Liceul Ortodox ,,Sfântul Nicolae” Zalău

Învățături morale în Epistola către Romani a

Sfântului Apostol Pavel

Profesor: Pr. Prof. Urs Andrei Nume elev: Maxim Sergiu

Zalău 2018

1
 Sfântul Apostol Pavel

Sfântul, maritul și mult lăudatul Apostol Pavel, deși nu a fost unul din cei
Doisprezece Apostoli, este numit „Apostolul Neamurilor” (Romani 11:13,
Galateni 2:8, 1 Timotei 2:7), el fiind convertit pe drumul Damascului de Însuși
Iisus Hristos. Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Pavel, împreună cu Sfântul Petru,
la 29 iunie.
Născut în Tars și numit Saul la naștere, sfântul apostol era din tribul lui
Veniamin. Saul a devenit un fariseu sub Gamaliel, unul din Rabinii șefi ai iudeilor
din zilele acelea. După studiile îndrumate de Marele Rabin, Saul devine unul din
capii persecuțiilor împotriva creștinilor. Prezent la lapidarea Sfântului Apostol
Ştefan Întâiul-mucenic (Fapte 7:58), Pavel este orbit de Iisus Hristos Însuși pe
drumul Damascului (Fapte 9:1-22). Aflat de Apostolul Anania, în urma unei
vedenii dumnezeiești, Saul își regretă faptele și este botezat de Anania. Curând
după convertire, Saul și-a schimbat numele în Pavel, iar mai târziu a fost inclus în
ceata Apostolilor. Pavel a propovăduit Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din
Arabia până în Spania, atât la evrei cât și la păgâni. Pavel și-a petrecut viața de
creștin în suferință și lucrând pentru Hristos, înființând și organizând Biserici
pretutindeni. A atins o așa stare de îmbunătățire încât spune Bisericii din Galatia:
„nu eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Descrierea călătoriilor
misionare ale lui Pavel și epistolele lui către Biserici formează o parte importantă
a Noului Testament. Sfântul Pavel a fost martirizat împreună cu Apostolul Petru,
în timpul împăratului Nero, prin decapitare.
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel este una din cele 27
scrieri ale Noului Testament, a șasea în ordinea prezentării lor (după cele patru
Evanghelii și după Faptele Apostolilor), și prima dintre epistolele sobornicești ale
sfântului Apostol Pavel din Noul Testament. Sfântul Apostol Pavel a trimis
Bisericii din Roma această scrisoare în anii 57-58, pe când se afla la Corint.
Romani ne învaţă că problema fundamentală din univers este aceea că
oamenii creaţi de Dumnezeu – noi toţi – am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui

2
Dumnezeu şi suntem acum condamnaţi sub mânia atotputernică a lui Dumnezeu.
Problema cea mai mare este starea de păcat în care ne aflăm. Şi mai este şi
problema consecinţei păcatului, şi anume mânia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
fiecare persoană este vinovată în mod real din cauza păcatului şi fiecare persoană
se află sub o condamnare reală, pentru că Judecătorul şi Creatorul universului este
drept şi sfânt.
Romani 1:18, “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care
înăduşă adevărul în nelegiuirea lor… (21) fiindcă, măcar că au cunoscut pe
Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.” Faptul că
falimentăm în a face din bunătatea şi slava lui Dumnezeu centrul vieţilor noastre,
aduce mânia lui Dumnezeu asupra noastră.
Romani 2:5, “Cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi
aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu.” În Romani 2:8-9, “(Aceia care) se împotrivesc adevărului şi ascultă
de nelegiuire (vor primi) necaz şi strîmtorare.” Când auzim cuvinte ca acestea –
că suntem cu toţii “sub păcat” şi că păcătoşii primesc “necazul şi strâmtorarea sau
mânia” lui Dumnezeu – trebuie să ne oprim şi să lăsăm cuvintele acestea să
pătrundă bine în minţile noastre. Pentru că sunt nişte cuvinte înfiorătoare. Când
Dumnezeul atotputernic este plin de mânie şi furie, nici o altă forţă distrugătoare
nu-L poate egala. Vorbim despre forţa unui uragan care nivelează clădiri sau a
unei tornade care smulge şi rupe copacii ca pe nişte scobitori. Dar aceste forţe nici
nu se compară cu furia mâniei lui Dumnezeu.
Mesajul capitolelor 3-7 din Romani este că Dumnezeu şi-a trimis Fiul,
Isus Hristos în lumea noastră ca să trăiască, să moară şi să învieze pentru ca El să
fie temelia îndreptăţirii (justificării) noastre şi puterea sfinţirii noastre. Dacă vreo
persoană din lumea aceasta se va împăca cu Dumnezeu sau va aduce roadă pentru
Dumnezeu, o va face prin Hristos şi numai prin Hristos. Şi numai Hristos va primi
slava. El este temelia măreaţă a îndreptăţirii (justificării) noastre şi puterea
măreaţă a sfinţirii noastre.

