilor la etapa anterioară.
Principiul evidenţierii verigii de bază. Ca şi în oricare altă
problemă, la aplicarea analizei valorii trebuie să se identifice acele
componente ale unui produs sau proces, care implică mai multe
consumuri sau diminuează substanţial efectul funcţionării acestuia.
Prin urmare, trebuie să se găsească acea verigă, care are o importanţă
deosebită şi implicaţii majore în realizarea obiectivelor propuse.
Fiecare din principiile enumerate mai sus are un rol important în
analizei valorii şi contribuie la sporirea eficienţei ei.

9.3 Succesiunea desfăşurării analizei funcţional-valorice


În diverse surse bibliografice, la descrierea succesiunii efectuării
analizei funcţional-valorice se evidenţiază un număr diferit de etape în
cadrul cărora se realizează în principiu acelaşi program de acţiuni. În con-
formitate cu opiniile mai multor autori, operaţiile desfăşurate în cadrul
analizei valorii pot fi sistematizate în şapte etape de bază (figura 9.3.1).
I. Etapa pregătitoare. La această etapă se realizează următoa-
rele acţiuni:
· se stabileşte obiectul analizei;
· se creează echipa de cercetare, antrenând specialişti care po-
sedă calificarea necesară pentru soluţionarea problemelor existente. La
necesitate se asigură pregătirea specialiştilor în domeniile aferente
studiului propus prin intermediul unor cursuri de pregătire, stagii etc.;
· se elaborează planul tematic al cercetărilor;
· se perfectează actele oficiale necesare (ordinul managerului
întreprinderii privind organizarea analizei; contractele de prestare a
lucrărilor (în cazul antrenării persoanelor din exterior) etc.).

123
Analiza funcţional-valorică

I. Etapa pregătitoare

II. Etapa informaţională

III. Etapa analitică

IV. Etapa creativă

V. Etapa de cercetare

VI. Etapa de recomandare

V. Etapa de implementare

Figura 9.3.1 Succesiunea analizei funcţional-valorice

II. Etapa informaţională. Principala sarcină a acestei etape este


colectarea şi generalizarea datelor despre obiectele cercetate. Datele
respective trebuie să reflecte condiţiile de organizare a procesului de
producere şi desfacere, performanţele tehnice şi tehnologice în
domeniile aferente produselor sau serviciilor analizate.
Etapa informaţională este considerată una din cele mai semni-
124
ficative etape ale analizei funcţional-valorice, deoarece fără o bază infor-
maţională adecvată este imposibilă realizarea la un nivel corespunzător a
atribuţiilor încadrate în celelalte etape. Totodată este important ca
informaţia să întrunească anumite cerinţe, printre care putem menţiona:
· să fie autentică, adică să reflecte obiectiv realitatea;
· să fie de ultimă oră, prin urmare să conţină date cât mai
actuale despre obiectul analizei, precum şi despre realizările ştiinţei şi
tehnicii în domeniul dat;
· să fie accesibilă;
· să fie vehiculată şi prelucrată cât mai operativ etc.
III. Etapa analitică. În cadrul acestei etape se creează modelul
funcţional – valoric al obiectului: obiectul se detaliază pe funcţii,
acestea se clasifică pe tipuri, se determină valoarea fiecăreia. Astfel se
identifică zonele cu cea mai mare concentraţie a consumurilor, adică
zonele cu perspectivă. În această bază se formulează sarcinile privind
reducerea consumurilor şi se stabilesc direcţiile cercetărilor ulterioare.
IV. La etapa creativă se elaborează variantele de raţionalizare a
produselor, serviciilor, tehnologiilor etc. În acest scop se soluţionează
problemele ce ţin de cumularea sau excluderea unor funcţii, ieftinirea
unor elemente ale construcţiei, revederea modalităţii de exercitare a
funcţiilor de bază de către obiectul cercetat.
Pentru ca etapa creativă să se realizeze cu o eficacitate maximă,
este necesar să se respecte următoarele condiţii:
· implicarea unui număr cât mai mare de persoane în
înaintarea soluţiilor pentru problema pusă în discuţie;
· examinarea unui număr cât mai mare de variante posibile;
· alegerea variantei optime în cadrul unor discuţii interactive,
cu participarea experţilor;
· analiza cât mai detaliată a variantelor selectate.
La etapa creativă, în vederea asigurării unui climat comunica-
ţional cât mai productiv, se recomandă să se apeleze la metodele de
stimulare a creativităţii: brainstorming, sinectica, Phillips, Delphi ş.a.
Metoda brainstorming (furtună de idei, asaltul creierului) a fost
elaborată de Osborn în anul 1935 şi astăzi este una din metodele cel
mai frecvent folosite la stimularea creativităţii de grup, în special
pentru soluţionarea unor probleme de producţie. Echipa de lucru se

125
formează din lider şi participanţi, de regulă întru-un număr de 6-12
persoane. Scopul reuniunii este de a obţine cât mai multe idei cu
privire la rezolvarea unei probleme.
Organizarea dezbaterilor se poate efectua în următoarele forme:
- progresiv-liniară - esenţa acesteia este formularea
raţionamentului din raţionament, adică o idee generează altă idee;
- catalitică - are la bază analogia şi examinarea tuturor
ideilor, inclusiv şi a celor aparent eronate;
- mixtă - reprezintă o combinaţie a primelor două forme.
Reuniunea brainstorming se realizează în trei etape: pregătirea,
desfăşurarea, valorificarea ideilor. În timp ce liderul participă activ la
toate etapele, membrii echipei se implică doar la etapa a doua. Durata
medie a etapei a doua, conform practicii mondiale, este de 15-45
minute, iar randamentul acesteia se cuantifică cu cca 80-100 idei.
Eficienţa reuniunii brainstorming este determinată decisiv de
calităţile liderului: dinamism, flexibilitate, aptitudini comunicative,
capacitate de selecţie a ideilor etc. Nu mai puţin importantă este şi
structura eterogenă a grupului de lucru.
Metoda sinectica a fost elaborată de W.J. Gordon în anul 1944 şi,
în virtutea acestui fapt, mai este cunoscută şi ca metoda Gordon. Repre-
zintă o varietate a brainstorming-ului dar, spre deosebire de metoda
precedentă, sinectica este o metodă calitativă, fiind elaborată o singură
soluţie ce va fi ajustată ulterior, bazându-se pe două principii esenţiale:
1. Transformarea straniului (necunoscutului) în familiar (cunoscut);
2. Transformarea familiarului în straniu, permiţând o distanţare
de problemă şi abordarea ei dintr-o perspectivă neuzuală.
Grupul de lucru se compune din cel mult 5-6 persoane, inclusiv
liderul şi un expert. Rolul liderului este de a valorifica personalitatea
şi cunoştinţele fiecărui membru al grupului, stimulându-l la maximum
să propună cât mai multe soluţii.
Expertul trebuie să fie o persoană cu cea mai profundă înţele-
gere a problemei, iar rolul de bază al acestuia este de a orienta discuţia
pe direcţiile care le consideră cele mai fertile.
Succesul reuniunii sinectice este condiţionat decisiv de contri-
buţia fiecărui participant al grupului, încadrarea cât mai activă a
fiecăruia în căutarea soluţiilor.

126
Reuniunea sinectică, ca şi brainstorming-ul, se desfăşoară în
câteva etape: etapa de înţelegere şi dezbatere a problemei; etapa
analizei ideilor; etapa valorificării ideilor.
Metoda Phillips, autorul căreia este D.Phillis, de asemenea
reprezintă o variantă a brainstorming-ului. Spre deosebire de brain-
storming, la aplicarea metodei Phillis se creează mai multe echipe
funcţionale (aproximativ cinci), fiecare a câte 6 participanţi. Etapele
metodei Phillis sunt aceleaşi ca şi la brainstorming, durata reuniunii
este însă mai mare, ajungând la două ore. Reuniunea se desfăşoară în
două faze: dezbaterea pe grupe şi dezbaterea în plen, în cadrul căreia
se expun şi se analizează opiniile grupurilor.
Metoda Delphi, propusă de O.Helmer în anul 1965, se aplică în
scopul obţinerii de prognoze şi soluţii în probleme cu o dificultate
deosebită prin valorificarea competenţei unui grup de experţi. În acest
scop se întocmesc chestionare care se transmit experţilor pentru a-şi
expune opinia asupra problemelor cercetate într-un interval de timp
limitat. Chestionarele sunt apoi colectate şi se retransmit aceloraşi
persoane, dar însoţite şi de răspunsurile celorlalţi participanţi pentru o
retuşare şi ajutare a acestora. Consultările continuă până se ajunge la o
stabilizare a opiniilor. Astfel, utilizând efectul feed-back, se realizează
o consultare ciclică a experţilor.
V. Etapa de cercetare presupune controlul experimental al
ideilor selectate. În cadrul acestei etape se fac calculele tehnice,
tehnologice şi economice necesare, se verifică dacă varianta nouă a
produsului, serviciului, procesului tehnologic etc. corespunde cerin-
ţelor consumatorului. La necesitate, dacă calculele nu sunt suficiente
pentru definitivarea soluţiilor alese, se produc modele experimentale
şi se testează pentru a constata în ce măsură se satisfac cerinţele teh-
nice, tehnologice, organizatorice etc.
VI. Etapa de recomandare. La această etapa se întreprind urmă-
toarele acţiuni:
· se face alegerea definitivă a variantei de modificare a obiec-
tului cercetat în condiţiile menţinerii sau îmbunătăţirii calităţii acestuia;
· se perfectează actele necesare pentru implementarea ideii;
· se coordonează modificările făcute cu clienţii şi furnizorii
implicaţi;

127
· se coordonează aspectele organizatorice ale problemei cu
organele de resort (serviciul sanitar, de pompieri etc.),
· se elaborează graficele implementării practice a modifică-
rilor obiectului;
· se transmite documentaţia aferentă modificărilor serviciilor
cointeresate (tehnologic, de aprovizionare, economic etc.).
VII. Etapa implementării. La etapa respectivă se soluţionează
toate problemele ce ţin de organizarea procesului de producţie în
varianta nouă. Astfel, se organizează consultarea specialiştilor
antrenaţi în obţinerea produsului modificat sau în procesul tehnologic
revăzut. Pentru a obţine o eficienţă maximă de pe urma remanierilor
făcute, se recomandă efectuarea unui control permanent al calităţii
îndeplinirii lucrărilor în noile condiţii.
La finele fiecărei etape a procesului tehnologic se fac totalurile,
se estimează efectele obţinute în raport cu consumul de resurse, se
identifică abaterile de la parametrii prestabiliţi şi motivele acestora.
Din cele expuse putem conchide cu certitudine asupra semnifi-
caţiei deosebite a analizei valorii în gestionarea resurselor întreprin-
derilor şi asigurarea competitivităţii acestora. Printre cele mai impor-
tante avantaje ale metodei analizei valorii putem menţiona:
1. Contribuţia informaţiei obţinute în rezultatul studiului şi
raţionalizării valorii la optimizarea deciziilor strategiile în următoarele
domenii de activitate:
· stabilirea preţurilor la produsele şi serviciile oferite;
· proiectarea sortimentului de produse şi servicii;
· alegerea între posibilitatea obţinerii de sine stătător şi
procurarea unor bunuri;
· investirea mijloacelor în lucrările de cercetare, automatizarea
producţiei, promovarea produselor şi serviciilor etc.;
2. Crearea posibilităţii de a exclude operaţiunile care nu contri-
buie la sporirea sau menţinerea calităţii produselor;
3. Reducerea costurilor produselor şi, implicit, sporirea profita-
bilităţii etc.
De rând cu avantajele menţionate, analiza valorii are şi o serie
de dezavantaje, şi anume:

128
1. Procesul de descriere a funcţiilor obiectelor analizate poate
fi uneori excesiv de detaliat, iar modelul funcţional-valoric prea com-
plicat, fapt ce implică dificultăţi la analiza acestuia;
2. Deseori nu se acordă atenţia necesară etapei colectării
datelor (etapei informaţionale), drept urmare unele elemente ale
obiectului nu se elucidează în măsura necesară;
3. Pentru a asigura o calitate adecvată analizei valorii sunt
necesare programe speciale de prelucrare a datelor;
4. Modelele construite se uzează moral într-o perioadă foarte
scurtă datorită flexibilităţii condiţiilor organizator-tehnologice în care
se realizează procesul de producere;
5. Aplicarea analizei valorii deseori nu se apreciază ca o
măsură necesară de către reprezentanţii managementul superior al
întreprinderilor.

