LISTA CAMERE SI POVESTEA FIECARUI PERSONAJ:

CAMERA 21:

Draghici Cantacuzino

Fiul cel mare al Elinei, fiica domnului Țării Românești Radu Șerban (1601;1602-1610;1611) și al
postelnicului Constantin Cantacuzino s-a născut îndată după căsătoria părinților săi, așadar, în jurul anului
1625. Și-a început cariera dregătorească în vremea rudei sale dinspre mamă, Matei Basarab (1632-1654),
care nu mult după împlinirea vârstei de 20 de ani l-a numit spătar (1648-1650) și sluger (1652). L-a slujit
apoi cu credință pe unchiul său după mamă, Constantin Șerban (1654-1658), fiul natural al lui Radu
Șerban, întreaga domnie a acestuia.

Constantin Șerban l-a numit la 1654 în delegația de boieri trimisă la Înalta Poartă pentru a-i obține
recunoașterea alegerii ca domn, misiune de mare încredere. Doi ani mai târziu îl ridică la rangul de logofăt,
dovadă că avea o bună știință de carte. Atunci când în 1658, Constantin Șerban a fost nevoit să părăsească
domnia, la porunca Porții, care nu-i putea ierta ajutorul dat principelui ardelean Gheorghe Rákóczi II
pentru ocuparea tronului Poloniei, Drăghici Cantacuzino și-a însoțit unchiul în pribegie în Transilvania,
unde, în același an, 1658, a obținut o diplomă de nobil, fiind și stăpânul satului Cuciulata din Făgăraș. Însă
având familie și numeroase moșii în Țara Românească, nu l-a urmat apoi în lungul exil al acestuia. Revine,
așadar, în țară sub Mihnea III (1658-1659) care îl numește mare paharnic (1659-1663), dregătorie pe care
o păstrează și în vremea lui Gheorghe Ghica (1659-1660) și a fiului acestuia Grigore Ghica (1660-1664),
care a obținut domnia cu ajutorul și sub tutela postelnicului Constantin Cantacuzino, tatăl lui Drăghici.

Cu toate că l-a însoțit credincios pe Grigore Ghica în 1663 în campania de la Ujvar, alături de turci,
împotriva imperialilor, Drăghici Cantacuzino a fost acuzat de uneltiri pentru luarea domniei cu sprijinul
tatălui său, de către gruparea bisericească adversă condusă de Stroe Leurdeanu. De altfel, aceasta a fost
una din acuzațiile care au dus la executarea postelnicului Constantin Cantacuzino la mănăstirea Snagov,
la 20 decembrie 1663. După această lovitură Drăghici Cantacuzino fuge la Constantinopol, pentru a-și
salva viața. Revine însă îndată, iar sub Radu Lean (1664-1669) își reia pentru un timp dregătoria de mare
paharnic (1664), devenind curând mare spătar, comandant al oștirii (1665-1667).

Firul vieții lui Drăghici se apropia însă de sfârșit. Moartea lui e învăluită de mister. Se știe că a
murit în toamna 1667 la Constantinopol, unde-l purtase o poruncă domnească, dar cauza morții rămâne
până astăzi necunoscută. După cronica de familie a Cantacuzinilor ar fi fost otrăvit de doi greci, Balasache
și Sofialâul, la Constantinopol, motivul menționat de cronicarul I. Neculce fiind încercarea de a obține
domnia în Țara Românească, acuzație care i se aducea de mai mult timp.

Însă după alte păreri din tabăra adversă sau mai depărtate în timp, Drăghici Cantacuzino ar fi murit
la Poartă de ciumă. Adevărul probabil nu-l vom ști niciodată. Oricum, fiul cel mare al postelnicului
Constantin Cantacuzino, căsătorit cu Păuna, fiica marelui spătar Diicu Buicescu, rudă cu Matei Basarab și
competitor la tron după moartea acestuia, lăsa în urmă patru băieți și trei fete, și un important domeniu
boieresc.
 Trupul lui Drăghici Cantacuzino a fost adus de la Constantinopol la mănăstirea Comana la 13/23
noiembrie 1667 și înmormântat în pronaosul bisericii, în cripta care adăpostea din 1640 osemintele
bunicului său Radu Șerban și pe cele ale ginerelui acestuia Nicolae Pătrașcu. După încă vreo 15 ani aceeași
încăpătoare criptă de familie de la Comana primea pe un fiu al lui Drăghici, anume marele paharnic
Constantin Cantacuzino. Peste bunic, nepot și strănepot, un alt fiu al lui Drăghici, marele paharnic Șerban
Cantacuzino a așezat după 1683, probabil cu ocazia refacerii mănăstirii Comana din 1700, o nouă lespede
funerară, ce se vede și astăzi, amintind numele celor trei sub stemele ambilor Cantacuzini, două acvile
bicefale și corbul cruciat al lui Radu Șerban, însă nu mai pomenea pe cel al lui Nicolae Pătrașcu.

Camera 22

Toma Cantacuzino

Era fiul lui Matei aga Cantacuzino și al Bălașei Rodoș, nepotul Elinei, fiica lui Radu Șerban, căsătorită cu
marele postelnic Constantin Cantacuzino, și strănepotul domnului Radu Șerban. În acest fel era văr drept
după tată cu Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în domnia căruia face o frumoasă carieră
dregătorească, de la logofăt al doilea (1693) la mare postelnic (1704-1706) și mare spătar (1706-1711),
adică un fel de ministru de externe, respectiv șef al armatei Țării Românești, și îndeplinește solii la Poartă
(1704) și la Brașov (1709).

S-a născut pe la 1670 și rămas orfan de tânăr de ambii părinți a fost crescut și educat în casa
unchiului său după tată, domnul Șerban Cantacuzino (1678-1688). După secretarul lui Brâncoveanu, A.M.
del Chiaro, Toma Cantacuzino era un om "ales și curajos, cunoscând la perfecție limbile latină și italiană și
posedând o cultură variată". Ținând seama de părerile sale potrivnice Porții, încă din 1707 a fost contactat
de cancelarul rus G. Golovkin, ulterior Toma Cantacuzino adoptând o atitudine favorabilă inițiativelor
militare antiotomane ale țarului Petru I.

Pe măsură ce pregătirile țarului pentru expediția militară din vara 1711 în Țările Române înaintau,
diplomația rusă a înmulțit în mai-iunie 1711 contactele cu marele spătar muntean, ținute în secret față de
Constantin Brâncoveanu, care, pe bună dreptate, după cum se va vedea, se arăta excesiv de prudent în a
trece fățiș de partea rușilor. Însă în condițiile înaintării corpului de armată rus condus de feldmareșalul
Boris Șeremetiev, pe malul drept al Prutului, la sud de Iași, Toma Cantacuzino, exponentul unei grupări
boierești potrivnică rezervei lui Brâncoveanu, a venit la 22 iunie/2 iulie 1711 în tabăra lui Șeremetiev, cu
opt unități de călărime munteană, fără aprobarea domnului țării. Două zile mai târziu, Toma Cantacuzino
s-a înfățișat lui Petru I la Iași, iar la 28 iunie/8 iulie 1711 a înaintat împreună cu Dimitrie Cantemir, planul
cel mai apreciat al viitoarei campanii.

Apoi, conform acestuia, a luat parte cu oștenii săi la cucerirea cetății Brăila de către trupele ruse
ale generalului K.E. Renne (14/24 iulie 1711). Totul a fost însă zadarnic, căci între timp grosul trupelor
rusești, în frunte cu Petru I, au fost silite de către marele vizir să încheie pacea de la Stănilești pe Prut.
Lăsându-și familia și marea sa avere în Țara Românească, în grija rudelor, Toma Cantacuzino a fugit pe
ascuns, prin Transilvania, la Liov, și după multe peripeții a ajuns în februarie 1712 la Moscova, unde s-a
stabilit, dupa ce încă de la sfârșitul lui iulie 1711 Petru I i-a acordat gradul de general-maior de cavalerie.
În funcție de evoluția conflictelor ulterioare cu Înalta Poartă, i s-a încredințat formarea și conducerea unor
regimente de români, apoi de dragoni ruși din Ucraina.

Totodata, după hotărârea conducerii Rusiei, Toma Cantacuzino a întreținut prin curieri secreți
legături cu Brâncoveanu până la mazilirea acestuia de către turci (1714). Avea o soldă anuală de 3200 de
ruble, dar casa de la Moscova și moșiile din Ucraina promise de țar i s-au acordat abia în 1718, mult după
sosirea soției și a fiului său în Rusia. Lungul drum al acestora a fost o adevărată odisee.

În urma înlăturării din domnia Țării Românești a vărului său Ștefan Cantacuzino (1714-1715), când
a început în 1716 persecutarea tuturor Cantacuzinilor, iar Nicolae Mavrocordat a confiscat moșiile lui
Toma, cea de-a doua soție a acestuia, Maria din Vaideei, și fiul său Constantin au fugit în taină la Brașov ,
la 8/18 ianuarie 1716, iar Toma Cantacuzino a aflat abia la 19/29 aprilie că soția și fiul său urmează să
sosească în Rusia. Îndată a cerut sprijinul lui Gavriil Golovkin, șeful Colegiului Afacerilor Externe, pentru
ca trimișii ruși din Austria și Polonia să susțină în drum familia sa.

Astfel, aceasta a ajuns în mai 1717 la Moscova, locuind trei sferturi de an în casa lui Dimitrie
Cantemir. Apoi Toma Cantacuzino a ajutat-o și pe văduva lui Ștefan Cantacuzino, doamna Păuna, care,
după o evadare dramatică de la Constantinopol pe mare în ianuarie 1716, prin Regatul celor două Sicilii,
trecând în 1717 pe la Vatican, Florența, Bolognia, Veneția și Viena, primită de papă și împărat, a ajuns în
cele din urmă în 1720 în Rusia, cu cei doi fii ai săi, unde a rămas cinci ani (1720-1725).

Între timp, Toma Cantacuzino și-a continuat serviciul militar în Ucraina și sudul Rusiei până în
august 1717. După care, la 17/27 decembrie 1720 Petru I i-a încredințat conducerea unei lucrări
importante și foarte îndrăznețe pentru acea vreme, cea a construirii canalului Marea Baltică- Marea de
Azov (Marea Neagră), începând din lacul Ladoga. Lucrarea era militarizată și efectivele participante erau
uriașe, în stil rusesc: 10 regimente de dragoni din Ucraina, 10 000 de cazaci de sub ascultarea hatmanului
I. Skoropadski, 2500 de cazaci din "sloboziile" căzăcești de la Don. Era pentru prima dată când oștenii și
cazacii erau folosiți la o astfel de lucrare faraonică, chiar dacă dragonii erau socotiți un fel de "geniști" ai
vremii. Lucrările au început abia în mai 1721. Clima nordică, pământul dur și munca grea, bazată în acel
timp doar pe forța fizică, au făcut mii de victime în porțiunea de ieșire din lacul Ladoga, care se vede și
astăzi.

Însuși Toma Cantacuzino s-a îmbolnăvit grav și la 22 decembrie stil vechi 1721 a murit în drum
spre Moscova. Din porunca lui Petru I, care-l regreta, căci "a fost un excelent soldat , curajos și cel mai
devotat dintre toți muntenii care au venit în slujba lui", trupul i-a fost adus la 16/26 ianuarie 1722 cu o
escortă de 13 dragoni. Aici a fost expus o săptămână în sala de onoare a casei sale. Petru I, care tocmai se
proclamase împărat, a sosit special la Moscova la 22 ianuarie/5 februarie 1722 pentru a participa la
ceremoniile de înmormântare.

Un martor ocular, care a descris amănunțit ceremoniile desfășurate pe parcursul a două zile,
notează că în ziua sosirii, Petru I s-a înfățișat la casa decedatului pe la patru după-amiaza pentru a asista
un timp la priveghi, cinste cu totul deosebită. A doua zi a avut loc înmormântarea în cavoul familiei
Cantemir din biserica noii mănăstiri grecești Sf. Nicolae din Moscova, alături de mormintele soției
(Casandra) și a unei fiice a lui Dimitrie Cantemir. Ceremonia și cortegiul au fost fastuoase. La orele 11
dimineața la casa lui Toma au venit două batalioane înarmate, cu muzică și steaguri în bernă. Petru I a
venit cu sania, dar a mers pe jos în cortegiu. La început cei prezenți au servit vin și dulciuri și li s-au dat
mănuși albe și circa 500 de inele de aur. A urmat deschiderea sicriului, iar în timp ce soborul de preoți
slujeau panahida, defunctului i s-a dat sărutul de rămas bun. Apoi cortegiul s-a pus în mișcare, în frunte
cu cele două batalioane care purtau muschetele și sulițele cu vârful în jos. Pălăriile și instrumentele lor
muzicale erau acoperite cu pânză neagră, acestea din urmă scoțând " un sunet înfundat și trist". Veneau
apoi doi trompetiști călări, în costume verzi, mareșalul cu sceptru, urmat de steagul de doliu și cel de
paradă, care avea pe o față portretul lui Toma Cantacuzino, iar pe cealaltă stema sa, un călăreț în zale,
după care erau purtați doi cai, unul de paradă cu șa roșie de catifea, altul cu valtrap negru. După aceștia
înaintau în procesiune o mulțime de preoți cântând, cu icoane și lumânări aprinse, în urma cărora era
purtat sicriul. Acesta era urmat de împăratul Petru I, încadrat de ducele Karl de Hessa și cneazul Aleksandr
Menșikov, cu toții purtând mantii negre lungi, după care veneau 20 de înalți demnitarii. În biserică, la
mormânt un preot a rostit o cuvântare emoționantă, după care s-a dat decedatului un ultim sărut de
rămas bun, și sicriul închis a fost așezat în cavou în vreme ce soldații trăgeau trei slave de muschetă. Un
ceremonial ortodox, cu elemente apusene, de un prestigiu, dar și de un pitoresc deosebit. Un an mai
târziu, alături de Toma a fost înmormântat și fiul său Constantin Cantacuzino, iar după 1725 li s-a alăturat
și soția celui dintâi, Maria Cantacuzino.

Camera 23

Pârvu Cantacuzino

A fost scoborâtor în a cincea generație din Radu Șerban, domnul Țării Românești, ctitorul mănăstirii
Comana, prin fiica acestuia Elena, căsătorită cu postelnicul Constantin Cantacuzino, începătorii neamunlui
Cantacuzinilor munteni. Fiul acestora, Drăghici, cel înmormântat la Comana în 1667, era tatăl marelui
vornic Șerban (cel care a refăcut la 1700 mănăstirea lui Radu Șerban) și al lui Constantin II Cantacuzino,
îngropați și ei la Comana, dar și al stolnicului Pârvu I Cantacuzino, mort la 1695, bunicul lui Pârvu II, care
după obiceiul românesc îi purta numele de botez. Pârvu II Cantacuzino, cel care și-a legat în moarte și el
numele de zona Comanei, a fost, așadar, fiul marelui ban Matei Cantacuzino, mort la 1740, și fratele
celebrului mare ban Mihai Cantacuzino, autorul Genealogiei Cantacuzinilor (1787), refugiat în 1774 la
Petersburg ca general maior în armata rusă.

