15 februarie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza

Cîșlaru și alții c. Moldovei (cererea nr. 40799/09), prin care a respins cererea reclamanților,
acuzați de fraudă cu acțiuni și achitați ulterior de cătrea Curtea Supremă de Justiție, ca
urmare a neepuizării căilor de atac la nivel național.

Contextul general al cauzei

Reclamanți , domnul A. Cîșlaru, doamna A. Bogdanova și doamna G. Florea, sunt cetățeni ai

Republicii Moldova cu domiciliul în Chișinău, născuți în 1951, 1948 și, respectiv, 1958.

La momentul de referință, erau acționari și angajați ai societății pe acțiuni C., înființată în 1904 la
Chișinău. Primul reclamant era directorul general al societății, cel de-al doilea reclamant era șeful
departamentului economic și financiar al societății, iar al treilea reclamant – șeful departamentului
de producție.

În urma unei tranzacții, ce a avut loc în anul 2004, care a implicat acțiuni, ei au fost acuzați de
fraudă și plasați în arest, pentru o perioade între 1 și 2 luni.

La 4 aprilie 2017, Curtea Supremă de Justiție i-a achitat pe toți reclamanții.

Reclamanții s-au plâns la Curte, în temeiul articolelor 5 și 18 din Convenție și al Articolului 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție, că procedura penală și arestarea lor nu s-au bazat pe o suspiciune
rezonabilă că au săvârșit o infracțiune, ci cu scopul a le prelua acțiunile în companie.

Decizia Curții

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. În special, după achitarea lor
de către instanțele naționale, aceștia ar fi putut solicita despăgubiri bazându-se pe Legea nr.
1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti.

Reclamanții au susținut că recursul prevăzut de Legea nr. 1545 nu era eficient.

Curtea a reiterat că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, poate să examineze o cerere

numai după ce toate căile de atac interne au fost epuizate. Statelor li se interzice să răspundă în fața
unui organism internațional pentru faptele lor, înainte ca să aibă posibilitatea de a soluționa cauza
prin intermediul propriului sistem juridic, iar cei care doresc să invoce competența de supraveghere
a Curții în ceea ce privește plângerile împotriva unui stat sunt obligați să uzeze mai întâi de căile de
atac furnizate de sistemul juridic național. Prin urmare, obligația de a epuiza căile de atac interne
impune reclamantul să utilizeze în mod obișnuit căile de atac disponibile și suficiente pentru
plângerile sale din Convenție. Existența căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu
numai teoretic, ci și în practic, în lipsa căreia nu li se va permite accesul și eficacitatea necesare (a
se vedea Vučković și alții c. Serbiei [obiecțiunea preliminară] [GC], nr. și alte 29, §§ 70-71, 25
martie 2014 și Gherghina c. României (dec.) [GC], nr. 42219/07, § 85, 9 iulie 2015).

O evaluare a epuizării căilor de atac interne se efectuează, în mod normal, cu referire la data
depunerii cererii la Curte. Totuși, această regulă este supusă unor excepții, care pot fi justificate de
circumstanțele particulare ale fiecărui caz (a se vedea Baumann c. Franței, nr. 33592/96, § 47,
CEDO 2001-V (extrase)).

Curtea notează că, după achitarea acestora, a devenit disponibilă o nouă cale de atac, și anume cea
prevăzută de Legea nr. 1545. Curtea a avut în vedere faptul că acest remediu a devenit disponibil
reclamanților doar după înaintarea cererii la Curte, și numai împrejurările excepționale pot
determina reclamantul să epuizeze o astfel de măsură. Cu toate acestea, Curtea a observat că, în
cauza Burghelea c. Moldovei (nr. 36084/07, 12 ianuarie 2016), în care reclamantul a fost în
circumstanțe similare, Curtea a decis că reclamantul a trebuit să epuizeze căile de atac.

Având în vedere cele de mai sus și întrucât reclamanții nu au recurs la mecanismul prevăzut de
Legea nr. 1545, cererea lor urmează a fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne în temeiul
articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat cererea ca fiind inadmisibilă.

În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de V. Gribincea, avocat din Chișinău.