Subiecte de autoevaluare
1. Când a apărut analiza funcţional valorică?
2. În ce constă esenţa analizei funcţional-valorice?
3. Precizaţi scopul final al analizei funcţional-valorice.
4. Elucidaţi obiectele analizei funcţional-valorice.
5. Ce principiu prevede efectuarea analizei funcţional-valorice încă la etapa
proiectării obiectului (procesului)?
6. Cum poate fi redat principiul, care oferă întâietate obiectelor ce vor fi produse în
volum mare la efectuarea analizei funcţional-valorice?
7. În baza cărui principiu al analizei funcţional – valorice obiectul se divizează mai
întâi pe părţi, apoi se analizează fiecare din aceste componente?
8. În baza cărui principiu analiza funcţional-valorică trebuie efectuată succesiv, de
la general la particular?
9. Ce principiu al analizei funcţional-valorice prevede prioritatea componentelor
unui obiect (proces) care necesită consumuri mai mari sau diminuează
substanţial efectul funcţionării acestuia?
10. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se alege obiectul analizei, se selectează
grupa de specialişti, se elaborează planul calendaristic al activităţilor de realizat?
11. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se colectează, studiază şi sistema-
tizează datele despre obiectul cercetat?
12. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se creează modelul funcţional-valoric
al obiectului?
13. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se elaborează variantele de raţiona-
lizare a obiectului?
14. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se experimentează ideile propuse?

129
15. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se efectuează alegerea definitivă a
variantei de modificare a obiectului şi se perfectează actele necesare?
16. La ce etapă a analizei funcţional-valorice se soluţionează toate problemele legate
de aplicarea practică a deciziilor finale adoptate?

Bibliografie
1. BOGDAN, I. Management financiar. Bucureşti: Editura Universitară, 2004. 365
p. ISBN 973-8499-96-8.
2. COMAN, GH. Analiza valorii. Iaşi: Editura Venus, 2001. 342 p. ISBN: 973-
8174-38-4.
3. MERCE, E.; ARION, F.H.; MERCE C.C. Management general şi agricol. Cluj-
Napoca, 2000. 468 p. ISBN: 973-99784-6-0.
4. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

130
Capitolul X. Metodica identificării şi estimării rezervelor de
sporire a rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii

10.1 Esenţa economică şi clasificarea rezervelor


După cum s-a accentuat anterior, una din atribuţiile funda-
mentale ale analizei economice constă în identificarea şi mobilizarea
rezervelor de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii unităţilor cercetate.
Termenul rezervă are abordări multiple. Astfel, prin traducere
din franceză (reserve) acesta înseamnă stoc, iar din limba latină
(reservere) se interpretează ca a economisi, a păstra.
În limbajul economic actual sunt desemnate ca rezerve, pe de o
parte, stocurile disponibile spre utilizare în vederea asigurării conti-
nuităţii procesului de producţie, iar pe de alta, posibilităţile de îmbună-
tăţire a rezultatelor activităţii economice. Analiza economică se axează
pe cel de-al doilea aspect al termenului. Astfel, rezervele sunt examinate
ca posibilităţi cantitative şi calitative de creştere a eficienţei activităţii în
baza utilizării cât mai complete şi raţionale a resurselor întreprinderii.
Prin valorificare, rezervele se transformă în factori de sporire a
eficienţei activităţii.
La obiectele cercetate în vederea identificării rezervelor se referă:
· întreprinderile în ansamblu;
· subdiviziunile structurale ale întreprinderilor;
· tipurile de activitate desfăşurată de întreprinderi (operaţio-
nală, investiţională, financiară);
· centrele de responsabilitate (organe de management,
compartimente funcţionale etc.);
· produsele, serviciile realizate;
· indicatori economico-financiari rezultativi (producţia globală,
producţia-marfă, costul producţiei, venitul din vânzări, profitul, rentabi-
litatea, productivitatea muncii, randamentul mijloacelor fixe etc.).
Rezervele se pot clasifica după mai multe criterii (figura 10.1.1).
În funcţie de locul de concentrare se disting rezerve interne şi
externe. Rezervele interne provin din interiorul întreprinderii şi pot fi
gestionate de aparatul managerial al ei. Spre exemplu, la rezervele
interne de sporire a randamentului terenului agricol putem referi:
fertilizarea terenurilor, utilizarea materialului semincer de o calitate
mai înaltă, efectuarea mai calitativă a lucrărilor agricole etc.
131
Tipurile de rezerve

După locul de · Interne


concentrare · Externe

După modul de relevare · Evidente


· Ascunse

După perioada în care · Curente


pot fi identificate şi · De perspectivă
mobilizate

După caracterul acţiunii · Intensive


· Extensive

După tipul activităţii · Ale activităţii operaţionale


realizate de · Ale activităţii investiţionale
întreprindere · Ale activităţii financiare

· Rezerve ce vizează
asigurarea întreprinderii cu forţă
de muncă, terenuri, mijloace fixe,
active curente şi sporirea eficienţei
După domeniile gestionării acestora
fundamentale ale · Rezerve privind
procesului de producţie perfecţionarea organizării
ştiinţifice a producţiei şi muncii
· Rezerve privind
perfecţionarea managementului
întreprinderii.

Figura 10.1.1 Clasificarea rezervelor


Rezervele externe îşi au originea în mediul exogen al
întreprinderii, iar valorificarea acestora devine mai dificilă din motivul
că decizia finală ţine de competenţa unor persoane din exterior. Astfel,
obţinerea unui sprijin din bugetul de stat, atragerea unor investiţii,
132
sponsorizări etc. constituie modalităţi de punere în valoare a unor
rezerve externe de creştere a producţiei.
După modul de relevare deosebim rezerve evidente şi ascunse.
Rezervele evidente pot fi uşor identificate în rezultatul controlului opera-
tiv sau în baza datelor evidenţei contabile şi dărilor de seamă. Acestea, la
rândul său, se clasifică în rezerve evidente necondiţionate şi condiţionate.
Rezervele evidente necondiţionate însumează neajunsurile consta-
tate în rezultatul deteriorării producţiei sau bunurilor la depozite, valoa-
rea producţiei rebutate, mărimea amenzilor plătite etc. Astfel de rezerve
apar în rezultatul gestiunii ineficiente a resurselor întreprinderii,
nerespectării obligaţiunilor contractuale sau prevederilor legislaţiei.
La rezervele condiţionate se referă depăşirea normelor de con-
sum a resurselor, iar denumirea acestora provine de la faptul că
normele adoptate la întreprindere nu întotdeauna sunt cele mai exacte,
adică se admite posibilitatea revederii lor.
Rezervele ascunse ţin de implementarea unor inovaţii. Ele pot fi
identificate şi mobilizate doar în rezultatul unui complex de acţiuni de
cercetare, experimentare, studiere a experienţei avansate etc. Ignorarea
acestor rezerve se soldează cu reducerea competitivităţii întreprinderii
sau chiar excluderea acesteia de pe piaţă.
În funcţie de perioada de mobilizare rezervele se grupează în
curente şi de perspectivă. Rezervele curente reprezintă posibilităţi de
îmbunătăţire a unor rezultate ce pot fi valorificate în cel mai scurt timp
(pe parcursul unei luni, trimestru, an).
Rezervele de perspectivă constituie nişte opţiuni ce vor putea fi
operaţionalizate peste o perioadă mai îndelungată (cel puţin peste
câţiva ani), deoarece, de regulă, implică investiţii considerabile,
reorganizări tehnologice, structurale, reprofilarea întreprinderii sau
alte acţiuni costisitoare şi de amploare mare.
După caracterul acţiunii rezervele se clasifică în intensive şi
extensive. Rezervele extensive au ca bază creşterea volumului de
resurse utilizate, iar cele intensive se referă la eficientizarea utilizării
resurselor existente. În figura 10.1.2 se precizează rezervele intensive
şi extensive de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii economice.
În cadrul fiecărui tip de activitate realizată de întreprindere se pot
identifica şi mobiliza rezerve concrete. Astfel, eficienţa activităţii opera-
ţionale este condiţionată decisiv de nivelul de desfăşurare a operaţiunilor
133
de vânzare a produselor, mărfurilor şi prestare a serviciilor, precum şi de
calitatea desfăşurării altor activităţi de bază ale întreprinderii.
Rezervele activităţii investiţionale se referă în special la maxi-
mizarea veniturilor provenite din ieşirea activelor materiale şi finan-
ciare pe termen lung, precum şi sub formă de dividende, dobânzi etc.
în condiţiile minimizării cheltuielilor aferente acestei activităţi.
Rezervele activităţii financiare vizează atât atragerea unor resurse
financiare externe (subvenţii, sponsorizări, prime), cât şi raţionalizarea
operaţiunilor privind arenda finanţată a activelor materiale pe termen
lung, obţinerea unor avantaje din diferenţele de curs valutar etc.
După domeniile fundamentale ale procesului de producţie unde
se mobilizează, rezervele se grupează în:
· rezerve ce vizează asigurarea întreprinderii cu resursele necesare
(forţă de muncă, terenuri, mijloace fixe, active curente) în aspect canti-
tativ, calitativ şi structural şi sporirea eficienţei gestionării acestora;
Varietăţile rezervelor
extensive şi intensive

Creşterea volumului de resurse


utilizate
Creşterea duratei utilizării
Rezervele extensive
resurselor

Eliminarea pierderilor de resurse

Perfecţionarea mijloacelor de
muncă, obiectelor muncii şi forţei
de muncă
Perfecţionarea organizării
producţiei şi muncii
Rezervele intensive
Perfecţionarea tehnologiilor de
producţie

Accelerarea rotaţiei capitalului

Figura 10.1.2 Clasificarea rezervelor extensive şi intensive (3, p.169)


134
· rezervele privind perfecţionarea organizării producţiei şi
proceselor de muncă;
· rezervele privind perfecţionarea managementului întreprinderii.
Printr-o investigare mai detaliată a grupelor menţionate mai sus
conchidem asupra existenţei unei corelaţii strânse între acestea. Astfel,
organizarea ştiinţifică a munci, spre exemplu, reprezintă un factor
important al creşterii productivităţii muncii, adică al sporirii eficienţei
utilizării resurselor de muncă. Perfecţionarea managementului între-
prinderii conduce incontestabil la o gestionare mai raţională a resur-
selor întreprinderii şi implică, la rândul său, organizarea la un nivel
superior a producţiei şi muncii.