Atras în 1768 ca și ceilalți Cantacuzini de partea Rusiei, în nădejdea eliberării Țării Românești și a
popoarelor ortodoxe din Balcani de sub stăpânirea turcească, odată cu revolta grecilor împotriva Înaltei
Porți și a izbucnirii războiului ruso-turc din 1768-1774, ambele puse la cale de împărăteasa Rusiei Ecaterina
a II-a, ale cărei adevărate scopuri expansioniste nu le-a înțeles, spătarul Pârvu II s-a răsculat împotriva
Porții și a luat conducerea Țării Românești, ca "guvernator", întărit și de feldmareșalul rus P.Rumianțev,
după capturarea domnului Grigore III Ghica de către volintirii români din armata rusă și trimiterea lui la
Petersburg. Pârvu II a condus țara în fruntea unui mare divan vreme de 40 de zile, în noiembrie-decembrie
1769, năzuind să ajungă "domn" cu ajutorul rușilor. Bărbat luminat, cu veleități de istoric, purtând
corespondență cu Rumianțev și Ecaterina a II-a, care i-a trimis chiar un medalion cu chipul său, fost mare
dregător cu îndelungată experiență, Pârvu II Cantacuzino a organizat și o oaste de până la 5000 de arnăuți
și alți oșteni, a strâns provizii și informații despre mișcările turcilor, iar după sosirea primelor unități
rusești, 1000 de cazaci conduși de polcovnicul N.Karazin (Caragea) și 400 de vânători cu două tunuri, în
frunte cu maiorul Andreh, care-i aducea și o decorație rusească (după 3 decembrie 1769), s-a pregatit sa
înfrunte contraofensiva turcească care venea dinspre Dunăre.

Împotriva lui Celebi aga, comandantul Rușciucului, care venea spre București cu până la 18000 de
turci, a pornit cam în grabă polcovnicul N.Karazin cu efective inferioare. Lupta s-a dat în dreptul mănăstirii
Comana la mijlocul lui decembrie 1769, iar după ce gheata Câlniștei s-a rupt, Karazin s-a închis între
zidurile Comanei, puternic fortificată la 1700 de fratele bunicului lui Pârvu II Cantacuzino, unde a rezistat
asediului turcesc de la 19 la 22 decembrie 1769. La cererea de ajutor a lui Karazin, Pârvu și maiorul Andreh
au pornit din București spre Comana în seara de 22 decembrie 1769, trimițând totodată o solie la Focșani
spre a grăbi sosirea generalului Al.Zametin cu cele două regimente de granedieri ale sale.

În cursul nopții, Pârvu cu arnăuții și Andreh cu vânătorii ruși au mărșăluit spre mănăstire, iar turcii
au organizat în pădurea Comanei o puternică ambuscadă, cu metereze de arbori, aducând trupe de la
asediul amintitei mănăstiri, unde au lăsat doar 4000 de oameni. În dimineața de 23 decembrie 1769 micile
unități conduse de Pârvu și Andreh au fost întâmpinate de focul armelor turcești, iar în lupta crâncenă
care a urmat în pădure cei doi comandanți creștini au căzut vitejește, iar din oștirea lor au scăpat doar
750 de arnăuți și 2 vânători! Spre seară, aflând că generalul Zametin cu trupele sale au ajuns la București,
turcii s-au retras spre Giurgiu, părăsind și asediul Comanei, purtând în vârful sulițelor capetele inamicilor
căzuți, în frunte cu cel al lui Pârvu Cantacuzino, pe care l-au trimis marelui vizir în tabăra de la Isaccea.

Mai apoi, trupul înveșmântat cu elemente de uniformă rusească, dar fără cap, al viteazului Pârvu
Cantacuzino, a fost dus la mănăstirea Comana (la fel ca în urmă cu 293 de ani cel al lui Vlad Țepeș, căzut
pe aceleași meleaguri) și înmormântat în cripta lui Radu Șerban și a urmașilor acestuia Cantacuzini,
strămoșii lui Pârvu, sub lespedea de la sfârșitul secolului XVII ce se vede și astăzi.

Camera 24

Elina Cantacuzino

Fiica cea mică a domnului Radu Șerban, soție a marelui postelnic Constantin Cantacuzino, cu care a
întemeiat numeroasa familie a Cantacuzinilor din Țara Românească, s-a născut la Suceava, unde mama sa
era refugiată, în vremea când soțul ei se retrăsese în Moldova pentru a pregăti campania împotriva
principelui ardelean Gabriel Báthóry care invadase Țara Românească la sfârșitul anului 1610. A văzut
lumina zilei în jurul datei de 21 mai 1611, ziua Sfinților Constantin și Elena, fapt pentru care mitropolitul
Anastasie Crimca a botezat-o Elena (Elina i s-a spus în sec.XVII).

În ciuda victoriei de la Brașov asupra lui Báthóry din 10 iulie 1611, turcii l-au înlocuit în scaun pe
Radu Șerban, nevoit să ia drumul pribegiei în țările împăratului Habsburg, împreună cu mica Elina, în vârstă
de doar câteva luni. Astfel că aceasta a crescut și a fost educată la Viena. După moartea lui Radu Șerban
în martie 1620 în orașul imperial, Elina, în vârstă acum de nouă ani, revine cu mama sa în toamna aceluiași
an în Țara Românească, impunătorul cortegiu ajungând în decembrie 1620 în țara pe care copila o vedea
pentru prima oară. Curând după aceea doamna văduvă primește de la domnul în scaun, Radu Mihnea,
satele din zestrea sa, iar Elina pe cele din domeniul tatălui ei, astfel că cele două doamne se stabilesc la
reședința mamei de la Mărgineni, sau, mult mai probabil, la cea a tatălui de la Coiani (Mironești) în
jud.Vlașca, lângă mănăstirea Comana.

Văduva lui Radu Șerban s-a stins din viață în mai 1633, apucând să asiste în 1625 la nunta fiicei
sale cu tânărul de viță împărătească bizantină, Constantin Cantacuzino. La acea dată, Elina, cea mai bogată
stăpânitoare de sate din Țara Românească, avea până în 14 ani, în vreme ce mirele trecuse de 32 de ani.
Pentru Constantin Cantacuzino, ajuns în Țara Românească odată cu primul mare val de greci aduși în 1611
de Radu Mihnea de la Constantinopol, trăind aproape 15 ani fără avere și dregătorii, căsătoria cu bogata
fiică de domn a fost șansa vieții sale, care l-a "împământenit", devenind, așadar, boier pământean, și
sărind direct la înaltele dregătorii de mare paharnic și mai ales mare postelnic (consilier intim al domnului
în probleme de politică externă), dregătorie pe care a avut-o, cu unele întreruperi, aproape toată viața,
astfel că a ajuns să fie cunoscut drept Postelnicul. Căsătoria sa cu Elina a durat peste 38 de ani, cum
mărturisea el însuși în testamentul său, iar din aceasta au rezultat șase fii, toți ajunși la mari dregătorii,
iar unul (Șerban Cantacuzino) chiar în scaunul domnesc, și patru fiice, trei măritate cu mari dregători, una
dintre acestea fiind mama domnului Constantin Brâncoveanu. Nu e de mirare că în jurul acestei
numeroase și puternice familii, un adevărat clan, s-au grupat boieri cu aceleași interese politice, cei mai
mulți cu care se înrudeau într-un fel sau altul, slujitori, o numeroasă clientelă, cu toții alcătuind gruparea
boierească a "Cantacuzinilor", având în centru pe Constantin Cantacuzino și Elina. Cei doi se stabilesc un
timp la reședința de la Coiani, lângă care Postelnicul înalță un palat măreț în felul celor de la
Constantinopol, care trezește admirația lui Paul de Alep, ce îl descrie cu multă însuflețire, dar din care
astăzi n-a mai rămas decât un mic zid de cărămidă ruinat.

Vreme de aproape trei decenii, între 1632 și 1658, rudele Elinei Cantacuzino, Matei Basarab și
Constantin Șerban (care îi era chiar frate după tată) protejează familia, iar Constantin Cantacuzino ajunge
cel mai influent boier din țară "și nu se petrecea nimic fără sfatul lui" - observă Paul de Alep. Sub cei doi
Ghiculești, tată și fiu, Gheorghe (1659-1660) și Grigore (1660-1664), pe care el îi aduce în scaunul țării,
Postelnicul ajunge să tuteleze chiar domnia, Grigore Ghica jurându-i chiar și în scris "să-l aibă ca pre tat-
său și să-l cinstească cum se cade". O astfel de poziție nu putea să nu trezească adversitatea grupării
rivale, a Leurdenilor, condusă de marele vornic Stroe Leurdeanu. Prin intrigile acestuia, Constantin
Cantacuzino, acuzat că ar fi susținut la Poartă uneltirile fiului său Șerban Cantacuzino de a obține domnia,
a fost executat prin strangulare la Snagov, la 20/30 decembrie 1663 din porunca lui Grigore Ghica, devenit
un neîmpăcat dușman al întregii familii a Cantacuzinilor.

Postelnicul murise la peste 70 de ani, după o căsnicie de aproape patru decenii, dar soția sa Elina
avea doar 52 de ani, și a preluat de îndată conducerea clanului Cantacuzinilor, protejând averile, ctitoriile
și bunul renume al familiei în vremea conflictului cu gruparea Leurdenilor, care a durat mai bine de un
deceniu și jumătate. În acest răstimp, soarta a fost schimbătoare cu Cantacuzinii, care au fost fie protejați
de Antonie din Popești (1669-1672), fie cumplit persecutați de Grigore Ghica în a doua domnie (1672-
1673), apoi și de Gheorghe Duca (1673-1678). În 1673 Șerban Cantacuzino și-a dus mama și frații la
Constantinopol, salvându-le viața, iar apoi, obținând la Poartă domnia în 1678, și-a răzbunat familia și
suferințele îndurate, cu toate că încă din 1669 Elina l-a iertat pe Stroe Leurdeanu în schimbul unei
despăgubiri pentru rolul jucat în executarea soțului ei, pe care a avut grijă să-l reabiliteze.

După 1678 Elina Cantacuzino, fiică și mamă de domni ai Țării Românești, a fost fără îndoială cea
mai puternică și influentă femeie din țară. Până la moarte, așa cum prevedea testamentul soțului ei,
"Marea Postelniceasă", cum i se spunea, și-a păstrat dreptul de stăpânire asupra întregului domeniu al
familiei, "căci - spunea ea la 1681 - nu e drept să fiu trădătoarea averilor din străbuni și să rătăcesc
căutându-mi pânea pe la copii și astfel să cerc ușile străine, cum alții au stat la ale mele". Însă prin
testament și catastife s-a preocupat ca după moartea sa, averea să fie bine împărțită între fiii și fiicele
sale, cu excepția lui Șerban Cantacuzino, care, dacă pierdea domnia rămânea fără domeniu, ba afecta și
pe cele ale fraților săi.

În noiembrie 1681 Postelniceasa, acum în vârstă de 70 de ani, dar încă energică precum tatăl său,
pornește în pelerinaj la Locurile Sfinte, pentru a-și ține o veche făgăduiala. La 26 ianuarie 1682 Elina intră
în Ierusalim alături de fiul ei Mihai Cantacuzino și de fiica sa Stanca, mama lui Constantin Brâncoveanu, în
fruntea unei suite de 50 de oameni, urmată de o impozantă gardă de 100 de seimeni (pedestrași cu arme
de foc), conduși de Ianco bulucbașa, alai măreț care trebuie să fi stârnit mare curiozitate între localnici.
Mihai Cantacuzino, care a vizitat și vechea mănăstire Sf.Ecaterina din Peninsula Sinai, a fost atât de
impresionat de aceasta, încât peste câțiva ani a înălțat pe o proprietate a sa de munte mănăstirea Sinai,
existentă și astăzi, de la care apoi s-a tras numele orașului Sinaia. Întoarcerea Elinei cu strălucitorul ei alai
a fost întâmpinată cu mult fast de Șerban Cantacuzino.

În sfârșit, după o lungă și agitată viață, Elina Cantacuzino s-a stins la vârsta de 75 de ani, la
începutul lui ianuarie 1686, aproape odată cu fiul ei, Matei Cantacuzino, a cărui dispariție în floarea vârstei
a afectat-o pe iubitoarea mamă. Șerban Cantacuzino nu i-a dus trupul la Comana, unde se aflau osemintele
tatălui și ale surorii sale mai mari Anca, dar nici la Cotroceniul ctitorit de el, astfel că un măreț cortegiu i-
a purtat rămășițele pământene la mănăstirea Mărgineni a neamului mamei sale, unde în tinda bisericii
refăcută de soțul ei în 1646, o aștepta de mai bine de 20 de ani mormântul acestuia.

Camera 25

Serban Cantacuzino Paharnic

Strănepot al lui Radu Șerban, domn al Țării Românești (1601; 1602-1610; 1611), ctitorul mănăstirii
Comana de la 1588-1589, nepot al fiicei acestuia Elina, căsătorită cu postelnicul Constantin Cantacuzino,
întemeietorul familiei Cantacuzinilor munteni, și fiu al lui Drăghici Cantacuzino, feciorul cel mare al
acestuia din urmă, Șerban a fost botezat cu acest nume de unchiul său dinspre tată, viitorul domn al Țării
Românești Șerban Cantacuzino (1678-1688), cu care nu trebuie confundat. Și-a început cariera în vremea
domniei nașului său și a ajuns mare dregător în domnia vărului său drept după tată, Constantin
Brâncoveanu (1688-1714): mare comis, mare paharnic și mare vornic, între 1692 și 1709.

Ca mare paharnic, la 1700, cum arată pisania ce se vede și astăzi în biserica mănăstirii Comana, în
calitate de strănepot al ctitorului de la 1588-1589, Șerban a "înnoit" lăcașul, adăugân-du-i pridvorul, ce se
păstrează, a înălțat și consolidat zidurile și turnurile de apărare, edificând un frumos foișor în stil
brâncovenesc pe zidul de nord al incintei, și a înzestrat mănăstirea cu moșii și robi, precum "și cu multe
arginturi, odoară", între care un chivot de argint spre pomenirea părinților: Drăghici Cantacuzino și Păuna
Buicescu și a soțiilor sale: Maria Rustea-Văleanu, care murise nu demult, respectiv Andreiana-Fălcoianu.
După refacerea reușită a Comanei lui Radu Șerban, marele vornic Șerban Cantacuzino, alături de cea de-
a doua soție, a trecut la un amplu program de refacere și ctitorie de biserici și mănăstiri în multe zone ale
țării.

În cele din urmă însă, s-a întors tot la Comana, căci închizând ochii fără urmași, în august 1709, a
fost înmormântat alături de prima sa soție, în calitate de al doilea ctitor, în biserica mănăstirii, într-un loc
din păcate demult uitat, căci piatra sa de mormânt a fost înlăturată, desigur, cu ocazia lucrărilor de
restaurare din secolul XIX.

Camera 26

Maria Cantacuzino

Fiică a marelui vornic Ghinea Rustea-Văleanu, a fost prima jupâneasă a marelui comis Șerban Cantacuzino,
strănepotul domnului Radu Șerban și cel de-al doilea ctitor al mănăstirii Comana, pe urmele străbunicului
său. La sfârșitul secolului XVII Maria a fost alături de soțul său, când acesta plănuia refacerea Comanei,
atașându-se de vechea mănăstire. Din nefericire, a murit la nașterea unei fiice, la 5/15 ianuarie 1696, cum
menționau inscripțiile de pe o candela și un taler de argint aurit, tocmai când bărbatul său se afla într-o
solie la Constantinopol. Îndurerat, la înapoierea de la Poartă, comisul Șerban, care mai pierduse un copil
cu câțiva ani în urmă, și-a înmormântat soția în biserica Comanei, hotărât să refacă mănăstirea care mai
adăpostea osemintele tatălui, Drăghici Cantacuzino, și ale fratelui său, Constantin. Pentru ca peste
aproape 15 ani, el însuși să-și afle odihna veșnică alături de prima soție în lăcașul de rugăciune al Comanei.
Peste cele două morminte s-a așternut uitarea, doar un fragment din lespedea Mariei Cantacuzino, aflat
în lapidariul mănăstirii Comana, mai arată că a viețuit 11 ani cu soțul ei, marele comis și mare paharnic
Șerban Cantacuzino, iar astăzi doar o candelă cu inscripție, care luminase un timp deasupra mormatului
Mariei Cantacuzino (poate de aici s-a inspirat și văduva lui Brâncoveanu când a indicat printr-o candelă
inscripția mormântului fără nume al soțului său din biserica Sf.Gheorghe din București) mai amintește în
aceeași biserică Sf.Gheorghe de popasul veșnic de la Comana al celei care a fost cea dintâi jupâneasă a
comisului Șerban Cantacuzino.

