Analiya Bugetului de Stat

CUVÂNT ÎNAINTE
Finanţele publice constituie un câmp de analiză destul de vast,

deoarece ele vizează administraţiile publice şi, în mod particular, statul,
colectivităţile locale şi sistemul asigurărilor social
Ele pun în evidenţă sume considerabile care variază foarte mult în
funcţie de perioadele de timp avute în vedere, de ţara luată în consideraţie şi
pot reprezenta o pondere destul de însemnată din P.I.B. (produsul intern brut
al unui stat) al unui stat. Aceste sume sunt constituite, în principal, sub forma
impozitelor şi contribuţiilor pentru asigurări sociale repuse apoi în circulaţie
sub forma salariilor funcţionarilor publici, prestaţiilor sociale, comenzilor
publice, subvenţiilor acordate întreprinderilor etc.
Finanţele publice se prezintă deci ca un ansamblu al mecanismelor de
mobilizare şi afectare a resurselor, în funcţie de obiectivele urmărite,
considerate de interes general. Ele constituie adeseori obiectul unor
dezbateri de fond asupra rolului puterilor publice în cadrul unei economii de
piaţă, asupra eficacităţii multiplelor lor investiţii, precum şi asupra nivelului
obligatorii.
Finanţele publice se bazează pe o serie de instituţii precum bugetul
de stat, bugetele colectivităţilor locale, sistemul fiscal, trezoreria publică sau
organismele de protecţie socială (sistemul asigurărilor sociale de stat) care
constituie componente esenţiale ale vieţii economice sociale.
Mecanismele pe care le pun în evidenţă, prin veniturile şi cheltuielile
statului şi ale colectivităţilor locale, deficitele publice şi modul lor de
1
finanţare sau prin contribuţii şi prestaţii sociale, apar ca instrumente majore
ale politicii economice şi sociale ale puterii publice.
Finanţele publice sunt constituite din ansamblul veniturilor şi
cheltuielilor administraţiilor publice, adică ale puterii publice sau statului,
privite în larg. Funcţia lor economică principală este de a produce servicii
nevandabile şi de a efectua operaţii de retribuire a veniturilor care provin, în
principal, din prelevări obligatorii (impozite şi contribuţii sociale).
Astfel definite finanţele publice înglobează ansamblul fondurilor care
sunt supuse unei afectări publice, ceea ce înseamnă că această afectare nu
este impusă de preferinţele consumatorilor, ci doar de preferinţele colective
exprimate de puterea publică. Ca urmare puterile publice nu plătesc
serviciile pe care administraţiile publice trebuie să le procure prin
constrângerea (prelevări obligatorii), adică a resursele de care ele au nevoie
pentru realizarea funcţiilor lor.
Mecanismele de prelevare şi de afectare, evidenţiate de finanţele
publice, se disting, în consecinţă, radical de mecanismele economiei de
piaţă, deoarece acestea din urmă se bazează pe schimb şi pe formarea
preţurilor. Locul actual al finanţelor publice în viaţa economică şi socială
reflectă importanţa şi diversitatea câmpului de intervenţie al puterii publice.
Creşterea importanţei finanţelor publice reprezintă, cu siguranţă,
fenomenul care a marcat evoluţia economiilor ţărilor lumii în ultimul secol.
2
ANALIZA SURSELOR DE FORMARE A VENITURILOR
STATULUI, ÎN ROMÂNIA, ÎN PERIOADA DE
TRANZIŢIE A
ECONOMIEI NAŢIONALE
CAPITOLUL I
SISTEME DE BUGETE: CONŢINUTUL ŞI COMPONENTE
1.1 Definirea sistemului de buget
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la

definirea căreia concură o abordare juridică şi alta economică. Sub aspect
juridic bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi
autorizează, în formă legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această
definiţie pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor
bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii
legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată se subliniază
faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor publice şi a modului
de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă
de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia
veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun
anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări
ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.
3
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,
economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele
grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al
cheltuielilor ce se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi
mobilizate la dispoziţia statului, ca şi mărimea veniturilor ce pot fi
mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de timp pentru care se
elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile
macroeconomice şi în special legătura cu nivelul şi evoluţia produsului
intern brut. În teoria economică modernă, bugetul este considerat ca o
variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului
folosiri resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase
dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contraindicatorii.
Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este
repartizat pentru formarea brută de capital şi consum determină resurselor în
viitor.
„Bugetul economiei naţionale” este doar un instrument cu ajutorul
căruia guvernul se informează asupra situaţiei economico-financiare a ţării.
Acest instrument nu are caracter de lege, el nu se substituie bugetului de stat.
Cu ajutorul „bugetului economiei naţionale”, guvernul poate identifica
efectele directe şi indirecte produse în economie prin aplicarea unor măsuri
care vizează creşterea economică.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor diferă de la un stat la
altul în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de
condiţiile social-politice interne, precum şi de conjunctura internaţională.
4
Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului
de stat, ci îndeplinesc rolul unor pârghii folosite de stat pentru stimularea
dezvoltării sau restrângerii unor activităţi, a producţiei şi consumului
anumitor produse, pentru influenţarea anumitor categorii sociale în
realizarea acţiunilor în care statul este direct interesat.
La nivelul fiecărei stat se elaborează mai multe categorii de bugete
corelate care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie
de structura organizatorică a fiecărui stat.
1.2 Componentele sistemelor de bugete. Bugetul general consolidat.
În România nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de

acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea
privind finanţele publice precizează faptul că gestionarea resurselor
financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care
cuprinde: „bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele
altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului
financiar.” Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul
general consolidat, prin care se dimensionează şi se compară, la nivelul unui
an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte instituţii publice. Bugetul
general consolidat reflectă, fluxurile financiare publice de formare a
veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în
confomitate cu nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară
specifice anului la care se referă.
Bugetul general consolidat cumulează la nivelul naţional toate
veniturile şi cheltuielile publice reflectate în bugetele precizate mai sus.
5
Componentele bugetului general consolidat al României (în anul 2000)
 Fondul Proprietăţii de Stat

 Fondul special pentru sănătate
 Fondul de risc şi accident pentru protecţia
persoanelor handicapate
 Fondul special pentru dezvoltare şi
BUGETUL DE modernizare punctelor de trecere a frontierei
STAT  Fondul special pentru dezvoltarea sistemului
energetic
 Fondul special pentru modernizarea
drumurilor publice
 Fondul special pentru protejarea asiguraţilor
 Creditele externe acordate ministerelor
 Fondul pentru pensia alimentară
BUGETUL
 Fondul pentru plata ajutorului de şomaj
ASIGURĂRILOR
 Fondul special pentru asigurările sociale ale
DE STAT
agricultorilor
BUGETELE LOCALE
BUGETELE FONDURILOR SPECIALE
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la

dispoziţia statului, repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-
6
culturale, apărarea ţării, asigurarea ordini publice, autoritatea publică, pentru
finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic, asigurarea
protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare.
Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe
cheltuieli curente şi pe capital. Veniturile sunt evidenţiate pe surse de
provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi venituri de capital.
În afara bugetului de stat, şi ca o excepţie de la principiul clasic al
unităţii bugetare, anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor
speciale, ce se constituie în afara bugetului de stat, şi care au destinaţii clar
precizate prin legi speciale.
Bugetul de stat este conceput şi elaborat ca un buget consolidat.
Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, în
conformitate cu care se elimină transferurile dintre diferite categorii de
bugete. Bugetul consolidat reflectă la nivelul unui an dimensiunea efortului
financiar public şi după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.
Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de
exercitare a funcţiilor finanţelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un
tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se compară veniturile şi
cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este
considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea
resurselor şi care prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice
şi sociale.
Rolul alocativ al bugetului decurge din însăşi natura statului, care în
mod tradiţional îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice. Bugetul
general consolidat al statului reflectă, în parte de cheltuieli a acestuia, modul
de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. În plus, în conformitate cu
7
politica economică promovată la un moment dat, statul se poate manifesta ca
agent economic, fie prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale
proprii, fie participând la finanţarea unor activităţi în sectorul privat.
Cheltuielile ce decurg din astfel de acţiuni sunt evidenţiate de regulă în
bugete anexe şi în conturi speciale de trezorerie. Astfel, bugetele anexe sunt
bugete specifice unor servicii publice, care se finanţează din venituri
generate de prestarea serviciilor sau provenind din vânzarea bunurilor
realizate. Existenţa lor ca bugete anexe se justifică, fie prin caracterul
industrial sau comercial al activităţilor statului, fie prin scopul finanţării şi
natura beneficiarului resurselor, atunci când se acordă subvenţii sau se
finanţează acţiuni sociale. Conturile speciale de trezorerie vizează operaţiuni
în afara bugetului general determinate de condiţii specifice privind
finanţarea, ca şi de caracterul lor provizoriu.
Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de natura
lor specifică, respectiv aceea de instrument ce reflectă relaţii de mobilizare a
resurselor şi de repartizare a acestora pentru finanţarea unor activităţi şi
acţiuni determinate expres. Bugetul este instrumentul prin care se
redistribuire o parte din produsul intern brut. Redistribuirea se realizează
prin intermediul impozitelor şi taxelor, cât şi al cheltuielilor. Astfel
instituirea unui impozit progresiv asupra veniturilor între diferite categorii
sociale. Tehnicile fiscale folosite în acest scop sunt: deducerile din venit,
diferenţierea impunerii în funcţie de tranşele de venit, instituirea de impozite
particulare numai pentru persoanele ce obţin venituri sau deţin averi foarte
mari, utilizarea unor impozite diferenţiate în raport cu originea veniturilor.
Destinaţia resurselor, aşa cum figurează la partea de cheltuieli a bugetului,
reprezintă, într-o anumită măsură, modalităţi concrete de înfăptuire a
redistribuirii. Subvenţionând anumite activităţi, bugetul de stat asigură
8
redistribuirea veniturilor. Subvenţionarea organismelor de asigurări
redistribuirea veniturilor. Subvenţionarea organismelor sociale, atât prin
intermediul bugetului funcţional, cât şi al cheltuielilor de transfer, generează
redistribuirea în scopul asigurării protecţiei sociale. Susţinerea de la buget a
agriculturii, a cercetării ştiinţifice, a unor acţiuni social-culturale constituie
elemente de redistribuire a veniturilor.
Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa bugetului
de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica
economică promovată de Guvern. Prin orientările bugetului se poate acţiona
asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Autorităţile
publice pot acţiona, în acest scop, prin intermediul cheltuielilor, veniturilor
şi soldului bugetar.
Cheltuielile publice constituie un mijloc de care dispune puterea
publică pentru a favoriza relansarea globală sau sectorială. Sporirea părţii
din resursele publice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influenţează
consumul şi producţia naţională. Creşterea masei salariale determină o
creştere a cererii de bunuri şi servicii şi, în conformitate cu concepţia
keynesistă, influenţa asupra producţiei naţionale ar trebui să fie benefică.
Diminuarea cheltuielilor publice poate reprezenta un mijloc prin care
Guvernul acţionează în sensul reducerii importului şi limitării inflaţiei.
Resursele publice pot fi utilizate ca instrument de politică conjucturală
în două direcţii opuse: pentru frânarea activităţii economice şi respectiv,
pentru a susţine relansarea. Sporirea fiscalităţii reduce nivelul veniturilor
disponibile şi, deci, influenţează negativ consumul ( se consideră a fi o
economie forţată). Reducerea impozitelor are efect contrar, în sensul că
veniturile disponibile permit relansarea consumului. Modificarea accizelor
favorizează sau frânează cererea pentru un anumit produs. Prin intermediul
9
instrumentelor fiscale( cote de impunere, deduceri fiscale, scutirii) sau a
provizioanelor speciale care diminuează veniturile impozabile poate fi
susţinută relansarea economică. Reducerea impozitului pe profit are drept
efect stimularea activităţii în cauză, dar şi crearea resurselor necesare
dezvoltării viitoare, prin folosirea profitului pentru autofinanţare.
Reglarea activităţii economice prin intermediul soldului bugetar se
bazează pe acceptarea deficitului, care potrivit teoriei clasice stimulează
economia( efectul multiplicator) Acoperirea deficitului se realizează adesea
prin emisiune monetară ceea ce determină creşterea ratei inflaţiei. În
condiţiile acceptării deficitului bugetar au fost concepute (prin anii 1930 în
Suedia) bugete ciclice, care se bazau pe distincţia între cheltuielile de
funcţionare şi cheltuielile de investiţii. În perioade normale, cheltuielile
curente au drept sursă de acoperire veniturile fiscale. În fazele de
expansiune, excedentul bugetului de funcţionare permite finanţarea
cheltuielilor de capital şi, în mod simetric, în timpul recesiunii, o parte a
cheltuielilor curente poate fi acoperită din împrumuturi. Acceptarea unui
deficit controlat stă la baza limitării presiunii fiscale şi a poverii prelevărilor
obligatorii.
Politica bugetară actuală urmăreşte în oarecare măsură revenirea la
principiul clasic, potrivit căruia echilibrul bugetar limitează intervenţia
statului.
1.3 Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar
Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul

acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în
scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea
10
guvernamentală. Optând, în cadrul politicii economico-financiare, pentru un
anumit volum şi structură de bunuri şi servicii publice (educaţie, îngrijirea
sănătăţii, cultură, apărare, ordine publică etc.), distribuite prin reţeaua
instituţiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin
Constituţia ţării şi sistemul de legi specifice, să procedeze la punerea în
mişcarea a complexului mecanism de producere şi distribuire a acestor
bunuri şi servicii. Această abordare este confirmată de teoria şi practica
privind finanţele publice în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.
Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum
şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor
publice.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare
publice şi cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta
cuprinde ansamblul bugetar care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli
ale sectorului public, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurări sociale de
stat, bugetele locale, bugetul public naţional, bugetele fondurilor speciale,
bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom.
Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este
necesară, ca o premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a guvernului
pentru o anumită perioadă. Se impune, deci existenţa cadrului juridic care să
reglementeze, pe de o parte, categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor percepute de la o persoane fizice şi juridice, iar pe de altă parte
destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării
de bunuri şi servicii publice.
Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în
concordanţă cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament.
11
Executivul poate declanşa procesul bugetar. Etapele consecutive ale
procesului bugetar se referă la.
 Elaborarea proiectului de buget;