10.2 Principiile identificării şi estimării rezervelor


Procesul de identificare şi estimare a rezervelor trebuie să se
bazeze pe următoarele principii:
· abordarea ştiinţifică;
· abordarea complexă şi sistemică;
· excluderea dublării;
· abordarea completă;
· argumentarea economică;
· operativitate;
· continuitate;
· principiul căutării în masă a rezervelor;
· identificarea verigilor de bază.
Respectarea principiului abordării ştiinţifice în procesul de cău-
tare şi definitivare a rezervelor de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii
întreprinderii presupune următoarele:
a) cunoaşterea esenţei economice a rezervelor, provenienţei
acestora, direcţiilor prioritare de acţiune în vederea identificării şi mo-
bilizării lor;
b) cunoaşterea şi aplicarea metodelor avansate de estimare a
rezervelor.
Principiul abordării complexe a rezervelor presupune studiul
multilateral al activităţii unităţii economice în toate aspectele în ve-
derea elucidării tuturor oportunităţilor de îmbunătăţire a rezultatelor.
Abordarea sistemică se asigură prin examinarea rezervelor luând în

135
consideraţie corelaţia acestora. Respectarea principiului abordării
sistemice permite de a preveni dublările în determinarea rezervelor.
Principiul excluderii dublărilor în calcule constă în estimarea
corectă a rezervelor, ţinând cont de corelaţia şi subordonarea factorilor
incluşi în calcul. Spre exemplu, acelaşi sistem de acţiuni poate avea mai
multe efecte: încorporarea unor îngrăşăminte în sol se poate solda şi cu
creşterea productivităţii culturilor agricole, şi cu îmbunătăţirea calităţii
produselor. Consumurile aferente încorporării îngrăşămintelor în acest
caz trebuie incluse în calcul o singură dată, iar efectele estimate integral.
În activitatea economică ne confruntăm şi cu alt tip de situaţii,
când acelaşi efect poate fi obţinut ca urmare a diferitor acţiuni. În
acest caz este necesar să se identifice raportul optim „acţiune-efect”,
excluzând alte variante.
Principiul abordării complete a rezervelor se menţine prin asigu-
rarea echilibrului între cele trei componente de bază ale procesului de
producţie: mijloacele de muncă, obiectele muncii, resursele de muncă.
Nici o rezervă nu poate fi valorificată dacă se ignorează un component
sau altul. Spre exemplu, obiectivul sporirii volumului de producţie de pe
contul extinderii suprafeţelor însămânţate nu poate fi realizat fără o
asigurare adecvată cu mijloacele de muncă necesare (maşini agricole,
unelte de muncă etc.) şi cu forţă de muncă. Astfel, valorificarea unor
suprafeţe mai mari de teren, acestea constituind obiectul muncii, implică
antrenarea suplimentară a mijloacelor de muncă şi forţei de muncă,
adică a celorlalte două componente ale procesului de producţie. Aceasta
nu exclude anumite modificări în raportul dintre volumul fiecărui
component. Astfel, fiind procurate mijloace de muncă cu un randament
mai înalt, s-ar putea necesita mai puţine braţe de muncă, decât pentru
deservirea celor mai vechi de care dispune întreprinderea, dar nu se
poate exclude totalmente prezenţa resursei umane.
Principiul argumentării economice a rezervelor se realizează
prin luarea în consideraţie a posibilităţilor reale ale întreprinderii:
capacităţile productive, asigurarea cu resursele necesare, potenţialul de
dezvoltare etc. Totodată se implică şi necesitatea studiilor asupra
mediului endogen (pieţele de desface, concurenţa, legislaţia aferentă
domeniului de activitate al întreprinderii etc.) pentru a putea ţine
seama de impactul factorilor de mediu asupra evoluţiei viitoare a
activităţilor desfăşurate.
136
Respectarea principiului argumentării economice a rezervelor
prevede şi necesitatea gestiunii riscurilor posibile în vederea minimi-
zării acestora.
Principiului operativităţii procesului de identificare şi mobilizare
a rezervelor implică necesitatea respectării a două cerinţe importante:
· determinarea rezervelor în termeni optimi;
· minimizarea intervalului de timp dintre etapa identificării şi
cea a mobilizării propriu-zise a rezervelor.
Procesul de căutare şi mobilizare a rezervelor trebuie să fie un
proces continuu – această cerinţă rezidă din continuitatea procesului
de producţie. Întreruperea activităţilor de identificare a rezervelor
conduce incontestabil la limitarea posibilităţilor cantitative şi
calitative de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii unităţii economice.
Esenţa principiului căutării în masă a rezervelor constă în
conferirea unui caracter participativ procesului respectiv, adică în
antrenarea unui număr cât mai mare de specialişti. Efectele de pe urma
democratizării procedurilor de identificare şi mobilizare a rezervelor
sunt multiple, cele mai relevante fiind:
- valorificarea experienţei mau multor persoane în domeniul
cercetat, fapt ce asigură o eficacitate mai înaltă a procesului;
- diversificarea aparatului instrumental utilizat la estimarea
rezervelor;
- aprofundarea studiului condiţiilor şi factorilor cu impact
asupra fenomenelor investigate;
- creşterea responsabilităţii pentru implementarea exactă a
recomandărilor privind mobilizarea rezervelor etc.
Principiul identificării verigilor de bază prevede necesitatea
concentrării eforturilor asupra celor mai importante aspecte ale
activităţii întreprinderii, cum ar fi:
- produse şi servicii care asigură cele mai mari venituri din
vânzări;
- ramuri de activitate unde sunt concentrate cele mai multe resurse;
- subdiviziuni structurale cu cea mai mare contribuţie în
asigurarea funcţionalităţii întreprinderii;
- tipuri de activitate care contribuie într-o măsură mai mare la
realizarea de profituri etc.

137
În anumite situaţii, în calitate de verigă de bază a cercetărilor se
evidenţiază anumite probleme care parvin în activitatea întreprinderii:
risipa de resurse, pierderi suportate din diverse tipuri de activitate,
tendinţe negative în evoluţia unor indicatori etc.

10.3 Metodele de determinare a rezervelor


În expresie cantitativă rezerva reprezintă diferenţa dintre mări-
mea pronosticată şi actuală a indicatorului studiat. Cu cât mai exacte
vor fi calculele efectuate, cu atât mai reale vor fi rezultatele obţinute.
Metodica determinării rezervelor reprezintă un sistem de proce-
duri şi mijloace prin care se cuantifică posibilităţile de sporire a efi-
cienţei activităţilor realizate. În analiza economică se apelează la mai
multe metode de estimare a rezervelor, printre care putem menţiona
metoda calculului direct, metoda comparaţiei, metodele analizei
factoriale deterministe, metoda analizei funcţional-valorice, calculul
marginal, programarea matematică etc. Alegerea metodei de calcul se
face în funcţie de caracterul rezervelor (extensive sau intensive), tipul
acestora după modul de relevare (evidente sau ascunse) precum şi
ţinând cont de circumstanţele mobilizării rezervelor identificate.
Metoda calcului direct se utilizează la cuantificarea rezervelor
cu caracter extensiv în următoarele situaţii:
a) când se preconizează atragerea unui volum suplimentar de resurse;
b) când se urmăreşte obiectivul excluderii unor pierderi de
resurse sau a raţionalizării utilizării acestora.
În ambele situaţii, pe lângă volumul suplimentar de resurse ce
vor fi antrenate în procesul de producţie sau volumul total al
pierderilor de resurse, trebuie să cunoaştem şi indicatorii care exprimă
randamentul resurselor respective.
Exemplul 1. De determinat, prin metoda calculului direct,
rezerva de sporire a recoltei globale de grâu pe contul extinderii
suprafeţei însămânţate cu cultura respectivă cu 120 ha. Productivitatea
medie a grâului este de 38 q/ha.
Rezolvare:
120×38=4560q
Prin urmare, prin înmulţirea suprafeţei suplimentare de teren
agricol la productivitatea culturii obţinem cantitatea suplimentară de
producţie ce urmează să fie obţinută de întreprindere.
138
În mod analogic se poate determina rezerva de sporire a
producţiei pe contul sporirii şeptelului de animale productive,
angajării suplimentare a personalului, creşterii volumului de mijloace
fixe productive etc. Astfel, sporul de producţie în urma extinderii
cirezii de animale productive va constitui produsul dintre sporul
absolut al numărului de animale şi productivitatea medie a animalelor;
sporul de producţie pe contul angajării suplimentare a personalului se
obţine prin înmulţirea sporului absolut al numărului de angajaţi la
productivitatea medie a unui angajat; sporul de producţie în rezultatul
creşterii volumului de mijloace fixe productive se va determina,
înmulţind sporul absolut al unităţilor de mijloace fixe (pe tipuri) la
randamentul acestora.
Metoda calculului direct, după cum s-a menţionat mai sus, se
aplică şi pentru evaluarea rezervelor de sporire a producţiei sau venitu-
rilor în urma excluderii unor pierderi de resurse sau a gestionării mai
raţionale a acestora. Spre exemplu, reducerea mortalităţii animalelor şi
păsărilor constituie incontestabil un factor al creşterii volumului de
producţie şi veniturilor din vânzări, iar mărimea rezervei în acest caz se
obţine, înmulţind numărul de capete salvate la productivitatea medie a
tipului respectiv de animale sau păsări dacă dorim să determinăm sporul
de producţie, sau la preţul mediu de comercializare dacă estimăm sporul
de venit din vânzări. De asemenea, reducerea pierderilor de timp de
muncă în rezultatul organizării mai raţionale a proceselor de muncă
reprezintă o rezervă de creştere a producţiei, iar sporul de producţie se
va determina prin produsul dintre timpul de muncă recuperat (ore, zile)
şi productivitatea (respectiv, orară sau zilnică) a muncii.
Metoda comparaţiei se utilizează la cuantificarea rezervelor cu
caracter intensiv. Aspectele aplicative ale metodei respective se expun
în baza următorului exemplu: de determinat mărimea rezervei de
sporire a volumului de producţie în rezultatul reducerii consumului de
materie primă de la 45 la 42 kg pentru o unitate de produs. Volumul
total planificat de producţie constituie 25 000 unităţi.
Rezolvare:
1. Determinăm economia de materie primă pentru o unitate de produs:
45-42=3kg
2. Determinăm economia totală de materie primă (pentru
întreg volumul de producţie planificat):
139
25000×3=75000 kg
3. Determinăm sporul de producţie ce urmează să fie obţinut
pe contul economiei de materie primă:
75000÷42=1785 un
Calculele pot fi efectuate şi în alt mod:
1. Determinăm randamentul planificat al materiei prime:
25000
= 0 ,0238 un.
(25000 ´ 42 )
2. Prin înmulţirea economiei planificate de materie primă la
randamentul planificat al acesteia calculăm mărimea rezervei de
sporire a producţiei:
75000×0,0238=1785 un.
De rând cu metodele menţionate mai sus, la cuantificarea rezer-
velor se aplică pe larg şi metodele analizei factoriale deterministe.
Exemplu:
De determinat sporul recoltei globale de grâu ce urmează să fie
obţinut de întreprindere în rezultatul extinderii suprafeţei însămânţate
de la 125 la 154 ha şi a creşterii productivităţii grâului de la 38 la 42
q/ha (tabelul 10.3.1)
Tabelul 10.3.1 Date iniţiale pentru determinarea rezervelor
de sporire a recoltei globale de grâu prin metodele analizei
factoriale deterministe
Până la După Modificarea
Indicatorii
modificare modificare absolută ( ± )
A 1 2 3=2-1
Factoriali:
Suprafaţa de teren agricol însămânţată cu 125 154 +29
grâu, ha
Productivitatea medie a grâului, q/ha 38 42 +4
Rezultativ:
Recolta globală de grâu, q 4750 6468 +1718
(Suprafaţa de teren agricol însămânţată cu
grâu x productivitatea grâului)

Rezolvare:
I. Aplicarea metodei substituţiei în lanţ:
1.1 Determinăm sporul absolut al recoltei globale ce urmează să
fie obţinut în rezultatul extinderii suprafeţei însămânţate:
(154×38)-(125×38)=5852-4750=+1102 q