Mormântul primei sale fiice, Maria, a fost identificat sub pardoseala bisericii mănăstirii Comana,
conținând bijuterii, elemente de costum și un splendid vas de sticlă stilizat.
Camera 27

Serban Cantacuzino Domnul

Domn al Țării Românești (1678-1688), s-a născut în 1634 ca al doilea fiu al Elinei, fiica lui Radu Șerban
(1601; 1602-1610; 1611), și al marelui postelnic Constantin Cantacuzino, întemeietorii familiei
Cantacuzinilor din Țara Românească. Dinspre tată era a 11-a generație descinzând din împăratul bizantin
Ioan VI Cantacuzino (1337-1356), origine ilustră de care era conștient, dar care nu-i dădea drept la tronul
Țării Românești. Când s-a hotărât să pretindă tronul de la București, îndreptățirea lui a fost că era nepotul
de fiică al lui Radu Șerban, al cărui nume de botez îl purta și el. Ca atare, i s-a spus și lui Basarab (făcând
parte din dinastia Craioveștilor - Basarabi întemeiată de bunicul său matern), dar ca emblemă personală
a folosit acvila bicefală, pe care o socotea stemă imperială. Împreună cu fratele său Drăghici, fiind mai
mari decât frații care i-au urmat, au fost căsătoriți și rostuiți la casele lor de către tatăl lor, Șerban avându-
și reședința boierească la Drăgănești. Ulterior și-a sporit domeniul prin tot felul de mijloace.

De tânăr a avut o carieră agitată și aventuroasă, urmând destinul frământat al familiei sale.
Mihnea III (1658-1659) îl ține pe lângă sine mai mult ca ostatec pentru credința Cantacuzinilor. Izbutește
însă să fugă în Moldova, alăturându-se familiei sale refugiate la curtea lui Gheorghe Ghica, pe care tatăl
său izbutește să-l aducă domn în Țara Românească (1659). În 1660 leagă o prietenie aducătoare de mult
folos politic cu pașa din Silistra, Kara Mustafa, viitor mare vizir, care, mai târziu îl va ajuta să scape de
necazuri politice și chiar să urce în scaunul țării. Cum însă chiar din 1663 începuse să uneltească printre
boierii din gruparea Cantacuzinilor obținerea domniei, Grigore Ghica l-a crestat la nas ca pretendent, iar
pe tatăl său, postelnicul Constantin Cantacuzino, l-a executat în decembrie 1663 la Snagov, unde era
închis. În 1667, după moartea la Constantinopol a fratelui său mai mare Drăghici, ale cărui rămășițe le-a
adus în țară, înmormântându-le la mănăstirea Comana, alături de cele ale lui Radu Șerban, bunicul său
matern, Șerban Cantacuzino devine conducătorul grupării boierești a Cantacuzinilor.

Cu toate că domnul Radu Leon (1664-1669) l-a numit mare postelnic și apoi mare spătar,
trimițându-l în misiuni diplomatice la Poartă, Șerban organizează o mișcare împotriva domnului, pentru
a-l înlocui în scaun. N-a izbutit nici de data aceasta să obțină domnia, dar sub noul domn ales din gruparea
sa, Anatonie din Popești (1669-1672), ocupă împreună cu gruparea sa o poziție privilegiată. Degeaba s-a
lăudat Șerban Cantacuzino că va face un "pod de pungi" de bani de la reședința domnilor munteni la
Poartă până la cea a marelui vizir pentru a împiedica revenirea la domnie a lui Grigore Ghica (1672-1673).
N-a putut, în schimb, după multe peripeții a reușit să-și salveze viața, refugiindu-se în Moldova, tocmai la
schitul Hangu de la poalele Ceahlăului, pe moșia unui văr al său Cantacuzin.

Dar răzbunarea lui Grigore Ghica, care i-a persecutat cumplit familia în Țara Românească, l-a ajuns
și în Moldova, făcându-l să fugă în Transilvania, și de aici, după alte încercări, la Constantinopol, unde, cu
ajutorul protectorului său Kara Mustafa, a izbutit să-și aducă familia, mama și frații cu rudele lor, obținând
chiar înlocuirea inamicului său Grigore Ghica, cu fostul său susținător din Moldova, Gheorghe Duca, numit
în scaunul de la București (1673-1678). Cantacuzinii revin din pribegie, iar Șerban Cantacuzino devine
mare logofăt, stârnind invidia de data aceasta a grupării boierești aduse din Moldova de Gheorghe Duca.
Au urmat noi persecuții pentru Șerban, care și-a salvat cu greu capul, datorită simpatiei arătată de doamna
Anastasia a lui Duca vodă, cu care avea o legătură intimă. S-a ascuns, așadar, în pădurea Cotrocenilor, în
octombrie 1678, unde mai târziu, recunoscător lui Dumnezeu că și-a salvat viața, va ridica mănăstirea
Cotroceni. Apoi Șerban Cantacuzino și-a ridicat pe ascuns familia din București, a trecut pe la Coiani
(Mironești), reședința familiei bunicului Radu Șerban, pentru a o lua pe mama sa Elina Cantacuzino și pe
fratele său Matei, după care a ajuns în tabăra vizirului Kara Mustafa, împreună cu frații săi și nepotul de
soră Constantin Brâncoveanu.

Cu ajutorul marelui vizir și a unor mari sume de bani promise la Poartă, a căror plată a durat până
în 1680, Șerban Cantacuzino a obținut în noiembrie 1678 domnia în Țara Românească, pentru care se
agitase atâta, vreme de peste 15 ani. În sfârșit, după ce alaiul marelui domn a străbătut în șase săptămâni
și trei zile, "cu pompă, precum iaste obiceiul domnilor" distanța de la Poartă la reședința domnească, noul
domn, nepotul lui Radu Șerban, a intrat cu alai în București la 6/16 ianuarie 1679, începând o domnie care
va dura aproape un deceniu.

E adevărat că Șerban Cantacuzino, pe care contemporanii l-au descris ca pe un adevărat "uriaș",

cu "ochi mari care produceau spaimă", cu o voce "teribilă", de "tigru", a încercat să se înțeleagă cu
adversarii săi politici din anii 1663-1672 în primii doi ani de domnie, dar apoi a trecut treptat la
persecutarea acestora. Abia cu un an înainte de moarte a încercat cu adevărat să se împace cu inamicii
săi, după ce principalii reprezentanți ai acestora dispăruseră demult din viață. Dacă pe plan intern s-a
arătat autoritar, în domeniul cultural a înființat prima Academie (școală superioară) la mănăstirea Sf.Sava
din București și a susținut întâia traducere integrală a Bibliei, un adevărat monument de limbă
românească. Pe plan extern a trebuit să însoțească armatele otomane până la asediul Vienei din 1683,
ajutându-i însă în ascuns pe cei asediați, dar mai apoi neînțelegând intențiile Habsburgilor de a anexa Țara
Românească, după modelul Transilvaniei, a trimis o mare delegație spre Viena pentru a încheia un tratat
secret cu aceștia. N-a mai apucat, căci a murit în octombrie 1688, când delegația cu proiectul tratatului se
afla pe drum. Această întâmplare a alimentat zvonurile că Șerban Cantacuzino ar fi fost otrăvit de frații
săi, în frunte cu învățatul stolnic Constantin Cantacuzino, cu toate că mărturii mult mai credibile arată că
a murit de o boală gravă, care ar fi durat mai bine de o lună, ceea ce nu se potrivește cu o otrăvire
intempestivă, iar nepotul său Constantin Brâncoveanu, care i-a urmat în scaun, a urmat aceeași linie
politică de echilibru, însă cu și mai multă prudență.

Șerban Cantacuzino a fost înmormântat cu alaiul domnesc cuvenit în biserica mănăstirii Cotroceni,
ctitorită de el însuși lângă București, nefiind astfel nevoie să fie dus în lăcașul de familie al bunicului său
de la Comana.

Camera 28

Andreiana Cantacuzino

A fost cea de-a doua soție a lui Șerban comisul Cantacuzino, fiul lui Drăghici Cantacuzino, nepotul lui Radu
Șerban, domnul Țării Românești. După moartea la 5/15 ianuarie 1696 a primei soții, Maria, la nașterea
fetiței lor, botezată cu același nume, marele comis Serban Cantacuzino s-a căsătorit nu peste mult timp
cu Andreiana, din neamul boierilor Fălcoieni. Aceasta, împreună cu soțul ei, a refăcut mănăstirea
fortificată Comana, în anul 1699-1700 (după cum arată inscripția de deasupra ușii pronaosului bisericii).
Între multele obiecte de cult cu care noul ctitor al Comanei înzestrează mănăstirea se numără și un chivot
(o cutie împodobită) de argint, dăruită pentru pomenirea părinților săi: Drăghici Cantacuzino și Păuna,
fiica lui Ducu Buicescu, mare spătar al lui Matei Basarab, și a soțiilor sale: răposata Maria, fiica lui Ghinea
Rustea Văleanu, și Adreiana Fălcoianu, cu care era căsătorit atunci.

Împreună cu soțul ei Șerban Cantacuzino, Andreiana a ctitorit și alte lăcașe bisericești: schitul
Bascouvele din jud. Argeș în 1695, biserica Sfinții Apostoli din Roșiorii de Vede la 1708, biserica bolniței
mănăstirii Bistrita olteană, unde i s-a păstrat portretul alături de cel al soțului ei. La biserica Sfântul Nicolae
(Lipscani), din mahalaua Șelarilor din București, ridicată la 1699-1700, în același timp cu Comana, de trei
negustori, Șerban și Andreiana au facut iconostasul și icoanele, iar în 1704-1705 cei doi soți au zugrăvit
biserica mănăstirii Cozia a lui Mircea cel Bătrân, unde, de asemenea, li se păstrează portretele.

După moartea lui Șerban mare vornic Cantacuzino în 1710, Andreiana s-a recăsătorit cu marele
postelnic Ianache Stamate, cu care a refăcut mănăstirea Banu din Buzău, ridicată de banul Andronic
Cantacuzino, tatăl întemeietorului familiei Cantacuzinilor munteni, Constantin Cantacuzino, ginerele lui
Radu Șerban.

Camera 29

Constantin Cantacuzino Postelnic

Urmaș din a noua generație al unicului împărat bizantin din familia Cantacuzinilor, Ioan VI (1337-1356),
fiu al lui Andronic Cantacuzino, văr dinspre tată al lui Mihai Viteazul, Constantin Cantacuzino a fost soțul
Elinei, fiica cea mică a lui Radu Șerban, domnul Țării Românești (1601; 1602-1610; 1611). Dacă Radu
Șerban, ctitorul mănăstirii de familie Comana, a întemeiat noua dinastie a Craioveștilor-Basarabi la 1601,
fiica sa Elina și cu Constantin Cantacuzino au dat naștere numeroasei familii, un adevărat clan, a
Cantacuzinilor din Țara Românească, din care s-au ridicat la domnia țării, în cadrul dinastiei amintite a
bunicului, un fiu Șerban Cantacuzino Basarab (1678-1688), purtând chiar numele de botez al lui Radu
Șerban, și doi nepoți, Constantin Brâncoveanu Basarab (1688-1714) și Ștefan Cantacuzino Basarab (1714-
1715).

În urma executării tatălui său în 1601 și pierderii averii părintești, după ce aceasta mai fusese
ciuntă în 1578, când sultanul i-a ucis bunicul, pe Mihail Cantacuzino Șeitanoglu, tânărul Constantin s-a
refugiat fie la Constantinopol, fie la familia Ralli a mamei sale, în Creta aflată sub stăpânire venețiană.
Oricum, a venit în Țara Românească odată cu primul mare val de greci aduși aici de Radu Mihnea (1601-
1602; 1611; 1611-1616; 1620-1623), rivalul lui Radu Șerban. Însă abia peste mai bine de cinci ani izbutește
să-și cumpere un loc de casă în București, având o situație materială destul de precară. Avea cam 18-20
de ani, fusese bine educat (în cursul vieții va aduna la Târgoviște cea mai mare bibliotecă din țară), dar, în
ciuda existenței unor domnitori iubitori de greci din al doilea deceniu al secolului XVII, nu izbutește să-și
facă un rost temeinic, încercând aceasta, se pare, pentru scurt timp și în Moldova (1624-1625).
 Însă adevărata lovitură care a schimbat viața lui Constantin Cantacuzino și l-a propulsat brusc pe
scara socială și în ierarhia dregătorească a fost căsătoria în 1625 cu tânăra "doamnă" de numai 14 ani (era
născută în 1611), Elina, fiica cea mică a voievodului Radu Șerban, cea mai bogată stăpânitoare de sate la
acea dată, care i-a adus drept zestre domeniul boieresc al bunicului Radu Șerban, redobândit după
întoarcerea în țară de la Viena în 1620 la moartea acestuia. Prin această căsătorie grecul "țarigrădean",
fără avere, s-a "împământenit", devenind un bogat boier de țară, într-o vreme când la români boieria
(nobilitatea) era dată de numărul de sate și moșii stăpânite. Astfel că deși era conștient de originea sa
imperial-bizantină, Constantin Cantacuzino nu s-a referit niciodată la aceasta în tot cursul vieții sale. Bogat
și căsătorit cu o fiică de voievod, Constantin Cantacuzino intră astfel dintr-odată și în lumea marilor
dregători din sfatul domnesc. Mare postelnic (1625-1627), și mare paharnic (1629), ajunge din nou mare
postelnic (dregător care sfătuia pe domn în probleme externe) și consilier intim al lui Matei Basarab, cu
care se înrudea prin soție, întreaga domnie a acestuia (1632-1654), carieră unică în secolul XVII.
Administrează cu pricepere și sporește domeniul moștenit de la socrii săi Radu Șerban și Elena din
Mărgineni, locuind un timp și la Coiani (Mironești) în vecinătatea mănăstirii Comana, unde pe un deal, în
apropierea satului și a reședinței boierești, unde se născuse Radu Șerban, a ridicat un palat după chipul
celor de la Constantinopol, așa cum îl descrie cu admirație Paul de Alep, din care însă astăzi n-a mai rămas
decât un zid ruinat.

Cu toate că după moartea lui Matei Basarab Constantin Cantacuzino n-a mai dorit nicio dregătorie,
în domnia cumnatului său Constantin Șerban (1654-1658), deși retras acasă, Paul de Alep notează că "El
a ajuns administratorul principatului, rânduindu-i toate treburile: toți boierii veneau la casa lui pentru a-i
cere sfaturi. El se ducea la domn în fiecare zi de dimineață și nu se petrecea nimic fără sfatul lui". Mihnea
III (1658-1659) l-a rânduit mare logofăt, dar bănuindu-l ostil planurilor sale antiotomane l-a făcut să fugă
în Transilvania și de aici în Moldova, unde a luat legătura cu familia Ghiculeștilor. Însă după ce Mihnea III
a executat un mare număr de boieri, gruparea boierească de familie a Cantacuzinilor s-a impus pe primul
plan al vieții politice a Țării Românești, rivalii acesteia, conduși de Stroe Leurdeanu, concentrându-se în
gruparea Leurdenilor. Curând Postelnicul, cum era cunoscut, a revenit, marele vizir lăsând la voia sa "și
domnia și țara", în care a izbutit să ridice la domnie pe Gheorghe Ghica (1659-1660), apoi pe fiul acestuia
Grigore Ghica (1660-1664), care i-a jurat pe Evanghelie și printr-un act scris să-l asculte ca pe un tată
(1660).

