1.

Europa contemporană: unitate, diversitate, integrare

Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28 formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în curs de
aderarea. Deviza U.E., Unitate în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi
economică şi diversitatea culturală a statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor statelor
la aceleaşi principii politice şi economice, alegerea unor instituţii comune de conducere,
desfiinţarea graniţelor. Diversitatea culturală se referă atât la respectarea tradiţiilor culturale ale
fiecărei ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor comunităţilor şi etniilor din fiecare ţară.

Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din antichitate şi s-a realizat,
în anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat o primă formă de
unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare parte a continentului.
Creştinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar imperiile medievale au urmărit
realizarea unei unităţi politice europene. Napoleon Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea
sa, în care să triumfe principiile libertăţii şi egalităţii şi codul civil modern aplicat de el în Franţa,
fapt pe care l-a reuşit în teritoriile ocupate.

Încă din Evul Mediu au existat proiecte ale unor gânditori, de creare a unei Europe federaliste, care
să aibă o autoritate centrală şi al cărei scop să fie menţinerea păcii. Cel mai vechi este cel al poetului
italian Dante Alighieri (1303). Mai aproape de noi, în 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit
expresia Statele Unite ale Europei spunând că „va veni ziua când vom vedea doua grupări
uriaşe: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste
ocean...”. Cel mai celebru proiect este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi,
numit Pan-Europa, din 1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state federale.
Cartea sa, cu acelaşi nume, a avut mare succes în perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe
limbi. El a reuşit chiar să organizeze un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926. Lui îi
aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi minereului de fier francez sub o singură autoritate.

Contextul creării Uniunii Europene.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a adus în discuţie în rândul oamenilor politici
problema realizării unei păci europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor
două conflagraţii mondiale a fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a
acestuia. O alianţă economică franco-germană care să aibă la bază o unificare a industriei
cărbunelui şi oţelului, resursele principale ale industriei de armament, s-a dovedit a fi soluţia cea
mai bună.

O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului. Armata
sovietică impusese regimul comunist în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi în Europa
occidentală deoarece mulţi considerau că regimurile democratice îşi dovediseră ineficienţa până
atunci. Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea prosperităţii
economice rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar
statelor europene pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică, cunoscut sub
numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste
fonduri, spunând că e o formă voalată de expansionism politic şi economic american.

Cele 16 state europene care au acceptat acest ajutor au alcătuit, în 1948, Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (O.E.C.E.), pentru a gestiona eficient banii primiţi. În 1961, după încheierea
programului de ajutor, aceasta s-a transformat în Organizaţia Europeană de Cooperare şi
Dezvoltare (O.E.C.D.), care există şi astăzi şi cuprinde 32 de state de pe mai multe continente.
În 1949, zece state europene au creat Consiliul Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea
drepturilor omului şi a democraţiei în statele membre. În timp, au aderat la acest organism toate
statele europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituţie a sa este Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetăţean al unei ţări membre care
consideră că statul său i-a încălcat drepturile.

Aceste două organisme, O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii europene
suprastatale, care, însă, au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăra, la baza Uniunii
Europene de astăzi.

Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o organizaţie politică suprastatală (alcătuită din 28 state). Ea s-a
constituit în mai multe etape, fiind la început doar o organizaţie economică alcătuită din 6 state, în
timp extinzându-şi graniţele dar şi competenţele de la nivel economic la nivel social şi politic.

Etapele constituirii Uniunii Europene

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O., 1951) - Paris

În 1951 Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o

organizaţie economică al cărei scop a fost desfiinţarea taxelor vamale la cărbune şi oţel, numită
C.E.C.O. (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Aceasta s-a realizat la iniţiativa omului de
afaceri Jean Monnet, care a conceput detaliile proiectului, şi a ministrului de externe
francez Robert Schuman. Schumann a propus proiectul cancelarului german Konrad Adenauer,
care l-a acceptat cu entuziasm. Alianţa lor a fost deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt
consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la care se adaugă şi alte personalităţi europene care au
contribuit la crearea şi extinderea Uniunii.

Această organizaţie avea următoarele instituţii de conducere: Înalta Autoritate, care elabora
politicile comune, Consiliul de miniştrii, Adunarea şi Curtea de Justiţie.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) – ROMA

În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi extindă
colaborarea şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a
apărut Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună. Scopul C.E.E. era libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor
presupunea desfiinţarea taxelor vamale, libera circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea
vizelor. Libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor presupunea colaborări în domeniile servicii
(turism, transporturi, telefonie, poştă etc.) şi investiţii industriale şi bancare. Domeniile concrete în
care cele 6 state şi-au propus colaborarea au fost: politica vamală, politica monetară, transporturile,
agricultura, politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura, sănătatea şi mediul. Libera circulaţie şi
politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu uniunea vamală s-a realizat până în 1961
prin reducerea taxelor vamale cu 25%, până în 1966 s-au mai redus taxele cu încă 25% iar în 1969
s-au desfiinţat total.