 Aprobarea bugetului;
 Execuţia bugetului;
 Încheierea execuţiei bugetului;
 Controlul execuţiei bugetului;
 Aprobarea execuţiei bugetului;
Dincolo de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta
generate de experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al
finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici comune,
care-i conferă acestuia trăsăturile specifice unui proces:
 Decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea
resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi
servicii publice.
Stabilirea destinaţiilor de alocare a resurselor bugetare presupune
realizarea, în prealabil, a unui proces complex de inventariere a nevoilor
societăţii, urmat de ierarhizarea priorităţilor acesteia şi, în final, de selectarea
a categoriilor de bunuri şi servicii care satisfac într-o măsură cât mai ridicată
priorităţile economicio-sociale ale ţării la un moment dat;
 Democratic, deoarece în cursul derulării etapelor
procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept, între care cel
al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor
economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea
politică de decizie;
12
 Preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit
tip de politică economică, în general de politică financiară şi monetară, în
special toate reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie
politică al forţelor majoritare în Parlament;
La rândul lor, forţele politice majoritare reprezintă, în forul legislativ
al ţării, interesele economico-sociale ale anumitor grupuri de cetăţeni, care
le-au acordat votul la desemnarea Parlamentului. Optând pentru un tip sau
altul de politică fiscală şi selectând anumite destinaţii de alocare a resurselor
bugetare, reprezentanţii forţelor politice care decid asupra bugetului iau, cu
certitudine, o hotărâre de ordin politic;
 Cu continuitate ciclică, deoarece etapele procesului bugetar sunt
stabilite prin legi specifice, în baza principiilor anualităţii şi publicităţii
bugetare, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare;
 De larg impact public, cu implicaţii la nivelul macro şi
microeconomic, care se manifestă atât în plan economic, cât şi social.
Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a procesului
de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului
influenţează, direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului
preţurilor, a şomajului, cât şi evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului
curent al balanţei de plăţi. Totodată, prin consecinţele unei anumite opţiuni
de politică financiară, reflectată şi în conţinutul bugetului, la nivelul
microeconomic, operatorii resimt influenţe pozitive sau negative în
activitatea lor curentă.
13
1.4 Prezentarea generală a resurselor şi cheltuielilor impozitului de stat
pentru următorii anii 2000-2001
Pentru anul 2000

Bugetul de stat, principala componentă a bugetului public naţional, a
prezentat, după şase luni de execuţie, un sold deficitar de aproape 3149
miliarde lei, reprezentând circa 18 la sută din totalul veniturilor încasate.
Decalajul dintre veniturile şi cheltuielile bugetare din trimestrul II s-a
redus faţă de trimestrul anterior, ca urmare a creşterii mai accentuate a
veniturilor (66 la sută), comparativ cu cheltuielile (care au sporit cu 41 la
sută).
Creşterea veniturilor s-a datorat, aproape în totalitate, încasării
impozitului pe profit aferent trimestrului I, care a condus la in salt
spectaculos al intrărilor din acest impozit în luna aprilie (1395,3 miliarde lei,
faţă de 267,1 miliarde lei în luna martie).
Nivelul încasărilor din impozitul pe profit a rămas ridicat şi în lunile
următoare datorită înăspririi atitudinii faţă de rău platnici şi ca urmare a
noilor reglementări privind încasarea lunară a acestuia. În consecinţă,
ponderea încasărilor din impozitul pe profit în total venituri a crescut de la
14 la sută în trimestrul I, la 35 la sută în trimestrul II.
Creşteri faţă de trimestrul precedent au înregistrat şi încasările din
impozitul pe salarii (care au sporit cu aproape 27 la sută) în urma majorărilor
de salarii din economie, efectuate ca măsură de protecţie socială a populaţiei.
Ponderea încasărilor din impozitul pe salarii în totalul veniturilor s-a
redus de la 27 la sută din trimestrul I, la 20 la sută în trimestrul II. Dacă în
trimestrul I încasările din taxa pe valoarea adăugată au fost principala sursă a
veniturilor bugetare (33n la sută din total), în trimestrul analizat ponderea
14
acestora în total s-a redus cu 11 puncte procentuale, fiind devansate de
încasările din impozitul pe profit.
La partea de cheltuieli, se remarcă reducerea cheltuielilor alocate

agriculturii, cu peste 630 de miliarde lei, comparativ cu trimestrul precedent,
când au fost distribuite fonduri importante pentru lucrările de primăvară. În
schimb, cheltuielile social – culturale s-au majorat, în special cheltuielile
pentru învăţământ, care în luna iunie au cunoscut aproape o dublare faţă de
luna anterioară (de la 478,6 miliarde de lei, la 858,3 miliarde lei), ca urmare
a plăţii indemnizaţiilor de concediu pentru personalul din învăţământ.
O creştere peste medie au înregistrat şi cheltuielile cu plata dobânzilor
aferente datoriei publice; scadenţele certificatelor de trezorerie, din luna
aprilie, în valoare nominală de 2061,8 miliarde lei, cu dobânzi cuprinse între
170,6 şi 178,8 la sută, au făcut ca în această lună plăţile de dobânzi şi alte
cheltuieli aferente datoriei publice să ajungă la 1178,2 miliarde lei, faţă de
557,4 miliarde lei în luna anterioară.
1.1. Veniturile bugetului de stat, în prima jumătate a anului, au

însumat peste 17223 miliarde lei, reprezentând 43 la sută din veniturile
totale programate pentru anul 1996.
La formarea veniturilor bugetare, impozitele directe au contribuit în
proporţie de aproape 52 la sută; impozitul pe profit (4725 miliarde lei) şi
impozitul pe salarii (în sumă totală de 5475 miliarde lei, din care 1551
miliarde lei au fost defalcate pentru bugetele locale) reprezintă
componentele preponderente.
15
Impozitele indirecte au participat la formarea veniturilor bugetare în
proporţie de 42 la sută; taxa pe valoarea adăugată, prin sumele colectate)
4456 miliarde lei), a fost a doua sursă de venit pentru bugetul de stat.
1.2. Cheltuielile bugetului de stat s-au ridicat în primul semestru la

20372 miliarde lei, reprezentând 39 la sută din prevederile anului 1996.
Aproape o treime din cheltuieli au fost orientate către sectorul social –
cultural (6513 miliarde lei), din care peste 41 la sută au fost destinate
învăţământului.
Acţiunile economice au beneficiat de peste 16 la sută din totalul
cheltuielilor (3305 miliarde lei), în scădere faţă de aceiaşi perioadă a anului
precedent, când au reprezentat 26 la sută din total; cea mai mare parte a
acestor cheltuieli a fost utilizată pentru agricultură şi silvicultură (1465
miliarde lei), industrie (1008 miliarde lei) şi în transporturi şi comunicaţii
(696,2 miliarde lei).
Tot mai consistente au început să devină plăţile de dobânzi aferente
datoriei publice, acestea însumând la sfârşitul primului semestru 3589
miliarde lei (17,6 la sută din total, faţă de 7,6 la sută în aceiaşi perioadă a
anului precedent).
16
1.3. Finanţarea deficitului bugetului de stat.
Deficitul bugetar acumulat pe primele două trimestre ale anului 2000
(3149 miliarde lei) a fost finanţat, în special, pe seama disponibilităţilor
Contului General al Trezoreriei Statului.
Structura bugetului de stat

venituri
100%
impozitul pe profit
80%
ipoztul pe salarii
60%
ICM, accize şi TVA
40%
impozit pe salarii
20%
impozitul pe profit
0%
iunie.1996 iunie.1997

cheltuieli
100%
social - culturale
80%
apărare, ordine publică
60%
acţiuni economice
40%
transferuri
20%
sume defalcate
0%
17
Structura bugetelor locale
venituri
100%
impozite şi taxe de la populaţie
80%
alte impozite directe
60%
subvenţii de la bugetul de stat
40%
sume defalcate din impozitul pe salarii
20%
alte
0%

cheltuieli
100%
social - culturale
80%
60%
acţiuni economice
40%
transferuri
20%
sume defalcate
0%
La sfârşitul primului trimestru al anului 2000, o parte din deficitul

bugetului de stat pe anul 1999, în sumă de 2238,4 miliarde lei, era încă
finanţată din disponibilităţile Contului General al Trezoreriei Statului.
În aceste condiţii, emisiunile noi de certificate de trezorerie din
trimestrul II au avut ca destinaţie acoperirea deficitului pe anul 1999. Pe
parcursul trimestrului II, Ministerul Finanţelor a lansat un număr de a3
emisiuni, cu o valoare nominală totală de 3626,8 miliarde lei.
18
Din totalul emisiunilor, o emisiune cu o valoare nominală de 309,2
miliarde lei a fost nouă, iar restul au fost emisiuni reînnoite, din care două au
fost suprasubscrise cu o valoare nominală totală de 1255,8 miliarde lei.
Dacă în intervalul 20 decembrie 1999 – 31 martie 2000, dobânda la
certificatele de trezorerie se calcula ca o medie a dobânzilor la creditul de
refinanţare prin licitaţie acordat de Banca Naţională a României, începând cu
luna aprilie s-a renunţat la această modalitate de calcul, care s-a dovedit
extrem de costisitoare pentru Ministerul Finanţelor.
În prima jumătate a lunii aprilie, dobânda la certificatele de trezorerie
s-a stabilit în funcţie de condiţiile pieţei monetare (BUBOR la 3 luni, cu 5
zile înainte de data emisiunii).
După aprobarea Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat,
certificatele de trezorerie au fost plasate pe piaţa primară prin licitaţie, iar
dobânda s-a stabilit prin metoda preţului uniform. Potrivit acestei metode,
rata dobânzii la care cererea de certificate de trezorerie satisface oferta se
aplică uniform la toate cererile acceptate.
Sistemul concurenţial de stabilire a ratei dobânzii, pe care îl presupune
metoda de mai sus, coroborat cu un surplus de lichiditate în sistemul bancar,
a condus la scăderea dobânzii la certificatele de trezorerie, de la 164,4 la sută
la ultima emisiune prin subscripţie publică.
La sfârşitul trimestrului II, dobânda la certificatele de trezorerie a
ajuns la 45 la sută.
În cursul lunii iunie Ministerul Finanţelor a lansat o emisiune de
euroobligaţiuni în mărci germane, pe piaţa financiară europeană, în valoare
de 594 miliarde mărci germane (2475,5 miliarde lei).
Valuta obţinută de Ministerul Finanţelor a fost vândută Băncii
Naţionale a României la cursul de schimb al pieţei valutare din ziua
19
precedentă. Contravaloarea în lei a valorii obţinute din împrumutul de
euroobligaţiuni în mărci germane poate fi folosită pentru acoperirea soldului
negativ al Contului General al Trezoreriei Statului.
În cursul lunii iunie din acest împrumut s-au folosit 52 miliarde lei
pentru echilibrarea Contului General al Trezorerie Statului şi stingerea
implicită a deficitului bugetului de stat pe anul 1999.
Emisiunile de certificate de trezorerie din trimestrul II 1999

miliarde lei procente
2000 200
1800 180
1600 160
1400 140
1200 120
1000 100
800 80
600 60
400 40
200 20
0 0
10.04.97
04.04.97
17.04.97
21.04.97
24.04.97
08.05.97
09.05.97
15.05.97
29.05.97
06.06.97
12.06.97
20.06.97
Finanţele publice
Oferta Cererea Rata dobânzii
Pentru anul 1998

Trimestrul al doilea a consemnat aprobarea de către Parlament a
bugetului de stat pe anul 1998. Conform proiectului aprobat, veniturile
urmează să fie de 75 417,3 miliarde lei, reprezentând 18,3 la sută din PIB,
iar cheltuielile vor fi de 88 443,7 miliarde lei, reprezentând 21,5 la sută din
PIB.
20
Bugetul de stat este programat să se încheie cu un deficit de 13 026,4
miliarde lei, reprezentând 3,2 la sută din PIB. Bugetul anului 1998 a fost
fundamentat pe o ţintă de inflaţie de 45 la sută şi pe o creştere zero a PIB.
Astfel, se urmăreşte obţinerea unui deficit a bugetului general consolidat de
3,6 la sută în anul în curs.
Construcţia bugetului a mizat şi pe încasarea unor sume importante
din privatizare şi din investiţii directe, care să creeze premisele acoperirii
vârfurilor serviciului datoriei externe din anii 1998 şi 2001. O prevedere
importantă a Legii bugetului de stat este cea care permite contractarea
împrumuturilor de stat prin emiterea de certificate de trezorerie, indiferent de
soldul contului general al Trezoreriei.
Apreciind că generatorii de pierderi şi arierate din economie se
concentrează în câteva industrii (extractivă, de prelucrare a petrolului,
metalurgică, construcţii de maşini, energie electrică şi termică), legea
bugetului prevede alocarea a 1 la sută din PIB pentru finanţarea eforturilor
de asanare a acestora.
Cheltuielile aferente plăţilor de dobânzi pentru titlurile de stat emise
prin preluarea la datoria publică a unor credite neperformante de la Banca
Agricolă sunt asimilate cheltuielilor pentru reformă, iar legea prevede
finanţarea acestor cheltuieli din veniturile de privatizare.
La capitolul venituri, s-a urmărit modificarea structurii acestora, prin
majorarea ponderii veniturilor din impozitele indirecte (de la 7,8 la sută în
anul 2000 la 10,8 la sută din PIB în anul curent) şi reducerea ponderii
veniturilor din impozitele directe (de la 8,2 la sută la 4,9 la sută din PIB), în
paralel cu o anticipare prudentă a veniturilor din privatizare (2 la sută din
PIB).
21
La capitolul cheltuieli, s-a prevăzut reducerea cu 0,5 puncte
procentuale a ponderii cheltuielilor materiale în PIB, mai ales ca urmare a
schimbării sistemului de finanţare a sănătăţii.
Cheltuielile cu personalul au fost dimensionate având în vedere un
coeficient de 60 la sută pentru acoperirea inflaţiei prognozate, preconizându-
se reducerea în medie cu 10 la sută a numărului de personal din unele
instituţii publice finanţate din bugetul de stat (începând cu data de 1 mai
1998).
Transferurile bugetare pentru pensiile de asigurări sociale au fost
emise pe baza unui coeficient de acoperire a inflaţiei de 70 la sută.
Bugetul de stat pe anul 1998 continuă să includă sume alocate
distribuirii de cupoane către producătorii agricoli, eficienţa acestui
mecanism fiind dovedită în anul precedent, când 98 la sută din aceste
cupoane au fost ridicate de beneficiari şi numai 2 la sută au fost înstrăinate
prin vânzare.
De asemenea, legea menţine sistemul de finanţare a agriculturii prin
schema aplicată în anul precedent, datorită faptului că acestea a oferit
rezultate încurajatoare (din totalul creditelor acordate, 90 la sută au fost către
sectorul privat, iar 96 la sută au fost rambursate la termen).
Bugetul de stat include la capitolul de cheltuielile şi sume destinate
acoperirii plăţilor restante ale anumitor agenţi economici către furnizorii de
utilităţi (RENEL, ROMGAZ), pe considerentul că pentru aceşti agenţi nu se
pot lua imediat măsuri de întrerupere a alimentării cu energie sin motive de
natură socială.
Simultan, legea prevede o reducere importantă a subvenţiilor explicite,
ca rezultat al diminuării intervenţiei statului în administrarea marii
proprietăţi.
22
venituri
100%
impozitul pe profit
80%
ipoztul pe salarii
60%
ICM, accize şi TVA
40%
impozit pe salarii
20%
impozitul pe profit
0%