În aceste condiții Constantin Cantacuzino, care a refuzat la Poartă domnia pentru el, a devenit cel
mai important personaj politic al țării, de care Grigore Ghica asculta în toate. Dar de la vârful măririi la
cădere nu era decât un pas. Intrigile lui Stroe Leurdeanu și ale grupării sale, care l-au convins pe Grigore
Ghica de faptul că fiii Postelnicului urmăresc să-i uzurpe domnia, au dus la executarea lui Constantin
Cantacuzino la 20/30 decembrie 1663, la mănăstirea Snagov. Lasă soției un testament, făcând-o stăpână
atât pe averile de la părinții ei, Radu Șerban și Elena din Mărgineni, cât și pe cele dobândite împreună, iar
pe fiul său cel mare, Drăghici Cantacuzino, în loc de părinte pentru frații săi, fără să bănuiască moartea
acestuia peste doar câțiva ani. Cât despre cei șase fii aceștia erau îndemnați să se înțeleagă între ei și să
nu asculte intrigile sau "vrajbele muerilor voastre".

După peste jumătate de secol petrecut în Țara Românească, pentru Constantin Cantacuzino
"străinătate" devenise Grecia sa aflată sub stăpânire turcească. A fost înmormântat la mănăstirea
Mărgineni, lângă cea de-a doua reședință a sa, după cea de la Coiani (Mironești) din Vlașca. Lasă șase fii:
Drăghici, Șerban (care va ajunge domn), Constantin (un mare învățat, asemenea lui Dimitrie Cantemir),
Mihai (mare ctitor de biserici și mânăstiri: Colțea din București, Sinaia etc.), Matei și Iordache, toți ajunși
mari dregători, și patru fiice, trei dintre ele soții și mame de mari dregători, Stanca fiind chiar mama lui
Constantin Brâncoveanu, care purta, după obiceiul românesc, numele de botez al bunicului, Constantin
Cantacuzino.

Camera 210

Paul de Alep

Arhidiaconul arab sirian, creștin ortodox, pe numele său arab Bulos ibn az-Za'im, a fost un om de aleasă
cultură, călător neobosit, care la mijlocul secolului XVII a vizitat în mai multe rânduri Țările Române,
însoțindu-și tatăl, patriarhul de Antiohia, Macarie al III-lea Za'im, în călătorii canonice în vedera strângerii
de milostenii pentru creștinii ortodocși din Siria, aflați sub presiunea islamizării otomane. Paul, pe numele
său creștin, s-a născut la Alep, în nordul Siriei, în 1627 și, rămas de tânăr orfan de mamă, a fost educat de
părintele său, pe atunci episcop de Alep în spiritul culturii ortodoxe bizantine. În 1642 a devenit diacon,
iar doi ani mai târziu, la 17 ani, s-a căsătorit, pregătindu-se pentru o carieră preoțească. Curând a fost
făcut arhidiacon de Alep, Damasc și al tuturor țărilor arabe, după alegerea în noiembrie 1647 a tatălui său
ca patriarh de Antiohia, sub numele de Macarie al III-lea, căruia i-a devenit secretar.

Cum noul patriarh avea nevoie de resurse pentru a opri islamizarea creștinilor de sub păstorirea
sa, căci numai cu bani putea stopa impunerea lor abuzivă la haraci (dare mai mare cerută de drept doar
creștinilor din teritorii vasale, neîncorporată practic în Imperiul Otoman) de către sangeac-beiul de
Damasc, patriarhul Macarie Za'im a acceptat propunerea lui Vasile Lupu, domnul Moldovei (1634-1653)
de a veni pentru milostenii în Moldova, de unde urma să treacă cu același scop în Țara Românească la
Matei Basarab (1632-1654) și apoi în Ucraina hatmanului Bogdan Hmelnitki și în Rusia țarului Alexei
Mihailovici. A fost o călătorie lungă, care a durat circa șapte ani (1652-1659) și în care arhidiaconul Paul
de Alep și-a însoțit tatăl în calitate de secretar, fiind martor la schimbările istorice petrecute în Țările
Române: înlocuirea lui Vasile Lupu cu Gheorghe Ștefan, moartea lui Matei Basarab, venirea la domnie a
lui Constantin Șerban și schimbarea acestuia cu Mihnea III, evenimente pe care le-a relatat și în care,
uneori, a fost implicat. Dar nu s-a mulțumit doar cu atâta, în cele câteva treceri prin Țara Românească și
Moldova; Paul de Alep a descris și monumente, biserici și palate, obiceiuri de tot felul din medii românești
culte, populare și bisericești, ceremonii oficiale, datini, date economice și sociale și multe altele. Totul fără
un plan preconceput, înregistrând cu savoare faptele la fața locului.

Desigur, manuscrisul arab al Călătoriilor patriarhului Macarie, păstrat în câteva exemplare și

tradus abia la sfârșitul secolului XIX și începutul celui următor este pentru români cea mai importantă
scriere a lui Paul de Alep. Dar de la acesta au rămas și alte scrieri originale și transcrieri după traduceri din
greacă în arabă făcute de tatăl său, Macarie Za'im. Acesta a tradus astfel, conservând implicit, cea mai
veche formă a Letopisețului Țării Românești de la 1292 la 1664, completată pentru anii 1658-1664 chiar
în Siria. Și tot patriarhul Macarie III a tradus în arabă un cronograf grecesc (bizantin), mergând din secolul
IV până la sfârșitul secolului XVI, transcris apoi cu măiestrie de către Paul de Alep, care astfel a ajuns până
în zilele noastre.

Însă pentru zona Comanei o importanță deosebită prezintă descrierea de către arhidiaconul de
Alep a mănăstirii lui Radu Șerban de la Comana, așadar prima ctitorie de la 1588, anterioară celei de la
1700 care se vede astăzi, și a palatului construit în apropiere, la Coiani (Mironești), de către ginerele
acestuia din urmă, Constantin postelnicul Cantacuzino, pe care Paul de Alep și Macarie Za'im le-au vizitat
în septembrie 1657. Cei doi, venind dinspre Grădiștea, satul fostului mare vistier Bunea Grădișteanul
(1653-1655), "pe drumuri cu hârtoape și printr-o strâmtoare mare", ajung la mănăstirea Comana cu
hramul Sf. Nicolae, pentru care Paul de Alep lasă singura descriere cunoscută: "Ea este o mânăstire mare,
trainică, înconjurată de ziduri de piatră. Și la cele patru colțuri sunt patru turnuri cu galerii boltite, în jurul
lor, pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirii (Sfintei) Treimi din Moscova.
Clopotnița este deasupra porții. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiștei de iarbă verde
care se întinde în întreaga curte a mănăstirii cu fântâna sa de apa dulce și cu chiliile călugărilor așezate în
jurul ei. Această mânăstire este așezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri și de bălți, de apă și de
mocirlă de nepătruns. Și nu este niciun drum (care să ducă) spre ea. Am trecut cu barca într-acolo. Și râul
Dunărea este foarte aproape de ea. Ei (călugării) spun: <<Dacă împăratul (turcilor) ar veni să poarte război
împotriva ei cu întreaga lui armată, el nu ar fi în stare să (o) biruie>>, ceea ce pare adevărat, căci poziția
este foarte puternică, între lacuri care nu îngheață niciodată, chiar în iarna cea mai aspră, și nisipuri pe
sub apă și noroaie".

În aceeași seară Paul de Alep și Macarie Za'im cu suita lor vizitează reședința de la Coiani a lui
Radu Șerban, ajunsă la 1625, prin intermediul zestrei fiicei acestuia Elina, în stăpânirea soțului ei, fostul
mare postelnic Constantin Cantacuzino, cei doi fiind întemeietorii familiei Cantacuzinilor din Țara
Românească. După mărturia importantă a lui Paul de Alep, satul Coiani (azi Mironești) era "așezat pe un
loc ridicat ce domină râul Argeș". Curtea boierească din apropiere cuprindea în interiorul incintei, palatul
ridicat după 1625, când s-a stabilit aici, la reședința neamului soției, de către C.Cantacuzino, și vechea
biserică Sf. Nicolae a curții, construită înainte de 1563 de bunicii lui Radu Șerban, jupâneasa Anca, din
neamul boierilor Craiovești din Vlașca, și soțul ei Neagoe marele ban de la 1560-1562. Paul de Alep, care
văzuse construcțiile din Constantinopol, e impresionat de clădirea lui C.Cantacuzino, pe care o descrie cu
admirație: "un mare palat după felul palatelor de la Constantinopol. Este într-adevăr ceva vrednic de
admirat în arhitectura celor două clădiri principale așezate una în fața celeilalte și care nu se deosebesc
câtuși de puțin una de alta, cu cupolele lor și sunt zugrăvite în întregime spre a imita liniile vălurite ale
marmurei colorate. (În vârful) fiecărei cupole, încununând-o, este un cerc, întocmai ca o bucată solidă din
porfir foarte tare, și restul este (făcut) în felurite fețe, asemenea cu cele ale marmurei. Lemnăria este de o
frumusețe rară și firidele și ferestrele sunt minunate. Înăuntru incintei este o biserică mare cu hramul Sf.
Nicolae."

E limpede că ginerele lui Radu Șerban a construit la Coiani un palat cu ziduri și cupole care imitau
marmura, cu ferestre iscusit lucrate, dispus în două corpuri principale, față în față, așadar, un palat după
felul celor din Constantinopolul de unde provenea neamul său imperial bizantin, construcție care nu avea
nicio legătură cu o reședință boierească de țară. Nicăieri postelnicul Constantin Cantacuzino, stăpânitorul
multor proprietăți, nu a ridicat o asemenea clădire monumentală, desigur un adevărat omagiu pentru
reședința de baștină a soției sale de neam domnesc. Din nefericire, astăzi n-a mai rămas nimic din toate
acestea. Acum câțiva ani se mai vedea rămășița unui mic zid, care măcar indică locul palatului ridicat de
Constantin Cantacuzino. Iar biserica reședinței, ctitorită de bunicii lui Radu Șerban, a fost înlocuită alături,
la 1669, chiar de fiica acestuia, Elina, văduva lui C.Cantacuzino, împreună cu fiii săi, învățatul Constantin
stolnicul și Mihai spătarul Cantacuzino, ctitorul mănăstirii Colțea din București.

Cât despre Paul de Alep, autorul prețioaselor mărturii din septembrie 1657 despre zona Comanei
în vremea urmașilor Cantacuzini ai lui Radu Șerban, el s-a stins în iunie 1669, la Tiflis, în Georgia, la
revenirea din ultima călătorie în Rusia, pe care n-a mai făcut-o prin Țările Române, ci peste Caucaz. Era
de acum vicar de Damasc (unde s-au păstrat și manuscrisele sale arăbești), dar marea lui realizare rămâne
consemnarea călătoriilor patriarhului Macarie de Antiohia în răsăritul Europei la care a luat parte. Peste
trei ani, dar în aceeași zi de lună (1672 iunie 12/22), l-a urmat în lumea umbrelor și tatăl său, patriarhul
Macarie Za'im.

Camera 31

Ilinca Doamna

Era fiica lui Nicolae Pătrașcu, domn al Țării Românești (1600) și al doamnei Anca, fata lui Radu Șerban
(1601; 1602-1610; 1611), fapt pentru care i s-a spus întreaga viață "doamnă" (numai din epoca fanariotă
fiicele de domni erau numite "domnițe"). Ilinca era, așadar, nepoată a doi voievozi ai Țării Românești,
Mihai Viteazul după tată, și Radu Șerban după mamă. A fost al treilea copil al lui Nicolae Pătrașcu și al
doamnei Anca, după Gabriel (mort în 1622) și Mihai Pătrașcu.

Ilinca s-a născut în ianuarie 1624, în vremea pribegiei părinților ei în ținuturile împăratului
Habsburg. Crescută și educată temeinic la Viena, probabil și în alte orașe imperiale, a scris și semnat
întreaga viață cu litere latine: "Ieu Ilinca fată a lu Pătrașco Vodă", pecetluind uneori actele cu inelul pecete
al bunicului său, Radu Șerban. Avea 16 ani în 1640 când mama sa s-a întors de la Viena în Țara
Românească, aducând cu ea osemintele lui Radu Șerban și Nicolae Pătrașcu, decedați în 1620, respectiv
1627. Mama și fiica s-au stabilit de la început la reședința boierească a familiei de la Coiani (Mironești), în
vecinătatea mănăstirii Comana, ctitorită de Radu Șerban, unde Anca a îngropat în aceeași criptă din
pronaosul bisericii osemintele tatălui și ale soțului. Documentele vremii spun că "erau sărace și lipsite de
toate", adică nu aveau un domeniu aducător de venituri, dar erau urmașele unor voievozi vestiți și mai
ales care stăpâniseră la vremea lor numeroase sate, astfel că foarte curând situația lor s-a îmbunătățit.
Reședința de la Coiani aparținea la 1640 Elinei, sora mai mică a doamnei Anca, căsătorită pe la 1625 cu
faimosul mai târziu Constantin postelnicul Cantacuzino, cu care a întemeiat neamul Cantacuzinilor din
Țara Românească. Elina se întorsese de la Viena cu mama sa, văduva lui Radu Șerban, îndată după
moartea acestuia în 1620, reprimind în stăpânire domeniul boieresc al lui Radu Șerban, căci obiceiul
românesc al vremii nu oprea femeile (pentru că acestea nu aveau dreptul la tron) să stăpânească
domeniile boierești ale foștilor voievozi. Astfel că postelnicul C.Cantacuzino, care construise la Coiani și
un palat în felul celor de la Constantinopol, și-a găzduit cumnata și pe fiica ei Ilinca vreo doi ani în casa sa,
până la căsătoria acesteia din urmă.

De altfel, fiicele lui Radu Șerban, Anca, mama Ilincăi, și Elina Cantacuzino s-au înțeles foarte bine,
împărțindu-și cu dreptate veniturile moșiilor părintești, lucru rar la acea vreme. Însă domeniul lui Radu
Șerban, cu tot cu reședința de la Coiani și mănăstirea Comana, a rămas în proprietatea Elinei Cantacuzino,
trecând apoi în stăpânirea urmașilor ei Cantacuzini, în vreme ce Ilinca a primit încă din 1641 satele celuilalt
bunic, pe linie paternă, Mihai Viteazul, "cu judecata domnu nostru (Matei Basarab - n.a.) și a tot sfatul
țării". Numai că unele dintre aceste sate încăpuseră în tot felul de mâini sau se răscumpăraseră abuziv,
astfel că nepoata lui Mihai Viteazul și a doamnei Stanca a pornit o lungă și dificilă luptă juridică pentru
redobândirea acestora. În aceasta a avut alături, pe lângă mama sa, doamna Anca, sprijinul postelnicului
C.Cantacuzino, dar și veghea binevoitoare a voievozilor Matei Basarab (1632-1654), cu care se înrudea pe
linia boierilor Craiovești, și Constantin Șerban (1654-1658), care îi era chiar unchi după mamă.

Devenind o moștenitoare bogată încă din 1643, în anul următor, la 20 de ani, s-a căsătorit cu
Eustratie Leurdeanu, fiul marelui logofăt Stroe Leurdeanu. Matei Basarab, care nu avea urmași, s-a ocupat
de Eustratie încă din copilăria acestuia, selectandu-l printre cei care i-ar putea fi succesori. Ca atare, a
susținut căsătoria lui cu o rudă a sa, urmașă prestigioasă a doi voievozi. De acum, Matei Basarab îi
întărește și satele bunicii sale, doamna Stanca a lui Mihai Viteazul, ba chiar o îndeamnă să le recupereze
și pe cele care ajunseseră în alte stăpâniri.

