PLANTELE AROMATICE ŞI

ULEIURILE VOLATILE – SURSĂ

NATURALĂ DE REMEDII
BENEFICE PENTRU
SĂNĂTATEA OAMENILOR
Autori: Dr.Farm. Florisanda Tiutiu, Dr.Biolog Iuliana Crişan
 Plantele aromatice şi uleiurile volatile
au fost utilizate mii de ani, ca tămâie,
parfumuri şi cosmetice şi pentru aplicaţiile
lor medicinale şi culinare.
Folosirea lor rituală constituie o parte
integrantă a tradiţiei în culturile cele mai
vechi. Acest tip de practică este încă în
actualitate: de exemplu, în Est, ramuri de
ienupăr sunt arse în templele tibetane, ca o
formă de purificare, în Vest tămâia a fost
folosită în Roma catolică.
În civilizaţiile antice, parfumurile au
fost folosite ca expresie a concepţiilor
animiste şi cosmice, ce răspundeau tuturor
exigenţelor unui cult.
Literatura Vedică din India, ce datează
din anii 2000 înainte de Cristos,
menţionează peste 700 substanţe, între care
scorţişoara, ghimbirul, coriandrul şi lemnul
de santal.
 Aromaticele erau considerate mai mult decât parfumuri;
în limba Indo-Argană “atar” înseamnă fum, vânt, miros şi
esenţă şi Rig Veda codificăutilizarea pentru scopuri liturgice şi
terapeutice. Modul în care este scrisă reflectă o vedere
spirituală şi filozofică, în care umanitatea este văzută ca o
parte a naturii şi mânuirea ierburilor ca o sarcină sacră.
Înţelegerea înţelepciunii plantelor s-a dezvoltat în sistemul
tradiţional indian sau ayurvedic de medicină, care a fost
transmis neîntrerupt până în prezent.
Chinezii au de asemenea o tradiţie herbală antică ce
acompaniază funcţionare acupuncturii, dovezile cele mai vechi
sunt în Cartea galbenă a împăratului pentru medicină internă,
ce datează cu mai mult de 2000 de ani înainte de Cristos.
Printre remedii sunt opimiul şi ghimbirul care, în afară de
aplicaţiile lor teraputice, se cunosc pentru utilizarea lor în
scopuri religioase, încă din antichitate în ceremoniile Li-ki şi
Tcheon-Li. Camforul de Borneo este încă utilizat în prezent
intensiv în China pentru ritualuri religioase.
 Totuşi cele mai faimoase şi bogate asociaţii
privind materialele aromatice sunt cele ce înconjoară
civilizaţia egipteană antică. Manuscrisele de papirus
ce datează din regatul Khufu, în jur de 2800 înainte de
Cristor, amintesc folosirea multor plante medicinale,
în timp ce alt papirus scris în jur de 2000 înainte de
Cristos vorbeşte de uleiurile fine şi parfumurile de
calitate şi de tămâie din temple unde fiecare zeu este
venerat. Gumele aromatice şi uleiurile, precum
cedarul şi myrrha au fost folosite în procesul de
îmbălsămare şi egiptenii erau cosmetologie şi erau
renumiţi pentru preparatele din ierburi şi unguente.
Materialele aromate şi de parfumerie au constituit unul dintre cele
mai vechi produse comerciale ale lumii antice, fiind rare şi la mare preţ.
Când poporul evreu a început exodul lui din Egipt spre Israel în jurul
anului 1240 înainte de Cristos, ei au luat multe gume preţioase şi uleiuri,
alături de cunoştinţele despre modul de utilizare. Despre călătoria lor, în
concordanţă cu cartea exodului, Dumnezeu i-a transmis lui Moise
formula pentru un ulei special pentru uns, care conţinea ulei de mirrh,
scorţişoară, obligeană şi ulei de măsline. Acest ulei sfânt a fost pentru a-i
consacra preoţi pe Aaron şi fii săi, care au continuat din generaţie în
generaţie.
 Tămâia şi myrrha, ca bogăţii din Est, au fost oferite lui Isus
la naşterea sa. Comercianţii fenicieni au exportat şi uleiurile
parfumate şi gumele spre peninsula Arabică şi treptat prin
regiunea mediteraneană, în mod particular Grecia şi Roma. Ei
au făcut cunoştinţă restului cu bogăţiile din orient: ei au adus
camfor din China, scorţişoară din india, gume din Arabia şi
trandarfiri din Siria, asigurându-se mereu că ei îşi menţineau
secrete rutele lor comerciale.
Grecii au învăţat mult în special de la egipteni; Herodot şi
Democrit, care au vizitat Egiptul în secolul al V-lea înainte de
Cristos, au transmis mai târziu ce au învăţat despre parfumerie
şi terapiile naturale. Herodot a fost primul care a amintit metoda
distilării terepentinei, în anul 425 înainte de Cristos şi, în plus, a
furnizat prima informaţie despre parfumuri şi alte detalii privind
substanţele odorante. Discorides a făcut un studiu detaliat al
surselor şi utilizărilro plantelor şi aromaticelor folosite de grecu
şi romani, pe care le-a organizat în cinci volume de Materia
medica, cunoscută sub denumirea de Herbarius.
 Hipocrates, care s-a născut în Grecia în
anul 460 înainte de Cristos şi la care ne
referim în general ca la “tatăl medicinei” a
prescris de asemenea fumigaţii şi aburi
parfumaţi, provenind din practica medicală a
grecilor.