cheltuieli
100%
social - culturale
80%
60%
acţiuni economice
40%
transferuri
20%
sume defalcate
0%

venituri
100%
80%
60%
40%
sume defalcate din impozitul pe salarii
20%
alte
0%
23
cheltuieli
100%
social - culturale
80%
60%
acţiuni economice
40%
transferuri
20%
sume defalcate
0%
După primele şase luni de execuţie, bugetul de stat a înregistrat un

deficit de 7 029,6 miliarde lei. Veniturile încasate la bugetul de stat au fost
30 095,1 miliarde lei, iar cheltuielile efectuate eu însumat 37 124,7 miliarde
lei.
Analizând structura veniturilor bugetului de stat comparativ cu primul
semestru al anului 2000, se remarcă o creştere cu 9 puncte procentuale a
ponderii veniturilor din impozitele indirecte în totalul veniturilor.
Reducerea ponderii încasărilor din veniturile indirecte s-a realizat pe
seama încasărilor din impozitul pe profit, cât şi pe seama veniturilor din
impozitul pe salarii (o diminuare cu 9,7 şi respectiv 9 puncte procentuale a
ponderii acestora în totalul veniturilor).
Aceste evoluţii sunt rezultatul, atât al măsurilor luate pe linia reducerii
fiscalităţii, prin aplicarea unei noi grile de impozitare a salariilor şi prin
deducerea unor cheltuieli din profitul impozabil, cât şi al reducerii activităţii
economice, care a determinat realizarea unor venituri mult sub nivelul
prevăzut.
24
În cadrul veniturilor din impozitele indirecte, cea mai mare
creştere a fost înregistrată de TVA (cu plus 4 puncte procentuale în totalul
veniturilor) şi de accize şi impozitul pe circulaţie.
Veniturile din capital au cunoscut şi ele o evoluţie ascendentă,
majorându-şi contribuţia în totalul veniturilor bugetului de stat cu 5 puncte
procentuale.
Componenta cea mia importantă a cheltuielilor bugetului de stat
reprezentată de cheltuielile social – culturale, care şi-au majorat uşor
ponderea în totalul cheltuielilor, mai ales pe seama cheltuielilor cu
învăţământul.
Cheltuielile cu plăţile de dobânzi aferente datoriei publice şi-au sporit
şi ele ponderea în totalul cheltuielilor faţă de primul semestru al anului
trecut, cu 9,3 puncte procentuale.
Creşterea importantă a ponderii acestor cheltuieli se explică mai ales
prin plata cuponului la titlurile de stat emise prin preluarea la datoria publică
a creditelor neperformante din portofoliul unor bănci comerciale.
Cheltuielile pentru acţiuni economice şi-au continuat tendinţa
descendentă, ponderea acestora în totalul cheltuielilor reducându-se cu 5
puncte procentuale, mai ales datorită reducerii lor în industrie.
25
Emisiunile de certificate de trezorerie din trimestrul II
miliarde lei procente pe an
2800 280
Oferta
2400 Cererea 240
Rata dobânzii
2000 200
1600 160
1200 120
800 80
400 40
0 0
4.4 10.4 17.4 21.4 24.4 8.5 9.5 15.5 29.5 6.6 12.6 20.6
La sfârşitul lui iunie 1998, finanţarea deficitului bugetului de stat pe

anul 1998 era realizată integral pe seama disponibilităţilor contului general
al Trezoreriei statului.
În ceea ce priveşte deficitul de 9 062,1 miliarde lei, înregistrat de
bugetul de stat în anul 2000, acesta era acoperit astfel: 237,1 miliarde lei prin
contrapartida împrumuturilor externe, 7 417,4 miliarde lei prin titluri de sta
şi 1 407,6 miliarde lei pe seama disponibilităţilor contului general al
Trezoreriei.
Pe parcursul celui de-al doilea trimestru, Ministerul Finanţelor a lansat
15 împrumuturi prin emisiuni de titluri de sta, din care unul destinat
populaţiei (în valoare 100 miliarde lei), iar altul în valută (în valoare de
102,9 milioane dolari, pe termen de doi ani).
Dintre emisiunile exprimate în lei destinate persoanelor juridice, doar
una a fost nouă, iar un număr de cinci emisiuni au fost suprasubscrise.
26
Începând cu luna mai, Ministerul Finanţelor a reluat emisiunile de
certificate de trezorerie cu discont, modificând însă calculul termenilor de
adjudecare.
Astfel, în condiţiile în care vânzarea se realizează în continuare prin
licitaţie, adjudecarea se efectuează după metoda preţului multiplu, care
permite obţinerea unor costuri mai reduse.
Randamentele au fost real pozitive de-a lungul întregului trimestru,
ceea ce a determinat menţinerea constantă a cererii peste nivelul ofertei.
Totuşi, Ministerul Finanţelor a anulat o licitaţie, în condiţiile în care
randamentele solicitate de către cumpărători au fost considerate excesiv de
înalte.
Soldul contului general al Trezoreriei a înregistrat în luna aprilie o
evoluţie extrem de nefavorabilă, în principal ca rezultat al plăţilor de
dobânzi aferente datoriei publice.
În această lună, soldul mediu zilnic a fost de -1 373,5 miliarde lei, iar
pe data de 14 aprilie s-a înregistrat un minim de -3 275 miliarde lei. Contul
s-a redresat în lunile următoare, înregistrând un sold mediu zilnic de 676
miliarde lei în luna mai şi respectiv de 747,7 miliarde lei în luna iunie.
Pentru anul 2001

Bugetul de stat a înregistrat după primele trei luni de execuţie un
deficit de 1 645,4 miliarde lei.
Veniturile încasate la bugetul de stat au fost de 23 133,4 miliarde lei,
iar cheltuielile au fost de 24 779 miliarde lei.
Faţă de proiecţia anuală, datele privind execuţia bugetului de stat în
primele trei luni au reprezentat 26,6 la sută la venituri, 26,5 la sută la
cheltuieli şi 25,3 la sută deficit.
27
Ponderea veniturilor din impozite directe şi indirecte în primul trimestru al
acestui an a fost influenţată de creşterea foarte mare a veniturilor din capital.
Analizând structura veniturilor bugetului de stat comparativ cu primul
trimestru al anului 1998, se remarcă o scădere cu 11,8 puncte procentuale a
ponderii veniturilor din impozitele directe în totalul veniturilor şi o creştere
cu 21,1 puncte procentuale a ponderii veniturilor din capital, datorită
încasărilor din vânzarea Romtelecom şi a BRD.

venituri
100%
impozitul pr profit
80%
impozitul pe salarii
60% ICM, accize şi TVA
40% taxe vamale
venituri din privatizare

20%
alte
0%
Mar.1998 Mar.1999

cheltuieli
100%
social - culturale
80%
60% acţiuni economice
40% transferuri
plăţi la dobânzi
20%
alte
0%
Mar.1998 Mar.1999
28
venituri
100%
80%
60%
40%
sume provenite din impozitul pe salarii
20%
alte
0%
Mar.1998 Mar.1999

cheltuieli
100%
social - culturale
80%
apgospodărie comunal[ şi locuinţe
60%
pentru organele puterii executive
40%
acţiuni economice
20%
alte
0%
Mar.1998 Mar.1999
Dacă se elimină suma de 4 015,4 miliarde lei, reprezentând încasări în

contul anului 1998, structura veniturilor se modifică în sensul scăderii
ponderii veniturilor din impozite directe în totalul veniturilor cu 6,8 puncte
procentuale faţă de primul trimestrul al anului anterior şi creşterii cu 4,6
puncte procentuale a ponderii din impozite indirecte.
Scăderea semnificativă a veniturilor impozitului pe salarii se
datorează, în mare măsură, modificării distribuţiei acestora între bugetul
central şi cele locale: 50 l sută la bugetul de stat, 35 la sută la bugetul
unităţilor administrativ – teritoriale şi 15 la sută la bugetul judeţului.
29
În cadrul veniturilor indirecte, se remarcă diminuarea ponderii
acestora în totalul veniturilor cu 5,1 puncte procentuale faţă de aceeaşi
perioadă a anului anterior, cea mai mare scădere înregistrându-se la TVA
(4,3 puncte procentuale).
Componenta cea mai importantă a cheltuielilor bugetului de stat o
constituie cheltuielile cu plăţile de dobânzi aferente datoriei publice, care şi-
au menţinut trendul ascendent, ponderea lor ajungând la 36,8 la sută din
totalul cheltuielilor, în creştere cu 5,4 puncte procentuale faţă de primul
trimestru al anului anterior.
Cheltuielile social – culturale au deţinut o pondere de 26,6 la sută în
totalul cheltuielilor, în scădere cu 4,7 puncte procentuale faţă de aceeaşi
perioadă a anului anterior.
Această evoluţie s-a datorat diminuării cu 4,4 puncte procentuale a
ponderii cheltuielilor pentru sănătate în totalul cheltuielilor faţă de aceeaşi
perioadă a anului anterior, datorită aplicării Ordonanţei de urgenţă nr.
72/1998.
Potrivit prevederilor acestui act normativ, 7,5 la sută din veniturile
Fondului de asigurări sociale de sănătate urmau să fie utilizate în perioada 1
ianuarie – 31 martie 2001 pentru plata medicamentelor şi a serviciilor
medicale acordate.
30
Emisiunile de certificate de trezorerie din trimestrul I
miliarde lei procente pe an
3500 180
Oferta
Cererea 160
3000
Rata dobânzii
140
2500
120
2000 100
1500 80
60
1000
40
500
20
0 0
14.1
28.1
18.2
24.2
25.2
4.3
5.3
19.3
22.3
25.3
7.1
21.1
4.2
16.2
22.2
18.3
22.3
25.3
31.3
11.2
11.3
Deficitul înregistrat după primele trei luni ale anului, de 1 645
miliarde lei, a fost finanţat exclusiv pe seama disponibilităţilor contului
general al Trezoreriei.
În primul trimestru, Ministerul Finanţelor a lansat 21 de emisiuni de
titluri de stat în valoare totală (exclusiv dobânda) de 16 785,2 miliarde lei.
Dintre acestea, 18 emisiuni au fost realizate prin licitaţie, iar teri emisiuni
(cu o valoare nominală de 1 255 miliarde lei) au fost realizate prin
subscripţie. Cererea de titluri de stat s-a menţinut, în continuare, mai ridicată
decât oferta.
Randamentele nominale (compuse) s-au situat între 82,6 şi 363,1 la
sută, iar cele reale (pe baza inflaţiei calculate ca medie mobilă pe 3 luni) au
fluctuat între 14,7 şi 186 la sută.
În luna martie, Ministerul Finanţelor a încercat să reînnoiască două
emisiuni scadente de titluri de stat în valută, în valoare de 100 milioane
dolari SUA, respectiv 50 milioane dolari.
31
Băncile comerciale au subscris 28,5 milioane de dolari la prima
emisiune şi 11,2 milioane dolari la cea de-a doua, ambele emisiuni având
scadenţa la un an şi dobânda anuală la 8 la sută.
După o evoluţie pozitivă pe parcursul lunii ianuarie, soldul contului
general al Trezoreriei a înregistrat pe parcursul a 14 zile din luna februarie
poziţii debitoare, pentru acoperirea cărora Trezoreria a recurs la împrumuturi
temporare de la Banca Naţională.
Suma acestor împrumuturi a atins în luna februarie 4 375 miliarde lei
şi, cumulat pe lunile ianuarie – februarie, 4 705 miliarde lei, sumă
reprezentând limita maximă prevăzută în Statutul BNR pentru totalul
împrumuturilor acordate Trezoreriei pentru anul 2001. Prin urmare, în cursul
celorlalte trimestre, Trezoreria nu va mai putea utiliza acest instrument
pentru acoperirea golurilor temporare e casă. Evoluţia contului Trezoreriei s-
a îmbunătăţit substanţial în luna martie, reluându-se plasamentele din
surplusul contului.
32
CAPITOLUL II
SISTEMUL RESURSELOR FINANŢELOR PUBLICE ŞI EVOLUŢIA
ACESTORA ÎN ROMÂNIA
2.1 Conţinutul resurselor financiare publice
Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai

rapide a necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora.
Resursele au caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o
accentuată tendinţă de creştere.
Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Resursele provenind
din produsul intern brut, la care se adaugă importul, sunt folosite pentru:
consum, formare brută de capital şi export. Alături de resursele materiale,
umane, valutare şi informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare
realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp
determinat.
Resursele financiare, la nivelul naţional, cuprind ansamblul resurselor
financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor
publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi
resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde
de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la
resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se
pune problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele
33
financiare publice. Acesta este un raport ca de la întreg la parte, deoarece
resursele financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mult mai largă.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat
centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele
instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private
constituie, aşadar, resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat la resurselor financiare, se pune problema
alocării resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice,
private şi mixte. Producţia de bunuri publice şi raportul dintre acestea şi
bunuri private sunt determinate de decizia privind alocarea resurselor între
sectorul public şi cel privat. În condiţiile pieţei imperfecte ce caracterizează
economia modernă, statul, prin intermediul guvernului, acţionează fie direct
în calitate în calitate de producător sau consumator de bunuri, fie ca partener
al vieţii publice care reglementează şi intervine pentru a asigura funcţionarea
normală a pieţei. Rolul alocativ al guvernului vizează tocmai utilizarea
resurselor pentru producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii publice.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a
resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie
între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă
cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivelul maxim, prin intermediul
sectorului privat şi a celui public.
Producţia de bunuri şi servicii publice este finanţată din resurse
bugetare, adică, în principal, din impozite şi taxele plătite de toţi
contribuabilii, persoane fizice şi juridice. Plata impozitelor şi taxelor reduce
capacitatea contribuabililor de a-şi procura bunuri şi servicii de pe piaţă,
pentru folosinţa lor exclusivă. La un moment dat, cetăţenii unei ţări pot
34
manifesta anumite preferinţe faţă de procurarea bunurilor private şi a celor
public, preferinţe determinate de o anumită distribuţie a veniturilor şi averii.
Comportamentul populaţiei, ca rezultat al raportului dintre sectorul public şi
cel privat, este pus în evidenţă de aşa-numitele „curbe de interferenţă”. O
curbă de interferenţă reuneşte la un moment dat, punctele în care preferinţele
faţă de sectorul privat şi cel public sunt egale, respectiv indiferente. Curbele
de indiferenţă ilustrează toate combinaţiile unor coşuri de bunuri şi servicii
produse de sectorul privat şi cel public, faţă de care o persoană este
indiferentă.
Curbele de indiferenţă descriu un anumit comportament al populaţiei
faţă de o structură dată a producţiei, obţinute atât în sectorul privat, cât şi cel
public. Ele reflectă preferinţele agregate ale consumatorilor faţă de bunurile
private şi cele publice, aşa cum sunt ele determinate de distribuţia veniturilor
şi averii în sectorul privat, precum şi de modul de alocare a resurselor în
sectorul privat.
2.2 Structura şi factorii ce influenţează resursele finanţelor publice
în toate ţările lumii şi din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere

sporită de resurse financiare, generată de creşterea nevoilor sociale într-un
ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut.
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi
evoluţia cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un
moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, pentru care pot fi
menţionaţi:
 Factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului
intern brut, ceea ce poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
35
 Factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit
influenţa prin preţ. Creşterea preţului, accentuarea fenomenelor
inflaţioniste generează sporirea resurselor din impozite şi taxe;
 Factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul
asigurării nevoilor de educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate
etc;
 Factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul
populaţiei active şi sporirea numărului contribuabililor;
 Factori politici şi militari, care prin măsurile de politică economică,
socială sau financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea
producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor pentru asigurările
sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general
consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
 Factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi
factori prin dimensionarea cheltuielilor publice. Totodată, volumul
cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar, a cărui
acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Existenţa unei multitudini de factori de influenţă a condus la apariţia
unor noi tipuri de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii
resurselor financiare.
Privite din punctul de vedere al conţinutului lor economic,
principalele categorii de resurse financiare publice sunt: prelevările cu
caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuţiile), resursele de trezorerie,
resursele provenind din împrumuturi publice şi finanţarea prin emisiune
monetară fără acoperire.
36
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie
veniturile cu caracter fiscal, al cărui nivel este însă limitat şi de cele mai
multe ori insuficient. Este bine cunoscut faptul că încasările din impozite nu
pot spori rapid. Măsurile de creştere a nivelului resurselor fiscale se bazează
pe modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de
impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite. Introducerea
unor astfel de măsuri care trebuie să primească girul puterii legislative, nu se
poate realiza rapid şi ca urmare se apelează la late categorii de resurse pentru
a acoperi nevoia la un moment dat.
Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a
deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurări sociale, pentru
acoperirea golurilor de casă înregistrate de bugetele locale şi a deficitelor
temporare ale bugetelor fondurilor speciale.
Trezoreria generală a statului este un organism specializat prin
intermediul căruia se efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în contul
tuturor categoriilor de bugete ce intră în alcătuirea bugetului general
consolidat, precum şi în contul instituţiilor publice, care, potrivit
reglementărilor legale, se administrează în regim extrabugetar. Asigurarea
concordanţei între nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor determină
apelarea la resursele de trezorerie care constau în împrumuturi pe termen
până la un an contracte pe piaţa de capital, prin emisiunea şi vânzarea unor
titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.). Resursele de
trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, comportând un cost
determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi
de cheltuielile ocazionale de punere şi retragere din circulaţie a înscrisurilor
respective.
37
Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se
gestionează tot prin sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile publice
interne şi externe reprezintă un mijloc frecvent de procurare a resurselor
financiare şi, implicit, de acoperire a deficitului bugetar.
Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului
bugetar, este posibilă, dar în acelaşi timp produce efecte negative. Pe de o
parte, un nivel ridicat al inflaţiei antrenează o sporire a resurselor fiscale:
cresc încasările din impozitele pe venit şi din impozitele indirecte, în special
cele aferente taxei pe valoare adăugată şi accizelor. Pe de altă parte, inflaţia
determină diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în
ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la
împrumuturile de stat este sub nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimată
în procente. Astfel de avantaje sunt, însă, contracarate de gravele
inconveniente pe care le presupune inflaţia, pe plan economic şi social.
Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare
a resurselor publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se
structurează pe trei niveluri: resurse ale bugetului federal, resurse ale
bugetelor statelor, regiunile sau provinciile membre ale federaţiei şi resurse
ale bugetelor locale. În statele de tip unitar, se deosebesc resurse publice ale
bugetului central şi resurse ale bugetelor locale. Resursele mobilizate pe
linia asigurărilor sociale, reprezentate în principal de contribuţiile pentru
asigurări sociale, figurează în bugetul general, care se întocmeşte ca un
buget consolidat prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura
sistemului bugetar, eliminându-se transferurile dintre diferitele verigi ale
bugetului. În statele de tip federal, resursele asigurărilor sociale se regăsesc
ca venit atât în bugetul general consolidat, cât şi în bugetele statelor,
regiunilor sau provinciilor.
38
Privită prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor
financiare publice include:
a) Resurse financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile
curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, precum şi
veniturilor din capital;
b) Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat, provenind din
contribuţiile pentru asigurările sociale şi din celelalte resurse ce
alimentează bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) Resursele financiare cu destinaţie specială, constând, în principal,
din contribuţii ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel
central;
d) Resursele financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale, cum sunt: impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu
caracter local, cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat. La
acestea se adaugă diverse venituri proprii ale bugetelor locale,
inclusiv venituri din capital.
Structura resurselor financiare publice diferă, aşadar, de la un stat la
altul. Ceea ce caracterizează, însă, sistemul de resurse al oricărui stat,
indiferent de nivelul de dezvoltare al acestuia, este posibilitatea identificării
resurselor publice în raport de regularitatea şi provenienţa acestora.
În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare
publice formează două categorii, şi anume: resurse ordinare sau curente şi
resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.
39
Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit,
în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită
regularitate.
În această categorie se includ: venituri fiscale, contribuţiile pentru
asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi
veniturile nefiscale.
Resursele extraordinare cuprind: împrumuturile de stat interne şi
externe, transferurile, ajutoarele şi donaţiile primite din străinătate, sumele
rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate şi din
valorificarea peste graniţă a bunurilor statului, precum şi emisiunea bănească
fără acoperire în economia reală.
În funcţie de provenienţă, resursele financiare publice se grupează în
resurse interne şi resurse externe.
În ansamblul resurselor financiare ale unui stat, resursele externe sunt,
în principal, împrumuturile de stat externe contractate la instituţii financiare
internaţionale, la guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte state, la orice
deţinători străini de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele
transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile de la
organisme internaţionale sau din partea altor state.
Toate celelalte resurse, de tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor,
veniturilor nefiscale, împrumuturi contractate la persoane fizice şi juridice
din propria ţară altor venituri excepţionale, sunt considerate a fi resurse de
provenienţă internă.
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii
economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit
prevederilor Legii privind finanţele publice, resursele financiare publice se
constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete şi anume:
40
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu
caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
 Venituri fiscale
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
 Venituri nefiscale
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. alte contribuţii
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul
contribuţiilor şi impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru
pensia suplimentară, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj,
taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal), precum şi din venituri
41
nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu, venituri
din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului
special pentru protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui
program de guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o
perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile
instituţiilor publice cu caracter de venituri curente. În conformitate cu Legea
privind finanţele publice „instituţiile publice cuprind Preşedinţia României,
Guvernul, ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de
stat, precum şi instituţiile de stat de subordonare centrală sau locală
indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.
Se consideră că instituţiile publice produc bunuri publice pe care la
distribuie în mod gratuit, sau contra unor plăţi care nu totdeauna constituie
echivalentul serviciului prestat, bunuri al căror consum este, de regulă,
neconcurenţial.
Instituţiile de stat desfăşoară acţiuni în domenii cum sunt:
învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, apărarea naţională, ordinea publică
etc. resursele instituţiilor publice se structurează în venituri proprii, venituri
primite ca alocaţii de la buget şi subvenţii pentru activităţi autofinanţate.
Finanţarea de bază este asigurată prin resursele de la buget. Veniturile
proprii ale instituţiilor de stat sunt venituri extrabugetare. Acestea sunt
reprezentate de taxe, încasări din vânzarea unor publicaţii, chirii,
valorificarea unor produse din activităţi proprii sau anexe, venituri din
prestaţii editoriale, încasări din prestarea unor servicii medicale etc.
42
2.3 Impozitele – prelevări obligaţiuni percepute la dispoziţia fondurilor
financiare; clasificarea şi rolul lor
Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statul şi strâns

legată de acesta.
Impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală şi definitivă
(nerambursabilă), efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetul statului,
în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea
statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat, necesar pentru
satisfacerea cerinţelor societăţii.
Impozitul este un element component al circuitului economic şi
îndeplineşte trei funcţii principale, şi anume
a) Financiară, prin care se asigură venituri bugetului statului;
b) Economică, adică element component al economiei publice, al
mecanismului economic-financiar;
c) Politico-socială prin care se redistribuie unele venituri ale agenţilor
economici şi grupelor de populaţie
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile
şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata
acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen
de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a
introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori prin
intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi în anumite condiţii
43
prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu
introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională (general), iar
organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea unităţilor
administrative-teritoriale. În România, conform Constituţiei, consiliile locale
sau judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale, în limitele şi în condiţiile
legii.
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi
nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita
statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice
şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege.
Această sursă este, pentru muncitori şi funcţionari (salariul), pentru agenţii
economici (profitul), pentru proprietarii funciari (renta), pentru deţinătorii de
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), venitul produs de acestea
(dividende, dobânzi ş.a). Micii meseriaşi şi liber-profesionişti suportă
impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi
social. Modul concret de manifestare a acestui rol cunoaşte unele
diferenţieri de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor
financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel în ţările
dezvoltate, impozitele taxele şi contribuţiile procură opt, nouă zecimi din
totalul resurselor financiare ale statului. În cadrul ţărilor în curs de
dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor în totalul resurselor financiare
publice înregistrează diferenţieri importante, variind între cinci şi nouă
zecimi.
44
Caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor în perioada
postbelică este tendinţa de creştere continuă a acestora ca mărime, atât
absolută cât şi relativă.
Sporirea volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creşterea
numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere precum şi prin
majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură a vizat în cea mai
mare parte impunerea veniturilor realizate de persoane fizice şi mai puţin
veniturile obţinute de societăţile de capital.
Până prin anii 1970-1980 s-a observat o anumită accentuare a rolului
impozitelor pe plan economic, concretizată în încercările statului de a folosi
mai mult impozitele ca mijloc de intervenţie economică. În funcţie de
intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de
încurajare sau de frânare a unei anumite activităţi economice, de creştere ori
de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs, de
impulsionare ori de îngrădire a comerţului exterior.
Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin
intermediul lor, statul procedează le redistribuirea unei părţi importante din
produsul intern brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi
cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor statul preia la buget între
patru şi cinci zecimi din PIB, în ţările dezvoltate şi între trei şi patru în ţările
în curs de dezvoltare.
2.1.1 Elementele impozitului
Pentru ca impozitele să se poată realiza obiectivele financiare,

economice şi sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar
ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele
45
fiscale cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se constituie
impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor,
materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de
plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi
onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă
de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin
lege la plata acestuia. Astfel de exemplu la impozitul pe salariu, subiectul al
impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit este
agentul economic, la impozitul pe succesiuni este moştenitorul etc. în
reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care
practic suportă impozitul. De regulă, plătitorul (subiectul) impozitului este şi
suportatorul. Practic sunt însă cazul în care suportatorul impozitului este o
altă persoană decât plătitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc
diferite metode pentru a transpune impozitele plătite (într-o anumită măsură)
în sarcina altor persoane.
Obiectul impozabil îl constituie materia care cade sub incidenţa
impozitului. În cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie,
spre exemplu: profitul, venitul realizat de o persoană, salariul, bunurile,
anumite acte şi fapte juridice etc. Referitor la obiectul impozabil trebuie
menţionat că asupra lui se aplică, de regulă, principiul unităţii, potrivit căruia
un obiect impozabil se impune o singură dată. Actele normative prevăd
obiectul impozabil în general, impersonal. Aceasta înseamnă că în fiecare
caz în parte obiectul impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât şi
calitativ, arătându-se, aşadar, natura şi mărimea fenomenului generator al
46
impozitului de plată. Caracterizarea cantitativă şi calitativă a obiectului
impozabil folosirea anumitor metode în această determinare sunt probleme
de fond ale calculării concrete a obiectului impozabil. Obiectul impozabil
determinat în concret, cantitativ şi calitativ, formează baza impozabilă.
Pentru impozitele indirecte, obiectul îl constituie încasările din
vânzarea mărfurilor produse în ţară sau provenite din import, din prestarea
anumitelor servicii, valoarea adăugată etc.
Sursa plăţii impozitului îl constituie mijloacele din care se plăteşte de
fapt impozitul, ca spre exemplu: profitul, salariile, încasările din vânzarea
mărfurilor, din prestarea serviciilor, valoarea adăugată etc. În unele cazuri
obiectul impozabil şi sursa impozitului se confundă, coincid; alteori însă
acestea sunt două fenomene separate.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent
unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote
procentuale.
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea
măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect
impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii
materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat
statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage
după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De
altfel prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor
răi platnici, cum sunt: proprii, sechestrarea unor bunuri de valoare identică
cu suma impozitului neachitat la termen etc.
47
2.1.2 Clasificarea impozitelor
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice:
1) Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care
se efectuează cheltuielile publice;
 Ministere (departamente);
 Unităţi administrativ-teritoriale etc;
2) Clasificarea economică foloseşte două criterii de grupare.
Conform primului criteriu, cheltuielile se grupează în:
 Cheltuieli de capital (de investiţii) care se concretizează în
achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată destinate atât producţiei
de materiale, cât şi sferei nemateriale;
 Cheltuieli curente care asigură funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor publice. Ele reprezintă un consum definitiv de P.I.B.
Conform celui de-al doilea criteriu cheltuielile se grupează în:
 Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative
care se deosebesc de cele de transfer după cum au sau nu la bază
contraprestaţia în momentul şi în mărimea în care se efectuează acestea
de către stat;
 Cheltuieli de transfer care pot avea caracter economic
(subvenţii acordate) sau social (burse, pensii, ajutoare şi alte
indemnizaţii nerambursabile).
3) Clasificarea financiară în funcţie de momentul şi modul în care
cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului, le
grupează în:
48
 Cheltuieli definitive care finalizează distribuirea resurselor
financiare şi cuprind atât cheltuielile de investiţii, cât şi cheltuieli de
funcţionare;
 Cheltuieli temporare care nu sunt urmate imediat de schimburi
de mărfuri şi care sunt denumite operaţii de trezorerie fiind evidenţiate în
conturi speciale de trezorerie;
4) După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
 Cheltuieli definitive: nu presupun restituirea sumelor băneşti
alocate de stat;
 Cheltuieli provizorii: sunt urmate de rambursarea sau
lichidarea obligaţiei de furnizare de produse sau servicii statului;
 Cheltuieli publice speciale: vizează finanţarea unui anumit
sector economic sau social;
 Cheltuieli publice globale: vizează influenţa prin mărimea
totală a cheltuielilor asupra echilibrului general economic şi prin aceasta
exercitarea unui anumit rol asupra conjucturii economice.
5) Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei
sociale:
 Cheltuieli reale: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat,
plata anuităţilor, dobânzi şi comisioane aferente împrumuturilor de stat,
întreţinerea şi dotarea armatei etc. Acestea reprezintă un consum
definitiv de P.I.B;
 Cheltuieli economice: investiţii efectuate de stat pentru
înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor
existente, construirea de drumuri etc.
49
În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se
deosebesc nu numai ca formă, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor.
Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe
plan economic, financiar, social şi politic, este necesară gruparea acestora pe
baza unor criterii ştiinţifice.
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în
impozite directe şi indirecte.
CLASIFICAREA IMPOZITELOR DE STAT
1. După 1.1 IMPOZITE a) Impozitul funciar

trăsăturile de DIRECTE b)Impozitul pe clădiri
fond şi de
1.1.1 Impozite c) impozitul pe activităţi industriale,
formă
reale comerciale şi pe profesii libere
d) Impozitul pe capitaluri mobiliar
sau bănesc
1.1.2 Impozite 1.1.2.1 Impozite pe venit:
personale  Impozite pe veniturile
persoanelor fizice;
 Impozite pe veniturile
societăţilor de capital;
50
1.1.2.2 Impozit pe avere:
 Impozite pe averea propriu-
zisă;
 Impozite pe circulaţia averii;
 Impozite pe sporul de avere
1.2.1 Taxe de consumaţie