În paralel s-a realizat o extindere a graniţelor comunităţii: în 1973 au fost primite Marea Britanie,
Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia.
Uniunea Europeană – 1992, Tratatul de la MAASTRICHT

În 1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel
economic şi social, la nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o
construcţie ce se sprijină pe trei piloni. Pilonii(domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:

 Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale,

 Politica Externă şi de Securitate comună (PESC) şi cea de apărare (PESCD),

 Cooperarea juridică şi poliţienească (CPJMPD).

În 1995, prin acordul Schengen, se creează cetăţenia europeană, prin care se acordă, pentru
orice cetăţean al uniunii, dreptul de circulaţie şi liberă rezidenţă în orice stat al UE şi dreptul de a
alege şi a fi ales în instituţiile europene. Tot atunci se creează spaţiul Schengen în interiorul căruia
se elimină controalele la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveţia,
Norvegia, Islanda, dar Marea Britanie, care este membră U.E. a refuzat să facă parte. În 1999 s-a
creat moneda unică euro, care a fost pusă în circulaţie în 2002.

Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 cu
Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, în 2007 cu
România şi Bulgaria, în 2013 a aderat şi Croaţia.

Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul European (cu sediul la Strasboug, Franţa)

 Este alcătuit din membrii aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul de
parlamentari din fiecare ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării.

 Atribuţiile sale sunt de a vota bugetul şi legile europene.

Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia)

 Este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv

 Atribuţiile sale sunt de a propune proiecte de legi (pe care le votează Parlamentul), şi de a
urmări aplicarea legilor şi programelor uniunii.

Consiliul de miniştrii (cu sediul la Bruxelles, Belgia) sau Consiliul Uniunii Europene

 Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema discutată (agricultură,
mediu, industrie, sănătate etc.)

 Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente şi de a stabili bugetul uniunii.

Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg):

 Este alcătuită din câte un judecător numit de fiecare dintre statele membre, pe o perioadă
de 6 ani.

 Atribuţii: asigură interpretarea şi aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea

legislaţiei UE de către statele membre.
Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg):

 Este alcătuită din câte un membru din fiecare stat, numit de Consiliul de miniştrii, pe timp
de 6 ani.

 Atribuţii: urmăreşte utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Consiliul European:

 Este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se întruneşte cel puţin de
două ori pe an. Fiecare ţară are preşedinţia sa câte 6 luni, prin rotaţie.

 Stabileşte politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor acte
legislative de maximă importanţă, cm ar fi constituţia U.E., schimbarea politicii economice,
ca adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spaţiului Schengen şi condiţiile de
admitere aici etc.)

Etapele aderării României la Uniunea Europeană

 1995: România depune cerere de aderare la U.E.

 2000 – 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.

 2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.

 2007: România devine membră a U.E.

Însemnele Uniunii Europene

Ziua Europei – În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman care, la 9
mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui organism
supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului, această dată a fost
aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summit-ul european de la Milano din
1985.

Drapelul Uniunii Europene, adoptat în 1955, simbolizează popoarele Europei. 12 este simbolul
perfecţiunii.

Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat un imn
european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la Oda
bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven.

2. Cultura română – cultură europeană

În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară
culturii în limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba
română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care
în Europa occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le
desăvârşeau. Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea
occidentală.

Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs
sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor
Grigore Ureche şi Miron Costin şi ale cărturarului Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a
reprezentanţilor Şcolii Ardelene din Transilvania şi activitatea tinerilor studenţi de la Paris dina
perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 (generaţia paşoptistă).

 Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI. Prima

tipografie românească este cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara Românească, din 1508,
care a tipărit cărţi în limba slavonă. Tiparul apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani
în urmă. Prima lucrare tipărită în limba română a apărut în Transilvania, la Sibiu, în 1544
(Catehismul românesc).

 În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte umanişti întârziaţi
(umanismul europeană se încheie în secolul XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de
cultură român de valoare internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist
iar de alţii ca preiluminist. Opera sa fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului
otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre Imperiul otoman. Pentru
activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.

 În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania sunt iluminişti care se
afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni.