Dar soarta schimbătoare își urmează cursul cu suișuri și coborâșuri. Pârât de adversari invidioși
că l-ar fi "trădat" pe Matei Basarab - după zvonul care circula atunci - Eustratie Leurdeanu fuge la
Constantinopol în primăvara 1647, domnul confiscându-i domeniul boieresc. Nu știm dacă Ilinca l-a urmat;
în orice caz, documentele vremii n-o mai pomenesc. Situația se schimbă în ultimele zile ale lui Matei
Basarab, când Eustratie Leurdeanu revine în Țara Românească, pentru ca noul domn, Constantin Șerban,
ținând seama că era soțul nepoatei sale, să-l numească mare postelnic. Starea bună a familiei durează
până în primul an al domniei lui Mihnea III (1658 - 1659), când soțul Ilincăi, consecvent, desigur, poziției
sale proturcești, care îl pusese în conflict, cum am văzut, și cu Matei Basarab, refuză să ia parte la răscoala
antiotomană proiectată de Mihnea. Drept urmare, Eustratie Leurdeanu a fost executat din porunca
domnului în august 1658, împreună cu alți doi boieri, sub acuzația oficială de "viclenie".

Ilinca, rămasă văduvă și "fără feciori", continuă să se lupte, de data aceasta pentru moștenirea
rămasă în țările împăratului creștin după moartea fratelui său, Mihai Pătrașcu, în 1655. Peste aproape un
deceniu își înmormântează mama, doamna Anca, moartă înainte de 1667, în pronaosul bisericii mănăstirii
Comana, alături de fiul ei Mihai Pătrașcu, punând o lespede comună peste ambele morminte. Apoi la scurt
timp, Ilinca părăsește și ea această lume, între septembrie 1667 și februarie 1668, la doar 43-44 de ani,
aflându-și odihna în același încăpător pronaos al bisericii mănăstirii de la Comana, adevărată cameră a
mormintelor familiei lui Radu Șerban.
Camera 32

Anca Doamna

Fiica cea mare a lui Radu Șerban, domnul Țării Românești (1601; 1602-1610; 1611), s-a născut spre
sfârșitul secolului XVI la reședința boierească de la Coiani (Mironești) a tatălui său, pe atunci mare
paharnic al lui Mihai Viteazul. Avea vreo 10 ani când chipul sau de copilă a fost brodat cu fir de argint pe
patrafirul dăruit de tatăl său la mănăstirea Mărgineni, iar copilăria și-a petrecut-o la Coiani, în vecinătatea
mănăstirii familiei sale dinspre tată, Comana, și apoi la curtea domnească. În 1611 și-a urmat părinții și
sora mai mică în exilul din țările împăratului creștin, alături de care a rămas până după vârsta de 20 de
ani, când s-a căsătorit, înainte de 7 iulie 1618, cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul. Mirele avea 34
de ani, fusese și el domn al Țării Românești (1599 noiembrie - 1600 septembrie), instalat de tatăl său, dar
apoi, după 1610, trecuse de partea lui Radu Șerban, pe care l-a slujit credincios până la moartea acestuia
(1620). În acest fel se uneau vechea dinastie a urmașilor lui Basarab I, cu cea din urmă, a Craioveștilor-
Basarabi, întemeiată de Radu Șerban din Coiani. Cei doi soți rămân la Viena, dar Nicolae Pătrașcu, de-
acum singur pretendent la scaunul Țării Românești, stăpânea cu doamna sa și alte proprietăți la Bratislava
și în împrejurimi, pe lângă care împăratul i-a acordat și alte moșii, și chiar un castel în comitatul Nitria (azi
în Slovacia), pentru care el și apoi doamna Anca au trebuit, însă, să poarte lungi procese cu rudele foștilor
proprietari. Pe la începutul anului 1624, Nicolae Pătrașcu, îmbolnăvindu-se grav, rămâne cu soția la
Bratislava, după care în 1626 cei doi revin la Viena, trăind din pensia imperială care venea cu dificultate.
După moartea lui Nicolae Pătrașcu la Viena, înainte de 7 septembrie 1627, Anca i-a înmormântat trupul
la Györ (în Ungaria), unde se afla cea mai apropiată de Viena biserică ortodoxă. Tânăra văduvă, care semna
acum "Ana Radulia", cu numele voievodal al tatălui ei, s-a aruncat cu mult curaj în lupta pentru dobândirea
proprietăților soțului ei și a pensiei imperiale, vădind o energie neobișnuită vreme de 13 ani, între 1627 și
1640.

Mistuită de dorul de țară, împovărată cu doi copii: Mihai (Mihnea) și Ilinca (Elina) [al treilea, Gavril,
murise în 1622] și hărțuită de creditori, doamna Anca a luat încă din 1629 legătura cu domnul Țării
Românești de atunci, Alexandru Iliaș, iar în anul următor a cerut împăratului Ferdinand II de Habsburg
îngăduința de a reveni în țară. Nu s-a îndurat însă să-și lase fiul, Mihai Pătrașcu, încă nevârstnic, singur la
Curtea din Viena, unde-și desăvârșea educația sub protecția împăratului. Astfel că a mai rămas un deceniu
la Viena, abia spre sfârșitul intervalului luând legătură cu solii voievodului Matei Basarab (1632-1654),
ruda sa pe linie Craiovească, care, neavând copii, îl cerea împăratului pe fiul ei ca urmaș la tron. Astfel că
la 29 mai 1640 Matei vodă solicita protecția împăratului Ferdinand III pentru ca doamna Anca să revină
"în patrie".

Împăratul consimte la 24 iulie, acordându-i acesteia carte liberă de trecere, cu sprijinul generalului
imperial de la Cașovia, și a principelui Gheorghe Rákóczi I din Transilvania. Iar la 3 august 1640 ordonă să
i se plătească 1000 de franci (sumă foarte mare) pentru drum. Anca a plecat spre țară însă abia la începutul
lui octombrie 1640, pentru ?că între timp a ridicat osemintele tatălui? ei, Radu Șerban, din catedrala
vieneză Sfântul Ștefan, și pe cele ale soțului ei Nicolae Pătrașcu, din biserica ortodoxă de la Györ. Cu
acestea, convoiul doamnei Anca, două trăsuri și o escortă de 16 călăreți, a trecut prin Austria, Ungaria
Superioară și Transilvania, la 18 noiembrie poposind la Brașov, împreună cu un logofăt trimis în
întâmpinare de Matei Basarab. De aici trecând la 23 a lunii pe la Râșnov, se îndreaptă spre Târgoviște,
unde a fost bine primită de Matei Vodă, la 25 februarie 1641 mulțumind lui Ferdinand III printr-o solie
pentru bunăvoința arătată față de ea și familia sa. De la Târgoviște se duce apoi la mănăstirea Comana,
unde înmormântează în pronaosul bisericii osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu, sub o
primă lespede (aflată acum la Muzeul Național de Artă din București). Apoi se stabilește vreme de câțiva
ani în casa surorii sale mai mici, Elina, și a soțului acesteia, postelnicul C.Cantacuzino, ducând un trai
îndestulat alături de fiica sa Ilinca, ajungând chiar să ctitorească biserica zisă astăzi a Vergului din
București.

S-a stins din viață între 1664 și 1667 la peste 70 de ani, iar mormântul său, descoperit intact,
păstrând podoabele de aur de factură occidentală ale doamnei care petrecuse mulți ani în țările Europei
Centrale, se află în pronaosul bisericii mănăstirii Comana, în vecinătatea celui comun al tatălui și soțului
său, și alături de cel al fiului ei Mihai Pătrașcu, ucis în Moldova în 1655, la întoarcerea dintr-o misiune
imperială în Țara Căzăcească. Așa glăsuiește fragmentul de piatră funerară care a acoperit, după moartea
Ancăi, locul de veci al acesteia și al feciorului ei, fragment aflat acum în muzeul mănăstirii Comana.

Camera 33

Elena Doamna lui Radu Serban

La sfârșitul secolului XVI tânăra jupaniță Elena, vlăstar al banului Udriște din Mărgineni, dintr-unul din cele
mai vechi neamuri boierești din Țara Românească, care dăduse la începutul secolului și un ginere al
viteazului domn Radu de la Afumați, sosea la reședința de la Coiani (Mironești), județul Vlașca, a
paharnicului Șerban, din neamul la fel de vestit al boierilor Craiovesti, ca soție a acestuia. Elena îi aducea
soțului, și el foarte bogat, o zester însemnată din proprietățile "scaunului Mărginesc", nu mai puțin de 17
sate cu veniturile lor și doi munți, Prislopul și Comanicul din județul Prahova. Așa se face că neamul
Cantacuzinilor, provenit din cea de-a doua fiică a lui Șerban și a Elenei, a moștenit moșii pe întreaga vale
a Prahovei, dar și în Ialomița, care s-au transmis urmașilor până în secolul XX.

Elena și-a însoțit soțul întreaga viață a acestuia, în 1601, odată cu alegerea marelui paharnic
Șerban ca domn sub numele de Radu Vodă (Radu Șerban), ajungând doamnă a țării. Figura ei ca tânără
soție de voievod, de altfel unica reprezentare, ne privește cu ochi mari și părul strâns, împărțit la jumătate
de o cărare, din portretul brodat cu fir de argint la 1607 pe patrafirul de la mănăstirea Mărgineni. Are
alături pe fiica cea mare, Anca, pe soț și un fiu mai mic, Ion Vodă Basarab. Anca va devein în 1618 soția
voievodului Nicolae Pătrașcu, feciorul lui Mihai Viteazul; fiul a murit însă înainte de 1610, iar o a doua
fiică, Elina, se va naște abia în 1611, devenind apoi mama Cantacuzinilor munteni. Urmându-l din același
an în exil pe Radu Șerban, alungat de turci în ținuturile imperiale, Elena s-a aflat la căpătâiul său când
acesta a închis ochii la Viena în martie 1620, lăsând prin testamentul redactat la 9 a lunii întreaga sa avere
din țară și din străinătate soției și celor două fiice. La 16 martie doamna Elena a participat la
înmormântarea fastuoasă a rămășițelor lui Radu Șerban în catedrala Sfântul Ștefan din Viena. Îndurerata
văduvă ceru apoi împăratului Ferdinand II plata datoriilor făcute de soțul ei în folosul Casei de Austria și o
sumă pentru întoarcerea în țara "unde m-am născut și am fost crescută", așteptând cu lacrimi în ochi
răspunsul împăratului. Acesta, cinstind memoria lui Radu Șerban și faptele sale în slujba Creștinătății, i-a
promis plata datoriei prin ginerele ei Nicolae Pătrașcu, care rămânea în Imperiu, și importanta sumă de
1000 de florin pentru drumul spre Țara Românească. Drept urmare, în vara anului 1620, impunătorul
cortegiu al doamnei Elena și al fiicei sale celei mici, în vârstă de nouă ani, numărând nouă trăsuri și 34 de
oameni, în afara servitorilor, se punea în mișcare. Drumul era plin de primejdii, căci izbucnise Războiul de
30 de ani (1618-1648), iar oștile principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen se îndreptau spre Viena. Însă
principele s-a arătat milostiv cu văduva fostului său inamic. Apărată prin ordinele lui Bethlen, la 5
octombrie 1620 cortegiul doamnei Elena poposea la Cluj, apoi se îndreptă spre Brașov, unde a rămas
aproape trei săptămâni (4-23 noiembrie 1620), trecând apoi la sud de Carpați .

După înapoierea în Țara Românească, Radu Mihnea, domnul atunci în scaun, i-a înapoiat întreg
domeniul lui Radu Șerban. Generoasă, doamna văduvă a miluit din acesta pe cei care o slujiseră cu
credință "prin țări străine", dăruind chiar satul Dobreni din județul Vlașca, la sud de București lui
Constantin clucerul (viitorul domn Constantin Șerban), pentru a-și ține rangul, ca fiu nelegitim al soțului
ei. S-a stins din viață înainte de 30 mai 1633, după ce asistase înainte de 1625 la căsătoria fiicei sale Elina
cu Constantin Cantacuzino, care, drept urmare a fost înălțat la dregătorie de mare postelnic, construind
apoi la Coiani un mare palat, după modelul celor de la Constantinopol. Doamna Elena a fost
înmormântată, desigur, după obiceiul vremii, în biserica mănăstirii Comana, ctitoria soțului ei, în
așteptarea osemintelor lui Radu Șerban, care vor fi aduse aici de la Viena peste doar șapte ani.

Camera 34

Nicolae Pătrașcu

Pătrașcu, unicul fiu al lui Mihai Viteazul, mai apoi ginere al lui Radu Șerban, născut la 9 iulie 1584, a
beneficiat de o învățătură aleasă, fiind pregătit de ilustrul său părinte pentru o domnie pe care acesta o
dorea ereditară. Din 1597 începe să poarte titlul de "voievod", ia parte la ceremonii diplomatice, și atât
sultanul în 1596, cât și împăratul creștin, în 1598, îl recunosc ca moștenitor pe viață a domniei lui Mihai.
Pornind în octombrie 1599 să-și înlăture inamicii din Ardeal și Moldova, Andrei Báthory, respectiv Ieremia
Movilă, Mihai și-a luat cu el fiul în bătălia de la Șelimbar; împreună au intrat triumfal în Alba Iulia la 1
noiembrie 1599, și tot ambilor le-au jurat credință nobilii din dieta transilvană. Apoi Mihai l-a instalat
domn deplin în Țara Românească (1599 noiembrie-1600 septembrie), sub numele domnesc de Nicolae
Vodă (de unde numele dublu Nicolae Pătrașcu), însă sub autoritatea sa paternă, ca instanță superioară.
Avea doar 15 ani și sultanul i-a acordat steag de învestitură. În primăvară și vară 1600 Mihai Viteazul
negociază cu solul polon și cu comisarii imperiali recunoașterea stăpânirii celor trei Țări Române pentru
sine și fiul său, cu transmitere ereditară. Apoi Nicolae Pătrașcu participă cu oaste alături de Mihai Viteazul
la campania pentru înlăturarea vechiului inamic Ieremia Movilă, iar tatăl său hotărăște să-i acorde și
domnia Moldovei, tot sub autoritatea sa.

Alături de Mihai Viteazul, stăpân al celor trei Țări Române în vara 1600, la numai 16 ani, Nicolae
Pătrașcu se afla în culmea gloriei. De acum însă soarta i-a devenit potrivnică. În toamna anului 1600
nobilimea ardeleană s-a răsculat împotriva lui Mihai Viteazul, iar fiul său i-a venit în ajutor cu oaste din
Țara Românească, rămânând alături de tatăl său și în campania din nefericire pierdută de acesta împotriva
marelui hatman polon Jan Zamoynki, care l-a înlăturat și pe el din domnie în toamna 1600. Tată și fiu s-au
despărțit pentru totdeauna când Mihai a plecat la Curtea imperială din Praga să obțină ajutorul
împăratului Rudolf II, lăsându-și fiul, doamna și fiica ostatice la Gilău, apoi la Făgăraș (1601-1602). În 1602
Nicolae Pătrașcu pleacă și el la curtea din Praga spre a obține, ca și tatăl său ajutorul împăratului. Reface,
după doi ani drumul lui Mihai, trecând prin Viena la sfârșitul lui 1602, primit de același arhiduce Mathias,
fratele împăratului , ajungând în septembrie 1603 la curtea din Praga a lui Rudolf II, care-l primește în
audiență și mai apoi îi acordă rangul de paharnic al său. Însă, în cele din urmă, sătul de traiul la curtea
împărătească din Praga, în primăvara 1608 Nicolae Pătrașcu fuge în Transilvania, de unde, neobținând
ajutorul principelui Gabriel Báthory, încearcă fără succes să redobândescă domnia Țării Românești.