140
1.2 Determinăm sporul absolut al recoltei globale de grâu ce
urmează să fie obţinut în rezultatul creşterii productivităţii culturii:
(154×42) - (154×38) = 6468-5258=+616 q
II. Aplicarea metodei diferenţelor absolute:
2.1 Determinăm sporul absolut al recoltei globale ce urmează să
fie obţinut în rezultatul extinderii suprafeţei însămânţate:
(+29) × 38=+1102 q
2.2 Determinăm sporul absolut al recoltei globale de grâu ce
urmează să fie obţinut în rezultatul creşterii productivităţii culturii:
154×(+4)=+616 q
III. Aplicarea metodei diferenţelor relative:
3.1 Determinăm sporul absolut al recoltei globale ce urmează să
fie obţinut în rezultatul extinderii suprafeţei însămânţate:
4750 ´
(+ 29 ) = 4750 ´ (+ 0 ,232 ) = +1102 q
125
3.2 Determinăm sporul absolut al recoltei globale de grâu ce
urmează să fie obţinut în rezultatul creşterii productivităţii culturii:
(4750 + 1102 )´ (+ 4 ) = 5852 ´ (+ 0 ,1053) = +616 q
38
Metoda analizei corelaţionale de asemenea poate fi utilizată la
determinarea rezervelor.
Exemplu: prin prelucrarea datelor obţinute în rezultatul obser-
vaţiilor în masă asupra dependenţei dintre fertilitatea solului şi recolta
medie la hectar a grâului s-a obţinut următoarea ecuaţie de regresie:
Y=7+0,4 x
Întreprinderea A cu amplasamentul în zona efectuării observa-
ţiilor, care până la etapa respectivă a cultivat grâu pe suprafeţe cu o
bonitate de 65-70 grade, intenţionează să recolteze grâu pe suprafeţe
cu o bonitate de 85 grade. Anterior recolta medie la hectar a grâului
era de cca 35 q/ha.
Prin introducerea în ecuaţia de regresie a valorii parametrului x,
care în situaţia dată reprezintă fertilitatea solului, obţinem producti-
vitatea scontată a grâului:
7+0,4×85=41 q
Astfel constatăm că în rezultatul cultivării grâului pe un teren cu
o fertilitate mai înaltă, respectiv cu bonitatea de 85 grade, se va obţine
un spor de producţie egal cu 6 q la fiecare hectar.

141
Metoda analizei valorii, descrisă în capitolul anterior, se utili-
zează pe larg la determinarea rezervelor de reducere a consumurilor la
etapele incipiente ale ciclului de viaţă al produsului astfel asigurându-
se economii considerabile de resurse pentru întreprindere.
O contribuţie esenţială în estimarea rezervelor o are şi analiza
marginală, bazată pe gruparea consumurilor totale pentru obţinerea unui
produs în consumuri constante şi variabile. Consumurile constante (uzu-
ra mijloacelor fixe, plăţile pentru arendă, retribuirea muncii personalului
administrativ al subdiviziunilor de producţie etc.) nu depind de dinamica
volumului de producţie în perioade restrânse de timp, pe când consu-
murile variabile (materialele, retribuirea muncii personalului productiv
etc.) se schimbă odată cu schimbarea volumului producţiei obţinute.
Calculele marginale se utilizează în special pentru estimarea re-
zervelor de reducere a costului în condiţiile sporirii volumului produc-
ţiei. Creşterea volumului de producţie în anumite limite implică creşte-
rea doar a consumurilor variabile, cele constante rămânând neschimbate.
În vederea reducerii costului producţiei fabricate de între-
prindere (c) se caută soluţii pentru două probleme importante:
a) reducerea consumurilor de producţie (C);
b) creşterea volumului producţiei (Q).
Concomitent trebuie să se ia în consideraţie faptul că creşterea
volumului producţiei implică consumuri suplimentare (Cs).
Rezerva de reducere a costului producţiei este echivalentă cu
modificarea absolută a costului unitar şi poate fi determinată în baza
următoarei relaţii:
c - Rv ¯ C + Cs C0
Rv ¯ c = c1 - c0 = 0 - (122)
Q0 + Rv - Q Q0
unde:
Rv ¯ c - rezerva de reducere a costului unitar;
c1 ,c0 - costul unitar, respectiv, iniţial şi după reducere;
c0 - consumurile iniţiale;
Rv ¯ C - rezerva de reducere a consumurilor;
Q0 – volumul iniţial al producţiei;
Rv - Q - rezerva de creştere a volumului de producţie.
În mod analogic se determină, cu ajutorul calculului marginal,
rezerva de reducere a volumului de muncă necesar, de creştere a
rentabilităţii producţiei agricole, rentabilităţii vânzărilor etc.
142
Volumul de muncă necesar pentru o unitate de producţie
reprezintă un indicator semnificativ al eficienţei gestionării resurselor
umane ale întreprinderii şi se determină prin raportarea consumului de
muncă, exprimat în ore/om sau zile/om, la volumul de producţie. La
identificarea rezervelor de reducere a volumului de muncă necesar se
caută soluţii pentru reducerea consumului de muncă propriu-zis pe de
o parte, iar pe de alta, pentru sporirea volumului producţiei.
Mărimea rezervei de reducere a volumului de muncă necesar
(Vm) se va calcula, utilizând formula:
c - Rv ¯ Cm + Cms Cm0
Rv ¯ Vm = Vm1 - Vm0 = m0 - (123)
Q0 + Rv - Q Q0
unde:
Rv ¯ Vm - rezerva de reducere a volumului de muncă necesar;
Vm1 ,Vm 0 - volumul de muncă necesar, respectiv, iniţial şi după
reducere;
C m0 -
consumul de muncă până la reducere;
Rv ¯ C m - rezerva de reducere a consumului de muncă;
Cms - consumul suplimentar de muncă aferent majorării
volumului de producţie.
Rezerva de creştere a rentabilităţii producţiei se determină în
mod analogic, luând în considerare, pe de o parte, rezerva de majorare
a profitului, iar pe de alta, rezerva de reducere a costului producţiei
comercializate, precum şi consumurile suplimentare (Cs) aferente
majorării volumului de vânzări:
P P P0 + Rv - P P
Rv - R = R1 - R0 = 1 - 0 = - 0 (124)
C1 C0 C0 - Rv ¯ C + C s C0
unde:
Rv - R - rezerva de creştere a rentabilităţii;
R1 , R0 - rentabilitatea, respectiv, iniţială şi majorată;
P0 ,P1 - profitul, respectiv, iniţial şi majorat;
C0 ,C1 – costul, respectiv, iniţial şi final al producţiei comercializate;
P0 - Rv - P - rezerva de creştere a profitului.
O utilizare tot mai largă în procesul de cuantificare a rezervelor
o au la etapa actuală metodele programării matematice. Esenţa meto-
delor respective constă în optimizarea mărimii rezervelor în condiţii
concrete de activitate economică şi luând în consideraţie caracterul
143
limitat al resurselor disponibile. Aplicarea metodelor respective nece-
sită programe specializate de calculator, dar cheltuielile aferente
achiziţionării şi întreţinerii programelor sunt justificate de precizia
înaltă a calculelor şi efectele practice obţinute.
Calculul rezervelor de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii între-
prinderii nu au nici o valoare, dacă nu sunt urmate de o serie de acţiuni
concrete privind mobilizarea acestora în activitatea economică. O condiţie
finală obligatoare în procesul de identificare şi mobilizare a rezervelor este
evaluarea rezultatelor obţinute. Analiza şi interpretarea rezultatelor permite
de a identifica abaterile de la indicatorii preconizaţi şi, în această bază, de a
face concluziile de rigoare referitor la precizia metodelor de calcul a
rezervelor utilizate, precum şi raţionalitatea şi eficienţa acţiunilor între-
prinse la etapa implementării recomandărilor făcute de analişti.
Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa rezervelor.
2. Cum se clasifică rezervele în funcţie de locul de concentrare, modul de relevare,
domeniile fundamentale ale procesului de producţie unde pot fi mobilizate,
perioada în care pot fi identificate şi mobilizate?
3. Precizaţi şi argumentaţi principiile care trebuie să fie respectate la identificarea
şi generalizarea rezervelor interne de îmbunătăţire a activităţii întreprinderii.
4. Enumeraţi metodele de determinare a mărimii rezervelor interne.
5. Elucidaţi condiţiile de aplicare a metodei calculului direct la estimarea rezervelor.
6. Expuneţi modalitatea de aplicare a metodei comparaţiei la estimarea rezervelor.
7. Ce metodă de identificare a rezervelor constă în eliminarea consumurilor în plus
la etapele incipiente ale procesului tehnologic?
8. Redaţi esenţa calculului marginal.
9. Cum poate fi aplicat calculul marginal pentru identificarea rezervelor de
reducere a costului unitar, volumului de muncă necesar, precum şi de sporire a
rentabilităţii producţiei?
10. Ce metodă de identificare a rezervelor constă în optimizarea mărimii indicatorilor,
ţinând cont de condiţiile economice ale întreprinderii şi caracterul limitat al resurselor?

Bibliografie
1. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
2. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва: Финансы
и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
3. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

144
Capitolul XI. Sistemul informaţional al analizei economice

11.1 Esenţa şi componentele sistemului informaţional al


întreprinderii
De rând cu alte subsisteme (organizaţional, decizional, al meto-
delor şi tehnicilor manageriale), sistemul informaţional al întreprin-
derii se impune prin semnificaţia sa majoră în realizarea eficace şi
eficientă a analizei economice, astfel putând fi enunţat şi ca sistem
informaţional al procesului de analiză microeconomică.
Sistemul informaţional reprezintă ansamblul datelor, informa-
ţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, procedurilor şi mijloa-
celor de tratare a informaţiilor menite să contribuie la stabilirea şi
realizarea obiectivelor întreprinderii.
Din definiţia expusă mai sus se identifică ca componente ale
sistemului informaţional datele şi informaţiile, circuitele şi fluxurile
informaţionale, procedurile informaţionale, mijloacele de tratare a
informaţiei (figura 11.1.1).
Date şi Proceduri
informaţii informaţionale