 În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care au studiat la
Paris au preluat ideile politice romantice: libertate, egalitate şi formarea statului naţional,
pe care le-au popularizat în Ţara Românească şi Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848
iar în 1859 au realizat Unirea Principatelor. Ei au fot numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX,
în perioada 1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al romantismului
european.

Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a pus bazele
biospeologiei (ştiinţa studierii vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o şcoală sociologică de
studiere a satelor româneşti, ajunsă model pentru sociologia europeană.

Cultura română în perioada interbelică: disputa între europenişti şi tradiţionalişti

În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi grupa pe intelectualii
numiţi europenişti şi alta pe cei tradiţionalişti. Europeniştii considerau că România trebuie să se
dezvolte din punct de vedere economic, social şi cultural urmând modelul Europei occidentale.
Liderul europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care, în lucrarea Istoria civilizaţiei
române moderne, a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat pe cei care idealizau lumea
rurală românească şi a considerat că civilizaţia română modernă s-a născut odată cu începuturile
contactelor culturale cu Europa occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat
termenul de sincronism pentru a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia românească şi ce
a Europei occidentale. Elitele din secolul XIX au reuşit să şteargă enormele diferenţe dintre
România şi occident prin adoptarea instituţiilor şi moravurilor din ţările occidentale puternic
industrializate şi urbanizate. La început preluarea a fost pur şi simplu imitaţie superficială şi
neselectivă, dar ulterior ea s-a transformat într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea
românească. Lovinescu arăta că în perioada interbelică civilizaţia românească ajunsese să semene
din ce în ce mai mult cu cea occidentală. Clasele sociale urbane, adică burghezia şi intelectualii, au
avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în rândurile românilor. Principalele
reviste ale europeniştilor au fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil
Petrescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.

Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton. Ei considerau că

civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că importurile culturale din Occidentul
urbanizat nu se potrivesc specificului nostru naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în
jurul revistei Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost iniţiatorul curentului
numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului uman o
reprezintă cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe operele Părinţilor Bisericii
şi pe scrieri ale teologilor moderni, cum au fost Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a
considerat că spiritualitatea ţăranului român este în primul rând religioasă iar intelectualii români
din secolele XIX şi XX, adepţi ai civilizaţiei occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia
românească de la cursul său normal de dezvoltare. Dintre colaboratorii revistei Gândirea îi amintim
pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia etc.
De fapt, cei mai mulţi dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura tradiţională, dar
din punct de vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente moderniste ale vremii lor. Dealtfel,
mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele europeniste şi la cele tradiţionaliste. Filosoful Lucian
Blaga, unul dintre aceştia, a căutat izvoarele specificului naţional românesc, ajungând să pună în
evidenţă filonul tracic. El a considerat că obiceiurile şi credinţele precreştine şi-au pus o amprentă
importantă asupra culturii române. Blaga era de părere că spiritualitatea românească era cel mai
bine reprezentată de lumea satului Teoria sa despre stil şi originalitatea culturii a fost influenţată
însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung.

Românii în avangarda culturii europene

Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată de apariţia unor curente
care căutau modalităţi inedite de expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei
moderne. Dintre acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul,
suprarealismul. Aceste curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu

precădere în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a fenomenelor,
deformând în mod voit realitatea fizică pentru a surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au
prezentat, în general, o viziune pesimistă asupra realităţii. În pictură, expresioniştii au fost
interesaţi de teme ca frica, disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori
intense şi linii frânte. Cel mai reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard
Munch iar lucrarea sa cea mai celebră este Strigătul. În literatură, expresioniştii au avut ca temă
predilectă valorificarea miturilor. Din această perspectivă, scriitorul român care se încadrează
acestui curent este Lucian Blaga.

Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în pictură, care a bulversat
noţiunea de reprezentare în artă deoarece obiectele au fost simplificate până la geometrizare iar
perspectiva spaţială a căpătat o importanţa tot mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere,
iar personajele sunt construite din linii frânte, discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care
creează structuri spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul pentru a reconstitui realitatea, iar
realitatea poate fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră personală.
Cubismul a fost iniţiat de pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque. Primul tablou cubist este
considerat a fi Domnişoarele din Avignon, pictat de Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea
spre arta abstractă manifestată în diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl
consideră pe Brâncuşi drept sculptor cubist sau abstracţionist, dar creaţia sa profund originală
depăşeşte aceste curente artistice.

Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind
caracterizată de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori
abstracţionişti sunt Vassily Kandinsky şi Piet Mondrian.

Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat
valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu
valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei
suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată
de românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André Breton,
pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador Dali.