1.2 IMPOZITE 1.2.2 Venituri care provin de la monopolurile fiscale
INDIRECTE
1.2.3 Taxe vamale
1.2.4 Taxe de timbru şi de înregistrare
2.4 Rolul impozitelor în formarea resurselor statului (bugetul de stat şi

bugetele locale)
2.4.1 Rolul impozitelor
Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statul şi strâns

legată de acesta.
51
Impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală şi definitivă
(nerambursabilă), efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetul statului,
în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea
statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat, necesar pentru
satisfacerea cerinţelor societăţii.
Impozitul este un element component al circuitului economic şi
îndeplineşte trei funcţii principale, şi anume
d) Financiară, prin care se asigură venituri bugetului statului;
e) Economică, adică element component al economiei publice, al
mecanismului economic-financiar;
f) Politico-socială prin care se redistribuire unele venituri ale agenţilor
economici şi grupelor de populaţie
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile
şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata
acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen
de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a
introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori prin
intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi în anumite condiţii
prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu
introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională (general), iar
organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea unităţilor
administrative-teritoriale. În România, conform Constituţiei, consiliile locale
52
sau judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale, în limitele şi în condiţiile
legii.
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi
nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita
statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice
şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege.
Această sursă este, pentru muncitori şi funcţionari (salariul), pentru agenţii
economici (profitul), pentru proprietarii funciari (renta), pentru deţinătorii de
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), venitul produs de acestea
(dividende, dobânzi ş.a). Micii meseriaşi şi liber-profesionişti suportă
impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi
social. Modul concret de manifestare a acestui rol cunoaşte unele
diferenţieri de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor
financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel în ţările
dezvoltate, impozitele taxele şi contribuţiile procură opt, nouă zecimi din
totalul resurselor financiare ale statului. În cadrul ţărilor în curs de
dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor în totalul resurselor financiare
publice înregistrează diferenţieri importante, variind între cinci şi nouă
zecimi.
Caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor în perioada
postbelică este tendinţa de creştere continuă a acestora ca mărime, atât
absolută cât şi relativă.
53
Sporirea volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creşterea
numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere precum şi prin
majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură a vizat în cea mai
mare parte impunerea veniturilor realizate de persoane fizice şi mai puţin
veniturile obţinute de societăţile de capital.
Până prin anii 1970-1980 s-a observat o anumită accentuare a rolului
impozitelor pe plan economic, concretizată în încercările statului de a folosi
mai mult impozitele ca mijloc de intervenţie economică. În funcţie de
intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de
încurajare sau de frânare a unei anumite activităţi economice, de creştere ori
de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs, de
impulsionare ori de îngrădire a comerţului exterior.
Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin
intermediul lor, statul procedează le redistribuirea unei părţi importante din
produsul intern brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi
cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor statul preia la buget între
patru şi cinci zecimi din PIB, în ţările dezvoltate şi între trei şi patru în ţările
în curs de dezvoltare.
2.4.1.1 Elementele impozitului
Pentru ca impozitele să se poată realiza obiectivele financiare,

economice şi sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar
ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele
54
fiscale cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se constituie
impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor,
materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de
plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi
onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă
de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin
lege la plata acestuia. Astfel de exemplu la impozitul pe salariu, subiectul al
impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit este
agentul economic, la impozitul pe succesiuni este moştenitorul etc. în
reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care
practic suportă impozitul. De regulă, plătitorul (subiectul) impozitului este şi
suportatorul. Practic sunt însă cazul în care suportatorul impozitului este o
altă persoană decât plătitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc
diferite metode pentru a transpune impozitele plătite (într-o anumită măsură)
în sarcina altor persoane.
Obiectul impozabil îl constituie materia care cade sub incidenţa
impozitului. În cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie,
spre exemplu: profitul, venitul realizat de o persoană, salariul, bunurile,
anumite acte şi fapte juridice etc. Referitor la obiectul impozabil trebuie
menţionat că asupra lui se aplică, de regulă, principiul unităţii, potrivit căruia
un obiect impozabil se impune o singură dată. Actele normative prevăd
obiectul impozabil în general, impersonal. Aceasta înseamnă că în fiecare
caz în parte obiectul impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât şi
calitativ, arătându-se, aşadar, natura şi mărimea fenomenului generator al
55
impozitului de plată. Caracterizarea cantitativă şi calitativă a obiectului
impozabil folosirea anumitor metode în această determinare sunt probleme
de fond ale calculării concrete a obiectului impozabil. Obiectul impozabil
determinat în concret, cantitativ şi calitativ, formează baza impozabilă.
Pentru impozitele indirecte, obiectul îl constituie încasările din
vânzarea mărfurilor produse în ţară sau provenite din import, din prestarea
anumitelor servicii, valoarea adăugată etc.
Sursa plăţii impozitului îl constituie mijloacele din care se plăteşte de
fapt impozitul, ca spre exemplu: profitul, salariile, încasările din vânzarea
mărfurilor, din prestarea serviciilor, valoarea adăugată etc. În unele cazuri
obiectul impozabil şi sursa impozitului se confundă, coincid; alteori însă
acestea sunt două fenomene separate.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent
unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote
procentuale.
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea
măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect
impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii
materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat
statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage
după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De
altfel prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor
răi platnici, cum sunt: proprii, sechestrarea unor bunuri de valoare identică
cu suma impozitului neachitat la termen etc.
56
2.4.2 Impozitele şi cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi bugetele locale
Consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al

municipiului Bucureşti stabilesc impozitele. Repartizarea cotelor defalcate
din impozitul pe salarii este stabilită de Legea privind finanţele publice
locale: 40% la bugetul administrativ-teritorial pe raza căreia se desfăşoară
activitatea şi 10% la bugetul judeţean respectiv; pentru municipiul Bucureşti,
cota este de 50% şi se repartizează de către consiliul general pe bugetele
fiecărui sector şi respectiv bugetul municipiului.
Începând cu 2001, se stabilesc cote adiţionale şi la late venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetelor locale. Nivelul cotelor adiţionale la
impozitul de salarii se stabileşte pe baza următoarelor criterii: numărul
populaţiei; lungimea străzilor; lungimea drumurilor; numărul locuinţelor;
lungimea reţelelor de canalizare şi apă; numărul populaţiei şcolare din
învăţământul preuniversitar; numărul unităţilor administrativ-teritoriale.
Aplicarea acestor criterii implică luarea în considerare a condiţiilor specifice
fiecărui localităţi, a situaţiei economice sociale şi demografice a acestora.
Sumele defalcate din impozitul pe salarii se aprobă anual pe judeţe respectiv,
municipiul Bucureşti. Repartizarea acestora între bugetul propriu al judeţului
(municipiul Bucureşti) şi bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor şi
sectoarelor municipiului Bucureşti se efectuează în proporţiile de 25% şi
respectiv 75%, de către consiliul judeţean, prin hotărâre, după consultarea
primarilor şi cu asistenţa tehnică de specialitate a Direcţiei generale a
finanţelor publice şi controlului financiar de stat. În cadrul acestor cote, în
legea pentru aprobarea bugetului de stat se stabilesc limitele maxime pe
fiecare judeţ.
57
CAPITOLUL 3
ÎMPRUMUTURILE DE STAT ŞI ROLUL ACESTORA ÎN
ACOPERIREA CHELTUIELILOR STATULUI
58
3.1 Caracteristici ale împrumuturilor de stat
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe,

precum şi cele de la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă
integral cheltuielile bugetare ordinare.
În asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor
fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti temporar libere, cerându-le
să le încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre
cheltuielile şi veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor
publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie
pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoane fizice
sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor
instituţii specializate – bănci, case de economii, case de asigurări sociale şi
pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. – care colectează
disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului
pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de
împrumut mai fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile
cooperatiste, ca şi unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de
investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale
populaţiei (credite de consum). Cererea de credit – public şi privat – vine din
partea autorităţilor publice, a agenţilor economici şi a populaţiei, iar oferta
de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti temporar
disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale
59
băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti
ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte
categorii soc. Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în
competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată,
satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul de
credite al autorităţilor publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt
puse la dispoziţia acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a
creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum şi
eventuale alte avantaje. Ajunse la dispoziţia beneficiarilor, sumele
împrumutate capătă destinaţii diferite, şi anume: servesc drept capital
productiv, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite
în bunuri de consum, după caz. Indiferent de destinaţie, orice împrumut
trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăşi
raţiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcţie de
destinaţia dată împrumutului.
Astfel, împrumutul contractat de un agent economic (societate
comercială cu activitate de producţie) la o bancă şi utilizat de aceasta în
calitate de capital, contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest
profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preţ al
împrumutului acordat.
Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat de aceasta în
calitate de capital, contribuie la sporirea masei profitului realizat.
Din acest profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de
dobândă, ca preţ al împrumutului acordat. Acest mecanism, specific
creditului bancar, utilizat în scopuri productive de către agentul economic,
60
creează iluzia că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este
capabilă să producă dobândă.
Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de dobânzi şi la
împrumuturile utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea
cazuri, nefiind folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată,
din care să se plătească dobânda.
Aşa stau lucrurile cu resursele băneşti mobilizate de stat pe calea
creditului public şi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor militare, a celor
pentru funcţionarea serviciilor publice, menţinerea ordinei interne,
rambursarea datoriei publice ajunse la scadenţă, plata dobânzilor aferente
etc. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod neproductiv nu produc
valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi
restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în
principal pe seama impozitelor şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi
cazuri când sumele împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În
asemenea situaţii, dobândă se suportă din valoarea adăugată în urma
utilizării productive a împrumuturilor respective.
Din destinaţia diferită pe care o capătă creditul bancar şi cel public
decurge deosebirea dintre acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de
capital (societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni etc.), pe de o parte, şi
obligaţiunile împrumuturilor de stat, pe de altă parte.
Acţiunile emise de către o societate de capital reprezintă înscrisuri
care certifică deţinătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăţi. Ca
titluri de proprietate, acţiunile dau dreptul deţinătorului lor la o cotă-parte
din profitul realizat, denumită dividend, şi care variază de la un an la altul în
funcţie de rezultatele obţinute.
61
Obligaţiunile puse în circulaţie de o societate de capital certifică
deţinătorului lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobândă
de sumele împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obţinute la
societatea care a emis obligaţiunile.
Acţiunile, ca şi obligaţiunile societăţilor de capital, n-au valoare
proprie, ci reprezintă numai o anumită valoare, şi anume capitalul real
concretizat în mijloace de muncă, procurate cu banii primiţi de la acţionari
sau de la diverse categorii de creditori pe bază de obligaţiuni sau alte
înscrisuri.
Cu toate că acţiunile şi obligaţiunile emise de o societate nu au
valoare proprie, ele circulă totuşi independent de capitalul real, adică se
cumpără, se vând şi se gajează, ca şi cum ar avea o asemenea valoare. Aceste
înscrisuri sunt, prin urmare, capitalul iluzoriu sau fictiv.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă
deţinătorului lor calitatea de creditor al statului; deşi nu au o valoare proprie,
ele circulă ca şi cum ar avea o asemenea valoare.
În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sunt folosite în
scopuri productive, ci pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor
respective nu au în spatele lor un capital real, capabil să producă valoare
adăugată. Cu toate acestea, ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o
dobândă din partea statului care se suportă din resursele bugetare. Prin
urmare, obligaţiunile împrumuturilor de stat reprezintă dublu capital fictiv.
Dobânda plătită de un agent economic unei bănci, pentru creditul
primit de la aceasta, exprimă, pe de o parte, relaţii de distribuire a valorii
adăugate între participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, iar
pe de alta, relaţii de distribuire a profitului realizat de agentul economic
împrumutat şi banca împrumutătoare.
62
Dobânda plătită de stat pentru mijloacele băneşti împrumutate şi
utilizate de acesta în scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a
venitului naţional; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice
şi juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea
celor care au acordat bani cu împrumut statului şi pentru care încasează
dobânzi.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită
între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte,
prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub
formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se
angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte
costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
 Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de
impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod
unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice,
împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Aici se cuvine o
precizare: condiţiile de emisiune şi de rambursare a împrumutului,
forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale
avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie
competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor
potenţiali. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze în bloc
condiţiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se asigure un
tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a
unui împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) şi
împrumutător (o persoană fizică sau juridică) cu caracter diferit de cel al
63
contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi de rambursare a
împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus,
acest contract prevede obligaţia împrumutatului să prezinte o garanţie
materială în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului contractat de
stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie împrumutătorilor săi.
De regulă împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii.
Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu
a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu.
La împrumuturi forţate statul recurge în împrejurări excepţionale, şi
anume când independenţa naţională, integritatea teritorială a statului sau
cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav ameninţate.
Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru
pregătirea şi ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea
economiei distruse de calamităţi naturale, înlăturarea urmărilor unor crize
economice de mare amploare etc., când libertatea de acţiune a subscriitorilor
este mult îngrădită prin măsurile luate de autorităţile publice.
Întrucât condiţiile de emisiune şi de rambursare a unor asemenea
împrumuturi sunt mai puţin atractive decât în împrejurări normale, pentru
plasarea acestora se desfăşoară o amplă acţiune de popularizare: se
evidenţiază faptul că obiectivele prevăzute a se finanţa pe cale de împrumut
sunt de interes naţional, iar subscrierea la împrumut constituie o datorie
patriotică a fiecărui cetăţean.
Uneori subscriitorii sunt puşi în situaţia de a alege între un impozit
forfetar extraordinar, având caracter definitiv şi nerambursabil, i un
împrumut de stat rambursabil şi cu o dobândă sub nivelul pieţei.
 Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de
procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se
64
caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fix, persoanelor
fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi
nerambursabilă.
La amplasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de
rambursare a acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în
funcţie de evoluţia previzibilă a veniturilor şi cheltuielilor publice. De la
această regulă, fac excepţie împrumuturile perpetue, la emiterea cărora
angajamentul statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor
săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de
restituire a împrumutului propriu-zis.
Lipsa unui angajament expres de rambursare a unui asemenea
împrumut nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă înscrisurile
împrumutului respectiv, momentul în care această operaţiune prezintă
convenienţă economică.
 Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă
rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a
putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit
trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor
de înscrisuri publice, „preţul” acestei folosinţe. „Preţul” la care na
referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme ,
după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum
am mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele,
prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
Uneori, avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt
ulterior restrânse. Astfel, în condiţiile scăderii ratei dobânzii pe piaţa
capitalului de împrumut, în perioada de criză sau de depresiune, statul poate
65
proceda la conversiunea datoriei sale: preschimbă înscrisurile unui împrumut
vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o
dobândă mai redusă. Alteori, avantajele materiale iniţial oferite de stat
creditorilor săi se diminuează ca urmare a deprecierii accelerate pe care o
suferă moneda în care a fost libelat împrumutul.
Deşi satul achită în mod sistematic dobânda aferentă şi rambursează
ratele scadente ale împrumutului, totuşi sumele ce revin deţinătorilor de
înscrisuri publice au o putere de cumpărare mai mică decât cea încredinţată
de aceştia statului la lansarea împrumutului.
3.2 Rolul împrumuturilor de stat
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din