De acolo provenea termenul “iatralypte” cu sensul de medic
care făcea tratamente cu oncţiuni aromatice. Unul dintre cele mai
faimoase preparate greceşti, făcut din mirrha, scorţişoară şi cassis,
s-a numit “megaleion”, după creatorul său, Megallus. Ca şi
preparatul egiptean “kyphi”, el poate fi utilizat şi ca parfum şi ca
remediu pentru inflamaţia pielii şi răni din bătălie.
Romanii erau şi mai iubitori de parfumuri şi uleiuri aromatice
decât grecii. Ei foloseau trei feluri de parfumuri:
 IADISMATA, care erau unguente solide
 STYMATA – uleiuri parfumate, şi
 DIAPASMATA = pudre parfumate.
 Ei le-au folosit pentru a parfuma părul, corpul, hainele şi patul; mari
cantităţi de ulei volatil s-au utilizat pentru masaj după baie. După căderea
imperiului roman, medicii au mers la Constantinopol şi au luat cărţile lui Galen,
Hipocrates şi Dioscoride. Aceste cărţi importante greco-romane au fost traduse
în limba Persană, Arabă şi alte limbi şi la sfârşitul imperiului Bizantin,
cunoştinţele lor au trecut în lumea arabă. Europa a intrat în aşa-numita “Epocă
întunecată”.
Între secolele al VII-lea şi al XIII-lea, arabii au produs mulţi savanţi,
printre care Avicenna (980-1037). Acest mare medic şi om de ştiinţă a scris peste
100 de cărţi în viaţa sa, una dintre ele fiind în întregime dedicată florii celei mai
îndrăgite de islam, trandafirul. Printre descoperirile sale, lui i s-a atribuit invenţia
distilării fracţionate, prin care se producea ulei esenţial pur şi apă aromatică.
Totuşi, în 1975, dr. Paolo Rovesti a condus o expediţie arheologică în Pakistan
pentru a cerceta civilizaţia antică de pe valea râului Indus în muzeul din Taxila,
la poalele munţilor Himalaya el a găsit un aparat de distilare perfect conservat,
făcut din teracotă. Prezenţa flacoanelor de parfum, existente deja în muzeu şi
datând din aceeaşi perioadă, în anul 3.000 înainte de Cristos, a confirmat
folosirea lor pentru prepararea uleiurilor aromatice. Apa de roze a devenit unul
dintre cele mai populare arome şi a apărut în vest în timpul cruciadelor, alături
de alte esenţe exotice, şi de metoda de distilare. În secolul al XIII-lea,
parfumurile din Arabia erau faimoase în Europa. În Evul Mediu, acoperişurile
erau pline de plante aromatice şi buchete mici de plante erau purtate ca protecţie
contra bolilor şi altor infecţii. Treptat, în Europa, din cauza lipsei arborilor de
cauciuc din orient, s-a început experimentarea cu plantele proprii, ca lavanda,
salvia şi rozmarinul.
 În secolul al IX-lea, apa de lavandă şi oleurile
esenţiale, cunoscute ca “uleiuri chimice” au putut fi
aduse de farmacişti şi după apariţia invenţiei tiparului, în
perioada1470-1670 s-au publicat multe lucrări, precum
“Marele ierbar” publicat în 1526, unele din ele includeau
instalaţii de retorte şi prese folosite pentru extracţia de
uleiuri volatile.
În mâinile filosofilor, arta distilării a fost utilizată în
practica alchimiei, o tehnologie secretă dedicată
transformării metalelor de bază în aur. În primul rând a
fost o interpretare religioasă în care fazele procesului de
distilare au fost considerate ca faze ale unei transmutări
psihice interne. Aşa cum materialul aromatic poate fi
distilat pentru a produce o esenţă pură, aşa şi emoţiile
umane pot fi rafinate pentru a descoperi natura reală.
Aromaterapia şi herbalismul medical
Naşterea AROMATERAPIEI
Termenul aromaterapie a fost folosit pentru
prima oară în 1926 de către René-Maurice
Gattefossé, un chimist francez care lucra în
parfumeria părinţilor săi. El a fost fascinat de
posibilităţile terapeutice ale uleiurilor după
descoperirea, în mod accidental, că uleiul de
lavandă a vindecat o arsură gravă a mâinii sale şi
imediat a prevenit agravarea ei. El a descoperit şi
că multe dintre uleiurile volatile au fost mai
eficiente în stare naturală decât substituenţii lor
de sinteză sau decât componenţii lor izolaţi.
Aşa cum mai devreme de 1904 Cuthbert
Hall a arătat că acţiunea antiseptică a uleiului de
eucalipt în forma sa naturală a fost mai puternică
decât aceea a principalului său component izolat,
eucaliptul sau cineolul.
 Un alt medic şi om de ştiinţă francez, Dr. Jean
Valnet, utiliza uleiurile volatile ca parte a unui program
cu care au fost tratate cu succes anumite boli medicale şi
psihiatrice, rezultatele cărora au fost publicate în 1964
ca Aromaterapia.
Opera lui Valnet a fost studiat de d-na Margueritte
Maury (1895-1968) care a aplicat cercetările lui în
tratamente de înfrumuseţare.
Cuvântul aromaterapie poate fi prost utilizat,
deoarece el sugerează că este o formă de vindecare care
acţionează exclusiv prin simţul mirosului şi acţiunea
asupra emoţiilor.
Uleiurile volatile au trei moduri distincte de acţiune
cu corpul uman: farmacologic, fiziologic şi psihologic.
Efectul farmaceutic se referă la schimburile chimice ce
se produc atunci când un ulei volatil intră în fluxul
sanguin şi reacţionează cu hormonii şi enzimele, etc;
modul fiziologic se produce atunci când esenţa este
inhalată şi produce un răspuns la mirosul său.