Sistemul
informaţional
al
întreprinderii

Circuite şi Mijloace de
fluxuri tratare a
informaţionale informaţiilor

Figura 11.1.1 Componentele sistemului informaţional al


întreprinderii

Data este o descriere cifrică sau letrică a anumitor acţiuni,


procese, fapte sau fenomene ce se desfăşoară în cadrul întreprinderii
sau în mediul exogen al ei şi care reprezintă obiectul analizei.
Prin informaţie subînţelegem un ansamblu de date care aduc
analistului un spor de cunoaştere referitor la fenomenele, procesele
145
cercetate. Spre exemplu, un indicator separat al productivităţii muncii
reprezintă o dată, o componentă a informaţiei referitor la utilizarea
forţei de muncă. Pentru a putea estima evoluţia productivităţii muncii
însă sunt necesari o serie de indicatori care relevă nivelul acestea la
diferite momente de timp sau, cu alte cuvinte, avem nevoie de
informaţie. Totuşi, unele date au concomitent şi caracterul informaţiei
în situaţiile când acestea conţin mesaje importante aferente obiectului
investigat (spre exemplu, rentabilitatea unui proiect investiţional sau
profitul scontat în rezultatul valorificării unui produs nou).
Prin circuitul informaţional se desemnează traiectul parcurs de
informaţie între emiţător şi destinatar. Prin lungimea sa acesta condi-
ţionează funcţionalitatea sistemului informaţional.
Circuitele informaţionale se clasifică în funcţie de criteriile:
direcţia de vehiculare şi caracteristicile organizatorice ale extremi-
tăţilor; frecvenţa producerii.
După direcţia de vehiculare şi caracteristicile organizatorice ale
extremităţilor se disting următoarele tipuri de circuite informaţionale:
vertical, orizontal, oblic. Circuitul vertical se stabileşte între posturi
sau compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite, vehiculându-
se informaţii ascendente sau descendente. În cadrul circuitului orizon-
tal are loc conexiunea informaţională a posturilor sau comparti-
mentelor situate pe acelaşi nivel ierarhic, adică se vehiculează
informaţii orizontale. Circuitul oblic se stabileşte între posturi sau
compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite.
După frecvenţa producerii, circuitele informaţionale se clasifică
în circuite periodice (se repetă la anumite intervale de timp) şi
ocazionale (se produc cu o frecvenţă aleatorie).
Fluxul informaţional reprezintă cantitatea de informaţii ce se
vehiculează între emitent şi beneficiarul de informaţii.
Procedurile informaţionale reprezintă un ansamblu de elemente
prin care se precizează modalitatea de culegere, înregistrare, transmitere
şi prelucrare a informaţiei. Astfel constatăm că metodele de analiză
economică reprezintă o componentă importantă a elementului sistemului
informaţional al întreprinderii – procedurile informaţionale.
Mijloacele de tratare a informaţiilor reprezintă suportul tehnic
al sistemului informaţional şi includ mijloacele manuale sau automa-
tizate de culegere, înregistrare, transmitere şi prelucrare a informaţiei.
146
11.2 Tipologia informaţiei. Cerinţele faţă de informaţie
În procesul de analiză economică se utilizează informaţii destul
de complexe. Clasificarea informaţiei în funcţie de diverse criterii şi
caracteristica succintă a diverselor tipurilor de informaţie se prezintă
în tabelul 11.2.1.
Tabelul 11.2.1Tipologia informaţiei utilizate în analiza economică
Criterii de Tipuri de Caracteristici principale Implicaţii în activitatea de analiză
clasificare informaţie economică
A 1 2 3
Provenienţă Exogenă Provine din mediul extern al Se utilizează la analiza medului
întreprinderii; extern al întreprinderi în vederea
poate fi reprezentată prin adoptării strategiilor de penetrare
rezultatele unor studii ale pe piaţă, deciziilor aferente apro-
pieţei, consumatorilor, vizionării tehnico-materiale a în-
oportunităţilor de atragere a treprinderii, desfacerii mărfurilor
investiţiilor etc., precum şi prin şi serviciilor, extinderii activităţii,
legi, regulamente şi alte acte cu modernizării producţiei,
caracter obligatoriu. reorganizării structurale etc.
Endogenă Se generează în cadrul Serveşte ca materie primă pentru
întreprinderii; are un caracter analiza proceselor şi fenomenelor
complex (se referă la toate din interiorul întreprinderii în ve-
aspectele activităţii); este derea adoptării deciziilor manage-
accesibilă pentru analişti. riale pentru orice orizont de timp.
Destinaţie Internă Beneficiarii de informaţii sunt Se foloseşte la efectuarea analizei
specialiştii – analişti ai activităţii întreprinderii în vederea
întreprinderii. furnizării unor recomandări
aparatului managerial al acesteia.
Externă Beneficiarii de informaţii sunt De la caz la caz informaţiile solici-
clienţii, furnizorii, repre- tate se pot referi la diverse aspecte
zentanţii organelor fiscale, ale activităţii întreprinderii (solvabili-
potenţialii investitori etc. tate, perspectiva extinderii afacerilor,
imaginea pe piaţă etc.) în funcţie de
interesele subiecţilor din exterior.
Natura Tehnică Se exprimă prin indicatori de Se utilizează pentru evaluarea
proceselor vizează anumiţi parametri teh- potenţialului tehnic productiv al
reflectate nici ai procesului de producţie întreprinderii în cadrul analizei
tehnico-economice.
Tehno- Se referă la tehnologiile de Serveşte la evaluarea eficienţei
logică producţie aplicate. diverselor tehnologii de producţie
în ansamblu sau pe faze ale
procesului de producţie.
Economico- Se exprimă printr-un sistem de Se foloseşte în cadrul analizei
financiară indicatori economico-financiari. economico-financiare.

147
De Vizează procesele de producţie, Serveşte ca materie primă la ana-
producţie începând cu faza proiectării şi liza comparativă a variantelor de
finisând cu controlul tehnic al organizare a producţiei în vederea
calităţii. optimizării proceselor de producţie;
are o semnificaţie deosebită în
analiza funcţional-valorică.
De cerce- Reprezintă un ansamblu de Se utilizează în special la analiza
tare-dez- date despre performanţele oportunităţilor de modernizare a
voltare etc. ştiinţifice în diverse domenii, activităţii întreprinderii.
precum şi activităţile ino-
vaţionale realizate inclusiv şi în
cadrul întreprinderii.
Gradul de Primară Reprezintă un sistem de date Este materia primă brută a
prelucrare obţinute prin diverse metode de analizei; va putea fi supusă
colectare şi din diverse surse, analizei doar după sistematizare.
dar care nu au fost supuse
procedurilor de prelucrare.
Interme- Se află la anumite faze de pre- Reprezintă informaţia incipientă
diară lucrare (spre exemplu, sistemul pentru aplicarea metodelor de
de indicatori ce vizează volu- analiză economică.
mul de producţie şi veniturile
din vânzări, sistematizaţi pe ani
şi subdiviziunile structurale ale
întreprinderii).
Finală A fost supusă analizei econo- Reprezintă produsul final al
mice; are un caracter sintetic; analizei economice, materialul ce
conţine recomandări de raţio- se oferă managerilor pentru
nalizare a activităţilor desfă- adoptarea deciziilor aferente
şurate de întreprindere. activităţii întreprinderilor.
Tema De bază Are o contribuţie esenţială în Se utilizează la efectuarea unor
cercetării elucidarea procesului, evaluări cu caracter generalizator;
fenomenului cercetat. reprezintă reperul analizei
factoriale.
Supli- Conţine precizări, specificări ce Se poate folosi pentru
mentară au menirea de a întregi aprofundarea analizei în vederea
imaginea obiectului, identificării factorilor primari ai
fenomenului supus analizei. unor fenomene sau procese.
Periodicitatea Regulară Se furnizează regulat; are un Se utilizează în special în analiza
obţinerii caracter relativ previzibil. curentă; constatările făcute ser-
vesc, de regulă, la adoptarea unor
decizii manageriale operative
Periodică Are un caracter aleatoriu, se Se foloseşte în orice tip de ana-
referă la fapte economice sau liză, caracterizând procese şi fe-
de altă natură, cu caracter nomene sau aspecte separate ale

148
întâmplător, neregulat. lor ce nu pot fi nici de cum igno-
rate în virtutea impactului aces-
tora asupra funcţionalităţii
întreprinderii.
Modul de Orală Se transmite verbal; nu implică Se poate utiliza doar pentru a defi-
exprimare cheltuieli pentru tratare; are o nitiva unele cercetări analitice, pen-
viteză mare de circulaţie; nu tru a completa unele concluzii finale
este controlabilă; lasă loc ale analizei economice, dar nici de
pentru interpretări. cum ca sursă de bază pentru analiză.
Scrisă De regulă se consemnează pe Reprezintă materia de bază pentru
hârtie, fapt ce implică un analiza economică de toate
consum de timp apreciabil; tipurile.
poate fi păstrată un timp
îndelungat; cheltuielile pentru
tratare sunt moderate.
Audiovi- Implică aparataj special; se Se utilizează ca material
zuală impune prin viteză mare de cir- suplimentar în analiza economică,
culaţie; are o capacitate suges- aria de utilizare fiind, totuşi, mai
tivă şi intuitivă sporită; mesa- mare decât a informaţiei orale.
jele pot fi consemnate integral
şi rapid; este costisitoare.
Modul de Tehnico- Are menirea de a localiza în Se utilizează preponderent în ana-
organizare a operativă timp şi în spaţiu procese din liza operativă, efectuată la nivelul
înregistrării cadrul întreprinderii. subdiviziunilor structurale ale
şi prelucrării întreprinderii.
De eviden- Se referă în special la aspectele Se foloseşte în analiza operativă,
ţă economice ale activităţii curentă şi previzională; reprezintă
întreprinderii; se exprimă prin informaţia cel mai frecvent
indicatori economici. utilizată în procesul de analiză.
Statistică Reflectă sintetic activitatea Se utilizează, de regulă, în analiza
întreprinderii în evoluţia sa; are postfactum şi previzională.
un caracter postoperativ.

Eficacitatea procesului de analiză economică depinde decisiv de


calitatea informaţiei utilizate. Astfel, pentru a fi utilizată în analiză,
informaţia trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
· utilitate pentru manageri în conducerea proceselor econo-
mice, manifestată prin modul în care aceasta serveşte la cunoaşterea şi
reglarea funcţionării subsistemelor întreprinderii;
· exactitate, adică reflectarea obiectivă şi corectă a fenomenelor
analizate;
· profunzime, exprimată prin reflectarea completă a legăturilor
cauzale dintre fenomenele şi procesele economice, contribuind astfel
149
la creşterea capacităţii de cunoaştere, sporirea eficacităţi diagnos-
ticului şi, în această bază, şi a calităţii deciziilor adoptate;
· actualitate, cerinţă ce condiţionează operativitatea şi calitatea
deciziilor;
· operativitate în furnizare, fapt ce asigură posibilitatea
intervenţiei operative în vederea soluţionării problemelor depistate;
· costul informaţiei – reprezintă elementul în funcţie de care se
stabileşte limita de eficienţă a informaţiei;
· valoarea informaţiei – se atestă prin posibilitatea adoptării
unor decizii eficiente privind funcţionarea obiectului condus;
· unitatea informaţiei - se asigură prin excluderea dublării
informaţiei obţinute din diverse surse;
· compatibilitate – reprezintă o cerinţă deosebit de importantă, res-
pectarea căreia se bazează pe aplicarea aceloraşi metode de calcul a in-
dicatorilor analizaţi care se referă la diverse perioade sau obiecte, cu-
prinderea unor perioade unice de estimare a unor fenomene sau procese
care se cercetează în evoluţia sa, utilizarea aceloraşi unităţi de măsură etc.

11.3 Clasificarea surselor de informaţie pentru analiza


economică şi caracteristica acestora
Cele mai relevante criterii de clasificare a surselor de informaţie
pentru analiza economică sunt localizarea şi caracterul acestora. În
funcţie de localizare se disting surse externe şi interne.
Din sursele externe se obţin informaţii aferente mediului endo-
gen al întreprinderii: realizările progresului tehnico-ştiinţific, conjunc-
tura pieţelor de desfacere şi aprovizionare, concurenţa pe pieţe,
prevederile legislative, impozite, taxe, ofertele băncilor, oportunităţile
de asigurare etc. Informaţiile obţinute din sursele externe se utilizează
pentru racordarea activităţii întreprinderii la mediul concurenţial exis-
tent şi pot fi grupate, la rândul său, după natura proceselor reflectate şi
în funcţie de legalitate.
După natura sa distingem: informaţie ştiinţifică, tehnologică,
tehnică, economică, financiară, juridică, politică, de marketing, so-
cială, ecologică etc.
În funcţie de legalitatea sa informaţia poate fi legală sau nele-
gală. Conform aprecierilor făcute de specialişti, aproximativ 90% din
informaţia utilizată în analiză este o informaţie legală.
150
Sursele interne de informaţie furnizează ansambluri de date des-
pre procesele interne, reflectă modalitatea de combinare a factorilor de
producţie, nivelul la care se gestionează aceştia, rezultatele activităţii
întreprinderii etc., prin intermediul indicatorilor naturali, convenţio-
nal-naturali şi valorici. Sursele interne de informaţie oferă conducerii
întreprinderii elementele necesare adoptării deciziilor aferente corec-
tării unor direcţii de activitate, soluţionării oportune a unor deficienţe
constatate în derularea activităţii, previzionării evenimentelor econo-
mice etc. Totodată, la adoptarea unor decizii ce vizează acele aspecte
ale activităţii întreprinderii, care presupun interacţiunea ei cu mediul
extern, se efectuează analize, având ca bază atât sursele interne, cât şi
externe de informaţii. Spre exemplu, pentru a evalua oportunităţile de
modernizare a producţiei, se estimează, pe de o parte, potenţialul
productiv existent al întreprinderii, posibilităţile financiare, asigurarea
cu personalul necesar etc., având ca bază surse interne de informaţie,
iar pe de alta, apelând la surse externe, se examinează ofertele de
tehnologiile de pe piaţă.
După caracterul său, sursele de informaţie se clasifică în:
· surse de plan (previzionale) – toate tipurile de planuri, precum
şi materialele normative (norme, devize de consumuri şi cheltuieli etc.);
· surse de evidenţă – sunt datele care se conţin în documentele
de evidenţă contabilă, statistică şi operativă;
· alte surse:
- legi;
- acte ale controalelor de audit;
- ordine, dispoziţii ale conducătorului;
- documente cu caracter economico-juridic (contracte, decizii ale
organelor de arbitraj);
- deciziile (procesele verbale) ale organelor de conducere a
întreprinderii;
- materiale cu caracter inovaţional;
- documentaţia tehnică şi tehnologică;
- materialele cercetărilor speciale la locurile de muncă (crono-
metrare, fotografierea zilei de muncă etc.);
- materiale ( informaţii) orale obţinute în cadrul întâlnirilor de
diverse niveluri etc.