necesităţi de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare
prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral cheltuielile
bugetare.
Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe
parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi
cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile
devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă
temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse
faţă de ritmul normal al plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului (Trezoreria
finanţelor publice, Direcţia generală a mişcării fondurilor) trebuie să
cunoască din timp perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a
66
putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de
stat.
În cazul în care toate resursele publice încasate pa teritoriul României
se colectează la Trezoreria finanţelor publice, este posibil ca insuficienţa de
resurse înregistrată la bugetul de stat să fie acoperită pe seama sumei
împrumutate de la o altă instituţie de stat care înregistrează un prisos de
resurse. În momentul încasării veniturilor bugetare prevăzute, suma
respectivă se restituie instituţiei împrumutătoare.
În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice
nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe
termen scurt la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă
instanţă se face apel la banca centrală, sub forma unui avans în contul
veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Resursele băneşti împrumutate de la diverşi deţinători publici sau
privaţi nu măresc masa semnelor băneşti în circulaţie, ci numai o
redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la banca centrală reprezintă
o emisiune de bani fără acoperire materială.
Apelul la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea
consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti ori de câte ori acesta vizează
sume importante şi nu se rambursează la termenele prevăzute.
În cazul în care veniturile fiscale şi domeniale ordinare nu acoperă
integral cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitul
rezultat statul se împrumută pe piaţa internă sau în străinătate. Întrucât
uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este totuşi
limitat, statul apelează şi la resursele băncii centrale. Aceasta îi asigură
împrumutul solicitat punând rotativa în funcţiune, adică emiţând bani fără
acoperire. În perioada postbelică deficitul bugetar a căpătat un caracter
67
cronic, numeroase ţări ale lumii confruntându-se cu problema deficitului
financiar public.
În România, în cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea
decalajului temporar dintre încasările şi plăţile din contul curent general al
Trezoreriei statului, Banca Naţională a României poate acorda împrumuturi
cu termen de rambursare de cel mult 180 de zile şi în condiţii de dobândă la
nivelul pieţei, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor.
Suma totală a împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate
depăşi în nici un moment suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a
fondului de rezervă al Băncii Naţionale a României.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se
încheie, de regulă, pe termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor
scadente şi achitarea dobânzilor aferente au drept consecinţă sporirea
cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majoritatea impozitelor, iar în
caz de insuficienţă a acestora, contractarea de noi împrumuturi.
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral
cheltuielile bugetare aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales
între sporirea veniturilor fiscale (prin majoritatea impozitelor existente sau
introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi. De cele mai
multe ori, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie, din următoarele
considerente:
 majorarea impozitelor constituie o măsură nepopulară, deoarece
afectează nivelul de trai al populaţiei, iar partidul (partidele) de
putere evită să o aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul. În ţările
cu un nivel ridicat al fiscalităţii, o nouă sporire a acesteia se loveşte
de împotrivirea fermă a categoriilor sociale care ar urma să suporte
sarcina suplimentară:
68
 împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute un
plasament sigur şi remunerator pentru disponibilităţile lor băneşti;
 împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de
procurare a resurselor financiare decât impozitele directe. Perioada
necesară pentru identificarea şi evaluarea materiei impozabile,
stabilirea şi perceperea impozitelor este mai îndelungată decât cea de
subscriere la împrumut şi efectuare a vărsămintelor în contul
acestuia;
 în condiţiile în care împrumutul se solicită la banca centrală,
termenul de obţinere a resurselor băneşti este şi mai scurt decât în
cazul în care acesta se plasează în rândurile populaţiei ori al
persoanelor juridice (altele decât banca centrală).
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani
au o poziţie diferită de aceea confraţilor lor din perioada capitalismului
ascendent.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea
produsului intern brut, menţionăm că acesta se manifestă atât pe plan intern,
cât şi pe plan internaţional.
Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuire produsului
intern brut, iniţial în momentul plasării acestora de către stat. Cu acest prilej,
are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de capital şi cea
afectată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc temporar liber,
care cuprinde şi capitalul industrial vremelnic disponibil, este plasată în
înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se foloseşte mai cu seamă în scopuri
neproductive, în loc să servească la lărgirea producţiei şi a circulaţiei.
69
Ulterior, redistribuirea produsului intern brut prin intermediul
împrumuturilor are loc în momentul plăţii dobânzii aferente împrumuturilor
şi care se suportă în principal din impozite.
Subscriitorii la împrumuturile de stat încasează dobânzi şi prime de
rambursare, iar agenţii economici realizează profit, în măsura în care
livrează produse, execută lucrări ori prestează servicii pentru sectorul public,
finanţe din resurse împrumutate de stat.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt
folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea
de căi de comunicaţie, protecţia mediului etc.
În asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei
materiale, la creşterea produsului intern brut şi, pe această bază, la
asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la
redistribuirea produsului intern brut între ţările împrumutătoare şi cele
împrumutate.
La acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la ţările
împrumutătoare către ţările împrumutate. Din momentul începerii restituirii
împrumuturilor şi al plăţii dobânzii aferente, direcţia fluxurilor financiare se
schimbă; de data aceasta, fluxurile pornesc de la ţările beneficiare de
împrumuturi către ţările împrumutătoare.
Dacă redistribuirea produsului intern brut al ţării creditoare către
debitor are caracter temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în
schimb plăţile efectuate de debitor, cu titluri de dobânzi şi comisioane, către
creditor, reflectă redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a produsului
intern brut.
70
Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de
capital, iar ţările în curs de dezvoltare – principalele ţări importatoare de
capital, este lesne de înţeles că, prim intermediul împrumuturilor contractate
în străinătate, are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan
internaţional.
3.3 Elemente tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva

elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza
acestora, subscriitorii potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la
convenienţa plasării disponibilităţilor băneşti în înscrisuri ale acelui
împrumut. Este vorba de: denumirea împrumutului care se contractează;
valoarea menţionată pe înscrisul acelui împrumut; termenul de rambursare;
dobânda; eventuale alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de
înscrisuri, pentru a face împrumutul mai atractiv.
Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia.
Atunci când statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra
caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin
acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însăşi
denumirea lui.
Spre exemplu: „Împrumutul înzestrării armatei”, „Împrumutul pentru
reconstrucţie”.
În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare
regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii
(construcţii de drumuri etc.), în denumirea lor se precizează anul
contractării, (Împrumut de stat 19..), nivelul dobânzii (Împrumut de stat
71
71/2%), forma pe care o îmbracă venitul (Împrumut de stat cu câştiguri),
după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut
contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite generic efecte
publice, titluri, hârtii de valoare, obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită
valoare. Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare
nominală, exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul)
o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de deţinătorul
înscrisului respectiv).
Când împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost
contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a
acestuia.
Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale
unui împrumut de stat înainte de termen, el poate să le vândă la bursă.
Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită valoare
reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a
acesteia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile
respective la bursă.
Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi
monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub
pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai
arareori al pari sau supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de
împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje
oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
72
În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi valoare
reală este convenţională, împrumuturile pot fi cu termene precise de
rambursare şi fără asemenea termene. Există împrumuturi pe termen scurt
(contracte pe o perioadă de până la un an inclusiv) şi pe termen lung (pe o
perioadă de peste 5 ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi
echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între momentul
încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării cheltuielilor aprobate.
La fel procedează în cazul când veniturile nu se realizează în
cuantumul prevăzut de buget, sau când apare necesitatea efectuării unor
cheltuieli neprevăzute. În asemenea situaţii, statul contractează împrumuturi
cu termene scurte de rambursare.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează atunci
când are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare
devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare
valoare.
Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită
diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită
diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită
astfel de înscrisuri, înregistrează suma datorată în evidenţa datoriei publice
ţinută de Ministerul Finanţelor.
Prima soluţie – aceea a emiterii de titluri de stat materializate – se
foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută la un număr mare de
creditori, iar cea de-a doua – acea a titlurilor de stat dematerializate – atunci
când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.
Creanţele în cont nu necesită cheltuieli pentru confecţionarea
înscrisurilor, şi, ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele
73
băncilor. În schimb, ele nu pot fi negociate la bursă, ci numai în afara
acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalităţi.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de
termenul pentru care s-a contractat împrumutul şi de caracteristicile
înscrisurilor respective care, de asemenea, diferă de la o ţară la alta.
Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur,
poliţe de tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de impozite etc.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri
cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele
fără termen, titluri de rentă perpetuă.
La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat
un număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe
an) şi se prezintă la ghişeul băncii centrale sau al altei instituţii desemnate de
stat, de unde se încasează dobânda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), câştigurile se plătesc
numai deţinătorilor acelor înscrisuri care au ieşit câştigătoare la tragerile la
sorţi.
Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata dobânzii.
Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobândă – dacă
împrumutul ar fi fost cu dobândă – se repartizează sub formă de câştiguri.
În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se
situeze la un nivel apropiat de acela al ratei dobânzii practicate la creditul
bancar. Acesta deoarece rata dobânzii este influenţată de raportul dintre
cererea şi oferta de capital, iar cererea vine din partea agenţilor economici, a
persoanelor fizice, ca şi a statului.
În practică însă, adesea rata dobânzii la creditul public diferă de cea
percepută la creditul bancar. Pentru a face mai atractive împrumuturile pe
74
care le contractează pe piaţa internă, uneori statul acordă creditorilor săi şi
alte avantaje decât dobânda: prime de rambursare, câştiguri, scutirea de
impozite a veniturilor din dobânzi etc.
Alteori, confruntat cu dificultăţi serioase în finanţarea deficitului
bugetar, statul consimte să acorde dobânzi mai mari persoanelor fizice şi
juridice deţinătoare de mijloace băneşti temporar libere, dispuse să-l
împrumute, decât cele acordate de bănci la depozitele constituite de acestea.
Ca urmare, se ajunge ca dobânzile la împrumuturile de stat să fie mai
mici sau mai mari, după caz, decât cele practicate de bănci.
3.4 Modalităţi de gestiune a împrumuturilor de stat
Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de

plasarea acestora pe piaţă, de rambursarea lor, precum şi de eventuala
modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite.
Plasarea împrumuturilor de stat.
În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare a
împrumuturilor de stat:
 prin subscripţie publică;
 prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare;
 prin vânzare la bursă.
Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se face prin grija
Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite de
organul de decizie în acest sens.
În vederea asigurării plasării integrale a împrumutului, se organizează
o largă publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia.
75
Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la
ghişeele deschise la administraţiile financiare, percepţii, casierii, case de
economii bănci etc. sau direct prin funcţionari publici.
Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate
pe cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de
subscriere se acoperă pe seama unui comision.
În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se
întâlnesc două situaţii:
 când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi
contractat. În acest caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru
întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie;
 când cuantumul împrumutului se limitează. În această situaţie,
se procedează astfel: fie se lasă ca subscrierile să se desfăşoare
nestingherit până la expirarea termenului de subscriere, urmând ca în
caz de depăşire, pe ansamblu, a plafonului stabilit, să se limiteze
fiecărui subscriitor suma ce poate să verse (proporţional cu cea
subscrisă), fie se stabilesc de la început limite de subscriere pe fiecare
ghişeu sau plasator.
Plasarea împrumuturilor prin consorţii (sindicate) bancare se
realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze
această operaţie la cererea organelor competente.
Consorţiul bancar fie preia în comision obligaţiunile împrumutului, fie
le cumpără efectiv.
În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe
măsura plasării înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit
comision. Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde pentru
76
înscrisurile împrumutului de la stat , pe care se angajează să le plaseze pe
piaţă.
Pentru această operaţie, consorţiul încasează diferenţa între cursul la
care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a cumpărat de la
stat.
De data aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă sunt
reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.
Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare
este mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscripţie publică, întrucât
antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de diferenţă
de curs, în favoarea băncilor.
Pe cealaltă parte sub aspect tehnic, această modalitate de plasare a
împrumuturilor este mai comodă pentru stat decât cea realizată prin
subscripţie publică, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se
poate realiza într-un termen scurt.
Prin vânzarea la bursă sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou,
atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Întrucât vânzarea se
face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu dacă
înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut
vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale unui împrumut nou, emis recent de
stat.
Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi
foarte puţin costisitoare. Ea nu poate fi aplicată însă pe scară largă , deoarece
oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului acestora,
ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului.
Înscrisurile împrumutului de stat se emit, de regulă, „la putător”, adică
fără înscrierea numelui subscriitorului pe ele.
77
Când statul are de-a face cu puţini creditori, el poate să emită
înscrisuri „nominative” (pe care se înscrie numele creditorului). În asemenea
cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor se înscriu în
cartea (registrul) datoriei publice.
Aşa cum s-a arătat, nivelul dobânzii pe piaţă nu rămâne vreme
îndelungată constant, ci suferă modificări în funcţie de raportul dintre
cererea şi oferta de capital de împrumut. În perioadele în care rata dobânzii
înregistrează o scădere apreciabilă, statul caută să profite de această situaţie
pentru a-şi uşura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate în
condiţii mai puţin favorabile.
În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea
înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis
cu o dobândă mai redusă, operaţie cunoscută sub denumirea de conversiune.
3.5 Sfera specifică a împrumuturilor de stat pe piaţa capitalului de

