Legislatia romaneasca in materia

mediulu

Geana Ionut AP anulII –gr II

Situaţia din dreptul românesc Adoptată „având în vedere

necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara
noastră în procesul de integrarea europeană”, Ordonanţa de
urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin
Legea nr.265/2006) a reformulat sistemul principiilor dreptului
românesc al mediului prin preluarea, aproape tale quale, a
formulărilor existente în reglementările juridice comunitare.
Având în vedere locul şi rolul prevăzute în dreptul comunitar
acestei problematici se poate aprecia că noul act normativ
înregistrează unele regrese în raport cu Legea nr.137/1995, chiar
dacă păstrează aceiaşi concepţie generală asupra acestei
instituţii juridice fundamentale. Astfel, O.U.G. nr.195/2005
distinge între, pe de o parte, principii şi elemente strategice
(înţelese ca având aceleaşi funcţii şi semnificaţii generale), iar pe
de alta modalităţile de implementare a lor. Ca principii sunt
prevăzute: a)principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte
politici sectoriale (art.3 lit.a), în mod evident, aşa cum se
întâmplă şi în dreptul comunitar, mai degrabă o regulă generală
de politică şi mai puţin juridică; b)principiul precauţiei în luarea
deciziei (art.3 lit.b); c)principiul acţiunii preventive (art.3 lit.c);
principiul reţinerii poluanţilor la sursă (art.3 lit.d, prevedere mai
strictă decât cea din dreptul comunitar, care cuprinde şi
menţiunea „cu prioritate ...”); principiul poluatorul-plăteşte
(art.3 lit.e); principiul conservării biodiversităţii şi a
ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural (art.3 lit.f).
Drept „elemente strategice” sunt considerate şi consacrate:
a)utilizarea durabilă a resurselor naturale (art.3 lit.g);
b)informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor,
precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu (art.3 lit.h) şi
c)dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia
mediului (art.3 lit.i). În mod evident persistă multe confuzii, în
absenţa unor definiţii şi concepţii clare asupra unor noţiuni
precum cele de „principii”, „elemente strategice” ş.a. În orice
caz, informarea şi participarea publicului nu sunt simple
„elemente strategice”, ci mai degrabă, drepturi procedurale ale
dreptului fundamental la mediu. În sfârşit, ca modalităţi de
implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt
stabilite de reglementarea-cadru (art.4): prevenirea şi controlul
integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra
mediului (lit.a); adoptarea programelor de dezvoltare, cu
respectarea cerinţelor politicii de mediu (b); corelarea planificării
de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu (c);
efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi
programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului
(d); evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului (e);
introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice
stimulative sau coercitive; rezolvarea, pe niveluri de
competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea
acestora (f); promovarea de acte normative armonizate cu
reglementările europene şi internaţionale în domeniu (g);
stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare
(i); crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
calităţii mediului; recunoaşterea produselor cu impact redus
asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice (k);
menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului (e); reabilitarea
zonelor afectate de poluare (m); încurajarea implementării
sistemelor de management şi audit de mediu (n); promovarea
cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei
mediului (o); educarea şi conştientizarea publicului, precum şi
participarea acestuia în procesul de elaborare şi aplicare a
deciziilor privind mediul (p); dezvoltarea reţelei naţionale de arii
protejate pentru menţinerea stării favorabile de conservare a
habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca
parte integrantă a reţelei ecologice europene-Natura 2000 (q);
aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării
organismelor modificate genetic (r); înlăturarea cu prioritate a
poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor (s). Din preambulul actului normativ-cadru rezultă că
aceste principii „guvernează întreaga activitate de protecţie a
mediului”, trasează „direcţiile de reglementare a activităţilor
economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile”
şi „vizează interesul public”. De asemenea, în art.1 protecţia
mediului este caracterizată drept „obiectiv de interes public
major”, iar principiile şi elementele strategice cum că „conduc la
dezvoltarea durabilă”;
Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanităţii, ce
trebuie conservat spre binele generaţiei prezente şi transmis în
bună stare generaţiilor viitoare, face ca protejarea sa să
constituie o problemă de interes general, atât din perspectiva
individuală, cât şi din cea colectivă: comunităţi, popoare şi
state. Caracterul de „interes general planetar“ al protecţiei
mediului, larg recunoscut la nivel mondial, a fost considerat de
către unii autori drept un „concept primordial“ reflectat de
toate principiile dreptului mediului28. Din perspectiva
contextului sociojuridic şi a implicaţiilor sale instituţional-
legislative, apreciem că valoarea excepţională pe care o
reprezintă mediul pentru viaţă în general şi pentru specia
umană în special impune considerarea protecţiei sale ca interes
general sociouman drept un principiu esenţial, dominant al
dreptului mediului, care determină finalităţile celorlalte
principii generale şi ale reglementărilor componente. În plan
mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al
umanităţii“, protecţia mediului planetar interesând omenirea
ca specie. Importante semnificaţii ale sale au fost relevate de
către Curtea Internaţională de Justiţie în avizul său din 8 august
1996 privind liceitatea ameninţării ori utilizării armelor nucleare
(par. 29), reafirmate prin Decizia din cauza Nagymaros-
Gabcikovo din 25 septembrie 1997 (par. 53 şi 112). Conform
acestora, mediul nu este o abstracţie, ci mai ales spaţiul unde
trăiesc fiinţele umane şi de a cărui calitate depind viaţa şi
sănătatea lor, inclusiv pentru generaţiile care vor veni. Ca atare,
principiul interesului comun al umanităţii trebuie tradus în
realităţi concrete, în special în ceea ce priveşte spaţiul, fără a
uita dimensiunea temporală. Principiul a fost exprimat expres şi
într-o serie de convenţii internaţionale. Astfel, încă la 2
decembrie 1946, Convenţia internaţională pentru
reglementarea vânătorii balenelor recunoaşte că „naţiunile
lumii au interesul de a salva, în profitul generaţiilor viitoare,
marile resurse naturale reprezentate de specia balenieră“
(„Preambul“). Preluată şi de Convenţia africană pentru
conservarea naturii şi a resurselor naturale din 1968, ideea a
fost dezvoltată şi prin Convenţia de la Washington din 3 martie
1973 asupra comerţului internaţional cu specii de faună şi floră
sălbatice ameninţate cu dispariţia („Preambul“), Convenţia de
la Bonn din 23 iunie 1979 privind conservarea speciilor
migratoare aparţinând faunei sălbatice („Preambul“) ş.a.
Dezvoltări importante ale conţinutului său găsim în convenţiile-
cadru privind probleme globale, încheiate în ultimele două
decenii, precum Convenţia-cadru privind schimbările climatice
ori Convenţia privind biodiversitatea, din 1992. La nivel
naţional, indiferent de calificarea conferită, realizarea sa
cunoaşte două modalităţi (concepţii) practice de afirmare.
Prima este cea care consideră că, în virtutea interesului general
pe care îl poartă, protecţia mediului trebuie să constituie o
responsabilitate în primul rând publică a statului. Ca atare,
realizarea sa presupune edictarea de reglementări legale stricte
şi precise, un control public accentuat (prin intermediul
serviciilor publice specializate) şi un contencios bine structurat.

Bibliografie :
Dreptul mediului prof univ Mircea Dutu