3
 Dreptatea lui Dumnezeu, care se arată în Evanghelie, este aceea pe care
Dumnezeu a întruchipat-o în opera de mântuire împlinită de Mântuitorul Hristos
prin moartea Sa pe cruce, pentru păcatele omenirii, singura care a fost în măsură
să-L împace din nou pe Dumnezeu cu om şi să restabilească comuniunea cu
Acesta. Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în Evanghelie, care e putere a lui
Dumnezeu spre mântuire (1,16-17), întrucât numai prin intermediul acesteia ea
este făcută cunoscută oamenilor.
Din universalitatea stării de păcat Sf. Pavel deduce, în continuare,
necesitatea universală de mântuire şi afirmă că aceasta poate fi dobândită numai
prin Iisus Hristos (Rom. 3,21-31). Iată cum argumentează apostolul: „Dreptatea
lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care
cred, întrucât nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu; îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru
Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire...” (Rom. 3,22-
25), adică, mijlocul prin care Dumnezeu a instrumentat curăţirea de păcate a celor
ce cred în jertfa sângelui Său. Apostolul vrea să spună că omul nu se poate mântui
singur, aşa precum un înlănţuit nu se poate elibera doar cu puterile-i proprii. Omul
se îndreaptă doar prin credinţă şi nu prin faptele Legii, ceea ce înseamnă că
dreptatea lui Dumnezeu mântuitoare s-a arătat în lume fără concursul Legii.

4
 Învățături morale în Epistola către Romani a Sfântului
Apostol Pavel

INTRODUCERE

Dintre toate scrierile Ap. Pavel, Epistola către Romani este, fără îndoială,
cea mai importantă, ocupând locul prim în ierarhia lor. Epistola nu numai că este
cea mai lungă, volumul ei numărând 16 capitole cu 433 de versete şi cu 7105
cuvinte, volum superior oricărei alte scrieri didactice a N.T., dar ea este şi cea mai
bogată din punct de vedere doctrinar, având în vedere problemele dogmatice
tratate de o profunzime, claritate şi forță unice. Aceste caracteristici au constituit
pentru mulți teologi şi exegeți, în special protestanți „sirena” atragerii lor în
capcana supraevaluării acesteia, apreciind-o nu ca fiind o epistolă, ci mai degrabă
un „tratat teologic” sau chiar „Summa Theologiae Pauli”. Luther, lăsându-se
indus în eroare de aparențe, a şi decretat-o ca atare, făcând din ea pivotul de
căpetenie al dogmaticii sale. Epistola către Romani rămâne însă numai o epistolă,
dar, e adevărat, una dintre cele mai de seamă dintre scrierile pauline. Ea rămâne
numai o epistolă pentru că poartă vizibil toate semnele distinctive ale genului
epistolar. Romani nu rezumă şi nici nu epuizează întreaga doctrină paulină, ca
atare, nu poate sta în locul celorlalte epistole pauline, ci alăturea de ele sau, cel
mult, în fruntea lor. Romani este parte din întregul doctrinei pauline şi nu doctrina
paulină prin excelență. Privită din această perspectivă se poate spune că lipsesc
din ea, spre exemplu, câteva din învățăturile pauline semnificative şi care dau
conturul întregii teologii pauline: doctrina despre Biserică, Eshatologia etc.
Specificul teologiei Epistolei către Romani este eminamente soteriologic, având
ca idee principală îndreptarea prin credință şi roadele ei, idee dezvoltată din tema
centrală a epistolei, şi anume „Evanghelia propovăduită de Pavel”, în care se
descoperă dreptatea lui Dumnezeu, este putere spre mântuirea tuturor celor care o
primesc cu credință. (Rom 1, 16-17).