Voievodul acesteia, Radu Șerban, îl capturează însă, îl crestează la nas ca să nu mai pretindă
domnia și-l întemnițează, dar îi cruță viața și nu-l predă sultanului. Ulterior, cei doi se împacă, iar Nicolae
Pătrașcu renunță la titlul de fost voievod, luând pe cel onorific de postelnic, însoțindu-l credincios pe Radu
Șerban până la moartea acestuia la Viena în 1620. Ba chiar în 1611 a condus avangarda oștii care l-a
alungat pe Radu Mihnea, omul turcilor, din București, restaurând domnia lui Radu Șerban, participând
apoi la campania din Ardeal împotriva principelui Gabriel Báthory, dar, cum Radu Șerban a fost îndepărtat
de turci în toamna 1611 l-a însoțit prin Liov, pe la curtea din Varșovia, până la cea a împăratului Mathias
II din Viena, care le-a stabilit loc de refugiu la Tirnavia (Târnava, în Slovacia). În 1616, când Radu Șerban îl
socotea ca pe un "fiu", recunoscându-i titlul de "voievod", și în 1618, Nicolae Pătrașcu l-a sprijinit pe acesta
în încercările de a redobândi domnia Țării Românești, el însuși fiind pretendent la scaunul Moldovei. În
cele din urmă, la începutul lui iulie 1618 Niculae Pătrașcu i-a devenit ginere, căsătorindu-se cu doamna
Anca, fiica cea mare a lui Radu Șerban, stabilindu-se cu întreaga curte a acestuia în primăvara 1619 în
orașul Modor (azi în Slovacia).

Deși de rit ortodox, Radu Șerban și Nicolae Pătrașcu participă, cu rang înalt, la organizarea în 1618
la Viena a ordinului cavaleresc de cruciadă "Militia Christiana" (Armata Creștină), în vederea eliberării de
sub stăpânirea otomană a creștinilor din Europa. Dar izbucnirea Războiului de 30 de ani (1618-1648)
deturnează cruciada în folosul împăratului habsburg, astfel că în 1619 Nicolae Pătrașcu împreună cu
trupele sale contribuie la îndepărtarea principelui ardelean Gabriel Bethlen de zidurile Vienei. După
moartea socrului său Radu Șerban la Viena în martie 1620, Nicolae Pătrașcu participă atât la războiul
împotriva lui Bethlen cât și la cel polono-otoman din toamna 1621, soldat cu înfrângerea sultanului Osman
II lângă Hotin, ultimul episod militar din viața sa. Se ocupă apoi de proprietățile sale de lângă Bratislava,
primind de la împăratul Ferdinand II, între altele, și castelul Laszkar din comitatul Nitria, pe care l-a
moștenit și fiul său Mihai Pătrașcu.

În 1624 un grav atac de podagră îl țintuiește la pat aproape jumătate de an la Bratislava, pentru
ca în anul următor să revină la Viena, bolnav și trecându-și timpul cu cărți latinești împrumutate de la
Biblioteca Imperială.S-a stins din viață înainte de 7 septembrie 1627, la 43 de ani, cât numărase, stranie
coincidență, atunci când a fost asasinat și tatăl său Mihai Viteazul, iar văduva sa doamna Anca l-a
înmormântat în biserica ortodoxă cea mai apropiată de Viena, cea de la Györ, lângă care avea și o
proprietate. Peste 13 ani, în 1640, doamna Anca, întorcându-se în Țara Românească, a luat cu ea și
osemintele tatălui ei de la Viena și pe cele ale soțului de la Györ. Cu două trăsuri escortate de 16 călăreți,
văduva străbate Austria, Slovacia și Transilvania, la 18 noiembrie 1640 fiind întâmpinată la Brașov de un
logofăt trimis de ruda sa Matei Basarab, domnul Țării Românești.
 Doamna Anca a depus osemintele lui Radu Șerban și Niculae Pătrașcu într-o criptă comună în
pronaosul bisericii mânăstirii Comana, ctitorită de tatăl său, sub o lespede (aflată azi la Muzeul de artă din
București), a cărei inscripție mărturisește că: "amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu
păgânii turci, tătari și cu eretici unguri s-au bătut". Apoi în același cavou s-au adăugat de-a lungul vremii
rămășițele altor urmași ai lui Radu Șerban, din ramura Cantacuzină, sub o altă lespede care se vede și
astăzi în pronaosul bisericii de la Comana, alături de care, sub pardoseală se află mormântul doamnei Anca
și cel al fiului ei Mihai Pătrașcu.

Camera 35

Vlad Țepeș Dracula

Domn al Ţării Românești (1448;1456-1462;1476), era numit de turci "Ţepeș" după pedeapsa
"înțepării" aplicată invadatorilor din afară și răufăcătorilor interni, iar în Europa Centrală "Dracula", după
porecla populară a tatălui, Vlad Dracul. A fost unul din marii conducători ai luptei românilor împotriva
expansiunii turcești. Astfel, și-a legat numele de zona Giurgiu-București în 1461, capturând în primăvară
pe beiul de Nicopole, care încercase să-l prindă prin viclenie. După care, pentru a mulțumi lui Dumnezeu,
în iulie același an ctitorește biserica mare a curții domnești din Târgșor, iar în semptembrie, un lăcaș încă
mai important, prima mânăstire de la Comana, înzestrând-o cu satul numit de atunci Călugăreni, într-un
loc întărit de apele mlăștinoase ale Câlniștei-Neajlovului (zonă strategică apreciată și de Mihai Viteazul în
1595). După care, în anul următor, 1462, s-a avântat în marea confruntare cu sultanul Mehmed al II-lea,
cuceritorul Constantinopolului.

Dincolo de viața sa tumultoasă, în care s-a remarcat ca apărător al neatârnării Ţării Românești și
pedepsitor de neclintit al hoților și tâlharilor, Vlad Ţepeș și-a legat definitiv numele de împrejurimile
Comanei căci aici, la sfârșitul anului 1476 a purtat ultima sa luptă cu turcii, care aduceau pe rivalul său
Basarab Laiotă. Fiind ucis în aceeași zonă, a fost înmormântat, desigur, după obiceiul românesc, în ctitoria
sa cea mai apropiată, biserica mânăstirii Comana, care va mai dăinui încă 112 ani.

Camera 36

Radu Șerban Domnul

Ramură din Vlașca a boierilor Craiovești, cel mai bogat boier din Țara Românească la sfârșitul secolului al
XVI-lea, stăpânind 70 de sate în toate județele țării, Șerban mare paharnic al lui Mihai Viteazul, alături de
care a luptat împotriva turcilor și polonilor, învingător al pretendentului Simion Movilă, după moartea lui
Mihai a fost ales domn al țării sub numele domnesc de Radu Vodă (1601; 1602-1610; 1611). Avându-și
reședința de baștină după mamă la Coiani (azi Mironești), pe malul înalt al Argeșului, nu e de mirare că
aflând în vecinătate, la Comana, mănăstirea ruinată a lui Vlad Țepeș, o dărâmă la 1588-1589, pe când era
doar paharnic al doilea, construind pe locul ei propria sa mănăstire cu ziduri și turnuri de cetate, de care
va rămâne legat până la moarte și chiar după aceea.

Radu Șerban întemeiază dinastia Craioveștilor-Basarabi, care a dominat viața politică a Țării
Românești în veacul al XVII-lea, iar ca un adevărat continuator al lui Mihai Viteazul, participă eroic la
luptele antiotomane ale Ligii Creștine, biruind pe tătari la Ogretin și asediind Belgradul turcesc în 1602,
iar apoi învingând lângă Brașov pe principii filoturci ai Transilvaniei, Moise Székely (1603) și Gabriel
Báthory (1611), în bătălii demne de marele său predecesor. Bun gospodar în interior, păstrând legături
strânse cu lumea creștină și cu Casa de Austria, Radu Șerban a susținut Ortodoxia până la Muntele Athos,
fără a nedreptăți nici ctitoria sa de la Comana.

Însă Înalta Poartă nu l-a iertat, în cele din urmă izbutind în 1611 să-l înlăture din scaun. Dar în cei
nouă ani de exil (1611-1620), din ținuturile imperiale, de la Tîrnavia, Cașovia, Nitra sau Viena, Radu Șerban
s-a implicat în toate evenimentele politice din Țările Române și în proiectele antiotomane ale imperialilor,
până la ultima încercare de cruciadă din 1618. Astfel că în martie 1620, când, înconjurat de familie, s-a
stins din viață la Viena, a fost înmormântat cu mare fast, deși era ortodox, în marea catedrală vieneză
Sfântul Ștefan. Aici rămășițele sale au rămas două decenii, până în 1640, când fiica sa cea mare, Ancuța,
le-a adus în țară, împreună cu cele ale soțului ei, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, îngropat în 1627
în biserica ortodoxă Györ (Raab). Trecerea convoiului de trăsuri a lăsat urme în socotelile mai tuturor
orașelor străbătute. Iar osemintele celor doi au fost înmormântate în biserica mănăstirii Comana, desigur,
după vechea dorință a lui Radu Șerban; mormânt comun în care se împletesc parcă simbolic în eternitate,
vechea dinastie care se stingea, a urmașilor lui Basarab I, cu cea nouă a Craioveștilor-Basarabi, și în care
apoi au ajuns și alți descendenți ai lui Radu Șerban, din cealaltă fiică a acestuia, Elina Cantacuzino, sub o
a doua lespede, care se vede și astăzi în biserica Comanei. Astfel, aceasta adăpostește rămășițele unui
mare voievod al românilor, Radu Șerban, rămas din păcate pe nedrept până azi în conul de umbră al faimei
înaintașului său de scaun, Mihai Viteazul.
 De aici pana la final!

Camera 37

Mihai Patrașcu

Fiu al lui Nicolae Pătrașcu și al doamnei Anca, așadar, nepotul lui Mihai Viteazul și, respectiv Radu Șerban,
s-a născut pe la 1620, în vremea când părinții săi se aflau în exil în ținuturile împăratului de la Viena.
Botezat Mihai, după bunicul său patern, dar spunându-i-se și Mihnea, a fost crescut și educat la curtea
imperială, sub protecția împăratului. Rămas orfan de tată în 1627, pe când era doar copil, mama sa a
zăbovit încă 13 ani la Viena pentru a-i supraveghea studiile.

De la bunicul matern, Radu Șerban, moștenise datoria împăratului către acesta de 4000 de florini
și pensia lunară de 50 de florini pe care i-o lăsase bunica sa, doamna Elena, la întoarcere în Țara
Românească la 1620, pe care le cere hotărât împăratului Ferdinand II pentru a-și continua studiile. Pe la
1634, când avea doar 14 ani, semna "Mihai voievod", folosind o pecete cu stema Țării Românești, iar
împăratul îi recunoaște titlul. Cu o frumoasă scriere latinească, în anii adolescenței adresează cereri peste
cereri împăratului Habsburg și autorităților imperiale, susținând drepturile sale domnești în Țara
Românească, Moldova, Transilvania și Partium (comitatele enterioare spre Ungaria), moștenite de la
înaintașii săi de slăvită memorie, Mihai Viteazul și Radu Șerban. La sfârșitul lui 1635 izbutește chiar să
dobândească o bună parte din datoria imperială, dar în 1637 solicită și castelul Kingsberg, care aparținuse
bunicului său Mihai Viteazul, iar în 1640 cere copii după toate actele privitoare la averea lui Mihai și a
tatălui său, Nicolae Pătrașcu, începând din 1599. Era un tânăr educat și hotărât, astfel că în 1640, mama
sa, doamna Anca, a socotit că se poate întoarce în Țara Românească, împreună cu fiica ei Ilinca, lăsându-
l singur, la 20 de ani, la curtea imperială din Viena, sub tutela și protecția împăratului Ferdinand III.

Dar asupra sa veghea de departe Matei Basarab, domnul Țării Românești (1632 - 1654), ruda sa
pe linie maternă, care, neavând urmași, vroia să-i fie succesor. Chiar în 1640 solul lui Matei îl anunța pe
împărat în legătură cu Mihai Pătrașcu, că domnul Țării Românești nu are pe nimeni rudă mai apropiată
decât acesta, care îi ține loc de fiu, successor al său, pentru mai mare credință lăsat la augusta curte a
Maiestății Sale, în serviciul și sub protecția Maiestății Sale. Iar pe acesta nu numai voievodul singur, ci și
toată țara îl socotesc drept succesor ca pe "fiul patriei". Mihai Pătrașcu era în același timp o chezășie a
orientării antiotomane alături de imperiali a lui Matei Basarab. Ca atare, solii după solii bat drumul de la
Târgoviște la Viena, interesându-se de situația lui Mihai Pătrașcu, mama sa trimițându-i scrisori, iar Matei
Basarab cerând încă din 1643 să fie adus în Țara Românească înainte de moartea sa.

Dar împăratul și sfetnicii săi se temeau de opoziția turcilor cu care nu vroiau rupere a păcii. Nu au
considerat oportună nici folosirea sa în ultimii patru ani ai Războiului de 30 de ani, așa cum se oferise
tânărul Mihai Pătrașcu. Ferdinand III a considerat mai important să-l trimită în Transilvania pentru a-i
atrage pe românii de acolo de partea imperialilor. În același timp, Mihai continuă legăturile cu Matei
Basarab și rudele sale din Țara Românească, în 1646 obținând scutirea de vama vieneză pentru mărfurile
importate de aceștia la Nürnberg, Viena etc., iar în 1651 se interesează de sarea importată de împărat pe
Dunăre din Țara Românească. Încă din 1646 Mihai Pătrașcu semnează ca " voievod ereditar" al Țării
Românești, în legătură cu intenția lui Matei Basarab de a-l face moștenitor al său, iar împăratul, care în
1651 îi încredințează o misiune diplomatică în Polonia, îi recunoaște acest titlu, luând sub protecția sa
deosebită toate averile sale ca o recunoaștere a serviciilor aduse imperialilor. În septembrie 1652 nepotul
lui Mihai Viteazul și Radu Șerban se pregătește de plecare în Țara Românească, împăratul dăruindu-i un
prețios colan de aur. Dar răscoalele slujitorilor-oșteni din țară au împiedicat acest plan.

După moartea lui Matei Basarab în aprilie 1654 și ridicarea la domnie a unchiului său dinspre
mamă, Constantin Șerban (1654-1658; 1660), Mihai Pătrașcu a renunțat la scaunul Țării Românești,
orientându-se spre cel al Moldovei, mai puțin probabil spre cel al Transilvaniei, pe care cu ani în urmă le
stăpânise bunicul său Mihai Viteazul. S-a crezut că Mihai Pătrașcu, emisar secret al împăratului la cazacii
lui Bogdan Hmelnițki, ar fi vrut să dobândească Transilvania ajutat de aceștia și de unchiul său Constantin
Șerban, și că urmărește să ia în căsătorie pe Rusandra, fiica lui Vasile Lupu, văduva lui Timuș Hmelnițki,
dar țelul său era să obțină scaunul Moldovei cu ajutorul cazacilor.Însă, pe la doar 35 de ani, în 1655, după
cum arată fragmentul de lespede funerară care a acoperit mormântul său, Mihai Pătrașcu și-a pierdut
viața în Țara Căzăcească "tăiat", și apoi adus prin Moldova, la mănăstirea Comana, fiind înmormântat în
pronaosul bisericii de aici, între mormântul comun al bunicului Radu Șerban și al tatălui Nicolae Pătrașcu,
și cel al mamei, doamna Anca, fragmentul de lespede amintit, aflat azi în lapidariul mănăstirii Comana,
fiind menit să acopere cele două morminte, ale mamei și fiului.

Locul de veci al lui Mihai Pătrașcu, în care s-a păstrat costumul său cu nasturi globulari din argint-
aurit, mormânt nemarcat în pavajul pronaosului bisericii Comana, peste care vizitatorul trece neștiutor,
adăpostește rămășițele celui cu care se încheie vechea dinastie a urmașilor lui Basarab I. Dar alături de el,
în același pronaos se află într-o legătură unică, și mormintele noii dinastii, a Craioveștilor Basarabi, fondată
de bunicul său matern Radu Șerban, precum și cele ale Cantacuzinilor munteni, izvorând din fiica cea mică
a acestuia, doamna Elina.