151
11.4 Modul de verificare a veridicităţii informaţiei utilizate în
analiza economică
Veridicitatea informaţiei utilizate în analiză, exactitatea reflectării
proceselor şi fenomenelor analizate reprezintă o cerinţă de bază faţă de
informaţie. Prin controlul veridicităţii informaţiei se asigură premisele
necesare pentru o analiză eficace, utilă pentru funcţionarea întreprinderii.
În procesul controlului veridicităţii informaţiei se pot utiliza
următoarele metode: controlul formal; controlul de calcul; controlul de
fond.
Prin controlul formal se are în vedere evaluarea veridicităţii
informaţiei ce se conţine într-un document oarecare (raport financiar,
act de inventariere etc.). În procesul controlului formal se realizează
următoarele sarcini:
- aprecierea legalităţii datelor prezentate în sursele de informaţie
utilizate (spre exemplu, legalitatea datelor din rapoartele financiare);
- urmărirea nivelului de respectare a cerinţelor la perfectarea
documentelor utilizate ca surse de informaţii (completarea deplină a
formularelor, prezenţa semnăturilor persoanelor responsabile,
autentificarea, la necesitate, prin ştampilă etc.);
- evaluarea informaţiei după criteriul deplinătăţii, în conformi-
tate cu care suportul informaţional trebuie să conţină toate elementele
necesare (spre exemplu, toate formularele prevăzute în rapoartele
financiare);
- estimarea corectitudinii îndeplinirii formularelor.
Controlul de calcul presupune utilizarea unor instrumente de
calcul în vederea realizării următoarelor sarcini:
- verificarea concordanţei indicatorilor ce se conţin în diverse
formulare, precum şi a continuităţii acestora în timp;
- aprecierea corectitudinii calculării totalurilor pe anumite
grupe de indicatori;
- evaluarea exactităţii reflectării plăţilor şi încasărilor;
- estimarea calităţii inventarierii, a exactităţii reflectării
rezultatelor inventarierii în dările de seamă etc.
Сontrolul de fond îmbină atribuţiile controlului formal şi de cal-
cul, reprezentând o evaluare detaliată a informaţiei utilizate în analiză.
Doar la încheierea controlului se poate decide referitor la
posibilitatea utilizării informaţiilor disponibile în analiza economică.
152
În anumite situaţii, se solicită anumite corecţii de la persoanele
responsabile de perfectarea documentelor utilizate în analiză.

Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa sistemului informaţional al întreprinderii.
2. Enumeraţi componentele sistemului informaţional al întreprinderii.
3. Elucidaţi tipurile de informaţie utilizată în analiza economică.
4. Caracterizaţi succint tipurile de informaţie utilizată în analiza economică.
5. Enumeraţi cerinţele faţă de informaţia utilizată în analiză.
6. Cum se clasifică sursele de informaţie pentru analiza economică?
7. Expuneţi metodele de control a veridicităţii informaţiei utilizate în analiza economică.

Bibliografie
1. DINU, E. Analiza economică şi financiară a firmei. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
2. GHEORGHIU, A. Analiza economico-financiară la nivel microeconomic.
Bucureşti: Editura economică, 2004. 320 p. ISBN 973-709-029-2.
3. ISFĂNESCU, A. ş.a. Analiza economico-financiară. Accesibil pe Internet <URL:
http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
4. MIHAILESCU, N.; RĂDUCAN, M. Analiza activităţii economico-financiare.
Bucureşti: Editura Victor, 2005. 288 p. ISBN 973-8128-66-8.
5. NICOLESCU, O; VERBONCU, I. Fundamentele managementului organizaţional.
Accesibil pe Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
6. ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară. Accesibil pe
Internet <URL: http://www. biblioteca-digitala.ase.ro.>
7. VÂLCEANU, Gh.; ROBU, V.; GEORGESCU, N. Analiza economico-financiară.
Bucureşti: Editura economică, 2005. 447 p. ISBN 973-709-174-4.
8. КОВАЛЁВ, В. Финансовый анализ: методы и процедуры. Москва: Финансы
и статистика, 2006. 560 с. ISBN 5-279-02354-X.
9. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.

153
Capitolul XII. Organizarea analizei în cadrul întreprinderii.
Generalizarea rezultatelor

12.1 Planificarea procesului de analiză economică


Complexitatea procesului de analiză determină necesitatea pla-
nificării acestuia. Planificarea analizei economice a activităţii între-
prinderii reprezintă un sistem de procedee prin care se concretizează
scopurile, sarcinile, metodologia, persoanele responsabile şi termenii
executării procedurilor de analiză. Prin intermediul planificării se
asigură o corelare optimă între obiectivele urmărite, prestaţia poten-
ţială de muncă a specialiştilor implicaţi şi disponibilitatea de mijloace
necesare (computere, programe etc.).
Planificarea analizei economice se regăseşte în planurile
complexe şi tematice ale analizei.
Planul complex al activităţii analitice vizează activitatea de
ansamblu a întreprinderii, de regulă se elaborează pe o perioadă de 1
an, iar elementele de bază ale acestuia sunt:
· lista obiectelor analizei. În calitate de obiecte ale analizei
pot fi subdiviziuni structurale ale întreprinderii, etape ale proceselor
tehnologice, produse separate, consumuri de producţie, cheltuieli, anu-
mite activităţi desfăşurate de întreprindere cum ar fi aprovizionarea
tehnico-materială, desfacerea, activităţile de personal etc. Selectarea
obiectelor analizei se efectuează în funcţie de specificul activităţii
întreprinderii, problemele cu care se confruntă întreprinderea la
anumite etape, direcţiile strategice de dezvoltare ale ei ş.a.;
· obiectivele analizei;
· sarcinile analizei;
· sistemul de indicatori, care se precizează reieşind din obiec-
tivele urmărite şi particularităţile ramurii în care se desfăşoară acti-
vitatea întreprinderii;
· periodicitatea efectuării procedurilor analitice pe fiecare
obiect. Spre exemplu, se poate preconiza analiza săptămânală a veni-
turilor din vânzări, analiza lunară a cheltuielilor generale şi adminis-
trative, analiza trimestrială a cheltuielilor de întreţinere a personalului
administrativ etc.;
· termenii de prezentare a rezultatelor intermediare şi finale;

154
· executorii şi sarcinile concrete ale fiecăruia;
· sursele de informaţie;
· asigurarea metodică a analizei economice pe fiecare obiect
analizat (instrucţiunea respectivă, programul de calculator aferent etc.);
· destinatarii rezultatelor analizei economice.
În timp ce planurile complexe ale analizei economice se axează
pe activitatea de ansamblu a întreprinderii, planurile tematice sunt
orientate spre soluţionarea unor probleme de importanţă majoră pentru
subiectul economic, probleme ce solicită un studiu aprofundat şi,
uneori, instrumente metodologice mai sofisticate. Elementele de bază
ale planului tematic sunt aceleaşi ca şi la planul complex. În calitate
de executori însă pot fi şi persoane din exteriorul întreprinderii,
antrenate în vederea identificării unor aspecte mai dificile sau aplicării
unor metode mai puţin cunoscute de analiză economică.
Eficacitatea planificării analizei economice reprezintă un factor
important al eficienţei activităţilor desfăşurate de întreprinderi, de
aceia necesită o atitudine extrem de responsabilă din partea echipelor
manageriale ale acestora.

12.2 Organizarea analizei economice în


cadrul întreprinderilor
Formele organizatorice ale analizei economice în cadrul unei
întreprinderi depind de următorii factori: dimensiunile întreprinderii,
structura organizatorică a acesteia, specializarea întreprinderii, siste-
mul de management practicat, asigurarea tehnică a activităţii manage-
riale etc. În întreprinderile de dimensiuni mari atribuţiile de gestionare
a activităţii de analiză economică pot reveni managerului financiar,
economistului-şef sau altui deţinător de post ce implică competenţe
manageriale de gestionare economică. În întreprinderile medii şi mici
activitatea respectivă este, de regulă, dirijată de contabil. Lista execu-
tanţilor analizei economice este, însă, mult mai mare. Astfel, la di-
verse etape ale analizei, precum şi pentru soluţionarea diferitor prob-
leme în activitatea de analiză pot fi implicaţi conducători de subdi-
viziuni, precum şi angajaţi ai tuturor serviciilor (compartimentelor)
funcţionale ale întreprinderii. În tabelul 12.2.1 se prezintă lista
potenţialilor executanţi ai analizei economice şi atribuţiile acestora.

155
Tabelul 12.2.1 Executanţii analizei economice în cadrul
întreprinderii şi principalele atribuţii funcţionale ale acestora
Executanţii analizei Atribuţiile funcţionale
economice în cadrul
întreprinderilor
1 2
Economistul – şef; Gestiunea de ansamblu a activităţii de analiză economică
contabilul – şef;
managerul financiar
Compartimentul de · planificarea activităţii de analiză economică;
planificare · controlul îndeplinirii planurilor cercetărilor analitice;
· identificarea direcţiilor strategice prioritare pentru întreprin-
dere în baza rezultatelor analizei;
· elaborarea planului de măsuri tehnico-organizatorice în ve-
derea înlăturării unor neajunsuri depistate şi controlul imple-
mentării acestuia;
· elaborarea/revederea planurilor de perspectivă şi anuale ale
întreprinderii având ca repere rezultatele analizei economice.
Compartimentul · planificarea consumurilor, cheltuielilor, rezultatelor econo-
financiar-contabil mico-financiare etc., precum şi evidenţa acestora;
· analiza procesului de formare, repartizare şi a eficienţei uti-
lizării capitalului întreprinderii;
· analiza fluxurilor de numerar;
· aprecierea nivelului şi eficienţei utilizării resurselor funciare,
materiale, financiare, de muncă ale întreprinderii;
· estimarea eficienţei utilizării fondului de retribuţie a muncii;
· evaluarea eficienţei proiectelor investiţionale;
· analiza rentabilităţii activităţilor desfăşurate etc.
Serviciul de · planificarea necesarului de personal;
personal · analiza disponibilităţii şi fluctuaţiei personalului;
· studiul situaţiei pe piaţa muncii şi identificarea problemelor
posibile cu care se poate confrunta întreprinderea în diverse
orizonturi de timp;
· analiza şi controlul respectării prevederilor contractelor
individuale de muncă etc.
Compartimentul de · estimarea comparativă a pieţelor de desfacere pentru produ-
marketing sele întreprinderii, precum şi de materiale şi materie primă;
· analiza competitivităţii produselor întreprinderii pe diverse
categorii de pieţe;
· elaborarea politicilor de preţ;
· studiul consumatorilor;
· segmentarea pieţei etc.
Serviciul mecanic şi · previzionarea necesarului de maşini şi utilaje;
156
energetic · studiul stării şi nivelului de exploatare a maşinilor şi utilajelor;
· monitorizarea executării graficului reparaţiei şi modernizării
mijloacelor tehnice;
· evaluarea costurilor reparaţiilor;
· monitorizarea funcţionării sistemului energetic al întreprin-
derii;
· elaborarea de măsuri aferente promovării unui regim de
economie de resurse energetice şi evaluarea preliminară şi finală
a executării acestora etc.
Serviciul · evaluarea calităţii materialelor şi materiilor prime utilizate în
controlului tehnic producţie;
de calitate · evaluarea calităţii produselor finite obţinute la întreprindere;
· estimarea pierderilor în urma rebuturilor;
· elaborarea măsurilor aferente sporirii calităţii producţiei şi
reducerii rebutului etc.
Serviciul de · previzionarea necesarului de materie primă şi materiale;
aprovizionare · evaluarea comparativă a diferitor oferte ale furnizorilor în vede-
rea găsirii unor soluţii optime privind aprovizionarea întreprinderii;
· studiul permanent al nivelului preţurilor la materiile prime şi
materialele necesare întreprinderii;
· monitorizarea îndeplinirii planului/programelor de aprovi-
zionare;
· dimensionarea stocurilor de mărfuri şi materiale;
· evaluarea calităţii păstrării bunurilor la depozit;
· monitorizarea respectării normelor de eliberare a materialelor
de la depozit etc.
Serviciul de · controlul îndeplinirii obligaţiunilor contractuale ale întreprin-
desfacere derii faţă de clienţi, inclusiv a îndeplinirii planului/programelor
de furnizare a producţiei;
· studiul permanent asupra evoluţiei preţurilor la produsele
propuse de întreprindere;
· analiza evoluţiei vânzărilor în aspect cantitativ şi structural;
· evaluarea nivelului stocurilor de produse finite la depozit;
· evaluarea calităţii şi costurilor păstrării stocurilor de produse
finite la depozit etc.
Subdiviziunile de · analiza îndeplinirii planurilor/programelor de producţie;
producţie · previzionarea necesarului de factori de producţie pentru
subdiviziune;
· analiza asigurării subdiviziunii cu resursele necesare;
· analiza eficienţei utilizării factorilor de producţie etc.

