De ce viața merită trăită

Viața merită trăită așa cum un bloc de piatră merită sculptat. Ca să spună ceva despre
sculptor și să lase o amprentă în sufletul celor care văd sculptura.
Suntem artiștii propriei vieți. Instinctul nostru de artiști ne spune că viața merită trăită,
nu avem nevoie să ni se dovedească asta.

Câteodată parcă ne pierdem acest instinct și ne trezim cu un bloc de piatră în fața

noastră. Vedem bucăți de rocă adunate pe jos, sărite din piatră, o daltă. Dovezi că s-a muncit.
Dar blocul n-are încă nicio formă, nu ne spune nimic. Și atunci ne apucă o frică. „Ce fac eu
cu piatra mea, e deja amiază și nu seamănă cu nimic. Și când va veni seara n-o să mai văd și
n-o să mai pot face nimic, o să stau singur cu blocul meu inform să-mi țină de urât și-apoi o
să adorm și atunci chiar nu mai pot face nimic”.

Când apare frica asta, ne dăm un pas în spate și deschidem bine ochii. Și stăm așa și ne
uităm la piatra noastră până vedem ceva. Pentru că noi oamenii avem facultatea asta
supertare care ne permite să organizăm tot ce ne intră în cap. Amorful ne provoacă disconfort
și vom tinde să-l interpretăm imediat ca să-l putem asimila, adică să-l putem controla. Așa
că, revenind la piatra noastră, ne dăm un pas în spate, stăm și ne chiombim la ea până când
vedem acolo o potențială formă. Și apoi începem să lucrăm. Apoi, e bine ca din când în când
să ne mai depărtăm, să ne mai uităm, să ne asigurăm că se transformă după cum vrem noi.

Sau poate că tot cioplind dăm peste ceva acolo. O bucățică prețioasă ori o zonă
sensibilă care se sfarâmă prea ușor. Atunci iar ne depărtăm și poate acum vedem altceva
acolo, ne facem alt plan. Și tot așa.

Numai că nici piatra asta a noastră nu e tocmai piatră, uneori ni se pare fluidă, nu stă la
sculptat. Par că se scurg și se contopesc într-un lac în care mai găsește-ți piatra dacă poți. Te
trezești că vine unul și te-ntreabă „ce faci, domle, pe-aici curge piatra mea, ia dă-te mai
încolo!” Sau altul îți zice „Cred că piatra asta care băltește aici era a dumitale, poftim”. Și te
uiți la ea, o fi a ta, n-o fi, s-o iei sau s-o cauți în continuare pe-a ta?

Și-atunci trebuie să-ți cauți prietenii sau să cauți în tine și să-ți aduci aminte cum era
piatra ta și așa o vei putea recunoaște și o vei găsi. Și iarăși va prinde formă sub privirea ta și
va fi din nou solidă și controlabilă.

Și într-o zi îți dai seama că piatra ta e lumea întreagă, e tot universul cu toți oamenii
din el, cu tot ce există și se întâmplă în el. Uau. Copleșitor. Pentru că e copleșitor, tindem să
ne rezervăm o bucățică și să ne mărginim la a ne uita numai la ea în fiecare zi.

Oricum alegem să trăim – în mijlocul lumii mari sau în mijlocul lumii mici – cred că
putem fi fericiți. Dacă avem încredere în noi și în lumea noastră.