Camera 38

Constantin Șerban

A fost fiul nelegitim al lui Radu Șerban, domnul Ţării Românești (1601; 1602-1610; 1611), ctitorul
mănăstirii Comana, și al unei văduve, Elina, fata popii Constantin din București, căruia voievodul i-a dăruit
satul Tântava, jud. Ilfov, la apus de București, unde aceasta a stat "în taină" cu copilul domnesc. Mai târziu
s-a căsătorit cu Neagoe logofăt din Târgoviște, cu care a mai avut un băiat și o fată, frații după mamă ai
lui Constantin Șerban, botezat, după obicei, cu numele bunicului dinspre mamă, la care oamenii vremii i-
au adăugat pe cel de botez al tatălui, și apoi pe cel de Basarab, al noii dinastii, a Craioveștilor-Basarabi,
întemeiată de Radu Șerban. S-a născut pe la 1604-1605, tocmai cand tatăl său domnesc reface curtea din
București, iar după Dimitrie Cantemir (căsătorit întâia oară cu o strănepoată a lui Radu Șerban), acesta l-
ar fi crescut la curtea sa.

În orice caz, Constantin Șerban nu și-a ascuns niciodată originea sa domnească. Drept urmare,
Matei Basarab (1632-1654), deși îi era rudă pe linie Craiovească, l-a însemnat la nas în tinerețe, crestându-
i nările și cartilajul dintre ele, ceea ce i-a adus porecla de Cârnul, pentru a nu ridica pretenții la tron, dar
Paul de Alep, care l-a cunoscut personal, mărturisește că ulterior "nările lui Constantin se lipiseră la loc, și
nasul se îndreptă cu totul". Neavând însă o situație materială prea bună, după 1620, când s-a întors de la
Viena, unde murise Radu Șerban, văduva acestuia, doamna Elena, i-a dăruit lui Constantin Șerban satele
Vărăști și Dobreni, la sud de Bucuresti, din domeniul soțului ei, pentru a-și ține rangul, ca fiu de domn.
Drept urmare Constantin și-a stabilit reședința boierească la Dobreni, unde la 1646 a ctitorit și o biserică
a curții și unde peste aproape un deceniu, în 1653-1656 va aduce osemintele mamei sale, decedată în
1642. Cu ruda sa Matei Basarab a avut totuși relații bune, urcând treptat cursul dregătoriilor de la curte,
până la cea nou înființată pentru el, de serdar (1646-1648), ajutor al marelui spătar, comandantul armatei.
Aceasta după ce în decembrie 1639 îndeplinise o solie la principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I, în
fruntea unei suite de 15 persoane, iar în 1644, în timpul Războiului de 30 de ani, a condus 6000 de curteni
trimiși în sprijinul aceluiași principe ardelean, împotriva împăratului Ferdinand III, obținând o victorie
însemnată în comitatul Nitra (azi în Slovacia).

În condițiile valurilor de răscoale ale slujitorilor (oștenilor) din 1653-1654 provocate mai cu seamă
de politica fiscală a lui Matei Basarab, Constantin Șerban și-a pregătit venirea la domnie. Astfel, chiar în
ziua în care Matei Basarab a închis ochii la 9/19 aprilie 1654, sfatul lărgit în frunte cu mitropolitul l-a ales
domn (1654-1658), iar Înalta Poartă i-a întărit domnia în schimbul a 1500 de pungi, din bogatul tezaur
(câteva camere pline cu monede de aur - mărturisește Paul de Alep) moștenit de la Matei Basarab.

Inițial s-a înțeles cu slujitorii răsculați, dar acuzat de boieri că a pactizat cu aceștia a hotărât
desființarea unor corpuri și reducerea altora, ceea ce a provocat în 1655 răscoala tuturor categoriilor
militare, care s-a îndreptat de fapt împotriva boierilor ce au avut mult de suferit, fiind cea mai puternica
răscoală din Ţara Românească din întreg Evul Mediu. Dupa înfrângerea răsculaților la Șoplea, între
București și Ploiești, la 16/26 iunie 1655, de către oastea trimisă de principele ardelean Gheorghe Rákóczi
II în ajutorul său, Constantin Șerban i-a jurat credință principelui. Numai că Poarta hotărâse înlocuirea din
domnie a lui Rákóczi, începând prin mazilirea aliatului acestuia din Ţara Românească, pentru care în 1658
începea o pribegie care va dura 27 de ani. Cu ajutorul lui Rákóczi II , cu care în octombrie 1659 a încheiat
tratatul de la Bran, Constantin Serban a încercat mai întâi să ocupe domnia Moldovei (1659), apoi din nou
pe cea a Ţării Românesti (1660), și iar pe cea a Moldovei, cu ajutorul cazacilor (1661).

Înlăturat mereu de intervenții masive tătăraști, la ordinul Porții, Constantin Șerban s-a retras în
sudul Poloniei, unde în 1661 ctitorește biserici la Cerna-Gora (Muncaci) și Msticovici, iar în 1662 cere
indigenatul polon. Însă peste mai bine de un deceniu, la aproape 70 de ani, pornește din nou la luptă în
fruntea unui steag de moldoveni, în oastea cu care marele hatman polon Jan Sobieski înfrânge pe turci
lângă Hotin în noiembrie 1673, sperând ca apoi sa fie reînscăunat în Ţara Românească. Cu aceeași
speranță revine și în anii următori, conducând un steag de panțâri (oșteni în zale, de obicei cazaci), cu care
ia parte la campania lui Sobieski în Ucraina din 1675, ajungând până la Soroca etc. Cum însă polonii nu
izbutesc să-i alunge pe turci, renunță să mai ia parte la campanile lor, și chiar la proiectul unei alianțe cu
țarul moscovit Alexei Mihailovici (1673-1676), cu atât mai mult cu cât în Ţara Românească ajunsese domn
Șerban Cantacuzino (1678-1688), nepot de soră și fin al său, pentru care în 1679 mijlocește relații
diplomatice cu regele polon. Ca atare, acesta din urmă îi dăruiește în 1682 domeniul regal Waniowice, cu
trei sate, lângă Sambor, deoarece "pentru slujba noastră și a Republicii (Uniunii polono-lituane) și-a pus
în cumpană sănătatea și averea și a rămas lipsit de bunurile sale". Astfel, la curtea de la Waniowice,
Constantin Șerban își va petrece ultimii ani ai bătrâneții, departe de Ţara Românească, unde nu i-a fost
scris să mai revină.

Fiul natural al lui Radu Șerban a fost o fire impulsivă, răspunzând marelui vizir, care-l chema la
Poartă, că dacă se va duce acolo, "va merge cu sabia în mână". Era și învățat, Paul de Alep mărturisind că
știa grecește, turcește și ungurește, iar în discuțiile cu patriarhul de Antiohia nu avea nevoie de tălmaci.
În 1630 s-a căsătorit cu Bălașa, fiica unui mare stolnic din Moldova și al surorii doamnei lui Gheorghe
Ștefan, domn al Moldovei. Cu Bălașa a viețuit 27 de ani, iar după ce aceasta s-a stins în 1657, Constantin
Șerban s-a recăsătorit în același an cu "o sclavă circasiană" (cauzaciană) botezată atunci Nedelea
(Domnica), ceremonii oficiate de patriarhul Macarie și descrise de arhidiaconul său Paul de Alep. Tot cu o
circasiană se căsătorise în 1640 și Vasile Lupu, caucazienele fiind vestite atunci pentru frumusețea lor.

Doamna Nedelea l-a urmat pe Constantin Șerban până la moartea acestuia, stingându-se și ea la
Waniowice între 1686 si 1695. Aici, pe meleaguri polone, simțindu-și sfârșitul, la peste 80 de ani,
Constantin Șerban și-a redactat testamentul la 28 februarie/10 martie 1685, prima sa dorință fiind ca prin
grija soției sale și a nepotului Șerban Cantacuzino, domnul Ţării Românești, "sa fiu îngropat lângă trupurile
străbunilor mei în Ţara Românească", adică în gropnița familiei tatălui său Radu Șerban din pronaosul
bisericii mănăstirii Comana. S-a stins din viață curând, la începutul lui iulie 1685, la curtea de la Waniowice,
dar cum, din păcate, n-a avut urmași, iar văduva sa era străină de meleagurile Ţării Românești, probabil
rămășițele lui Constantin Șerban n-au mai ajuns la Comana, fiind înmormântate la vreuna din mănăstirile
apropiate de ultima sa reședință, unde era ctitor, cea de la Sf. Onufrie (Lawrow), sau Dobromil, lângă
Sambor.

Camera 39

Ion Vodă Basarab

A fost cel de-al doilea născut, după o fiică mai mare, Anca, și singurul băiat al domnului Țării Românești
Radu Șerban (1601; 1602-1610; 1611). S-a născut în jurul anului 1600, deoarece pe patrafirul care poartă
data 1607-1608, donat de familia sa la mănăstirea Mărgineni, pe care la poale au fost brodate, după
obicei, chipurile donatorilor, "Io Ion vodă Băsarab" e reprezentat în vârstă cam de șase-șapte ani, în orice
caz mult mai mic decât sora sa Anca.

Portretul lucrat cu fir de argint, îmbrăcat ca și tatăl său, purtând ca și acesta coroană peste plete
negre care se revarsă pe umeri, are o particularitate interesantă, băiețelul poartă ochelari, fapt
neobișnuit, chiar unic, pentru astfel de înfățișări. Dar încă și mai interesantă e inscripționarea numelui
său, deasupra capului, în care "Băsarab" este nume de familie, pe care tatăl său, care era un boier
Craiovesc, fără legătură de sânge cu vechea dinastie a urmașilor lui Basarab I (care nu avea nume de
familie) l-a dat noii dinastii întemeiată de el (cea a Craioveștilor-Basarabi), pentru a legitima o (falsă)
legătură de rudenie cu vechea dinastie. Astfel, toți descendenții lui Radu Șerban, până la începutul
veacului XVIII, de la acest Ion Vodă Băsarab la Constantin Brâncoveanu Basarab, poartă cu mândrie acest
nume de familie.

Chipul fiului lui Radu Șerban, zugrăvit la 1608-1609 alături de părinții săi, a fost văzut de
mitropolitul Neofit I Cretanul și menționat în jurnalul călătoriei sale ecumenice, în pronaosul bisericii
mănăstirii Comana, ctitorită de tatăl micuțului, dar, din nefericire, întreaga frescă în minunat stil bizantin,
din care s-au aflat doar urme în molozul săpăturilor arheologice, a fost rasă în întregime cu prilejul unor
refaceri ulterioare a bisericii, probabil în secolul XIX, când se obișnuia o astfel de barbarie, iar pictura
naivă și lipsită de har din vremea noastră nu are nici o legătură cu cea din timpul lui Radu Șerban.

Numele acestui fiu al lui Radu Șerban mai este amintit la 1697 în pomelnicul Mitropoliei de la
Târgoviște deoarece în aceasta a fost înmormântat, precum și în cel al mănăstirii Bistrița olteană din 1752,
ctitoria din vechime a rudelor sale Craiovești.

"Ion vodă Băsarab" s-a stins din viață în jurul anului 1608 - 1609, cam în același timp cu bunica sa
dinspre tată, Maria din Coiani (Mironești) Vlașcăi, care a murit în iunie 1608. Un document ulterior din
1615 amintește că Radu Șerban a dat un sat Mitropoliei Țării Românești, "pentru că a fost înmormântat
pe mama domnii lui, doamna Maria, și pe un copil al domnii lui, Io Băsarab voevod, în Sfânta Mitropolie".

Camera 310

Maria din Mironesti

Mamă a domnului Țării Românești Radu Șerban (1601; 1602-1610; 1611), Maria din Coiani (acum
Mironești, jud. Giurgiu) era strănepoata lui Radu Craiovescu, mare postelnic în perioada dintre 1489 și
1508, unul dintre cei patru frați Craiovești de la sfârșitul secolului XV și începutul celui următor, care au
pus bazele marii familii a boierilor Craiovești (numiți astfel după doar unul din satele lor), ce și-a întins
influența și domeniile în toate județele Țării Românești. Maria, care se trăgea din ramura Craioveștilor
din județul Vlașca, își avea reședința aflată pe malul înalt al Argeșului, unde părinții ei, Anca, nepoata lui
Radu Craiovescu, și soțul ei Neagoe, marele ban de la 1560-1562, ctitoriseră și o biserică a curții, demolată
la 1669, când se ruinase, și înlocuită alături, tot atunci, de cea care se vede și azi, înălțată de strănepoata
lor Elina Cantacuzino, fiica lui Radu Șerban.

Reședința de la Coiani mai cuprindea case cu pivnițe de piatră și mori pe ambele maluri ale
Argeșului. La rândul ei, mama Mariei, Anca din Coiani, era fiica Margăi (Maria) și a marelui ban Șerban din
Izvorani (1535-1539), personaj faimos, care la 1539 s-a ridicat ca domn împotriva lui Radu Paisie,
pierzându-și astfel viața și averea. Nepoata lor Maria, mama lui Radu Șerban, s-a căsătorit prima dată în
vremea celei de-a doua domnii a lui Mircea Ciobanul (1553-1554), când familia sa trecea printr-o perioadă
de "lipsă", consecință a răscoalei condusă de bunicul ei Șerban din Izvorani, cu un boier de rang mic, altfel
necunoscut, un anume Radu postelnic. Despre acesta, amintit doar într-un document din 1580, știm
numai că a fost tatăl lui Radu Șerban, viitorul succesor al lui Mihai Viteazul.
 Al doilea șoț al Mariei din Coiani a fost un grec din Epir, Niko din Frastani (astăzi Kato Meropes în
Grecia), venit de tânăr, în ultimul sfert al secolului XVI, să-și caute norocul în Țara Românească, unde a
devenit cunoscut sub numele de Nica din Corcova (după o proprietate din jud. Mehedinți). Dornic de
carieră politică și ascensiune socială, el s-a căsătorit înainte de 1586 cu mai vârstnica Maria din Coiani,
divorțată sau văduvă cu un copil (Radu Șerban) cam de aceeași vârstă cu el, care îi devenea astfel fiu
adoptiv. Drept urmare, Nica și-a îndeplinit visul de înavuțire, căci la 17 mai 1589 Maria soție și fiul său
Șerban paharnic al doilea "înfrățesc" pe Nica postelnic al doilea, pe a treia parte din averile Mariei, altfel
spus, venitul domeniului acesteia s-a împărțit egal la cele trei persoane care formau familia.

S-a înțeles bine cu fiul său adoptiv, și când acesta (Radu Șerban) a ajuns domn, i-a încredințat
dregătorii și misiuni diplomatice însemnate, iar Nica l-a slujit credincios până în 1611, când a trecut de
partea rivalului său Radu Mihnea, alături de valul de greci pe care acesta îi adusese în Țara Românească.

Nu știm cât a durat căsătoria Mariei cu Nica, probabil până la decesul acesteia în 1608, altfel, dacă
ar fi divorțat , relațiile cu fiul ei ajuns domn nu ar fi fost atât de bune. Oricum, după moartea Mariei din
Coiani, Nica s-a căsătorit din nou cu o boieroaică văduvă și bogată, de data aceasta mult mai tânără decât
el.

Maria, mama lui Radu Șerban, apare în mai multe documente din vremea domniei fiului ei,
rezidând, desigur, mult timp la curtea domnească de la Târgoviște. Ca atare, Radu Șerban a îngropat-o în
vechea biserică a mitropoliei de aici, mormântul ei dispărând însă o dată cu demolarea acesteia la sfârșitul
secolului XIX.