Astfel constatăm că în cadrul fiecărui compartiment/subdivi-


ziune din organigrama întreprinderii se analizează probleme specifice,
157
se efectuează analize operative şi se informează, ori de câte ori este
necesar, conducerea compartimentului în vederea adoptării măsurilor
corespunzătoare îmbunătăţirii activităţii. Şefii compartimentelor, la
rândul său, efectuează analize zilnic, săptămânal, lunar, trimestrial,
anual, periodicitatea fiind stabilită în prealabil, în vederea adoptării
măsurilor corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii economico-
financiare a întreprinderii.
De rând cu serviciile menţionate în tabel, în anumite situaţii se pot
crea echipe interdisciplinare, compuse din specialişti de diverse profiluri
din cadrul întreprinderii sau chiar antrenaţi din exterior. La crearea unor
astfel de echipe se purcede atunci, când este necesar de diagnosticat o
problemă cu implicaţii majore asupra activităţii întreprinderii sau de
adoptat o decizie importantă. Spre exemplu, întreprinderea urmează să
decidă referitor la procurarea unor unităţi tehnice noi. În acest caz este
logic să fie evaluate oportunităţile de procurare în aspect tehnic şi
economic, să fie estimate diferenţiat costurile aferente întreţinerii şi
exploatării, să se aprecieze comparativ eficienţa diferitor mijloace
tehnice etc. Astfel devine cert că adoptarea deciziei respective solicită
implicarea unei echipe de specialişti care, prin eforturi comune, vor fi
apţi să pună la dispoziţia managerului întreprinderii soluţia optimă.
Întreprinderea poate solicita, în anumite situaţii, firme spe-
cializate pentru soluţionarea unor probleme mai dificile.
Analiza activităţii întreprinderii sau a anumitor aspecte ale ei poate
fi efectuată şi de organe din exterior: ministerul de resort, inspectoratul
fiscal, firmele de audit, băncile, investitorii, instituţiile de cercetări
ştiinţifice etc. Sarcinile analizei, obiectele, sistemul de indicatori utilizaţi,
metodele aplicate depind de obiectivele preconizate în fiecare caz sau
specificul problemei ce urmează să se soluţioneze de organul respectiv.

12.3 Organizarea prelucrării automatizate a informaţiei analitice


Prelucrarea informaţiei economice reprezintă o activitate
complexă, ce implică un volum mare de muncă. Odată cu trecerea la
relaţiile de piaţă cererea pentru informaţia analitică creşte continuu în
virtutea faptului că adoptarea oricărei decizii manageriale în condiţii
de risc şi incertitudine solicită analize detaliate. Spre exemplu, pentru
a decide asupra sortimentului produselor întreprinderii, este raţional să
se analizeze comparativ diverse variante, în funcţie de o serie întreagă
158
de parametri atât interni, cât şi externi. La cei interni se referă: dis-
ponibilitatea de maşini, utilaje, aparataj necesare pentru obţinerea anu-
mitor produse şi capacitatea de producţie a acestora; disponibilitatea
de resurse de muncă de calificarea necesară; posibilităţile financiare
ale întreprinderii; existenţa unor spaţii adecvate de depozitare a
produselor etc. Factorii externi includ: cererea actuală şi potenţială la
diverse produse pe piaţă; nivelul preţurilor la materiale, materia primă
şi alte mijloace de producţie necesare în procesul de producţie; nivelul
preţurilor la produsele finite preconizate de a fi obţinute; mediul
concurenţial existent şi potenţial; reglementările legislative în vigoare
ce vizează producţia şi comercializarea anumitor produse; prevederile
fiscale; oportunităţile de obţinere a creditelor bancare, condiţiile de
creditare etc. Din cele expuse este evident că multitudinea factorilor
ce influenţează decizia finală implică calcule extrem de complicate.
Efectuarea manuală a acestora, pe de o parte, necesită un volum imens
de muncă, iar pe de alta, nu garantează exactitatea rezultatelor
obţinute. Tehnologiile informaţionale moderne permit automatizarea
completă a procesului de prelucrare a datelor economice. Automati-
zarea analizei economice are o serie întreagă de avantaje, printre care
putem enumera următoarele:
- creşterea productivităţii muncii analiştilor. Drept urmare, în
rezultatul reducerii prestaţiei de muncă pentru efectuarea unor grupări,
calcule, prezentări grafice etc. angajaţii îşi pot orienta eforturile la
soluţionarea unor probleme cu caracter creativ;
- studiul mai profund a proceselor şi fenomenelor economice,
cuantificarea mai exactă a influenţei factorilor, identificarea prin
metode mai exacte a rezervelor de creştere a eficienţei economice a
activităţilor desfăşurate de întreprindere;
- creşterea operativităţii şi calităţii cercetărilor analitice.
În vederea realizării avantajelor menţionate este necesară crea-
rea unor locuri de muncă automatizate pentru specialiştii-analişti. Prin
automatizarea locului de muncă subînţelegem asigurarea locului de
muncă cu resursele informaţional-tehnice şi programele necesare
pentru automatizarea calculelor analitice.
Una din condiţiile de bază ale automatizării locurilor de muncă
ale analiştilor este existenţa unei baze tehnice corespunzătoare şi, în
primul rând, a unor computere performante. Implicit, sunt necesari
159
specialişti cu abilităţile necesare pentru lucrul cu programele automa-
tizate şi apţi de a aplica metodologia ştiinţifică de analiză economică.
De asemenea, întreprinderea trebuie să dispună de metodicile şi
programele automatizate necesare pentru analiza economică şi să fie
aptă de a asigura revederea periodică şi modernizarea acestora.
Din cele expuse rezidă că automatizarea locurilor de muncă ale
analiştilor este posibilă doar în condiţiile asigurării tehnice, informa-
ţionale, metodice şi cu resurse umane.
Asigurarea tehnică a locurilor de muncă automatizate pentru
analişti presupune prezenţa unui complex de mijloace tehnice desti-
nate funcţionării sistemului informaţional: computere, mijloace de
colectare a informaţiei, mijloace de transmitere a informaţiei etc.
Asigurarea informaţională se face prin crearea bazei de date
despre activitatea întreprinderii, sistematizarea datelor după diverse
criterii, completarea continuă a acestea. Drept urmare se asigură
posibilitatea de a studia evoluţia anumitor indicatori şi, în această
bază, utilizând rezultatele analizei post-factum, a face previziuni.
Prin asigurarea metodică subînţelegem existenţa metodicilor
generale şi specifice de analiză (sub formă de instrucţiuni, indicaţii
metodice sau într-o altă formă) care se pun la dispoziţia specialiştilor
şi prin care se creează premisele necesare pentru respectarea
principiilor analizei economice.
O componentă deosebit de importantă a automatizării locurilor
de muncă a analiştilor este asigurarea cu programe automatizate
pentru cercetări analitice. Aceasta presupune existenţa atât a unor
programe universale, cât şi speciale.
Programele universale se pot utiliza la analiza oricărei informa-
ţii şi conţin, de regulă, metodologii de pregătire a informaţiei, preluc-
rare statistică a datelor, soluţionare a unor probleme de optimizare.
Programele speciale sunt destinate rezolvării unor probleme anali-
tice concrete şi se divizează, la rândul său, în programe locale şi complexe.
Programele locale sunt prevăzute pentru aplicare multiplă la
rezolvarea unor probleme tipice.
Programele automatizate complexe permit studiul multilateral
al activităţii întreprinderii. Elaborarea unor astfel de programe
presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) stabilirea sarcinilor analizei;
160
2) elaborarea modelelor matematice de rezolvare a problemelor;
3) crearea sistemului informaţional şi a bazei de date necesare
studiului;
4) crearea programei automatizate;
5) implementarea programei create în activitatea de cercetare
analitică.
Tendinţele actuale de modernizare continuă a mijloacelor de colec-
tare, stocare, prelucrare, transmitere a informaţiei creează noi oportunităţi
pentru cercetările economice şi lărgesc orizontul acestora. În această
ordine de idei putem constata cu toată certitudinea că un specialist în
domeniul analizei economice trebuie să se impună prin flexibilitate în
gândire, receptivitate la tot ce e nou şi performant, promtitudine în
efectuarea remanierilor necesare în programe şi metodologii astfel încât
rezultatele analizei economice să ofere avantaje maxime întreprinderii.