împrumut
Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale

cursului obligaţiunilor de stat. Dacă cursul acestora este sub cel de emisiune,
atunci deţinătorii înscrisurilor vândute la bursă nu-şi recuperează nici măcar
suma vărsată statului la subscriere.
Astfel de fenomene au o înrâurire nefastă asupra creditului public,
creând dificultăţi statului la plasarea de noi împrumuturi.
Pentru a evita astfel de situaţii şi a conserva interesul publicului faţă
de împrumutul al cărui curs a scăzut sensibil, statul poate proceda la
majorarea ratei dobânzii.
Această operaţiune, denumită arozare, este inversul conversiunii.
78
Dacă statul dispune de resurse financiare şi nu are intenţia să
contracteze noi împrumuturi în viitorul apropiat, el poate să profite de pe
urma scăderii cursului şi să cumpere la bursă, la un curs avantajos,
înscrisurile respective. În acest caz, el nu va face o arozare, ci o
răscumpărare a împrumutului înainte de termenul de rambursare.
Statele care recurg în mod frecvent la împrumuturi pe termen scurt
pentru acoperirea deficitelor financiare temporare, ajung să acumuleze
datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp.
În asemenea împrejurări, cheltuielile anuale cu rambursarea
împrumuturilor ajunse la scadenţă pot depăşi sensibil resursele financiare ale
statului afectate acestui scop în anul considerat.
Pentru ieşirea din impas, statul procedează atunci la consolidarea
datoriei sale ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea înscrisurilor
împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi
altele) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung
(obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă).
Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului
înseamnă, pentru creditori, creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi
în efecte publice, statul este nevoit să accepte adesea majorarea ratei
dobânzii.
În aceste condiţii, consolidarea datoriei oferă statului, un avantaj
imediat, constând în reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea
împrumutului ajuns la scadenţă pe anul în curs şi/sau pe anii imediat
următori, dar măreşte considerabil volumul total al efortului financiar
determinat de plata dobânzilor aferente împrumutului respectiv până la
rambursare.
79
În prezent consolidarea se practică pe scară largă mai cu seamă de
ţările în curs de dezvoltare care au contractat datorii faţă de străinătate şi pe
care nu le mai pot onora din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei
externe se poate efectua numai cu acordul expres al principalilor creditori şi
în condiţiile dictate de aceştia.
Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează
importante comisioane pentru operaţia de preschimbare a înscrisurilor
împrumutului consolidat.
Când guvernul are interes să nu atragă atenţia opiniei publice asupra
dificultăţilor financiare ale statului , în locul unei consolidări făţişe acesta
efectuează o consolidare deghizată, constând în achitarea împrumutului
ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou, de
valoare egală sau apropiată.
O asemenea soluţie este fezabilă atunci când împrumuturile pe termen
scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul datoriei publice, dezechilibrul
bugetar pare să fie de scurtă durată, iar deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte
înscrisuri similare consimt să-şi plaseze în continuare disponibilităţile lor
băneşti în astfel de înscrisuri.
Rambursarea împrumutului de stat.
Prin rambursarea împrumuturilor de stat se înţelege răscumpărarea
titlurilor de credit de la deţinătorii lor, adică restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ.
În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai
împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze şi împrumuturile
perpetue, fără însă să fie obligat la aceasta.
3.6 Datoria publică
80
3.6.1 Conţinut, structură şi indicatori de apreciere
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare, la un

moment dat, rezultate din împrumuturi interne şi externe, pe termen mediu şi
lung, contracte de stat în nume propriu sau garantate de acesta.
Ministerul Finanţelor este instituţia care reprezintă Guvernul
României în relaţiile financiare internaţionale şi exercită activităţile privind
contractarea şi garantarea împrumuturilor interne şi externe rambursabile, pe
termen mediu sau lung, gestionând, totodată, datoria publică.
Împrumuturile publice, interne sau externe, se contractează numai de
Guvern, prin Ministerul Finanţelor, în limita unor sume aprobate de
Parlamentul României, iar condiţiile în care se negociază şi se încheie
acordurile şi convenţiile respective trebuie să fie, în concordanţă, cu
prevederile Legii 91/1993.
În măsura în care se ţine seamă de deprecierea (sau aprecierea)
suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea
dinamicii datoriei publice şi, pe această bază, desprinderea tendinţei
înregistrate de aceasta în perioada considerată.
Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin
raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel
stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui
rambursată integral în anul de referinţă, cât din produsul intern brut ar trebui
utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult?
Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-
un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice.
81
Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar
putea aloca întregul produs intern brut realizat într-un an pentru amortizarea
datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă după efectuarea
prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută
de capital.
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un
interes deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar
anual, pe care datoria publică îl reclamă.
Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care
cuprinde cheltuielile cu rambursarea cheltuielilor propriu-zise şi cele legate
de pata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente.
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul
mai multor indicatori, printre care:
 mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului
datoriei publice;
 raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut;
 raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor
publice;
 ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor
bugetar.
Deosebit de aceştia se mai calculează:
 cuantumul anual al dobânzilor;
 raportul dintre dobânzi şi produsul intern brut;
 ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în
totalul cheltuielilor bugetare.
82
Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile şi comisioanele aferente
datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o
datorează creditorilor săi în decursul unui an.
Statul îşi procură resursele financiare de împrumut atât de pe piaţa
internă, cât şi pe cea externă. Ca urmare, datoria publică contractată în
interiorul ţării va fi considerată datorie internă, iar cea contractată peste
graniţă, datorie externă.
Datoria ţărilor dezvoltate provine în proporţie covârşitoare din surse
interne şi numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, ţările
în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă la resurse străine.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai
mare, cu atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţărilor
respective faţă de străinătate este mai ridicat.
Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente şi plata
dobânzilor şi a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru ţări în
curs de dezvoltare.
Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire
la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia.
Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile
la termene mijlocii şi lungi – datoria consolidată.
Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe
care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata
dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un
orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea
datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de
resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
83
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o
perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiar-monetare. Ţările care
cunosc procese inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă durată sunt
obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi
eventual mijlociu. Aceasta, deoarece în condiţii de inflaţie cronică,
plasamente în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei
eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deţinătorii de
capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai
ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
CAPITOLUL IV
MECANISMELE FISCALE ŞI ALE ÎMPRUMUTURILOR ÎN
ROMÂNIA
84
4.1 Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni

succesive, constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea
cuantumului impozitului şi perceperea(încasarea) impozitului.
4.1.1 Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei

impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este
necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora,
iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea
acesteia, ceea ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte
bazate pe prezumţie, fie la metoda evaluării directe bazate pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare:
evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea
forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil,
specifică impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a
mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei
care deţine obiectul respectiv. De exemplu, în cazul impozitului funciar erau
folosite drept criterii pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil:
suprafaţa de teren, cu sau fără luarea în considerare a destinaţiei acestuia;
numărul animalelor din gospodărie; cantitatea de sămânţă utilizată; preţul
pământului; arenda etc. La impozitul pe clădiri erau avute în vedere
85
următoarele criterii: numărul şi destinaţia camerelor, numărul uşilor şi
ferestrelor, numărul coşurilor de fum, chiria prezumată ş.a. Această evaluare
este simplă şi puţin costisituate. În schimb, ea prezintă dezavantajul că nu
permite stabilirea cât de cât exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce
se răsfrânge negativ asupra echităţii fiscale.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul
subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil.
Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea
cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale
stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor(datelor) pe care
le au la dispoziţie. În măsura în care subiectul impozitului nu este de acord
cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o conteste, prezentând
argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de
realizare: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe
baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că
mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care
o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o
depună la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic declară
salariile pe care le-a plătit muncitorilor şi funcţionarilor săi, chiriaşii declară
chiria achitată proprietarului etc. Această modalitate de evaluare prezintă
avantajul că elimină, în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la
impunere a unei părţi din materia impozabilă, deoarece terţa persoană care
declară venitul nu este interesată să ascundă adevărul. Utilizarea acestei
86
evaluări este însă limitată, deoarece la nu se poate apela decât în cazul
anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului(plătitorului) se
realizează cu participarea directă a subiectului impozitului. Contribuabilul
este obligat să ţină o evidenţă strictă privind veniturile şi cheltuielile
ocazionale de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să
întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie din care să rezulte
veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru
obţinerea acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei
declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei
impozabile. Această modalitate de realizare a evaluării are o aplicabilitate
mai largă, însă prezintă neajunsul că face posibilă sustragerea de la impunere
a unei părţi însemnate din materia impozabilă. Această sustragere se poate
realiza prin întocmirea unor declaraţii nesincere şi prin imposibilitatea
organelor fiscale de a controla – în condiţiile existenţei secretului comercial-
bancar-realitatea tuturor datelor menţionate în declaraţie.
4.1.2 Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului

propriu-zis. În funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie
şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în
primele stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul
că statul, în funcţie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei
globale a impozitelor ce urma să fie încasate pe întreg teritoriul ţării, această
sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la unitatea
87
de bază (de exemplu comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte
impozabile, a sumei atribute.
Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartiţie prezentau mari
variaţiuni de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei
justificări economice. Drept urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi
vorba de respectarea cerinţelor echităţii fiscale.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea
unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare
plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai
mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se
stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se
cont de situaţia personală a plătitorului impozabil. Astfel, legat de acest
ultim aspect, menţionăm că în unele ţări se fac scăzăminte din valoarea
materiei impozabile în funcţie de numărul persoanelor aflate în întreţinerea
plătitorului de impozit. În altele, impozitul aferent mărimii materiei
impozabile se reduce sau se majorează în funcţie de starea civilă şi numărul
de persoane ce compun familia plătitorului de impozit.
4.1.3 Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă

la cunoştinţă contribuabililor cuantumului impozitului datorat statului şi
termenele de plată a acestuia. După acestea se trece la perceperea
impozitelor. De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de
percepere a impozitelor: strângerea impozitelor datorate statului de către
unul din contribuabilii fiecărei localităţi; încasarea impozitelor prin
88
intermediul unor concesionari; perceperea impozitelor de către aparatul
specializat al statului.
Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în
perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile
existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel:
a) Direct de către organele fiscale de la plătitori.
b) Prin stopaj la sursă.
c) Prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori
cunoaşte două variante de realizare:
a) Când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a achita impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face
cu aşa-numitul impozit portabil);
b) Când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul
plătitorului pentru a le solicita să achite impozitul.
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă de
către o terţă persoană. Spre exemplu, întreprinderile şi instituţiile sunt
obligate să reţină impozitul pe salariu datorat statului de personalul acestora
şi să-l verse la bugetul statului; editurile şi diferitele publicaţii adesea sunt
obligate să reţină din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a-l vărsa
statului; la fel procedează băncile şi alte instituţii financiare la plata
dobânzilor cuvenite deţinătorilor de hârtii de valoare sau titluri depozitelor
de bani în cont.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul
taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru
taxele privind actele, certificatele şi diferitele documente elaborate de
notariate publice şi de organele ale administraţie de stat.
89
4.2 Emisiunea de titluri de stat, gestionarea datoriei publice în
România. Studiu de caz
4.2.1 Datoria publică a României (studiu de caz). Structura şi evoluţia

datorie publice interne.
În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul

Finanţelor, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri:
a) finanţarea deficitului bugetului de stat;
b) refinanţarea datoriei publice;
c) susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a
statului;
d) finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru
dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei;
e) finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital
majoritar românesc;
f) finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de
materii prime şi resurse energetice;
g) îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru
împrumuturi;
h) amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi
răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobândă şi
alte costuri;
i) finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
j) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor
dezastrelor naturale şi altor calamităţi;
90
k) menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul
General al Trezoreriei statului;
l) alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
a) crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor
privatizate sau de stat, pe baza priorităţilor economice şi sociale
stabilite de Guvern;
b) finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor
strategice, inclusiv producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă
şi pentru export;
c) finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv
cele pentru servicii sociale;
d) finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din
împrumuturi special contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din
resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum şi din alte
resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata
dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte
obligaţii ale statului.
Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondiţionată a statului,
de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a
altor costuri aferente.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
a) titlurile de stat libelate în monedă naţională;
b) împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din
România;
91
c) împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din
România şi de la agenţii guvernamentale.
Titlurile de stat libelate în monedă naţională pot fi emise atât în formă
materială cât şi în formă dematerializată. În această din urmă formă,
emisiunea, probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază
prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont. Titlurile de stat exprimate în
monedă naţională pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung. Sunt
considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen scurt bonurile de
tezaur şi certificatele de trezorerie, precum şi alte înscrisuri create de emitent
în condiţiile legii. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe
termen mediu obligaţiunile de stat având o scadenţă de peste un an şi
maximum cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung obligaţiunile de stat
având o scadenţă de peste cinci ani de la emisiune.
Titlurile de stat se oferă spre vânzare, cu condiţia ca oferta să includă
cel puţin următoarele elemente:
a) denumirea data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite;
b) forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective, cu
discont sau purtător de dobândă;
c) rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda,
atunci când este cazul;
d) scadenţa împrumutului şi clauza rambursării în avans, atunci când
este cazul.
Datoria publică externă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi
irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în valută,
de plata dobânzilor şi a altor costuri aferente.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
92
a) titlurile de stat libelate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi
externe;
b) împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii
guvernamentale, instituţii financiare multilaterale sau alte organizaţii
internaţionale;
c) împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
d) împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt,
mediu sau lung.
În atribuţiile Ministerului Finanţelor cu privire la datoria publică
externă, între altele intră:
a) examinarea termenilor şi condiţiilor acordurilor de împrumuturi
externe, de pe pieţele financiare internaţionale;
b) emisiunea, contractarea, administrarea şi rambursarea împrumuturilor
externe şi achitarea costurilor aferente;
c) analiza condiţiilor pentru refinanţarea datoriei publice externe şi
asigurarea ca nevoile împrumuturi să se încadreze în plafonul anual
de îndatorare externă, corelat cu prevederile anuale ale legii bugetului
de stat referitoare la serviciul datoriei publice;
d) administrarea împreună cu Banca Naţională a României a rezervei
valutare a statului în vederea asigurării resurselor necesare creşterii
rezervei, utilizarea împreună cu Banca Naţională a României a
rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice şi susţinerea
monedei naţionale.
Datoria publică externă contractată de Ministerul Finanţelor în numele
statului se rambursează prin Banca Naţională a României. Fondurile obţinute
ca urmare a contractării împrumuturilor externe de către Ministerul
Finanţelor în numele statului pentru finanţarea deficitului bugetului de stat
93
sunt convertite în moneda naţională prin Banca Naţională a României sau pe
piaţa valutară din România. Rambursarea împrumuturilor externe se va face
de către Ministerul Finanţelor care va disponibiliza sumele în lei necesare
efectuării plăţilor.
Transmiterea împrumuturilor externe contractate de Ministerul
Finanţelor în numele statului la utilizatorii finali se face pe baza unor
contracte de subîmprumut încheiate de Ministerul Finanţelor cu respectivii
utilizatori.
Ministerul Finanţelor este autorizat să administreze datoria publică şi
garanţiile de stat pentru împrumuturi ale României.
În acest scop, acest minister:
a) evaluează mărimea împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare
să corespundă necesităţilor României şi capacităţii statului de a
gestiona datoria;
b) ţine evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa
statistică a garanţiilor de stat emise;
c) urmăreşte derularea împrumuturilor garantate de stat;
d) supraveghează lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru
a avea o balanţă a disponibilităţilor corespunzătoare;
e) elaborează anual contul general al datoriei publice.
În cele ce urmează mă voi referi la mărimea datoriei publice a
României, în perioada 1990-2000.
94
1992 1993 1994
Indicatori % Mld lei % Mld lei %
Mld lei
Datoria publică
 total 897.8 100.0 2789.9 100.0 8260.8 100.0
din care:
 internă 220.6 24.6 421.3 15.1 1259.6 15.2
 externă 677.2 75.4 2386.9 84.9 7001.2 84.8
Ponderea datoriei
publice în PIB 14.9 13.9 16.6
1995 1999 2000
Indicatori
Mld lei % Mld lei % Mld lei %
Datoria publică
 total 11317.2 100.0 24672.3 100.0 64186.1 100.0
din care:
 internă 1335.5 11.8 5464.3 22.1 15093.2 23.5
 externă 9981.7 88.2 19208.0 77.9 49092.9 76.5
Ponderea datoriei
publice în PIB 15.7 22.8 25.7
Raportată la procesul intern brut, datoria publică a ţării noastre,