Camera 11

Regele Mihai

Regele Mihai I al României

Născut: 25 octombrie 1921, Castelul Peleș, Sinaia

Decedat: 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția

Mihai I a domnit ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie
1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea
Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol (viitorul rege Carol al II-
lea) și al prințesei Elena a Greciei, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și
principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei nepot al
regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante familii
regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică.
Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de
gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Prima domnie (1927-1930)

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand,
întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Având doar 6 ani,
atribuțiile regale erau îndeplinite de regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice,
ulterior fiind detronat de tatăl său Carol care a preluat domnia.

A doua domnie (1940-1947)

Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege, pe 6 septembrie 1940 depunând un jurământ de
credință cu următorul cuprins: „Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului.
Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” În
aceeași zi, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim
Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București.
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin
jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul,
fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Domnia sub regimul comunist a fost una grea, deoarece fiind lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor
Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie
1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la
guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de
abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele
guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională, obligându-l ulterior pe rege să
abdice pe 30 decembrie 1947, apoi silit să părăsească țara.

Au urmat ani lungi petrecuți în exil, până când i s-a permis în sfârșit, în anul 1992, să intre în țară. Abia în
anul 1997 și-a primit înapoi cetățenia română, iar în anul 1998 Majestatea Sa Regele Mihai I al
României vizita Comana.
Cu ocazia vizitei la Sfânta Mănăstire Comana Majestatea Sa lăsa amintire următoarele:

“Sâmbătă 11 iulie 1998, Mănăstirea Comana a fost vizitată de Majestatea Sa Mihai I Regele României și
Regina Ana și au servit masa la Fântâna cu nuc în pădure, masa fiind oferită de Palamaru Gelu, șeful
Ocolului Silvic Comana.

MIHAI I REGE AL ROMÂNIEI”. (Extras din Cartea de Aur a Mănăstirii Comana)

În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, fostul suveran s-a stins din viață în urma unei suferințe
îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința particulară din Aubonne, Elveția.

Rămas bun Majestate și Dumnezeu să vă odihnească în pace!

În memoria Regelui Mihai I al României și a frumoase vizite pe care a făcut-o la Comana, în hotelul
nostru există o cameră cu numele și portretul Majestății Sale.
Camera 12

Principele Carol al 2 lea

S-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu al Principelui Moştenitor Ferdinand şi al Principesei
Moştenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol devine Principe Moştenitor.

A fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat româneşte de mic şi a
studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de
altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam. În Primul Război Mondial, este ofițer în Armata
Română.

S-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, iar la 25
octombrie 1921 se naşte fiul lor, Mihai, la Castelul Foişor din Sinaia.

Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre, inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric și
cu charismă. A fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege“ şi care avea o bună stăpânire a
chestiunilor militare, legislative şi administrative.

A fost Rege al României între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de
cincizeci şi nouă de ani.

Sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, la 12 mai 1914, are loc constituirea oficială a Asociaţiei
„Cercetaşii României”, iar colonelul Grigore Berindei este ales primul ei preşedinte. În vara anului 1914,
când primul război mondial izbucneşte în Europa şi intrarea României în război părea iminentă colonelul
Berindei obţine sprijinul total al Casei Regale, principele Carol devenind Comandantul Marii Legiuni a
Cercetaşilor României. Prin natura sa, cercetaşia era şi a rămas o mişcare apolitică şi facultativă.

Excursia de la Comana a Principelui Carol din 23 aprilie 1916

“La Congresul Cercetaţilor din anul acesta s-a hotărât să se facă o escursie model dimpreună cu toţi
domnii instructori. Escursia a fost hotărâtă să se facă la Comana.

Plecarea se hotăreşte pentru 1½ p.m. din gara Filaret. Suntem repartizaţi toţi cercetaşii din Bucureşti în
3 mari grupuri. Grupa din care fac parte este sub comanda D-lui Profesor Const. Nedelcu. Instructorii din
toată ţara, precum şi A.S.R. Principele Carol merg cu noi. Ajunşi la Comana vizităm monumentul din
mijlocul satului, ridicat în amintirea celor căzuţi la 1877. Grupa mea merge la Mănăstirea Comana unde
domnul Nedelcu ne vorbeşte câteva cuvinte: Această mănăstire a fost întemeiată la 1462 de către Vlad
Ţepeş şi reîntemeiată la 1588 de Radu Şerban Vodă care a fost şi este considerat adevăratul ei ctitor.

Mănăstirea s-a tot stricat, până când Şerban Paharnicul, Radu Vodă Şerban de mai târziu s-a hotărât s-o
ia sub ocrotirea sa şi o modifică în 1700. Călugării greci pe mâna cărora încape mai târziu o aduseră într-
o stare de plâns.

După aceasta ocolim mănăstirea pe dinafara şi ne oprim în faţa locului din dosul mănăstirii unde un
consilier tehnic ne vorbeşte câteceva despre botanica şi vieţuitoarele ce trăiesc pe marginea lacurilor.

Vizităm apoi o gospodărie ţărănească de unde luăm drumul spre pădure. Aci fu aşezat în grabă un
bivuac. A.S.R. şi tuturor instructurilor li se serveşte o gustare de către cercetaşii din Giurgiu. După
şezătoare ne îndreptăm spre gara Comana de unde luăm cu toţii trenul spre Bucureşti.” (Ioan Dem
Dimancescu, Jurnal de Cercetaș, 1915-1916)

Camera 13

Nicolae Iorga

S-a născut la 5 iunie 1871 în Botoșani a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet,
enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician
român. După cum afirma George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.A
absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile
universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Copil minune, polimat
și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1.003 volume, 12.755 articole și studii și 4.963
recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume.Lângă Mănăstirea Comana, se mai văd
încă vechile linii de cale ferată, care ne aduc aminte de vizita profesorului Nicolae Iorga din 1908, care
nota despre această vizită: „Trenul strabate parti din Bucuresti, câmpii drepte, modâlci de lut, iarasi case
risipite, se opreste la Cotroceni, ìn Dealul Spirii, face un popas mai lung ìn gara ìntinsa, modern alcatuita,
a Filaretului si, ìn sfârsit, ìsi ia avìntul de-a lungul sesului, larg, fara de margeni, care duce ìn jos, prin Vlasca,
spre Dunare, la Giurgiu. (…) Înca putintel, si pe o alta culme din acest ses de privelisti neasteptate, zidurile
ruinate ale Comanei, cu spârcuiri rosii ca sângele, se oglindesc ìn apa, mai cu totul neteda, a Neajlovului.
Doua turnuri cu niste cupole grele rasar din cadrul, zimtuit si spart de negre feresti moarte, al
darâmaturilor. În fata, spre râul lat, alb ca de argint, ìnainteaza sus, la catul al doilea, un balcon, cu patru
stâlpi de piatra lucrati la baza si la crestet. Zidurile aceste erau, ìn vremuri, de o mare putere, si lucrul lor
e foarte ìngrijit, din caramizi bune si din putina tencuiala tare. Turnuri boltite pazeau din loc ìn loc asupra
marii ìntinderi usor ìnvaluite, samanata odinioara cu paduri dese – acolo unde acum sìnt de multe ori
copaci razleti. Radu-voda Serban, urmasul lui Mihai Viteazul, le-a facut sa se ìnalte, si tot el e si ctitorul
bisericii. Egumenii greci, cari au prefacut-o ìntr-o casa de locuit, si ea darâmata, astazi, o parte din zidurile
acestea cu turnuri boltite, arcade si chilii, au schimbat ìnsa cu totul biserica supusa ìntâi unei ìnnoiri din
partea lui Serban, fiul lui Draghici Cantacuzino si stranepot al lui Radu-voda, ìnca din 1699-1700. Astazi
mormântul care cuprinde ramasitele celui dintâi ìntemeietor, ale lui Draghici, apoi si ìn sfârsit, ale unui fiu
al acestuia ìnfatiseaza singurul frumos lucru vechi ìn cladirea meremetisita asa demult, ìncât nu se mai
poate recunoaste nimic. Radu-voda a fost adus aici din strainatate, unde murise ca fugar, fiind ìngropat
ìntâi, cu voie de la ìmparatul, ìn catedrala vieneza a Sfântului Stefan, apoi si fiul „Viteazului”, Patrascu.
Coborâm dealul manastirii, care se ìnfatisaza altfel, dar totdeauna impunator de romantica, atunci cìnd o
privesti din locuri si departari deosebite. Satul e mare si foarte bine tinut: casele cu caciuli de trestie
frumos cladite, cu fatade de stâlpi suptiri, albastriti, cu feresti multe si mari, sìnt din cele mai bune ce se
pot gasi ìn ses. Patule de vergi, date cu lut ìn partea de jos, ìmprejmuiri ìngrijite. O scoala noua mare si un
monument al soldatilor din 1877 pe o piata cu doua cârciume, dintre care una se intituleaza „restaurant”.
Taranii pierd timpul duminecii strânsi ìn mijlocul drumului, mai sfatuind, mai certându-se. Putini beau la
grecii cârciumari, dintre cari unul vinde friptura de porc si un tulburel acru care te da ìn boala a doua zi.
Vazându-ma cercetator de lucruri vechi, el ìmi ofera cu multa gravitate, pentru suma de saizeci de lei, acea
“carte veche” care e Les Miserables de Victor Hugo, si se arata foarte jignit când o refuz. Cineva, spune el,
a vrut sa-i dea patruzeci de lei pe dânsa si n-a primit asteptându-ma pe mine! În carute cu paie, care
zguduie amarnic, mergem spre satul Coeni, unde mi s-a spus ca e o biserica veche si ale carii vechi stapâne,
jupânesele Ana si Maria, au fost mama si bunica domnului care se odihneste la Comana. Îndata ne coborìm
ca pe niste trepte uriase prin padurea Comanei, vestita printr-o lupta de acum un veac si jumatate. Rusii
ìn fruntea carora se gasea bogatul, ambitiosul boier muntean Pârvu Cantacuzino, au fost prinsi aici de
cetele turcilor si prapaditi cu desavìrsire. Pe locul vechilor stejari cari fura strapunsi atunci de gloante si
stropiti de sânge, sìnt astazi copaci tineri. Numai ìn unele adâncuri, ìn care soseaua trece printre doua
pravalisuri adìnci, trunchiurile fug mladioase pìna la ìnaltimi mari, rasarind dese din terna grasa pe care
mucezeste aurul sters al frunzelor moarte.”În anul 1932, după indicaţiile marelui istoric Nicolae Iorga, se
construieşte în incinta Mănăstirii Comana, Mausoleul Eroilor căzuţi în Primul Război Mondial în luptele de
pe Neajlov, care rămâne până astăzi loc de pelerinaj pentru multe nume importante ale Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ale României.

Camera 14

Regina Maria

Regina Maria a României născută în 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Kent, Anglia, a fost principesă
de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a regele Ferdinand I al României. A fost
mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost
mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la numai 17 ani, cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului
României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă
și, începând din 1914, ca regină. Cu prilejul căsătoriei a primit o cupă de argint care se păstrează la
Muzeul Naţional de Istorie al României şi pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de
Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”. A fost încoronată ca regină în data de 15
octombrie 1922 şi a domnit în perioada 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927.
Regina Maria a fost mamă a şase copii: Principele Carol, Principesele Elisabeta şi Mărioara, Principele
Nicolae, Principesa Ileana şi Principele Mircea. În memoriile ei, mărturisea: „Copiii mei erau punctul
central al vieţii mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimaşe şi nu ne putem închipui lumea fără
copii. Toată munca, toată străduinţa şi năzuinţa noastră n-au alt ţel decât de a-i modela potrivit idealului
nostru, de a-i face fericiţi şi de a le pregăti un viitor frumos.”

În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, reginei Maria i se
spunea, în glumă, la începutul anilor '30 ai secolului trecut „Soacra Balcanilor”.

Primul Război Mondial o transformă în erou naţional. Participă activ pe front, încurajează răniţii şi
soldaţii din cele mai fierbinţi puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul
exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie. Maria sfârşeşte prin a fi supranumită „Mama
Regina“, „Mama răniţilor“ şi „Regina-soldat“ (ea a şi fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori,
care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă). A înfiinţat
organizaţia „Regina Maria“, care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. Nu
numai că nu s-a temut, dar a privit apropierea de poporul său ca pe un privilegiu pe care alte capete
încoronate nu îl aveau.

Alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la
campania diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având
întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii,
Woodrow Wilson, președintele Franței Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-
media europeană de la acea vreme.

Regina Maria a fost şi o îndrăgită scriitoare. Ea a început să scrie mai întâi poveştile pe care le spunea
copiilor ei, mai apoi, în anii războiului, a scris pentru soldaţi şi pentru diferite ziare. Întreaga sa operă
totalizează peste 30 de volume de povestiri pentru copii, poezii şi proză, dintre care cele mai cunoscute
sunt Memoriile sale apărute în anii 1934-1935 sub titlul „Povestea vieţii mele”. Regina a decedat în data
de 18 iulie 1938 la castelul Pelișor, în Sinaia, Regatul României.

Din dorinţa de a face cunoscută Ţara şi de a vădi unele din frumuseţile ei, Regina Maria îndemnată de
cuvintele profesorului Nicolae Iorga, care credea că ar putea să mişte inimile oamenilor cu condeiul ei, a
descris România într-o serie de schiţe de un pitoresc fermecător. Cartea va apare în mai multe ediţii, în
Marea Britanie şi România.

Vizita Majestatii Sale, Regina Maria a României la Comana: ,,Toate ruinele au pentru mine un farmec
deosebit. Cum le vad de departe, totdeauna caut sa rasbat la ele, cât de rau sa fie drumul. Cunosc una,
nu departe de Bucuresti, care a pastrat linii de cea mai mare frumuseta: batrâna mănăstire Comana. ...“

În onoarea Reginei Maria, camera numărul 14 din hotelul nostru îi poartă numele.

POVESTEA PAHARNICULUI:
Toamna, culesul vilor a fost totdeauna o mare sărbătoare la români. Se amânau lupte și se păsuiau
treburi grabnice la Curte, voievozii își așezau tabăra în mijlocul podgorilor, iar tarafurile cântau de
dimineața până seara.

Veacuri la rând, în Moldova și în Țara Românească, Marele Paharnic era una dintre cele mai importante
dregătorii la nivel de stat.

Marele Paharnic este “ mai mare peste paharnici, toarnă principelui vin în primul pahar. Are în seamă
toate vinurile Domnului, le îngrijește și la timpul potrivit, poruncește să se culeagă strugurii “,“după
datină, o dă pe 14 a lui septembrie“, I care se mai numește și “Cârstovul viilor“ și încasa zeciuieli din
producerea de vin a locuitorilor țării.

Cei care se apucau să culeagă strugurii înainte erau pasibili de pedeapsă. Odată semnalul dat, cu toba
sau clopotele, toată lumea se punea pe cules.

În credința poporului roman, strugurii ultimei tufe de vie nu se culeg niciodată, fiind lăsați prisos Lui
Dumnezeu și păsărilor cerulu, aceștia fiind numiți “Strugurii Lui Dumnezeu“.

În unele locuri, mai există încă obiceiul de a chema protul pentru sfințirea locului unde se vor așeza
butoaiele cu vin.

Pasteur scria ca vinul este cea mai sănătoasă băutură a tuturor timpurilor, iar Paul Gotcu, consemna că:
“Națiunile care beau vin-cu moderație- sunt mai puternice și mai vioaie la spirit decât cela care beau
băuturi tari sau bere.

Statisticile arată că regiunile viticole sunt cele mai bogate în bătrâni și în ele se găsesc cele mai multe
cazuri de longevitate “. (Avram D. Tudose-Podgoriile Românești în Literatură. 1985, p. 211)

De-a lungul timpului Vița de vie – aleasă și principele moștenitor – vinul și-au păstrat rangul aristocratic:
de la “soiuri regale”, la “soiuri voievodale” sau “soiuri de curte”.

Toate Principatele Române au soiuri care la înobilează … de aceea vă așteptăm la Restaurantul Marele
Paharnic să degustați vinuri din Valahia.