5
 Epistola către Romani cuprinde marile probleme doctrinaire ale
cre;tinismului, de unde se vor inspira si pe care le vor dezvolta mai târziu Sfinții
Părinți. Astfel de învățături dogmatice avem: mântuirea prin credință fără
obligativitatea legii iudaice, cunoașterea lui Dumnezeu prin revelația naturală,
despre păcatul strămoșesc și transmiterea sa la toți oamenii, transformarea omului
prin taina Sfantului Botez etc.
În aceasta epistolă Sf. Ap. Pavel abordează și numeroase probleme de
morală: existența legii morale natural la toți oamenii(2, 14-15), lupta interioară a
omului între tendințele trupului și cele ale rațiunii și stabilirea unui echilibru prin
credința creștină(7, 19-25), porunca dragostei fata de aproapele(13, 8-10),
ajutorarea celor slabi in credință(14,13), ajutorarea vrășmașilor pentru ai face
inofensivi(12, 20)

PARTEA PARENETICA A EPISTOLEI

I. Îndemnri la sfințenie și intrebuințarea cu folos a deosebitelo daruri, cap 12

Creștinii trebuie sa ducă o viață curată, păzindu-se de desfrânare, căci aceasta
înseamnă a adduce jertfă Domnului, în comunitate care este asemenea unui corp,
iar fiecare dintre ei fiind mădulare să-și îndeplinească rolurile lor în solidaritate cu
ceilalți. Darurile harismatice trebuie împlinite conform harului primit. Dragostea
să fie nefățarnică. Le recomandă romanilor să nu ii blesteme pe prigonitori,
sfătuindu-I sa iși iubească vrăjmașii.

II. Datorii față de autoritățile lumești cap.13

În versetele 1-7 Sfântul Pavel subliniază datoria creştinilor de a se supune din
conştiință autorităților de stat. Orice stăpânire este de la Dumnezeu şi slujitoarea
Lui şi instrument al iubirii sau al mâniei Sale (13,1-7). Pericopa cuprinsă în
cap.13, 12-14 în care apar metaforele: întunericul şi lumina, simbolizând sfârşitul
Legii vechi şi începutul celei noi, este cea care l-a convertit pe Fericitul Augustin:
„Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi

6
să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe şi
în beții, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă”

III. Comportarea față de cei slabi în credință cap. 14-16

În cap. 14 Apostolul stăruie pe larg asupra stării concrete de morală creştină.
Cei tari sunt cei a căror credinŃă este puternică, statornică, iar cei slabi sunt
creştinii a căror credință nu este suficient de luminată şi care nu au convingeri atât
de puternice ca să poată acționa cu toată siguranța vieții creştine. Apostolul
sfătuieşte ca cei tari să nu fie pricină de sminteală pentru cei mai slabi prin
comportamentul lor. Pentru a-i determina la o astfel de atitudine, Apostolul
invocă exemplul lui Hristos: „Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa...”(15,3). Apoi,
rezumă într-o urare plină de căldură principalele teme ale epistolei,
concretizânduse o adevărată concluzie ( 15,4-21).

7
 BIBLIOGRAFIE

,,Studiul Noului Testament”-Pr. Prof. Ioan Constantinescu

,,STUDIUL NOULUI TESTAMENT - CURS PENTRU ANUL II DE
STUDIU -Pr. Prof. Univ.Dr. STELIAN TOFANĂ