cvasiinexistentă în 1992 (0.6%) a crescut treptat, ajungând, la finele anului
2000 la 25.7%.
În condiţiile în care piaţa internă de capital a României, în perioada
postedecembristă, a fost şi continuă să fie slab dezvoltată, necesităţile
suplimentare de resurse financiare au fost acoperite în proporţie covârşitoare
pe seama împrumuturilor contractate peste graniţă. Astfel, în perioada 1992-
95
2000, datoria externă a reprezentat peste 75% din datoria publică totală, iar
cea internă mai puţin de un sfert.
Cea mai mare parte a datoriei publice interne provine de la împrumuturile
contractate pentru finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare înregistrate
începând cu anul 1992. Cealaltă parte s-a format în urma contractării unor
împrumuturi de stat cu destinaţie specială, cum ar urma contactării unor
împrumuturi de stat cu destinaţie specială, cum ar fi:
a) acoperirea pierderilor din activitate înregistrate de întreprinderile
de stat în perioada 1989-1990;
b) acoperirea creditelor neperformante preluate de la băncile de stat,
inclusiv a creditelor din calamităţi, reflectate în credite bancare
nerambursabile, la Banca Agricolă şi Banca Română de Comerţ Exterior;
c) continuarea participării României la construirea Combinatului
minier de îmbogăţire a minereurilor acide cu conţinut de fier de la Krivoi-
Rog Ucraina;
d) alte destinaţii aprobate prin legi speciale.
La finele anului 1998, ponderea datoriei provenind din împrumuturi
de stat contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare în datoria publică
internă totală preliminată a fost de 68%, iar a celei provenind din
împrumuturi de stat cu alte destinaţii 32%.
Atât împrumuturile contractate pentru finanţarea şi refinanţarea
deficitelor bugetare, cât şi cele cu destinaţie specială au fost utilizate în
proporţie covârşitoare la acoperirea unor cheltuieli de consum.
La contractarea împrumuturilor pe piaţa internă, pe termene scurte,
medii sau lungi, după caz, sa-u folosit diferite titluri de stat, printre care:
certificate de trezorerie, obligaţiuni de stat în lei, obligaţiuni de stat în valută
ş. a.
96
Evoluţia serviciului datoriei, publice interne, în mărimea absolută şi
relativă, în perioada 1992-2000, este prezentată în tabelul următor:
Indicatori 1992 1993 1994 1995 1999 2000

Serviciul datoriei 10.5 152.3 715.5 957.4 1630.7 7139.0
publice interne din
care:
 rambursarea 21.5 82.2 67.2 39.1
împrumuturilor
 dobânzi şi 10.5 130.8 633.3 890.2 1591.6 7139.0
comisioane
Ponderea serviciului
datoriei publice 0.2 0.8 1.4 1.3 1.5 2.9
interne în produsul
intern brut.
Ponderea serviciului
datoriei publice 0.4 2.2 4.2 3.8 4.4 8.3
interne în totalul
cheltuielilor
bugetului general
consolidat.
În perioada considerată, serviciul datoriei publice interne, în termeni

reali, a crescut în mod sistematic. În cuantumul acestui serviciu cea mai
mare parte şi anume 86%-100%, a reprezentat dobânzi şi comisioane, ratele
de capital rambursarea având o pondere cu totul redusă (2.4%-14.1%).
În raport cu produsul intern brut, serviciul datoriei publice interne a
crescut de la 0.2% la 2.9%, iar în raport cu totalul cheltuielilor bugetului
general consolidat de la 0.4% la 8.3%.
4.2.2 Studiu de caz (emisiunea de titluri de stat în România în anul

2000)
97
Emisiunile de titlu de stat (reprezentând împrumuturi de stat),
vânzarea şi răscumpărarea acestora, precum şi plata dobânzii şi a altor speze
aferente se fac direct de către Ministerul Finanţelor sau prin intermediul altor
instituţii financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului
în baza convenţiilor încheiate.
În acest sens, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34 din 1991
privind Statutul Băncii Naţionale a României, aceasta acţionează în calitate
de agent al statului în ceea ce priveşte emisiunea de titluri de stat, vânzarea
şi răscumpărarea acestora.
Pe piaţa de titluri de stat activează un număr de 31 de participanţi,
bănci comerciale, ce pot subscrie atât în nume şi pe cont propriu, şi în contul
clienţilor lor, persoane juridice.
Începând din anul 1994 şi până în prezent au avut loc 98 de titluri de
stat, hotărâte prin Ordine ale Ministerului Finanţelor (emisiuni), ce au avut
drept obiectiv acoperirea (finanţarea) deficitului bugetar. Aceste emisiuni au
fost lansate atât cu discont (36), cât şi cu dobândă (62), cu scadenţe cuprinse
între 53 şi 111 zile. Numărul mare al emisiunilor de titluri de stat cu dobândă
se explică prin costurile mai mici ale acestora.
Din luna august 1995, conform Normelor privind garantarea
creditelor de refinanţare acordate de Banca Naţională a României
societăţilor bancare, titlurile de stat sunt acceptate drept garanţie pentru
acordarea acestor credite. Procentul de garantare a creditelor a evoluat de la
20-30 la sută în august 1995 până la 100 la sută în octombrie 1999.
La 31 decembrie 1999 valoarea nominală totală a titlurilor de stat
aflate în circulaţie era de 3808.5 miliarde lei, din care 3793.5 miliarde lei la
societăţi bancare şi 15 miliarde lei la clienţi ai acestora.
98
În perioada ianuarie-iunie 2000 au avut loc 28 emisiuni de titluri de
stat purtătoare de dobândă.
Până în luna aprilie 2000 plasarea emisiunilor de titluri de stat s-a
realizat numai prin subscripţie publică, la data de 16.04.2000 intrând în
vigoare un nou Regulament privind operaţiunile cu titluri de stat derulate
prin Banca Naţională a României în calitate sa de agent al statului. Aceasta
oferă cadrul general de desfăşurare a activităţii atât pe piaţa primară cât şi pe
piaţa secundară a titlurilor de stat.
În ceea ce priveşte piaţa primară a de stat, Regulamentul prevede
criteriile generale privind acordarea calităţii de participant pe piaţa primară,
precum şi instituirea unui sistem al dealer-ilor primari. Totodată sunt
stabilite modalităţile de plasare a titlurilor de stat, şi anume: subscripţie
publică garantată şi licitaţie. În funcţie de condiţiile pieţei, de experienţa
intermediarilor de pe piaţa primară, precum şi în funcţie de tipul de titluri de
stat emise, se alege una din modalităţile de plasare menţionate anterior.
Regulamentul cuprinde prezentarea fiecărei metode de plasare, precum şi
modalităţile de desfăşurare a vânzării. În cazul plasării titlurilor de stat prin
licitaţie, pentru determinarea preţului pot fi folosite două metode, şi anume:
metoda preţului multiplu şi metoda preţului uniform.
Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă operaţiunile de vânzare,
cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie. Participanţii
pe acest segment de piaţă trebuie, în vederea autorizării, să îndeplinească
anumite condiţii minimale prevăzute în Regulament. Aceştia pot fi
intermediari pe piaţa primară, alţi intermediari autorizaţi de Banca
Naţională, precum şi deţinători înregistraţi care pot, conform legii, să
desfăşoare operaţiuni cu titluri de stat.
99
Totodată, sunt instituite principiile de desfăşurare a tranzacţiilor pe
piaţă: orarul de funcţionare a pieţei secundare, cotaţiile oferite, modalitatea
de executare a ordinelor clienţilor, modalităţile de încheiere a tranzacţiilor,
asigurarea profesionalismului personalului implicat în acest gen de activităţi
precum şi a controlului privind corectitudinea tranzacţiilor încheiate.
Înregistrarea şi transferul titlurilor de stat sunt operaţiuni efectuate de
către Banca Naţională a României pe baza documentelor primare aferente
operaţiunilor din piaţa primară şi secundară, prin înscrierea de menţiuni cu
privire la: deţinătorii înregistraţi ai titlurilor de stat, transferurile dreptului de
proprietate.
Decontarea operaţiunilor privind titlurilor de stat se efectuează
conform ofertelor de cumpărare acceptate, instrucţiunilor de tranzacţionare
şi, la scadenţă, pe baza înscrisurilor din data înregistrării curente.
Emisiunile de titluri de stat din anul 2000 prezentate în tabelul
următor, au fost plasate în mare majoritate prin licitaţie, folosindu-se metoda
preţului uniform.
Emisiunile de titluri de stat din anul 2000:
100
Valoare
Dobândă
Seria Data emisiunii Data scadenţei nominală
(procent pe an)
(miliarde lei)
2000-P1 04.04.97 04.07.97 306.16 196.91
2000-A3 10.04.97 10.07.97 1444.25 193.22
2000-C2 17.04.97 17.07.97 598.54 175.43
2000-N2 21.04.97 21.07.97 773.80 164.35
2000/I 24.04.97 24.07.97 501.00 104.00
2000/II.1 08.05.97 07.08.97 500.48 100.00
2000/II.2 09.05.97 07.08.97 12.51 100.00
2000/II.3 15.05.97 14.08.97 654.03 90.00
2000/II.4 29.05.97 28.08.97 82.05 65.00
2000/III.1 06.06.97 04.09.97 643.24 49.00
2000/III.2 12.06.97 11.09.97 126.14 46.00
2000/III.3 20.06.97 18.09.97 130.00 45.00
Total 577520
La data de 30 iunie 2000, valoarea nominală totală a titlurilor de stat

în circulaţie era de 5780.2 miliarde lei, din care:
 La societăţi bancare: 4907.8 miliarde lei;
 La clienţi: 872.4 miliarde lei.
Pe piaţa secundară a titlurilor de stat, în perioada aprilie-iunie 2000, s-
au efectuat 27 de tranzacţii, având ca obiect vânzarea şi cumpărarea unui
număr de 58775 de titluri de stat (în valoare de 755.2 miliarde lei). Aceste
tranzacţii s-au desfăşurat atât între societăţi bancare cât şi între acestea şi
clienţi lor.
În perioada ianuarie 1999 – iunie 2000, nivelurile şi tendinţele
dobânzile medii la titlurile de stat sunt cele prezentate în tabelul următor.
101
Evoluţia dobânzilor medii titluri de stat, ianuarie 1999 – iulie 2000.
Dobânda medie la Dobânda medie la toate

Data emisiunile din luna titlurile aflate în
încheiată circulaţie
Ianuarie 1999 45.00 44.56
Februarie 1999 45.82 45.27
Martie 1999 53.51 50.00
Aprilie1999 54.28 51.73
Mai 1999 53.21 53.63
Iunie 1999 51.90 52.85
Iulie 1999 50.49 51.79
August 1999 48.00 50.87
Septembrie 1999 50.28 50.99
Octombrie 1999 50.18 50.27
Noiembrie 1999 50.54 50.44
Decembrie 1999 49.38 50.39
Ianuarie 2000 63.26 50.52
Februarie 2000 164.57 63.08
Martie 2000 186.02 112.25
Aprilie 2000 144.03 214.48
Mai 2000 172.14 179.88
Iunie 2000 92.45 147.33
102

Analiya Bugetului de Stat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiya Bugetului de Stat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUVÂNT ÎNAINTE

Finanţele publice constituie un câmp de analiză destul de vast,

1.1 Definirea sistemului de buget

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la

1.2 Componentele sistemelor de bugete. Bugetul general consolidat.

În România nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de

 Fondul Proprietăţii de Stat

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la

1.3 Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul

 Elaborarea proiectului de buget;

Pentru anul 2000

La partea de cheltuieli, se remarcă reducerea cheltuielilor alocate

1.1. Veniturile bugetului de stat, în prima jumătate a anului, au

1.2. Cheltuielile bugetului de stat s-au ridicat în primul semestru la

Structura bugetului de stat

Structura bugetului de stat

Structura bugetelor locale

La sfârşitul primului trimestru al anului 2000, o parte din deficitul

Emisiunile de certificate de trezorerie din trimestrul II 1999

Pentru anul 1998

Structura bugetului de stat

Structura bugetelor locale

După primele şase luni de execuţie, bugetul de stat a înregistrat un

La sfârşitul lui iunie 1998, finanţarea deficitului bugetului de stat pe

Pentru anul 2001

Structura bugetului de stat

60% ICM, accize şi TVA

40% taxe vamale

venituri din privatizare

Structura bugetului de stat

60% acţiuni economice

Structura bugetelor locale

Dacă se elimină suma de 4 015,4 miliarde lei, reprezentând încasări în

2.1 Conţinutul resurselor financiare publice

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai

2.2 Structura şi factorii ce influenţează resursele finanţelor publice

în toate ţările lumii şi din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere

Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statul şi strâns

2.1.1 Elementele impozitului

Pentru ca impozitele să se poată realiza obiectivele financiare,

CLASIFICAREA IMPOZITELOR DE STAT

1. După 1.1 IMPOZITE a) Impozitul funciar

1.2.1 Taxe de consumaţie

2.4 Rolul impozitelor în formarea resurselor statului (bugetul de stat şi

2.4.1 Rolul impozitelor

Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statul şi strâns

2.4.1.1 Elementele impozitului

Pentru ca impozitele să se poată realiza obiectivele financiare,

Consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe,

3.2 Rolul împrumuturilor de stat

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din

3.3 Elemente tehnice ale împrumuturilor de stat

La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva

3.4 Modalităţi de gestiune a împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de

3.5 Sfera specifică a împrumuturilor de stat pe piaţa capitalului de

Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale

3.6 Datoria publică

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare, la un

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni

4.1.1 Stabilirea obiectului impozabil