12.4 Modul de generalizare a rezultatelor analizei economice,


perfectarea documentară a acestora
Generalizarea rezultatelor analizei economice reprezintă o
metodă calitativă de reunire într-un ansamblu coerent a constatărilor şi
raţionamentelor formulate în rezultatul studiul factorial – cauzal al
proceselor şi fenomenelor economice, fiind evidenţiate aspectele
esenţiale necesare pentru procesul decizional.
În procesul de generalizare a rezultatelor analizei economice în
primul rând se formulează concluziile aferente problemelor cercetate
şi, în baza acestora, se elaborează propuneri de rigoare.
Concluziile şi aprecierile făcute la etapa generalizării rezulta-
telor analizei economice trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
· să reflecte obiectiv activitatea economico-financiară a între-
prinderii în ansamblu, precum şi a subdiviziunilor ei structurale;
· să conţină recomandări argumentate ştiinţific şi economic
privind adoptarea unor decizii optime în condiţii de certitudine,
incertitudine şi risc;
· să ofere suportul informaţional necesar unei mai bune ges-
tionări a resurselor întreprinderii;
· să contribuie la realizarea obiectivelor strategice ale întreprinderii.
Rezultatele analizei economice se reflectă în două forme:
textuală (descriptivă) şi netextuală, compusă doar din tabele şi grafice.
161
Prezentarea textuală a rezultatelor analizei economice are loc fie
printr-un raport analitic, fie doar printr-o încheiere.
Raportul analitic numit şi notă explicativă se perfectează, de
regulă, pentru utilizatorii externi (bănci, investitori, organe fiscale
etc.). În raportul analitic se reflectă:
· cadrul organizatoric al întreprinderii;
· asigurarea întreprinderii cu resursele necesare şi nivelul de
valorificare a acestora;
· caracteristica politicii de preţ promovate de întreprindere;
· sortimentul produselor obţinute;
· structura şi evoluţia veniturilor din vânzări;
· caracteristica pieţelor de desfacere şi de aprovizionare;
· concurenţii actuali şi potenţiali ai întreprinderii;
· indicatorii economico-financiari ai întreprinderii;
· nivelul şi structura creanţelor şi datoriilor întreprinderii;
· tipurile de investiţii şi eficienţa acestora;
· solvabilitatea întreprinderii;
· direcţiile de utilizare a profitului etc.
Este important de a pune în evidenţă atât aspectele pozitive, cât
şi cele negative, identificate în activitatea întreprinderii, de a dezvălui
multilateral circumstanţele şi, implicit, factorii care au condiţionat
anumite modificări ale rezultatelor. În această bază se formulează
recomandări de înlăturare a neajunsurilor constatate, obiectivul final
fiind sporirea eficienţei funcţionării întreprinderii date.
Pentru utilizatorii interni (aparatul managerial al întreprinderii)
se elaborează certificatul sau încheierea – document cu un conţinut
mai succint, axat în special pe abaterile identificate în procesul
analizei, rezervele de îmbunătăţire a rezultatelor întreprinderii şi
mijloacele de mobilizare a acestora.
Prezentarea rezultatelor analizei operative se poate face în
formă netextuală, doar printr-un sistem de tabele şi grafice. Spre
exemplu, în scopul monitorizării nivelului de executare a lucrărilor
sezoniere se recomandă completarea zilnică a graficului îndeplinirii
lucrărilor; în sectoarele de producere unde vânzările au un caracter
ritmic se pot prezenta în formă grafică vânzările zilnice; în cadrul unui
regim strict de economie a resurselor se pot completa tabele în care se
162
vor prezenta normele de consumuri şi consumurile efective pentru
diverse categorii de resurse etc. Utilitatea practică a sistemului de
tabele şi grafice prin care se prezintă rezultatele analizei operative este
imensă, deoarece pe de o parte acestea permit efectuarea controlului
operativ al activităţii subdiviziunilor structurale ale întreprinderii, iar
pe de alta asigură intervenţia imediată în vederea remedierii proble-
melor depistate. În vederea obţinerii unui efect maxim de pe urma
utilizării lor este necesar ca ele să întrunească următoarele cerinţe:
a) nu se recomandă universalizarea tabelelor şi graficelor, adică
supraîncărcarea acestora cu informaţie. În cazul ignorării cerinţei
respective va fi dificilă sesizarea mesajului prezentat şi, implicit,
adoptarea unor decizii corecte;
b) nu se recomandă prezentarea unui număr exagerat de tabele
şi grafice;
c) tabelele şi graficele trebuie să fie accesibile, elocvente.
Eficacitatea generalizării rezultatelor analizei economice este
condiţionată decisiv de respectarea întocmai a principiilor analizei.
Spre exemplu, prin respectarea principiului abordării sistemice a
analizei se asigură examinarea multilaterală a activităţii întreprinderii,
ţinând cont de sistemul de relaţii şi, implicit, de interdependenţele din-
tre diverse componente ale ei. Respectarea principiilor obiectivităţii şi
exactităţii presupune reflectarea cât mai obiectivă şi exactă a aspec-
telor cercetate. Nu mai puţin importantă este utilizarea unor metodo-
logii cât mai performante de analiză, cerinţă impusă de principiul
asigurării caracterului ştiinţific al analizei. Fără a diminua semnificaţia
celorlalte principii ale analizei economice este necesar de precizat
semnificaţia extrem de importantă a principiului caracterului partici-
pativ, care prevede implicarea cât mai activă a angajaţilor întreprin-
derii la fiecare etapă a analizei economice, inclusiv şi cea de generali-
zare a rezultatelor. Participarea nu doar a personalului managerial, dar
a şi a celui de execuţie în evaluarea activităţii întreprinderii are efecte
pozitive multiple, cele mai importante fiind următoarele:
- obţinerea oportunităţii de a avea acces la informaţii mai detaliate cu
caracter operativ, care pot fi furnizate de persoanele implicate în analiză;
- oferirea unui număr mai mare de variante decizionale la etapa
identificării rezervelor de îmbunătăţire a situaţiei economico-
financiare a întreprinderii;
163
- sesizarea de către persoanele implicate în analiza economică a
unei responsabilităţi mai mari pentru calitatea implementării deciziilor
adoptate în rezultatul analizei economice şi, drept urmare, obţinerea
unei eficienţe mai înalte de pe urma aplicării practice a acestora;
- creşterea coeziunii colectivului; stimularea interesului comun
în obiectivele şi valorile întreprinderii.

Subiecte de autoevaluare
1. Redaţi esenţa planificării analizei activităţii economice a întreprinderii.
2. În ce tipuri de planuri se materializează planificarea analizei economice?
3. Expuneţi succint conţinutul planului complex al activităţii analitice.
4. Redaţi conţinutul planurilor tematice ale analizei activităţii economice a
întreprinderii.
5. Cine monitorizează procesul de analiză economică în cadrul întreprinderilor?
6. Caracterizaţi atribuţiile subdiviziunilor structurale ale întreprinderii în activitatea
de analiză economică.
7. Care sunt principalele avantaje ale prelucrării automatizate a informaţiei analitice?
8. Expuneţi condiţiile de bază ale automatizării locurilor de muncă ale analiştilor.
9. Ce tipuri de programe automatizate sunt necesare pentru cercetările analitice?
10. Ce înţelegeţi prin generalizarea rezultatelor analizei economice?
11. Ce cerinţe trebuie să satisfacă concluziile şi aprecierile făcute la etapa
generalizării rezultatelor analizei economice?
12. În ce forme se reflectă rezultatele analizei economice?
13. Ce trebuie să conţină raportul analitic?
14. Ce se reflectă în încheiere?
15. Ce cerinţe trebuie să fie respectate la prezentarea netextuală a rezultatelor analizei
economice?
16. Argumentaţi avantajele antrenării personalului de execuţie în analiza activităţii
economice a întreprinderii.

Bibliografie
1. GORTOLOMEI, V. Bazele analizei activităţii economice. (Curs universitar).
Chişinău: Editura ASEM, 2006. 173 p. ISBN 978-9975-75-067-7.
1. САВИЦКАЯ, Г. Теория анализа хозяйственной деятельности. Москва:
ИНФРА-М, 2006. 281 с. ISBN 5-16-002240-6.
2. САВИЦКАЯ, Г. Анализ хозяйственной деятельности предприятия. Москва:
ИНФРА-М, 2009. 536 с.

164
Cuprins
Cuvânt înainte .......................................................................................................... 3

Capitolul I. Analiza economică în sistemul de ştiinţe............................................. 4


1.1 Reperele teoretice ale analizei economice, evoluţia conceptuală ................... 4
1.2 Rolul analizei economice în managementul activităţii de
producţie şi în sporirea eficienţei ei............................................................. 7
1.3 Corelarea analizei economice cu alte ştiinţe şi unităţi de curs ....................... 9

Capitolul II. Obiectul, conţinutul şi sarcinile analizei economice........................ 13


2.1 Obiectul analizei economice ....................................................................... 13
2.2 Obiectivele fundamentale, sarcinile, funcţiile şi conţinutul analizei
economice ................................................................................................ 14
2.3 Principiile de bază ale analizei economice .................................................. 18

Capitolul III. Aspecte metodologice ale analizei economice ................................ 22


3.1 Noţiune de metodologie a analizei economice, elementele de bază ale ei ... 22
3.2 Metoda analizei complexe a activităţii economice ...................................... 23
3.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiză .................................................... 25

Capitolul IV. Tipuri ale analizei economice.......................................................... 31


4.1 Clasificarea tipurilor de analiză economică................................................. 31
4.2 Caracteristica tipurilor de analiză economică .............................................. 31

Capitolul V. Metodele de prelucrare a informaţiei economice în analiză ........... 40


5.1 Comparaţia. Mijloacele de asigurare a comparabilităţii indicatorilor .......... 40
5.2 Diviziunea şi descompunerea rezultatelor ................................................... 44
5.3 Seriile de dinamică (cronologice)................................................................ 46
5.4 Metoda grupărilor ....................................................................................... 52
5.5 Metoda balanţieră ....................................................................................... 58
5.6 Reprezentarea informaţiei în tabele............................................................. 59
5.7 Reprezentarea grafică a informaţiei ............................................................ 63

Capitolul VI. Aspecte metodologice ale analizei factoriale .................................. 69


6.1 Esenţa, tipurile şi sarcinile analizei factoriale ............................................. 69
6.2 Clasificarea factorilor în analiza economică................................................ 71
6.3 Modelarea deterministă şi transformarea sistemelor factoriale .................... 76

Capitolul VII. Estimarea influenţei factorilor în analiza deterministă ............... 83


7.1 Metoda substituţiilor în lanţ ........................................................................ 83
7.2 Varietăţile metodei substituţiilor în lanţ ...................................................... 87
7.2.1 Metoda diferenţelor absolute ............................................................ 87
7.2.2 Metoda diferenţelor relative ............................................................. 89
7.2.3 Metoda indicilor ............................................................................... 91
7.2.4 Metoda legăturilor directe şi indirecte .............................................. 97
165
7.2.5 Metoda recalculării indicatorilor....................................................... 98
7.3 Aplicarea metodei participării prin cotă în analiza economică .................. 100
7.4 Metoda integrală şi aplicarea acesteia în analiza economică ..................... 104

Capitolul VIII. Metodele de estimare a influenţei factorilor în analiza


stocastică şi de optimizare a problemelor economice......................................... 109
8.1 Esenţa legăturii stocastice între indicatori ................................................. 109
8.2 Noţiuni generale despre analiza corelaţională ........................................... 110
8.3 Esenţa şi principiile generale de aplicare a metodei programării liniare .... 114

Capitolul IX. Metodica analizei funcţional-valorice .......................................... 118


9.1 Esenţa şi sarcinile analizei funcţional-valorice.......................................... 118
9.2 Principiile analizei funcţional-valorice...................................................... 121
9.3 Succesiunea desfăşurării analizei funcţional-valorice ............................... 123

Capitolul X. Metodica identificării şi estimării rezervelor de sporire a


rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii ......................................... 131
10.1 Esenţa economică şi clasificarea rezervelor ............................................ 131
10.2 Principiile identificării şi estimării rezervelor ......................................... 135
10.3 Metodele de determinare a rezervelor ..................................................... 138

Capitolul XI. Sistemul informaţional al analizei economice .............................. 145


11.1 Esenţa şi componentele sistemului informaţional al întreprinderii .......... 145
11.2 Tipologia informaţiei. Cerinţele faţă de informaţie ................................. 147
11.3 Clasificarea surselor de informaţie pentru analiza economică şi
caracteristica acestora.............................................................................. 150
11.4 Modul de verificare a veridicităţii informaţiei
utilizate în analiza economică ................................................................. 152

Capitolul XII. Organizarea analizei în cadrul întreprinderii.


Generalizarea rezultatelor ................................................................................... 154
12.1 Planificarea procesului de analiză economică ......................................... 154
12.2 Organizarea analizei economice în cadrul întreprinderilor ...................... 155
12.3 Organizarea prelucrării automatizate a informaţiei analitice ................... 158
12.4 Modul de generalizare a rezultatelor analizei economice,
perfectarea documentară a acestora ........................................................ 161

166