În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii române a fost

sincronizarea ei cu cea Europeană. Dealtfel cultura română nu a fost doar sincronă cu cea
europeană ci a avut momente în care s-a aflat în avangarda culturii europene. Poetul Tristan
Tzara a pus bazele unui curent cultural numit dadaismul, care a revoluţionat literatura şi mai ales
artele plastice. Filozoful şi scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice,
istoria religiilor. Dramaturgul Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului.
Sculptorul Constantin Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi
violonistul George Enescu a făcut cunoscută muzica românească pe marile scene ale lumii, de la
Viena şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor sale a constat tocmai în faptul că s-a inspirat
din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima jumătate a secolului XX (unii
au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, un exil la care au consimţit de bună
voie.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în perioada
Primului război mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare culturală
apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă; dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la
devastatorul război mondial, astfel că ei au negat valorile acesteia. Membrii mişcării contestau
esenţa modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii
eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al
iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice.
„Reţeta” poeziei perfecte pe care o propune Tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii
înţelegeau actul artistic: se ia un ziar din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate
şi se extrag pe rând, apoi se copiază în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie
originală şi reprezentativă pentru creatorul ei. Inclusiv termenul care denumea curentul
cultural, dada, fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar la întâmplare, arătând cât de arbitrar
poate fi actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada,
poetul André Breton şi artistul plastic Marcel Duchamp au devenit apoi membrii de bază ai
suprarealismului.

Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a
creat opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o
experienţa trăită în India în perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat
practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a
publicat-o apoi în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de
dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene.
Tartaul său de istoria religiilor, publicat în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând
traduceri nu doar în limbile europene ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut
cursuri de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în
Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Din 1961 şi
până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala operă Istoria religiilor (titlul exact este Istoria
credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut cel mai celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX.
Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor pornind
de la analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.

Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi iniţiator
al teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a debutat în
perioada interbelică în România în ipostaza de critic literar. Cariera sa internaţională începe în
1950, când se joacă pe scena unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa cheală. În
anii următori a continuat să publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi categorie, a
teatrului absurdului: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale, Ionescu
evidenţiază barierele de comunicare pe care le pun între oameni convenţiile sociale şi lipsa de sens
pe care o capătă viaţa oamenilor în societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu
a cunoscut succesul internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de
doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales membru al
Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a publicat, în
colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu, fiind pentru priam oară când o
ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.

Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai important sculptor al
secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai cunoscute opere le
sale sunt Pasărea în văzduh (din care a creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii
1920), Cocoşul, Noul născut şi ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-
1938), care cuprinde Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală de
inspiraţie a operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a născut. Brâncuşi a
refuzat reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera sa, să redea esenţa lucrurilor. De
aceea el a redus formele la ceea ce era mai reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând
detaliile de prisos. În întreaga sa operă a folosit câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca
simbolul al perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei, inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al
căutării idealului. Marele critic de artă Giulio Carlo Argan spunea despre Brâncuşi că este singurul
artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi
sacru.

Ecoul european al culturii româneşti în perioada regimului comunist

Regimul comunist a controlat producţia culturală atât în perioada lui Gheorghiu Deja, cât şi a lui
Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în care artiştii de valoare nu s-au putut
exprima. Anii '60 şi, într-o anumită măsură, anii '70 au fost cei mai benefici pentru artiştii românii,
iar în anii '50 şi '80 s-a manifestat cel mai dur cenzura comunistă. Cu toate restricţiile impuse de
cenzură, unii scriitori au obţinut inclusiv recunoaşterea internaţională. Astfel, mai mulţi poeţi şi
prozatori români au primit premiul Herder, o prestigioasă distincţie pentru artă, ştiinţă şi
literatură, acordată de universităţi din Austria şi Germania pentru scriitori din Europa centrală şi de
est. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost
laureaţi ai acestui premiu. Fără îndoială, liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care
a fost tradus în mai multe limbi europene şi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru
literatură în 1980.

Unii scriitori, care au fost persecutaţi aici, au plecat în exil. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt
Paul Goma şi Vintilă Horia. Scriitorul Paul Goma a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din
Marea Britanie) o scrisoare în care cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru
aceasta a fost arestat şi bătut de Securitate. Ca să evite reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-
au eliminat, ci l-au obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat numeroase cărţi
în limbile franceză şi germană despre regimul comunist. În Franţa a scris mai multe romane
document despre regimul comunist din România. În 1981 apare Les Chiens de mort, consacrat
experienţelor de reeducare comunistă prin tortură, practicate în 1949-1952 la închisoarea din
Piteşti. Goma a fost singurul scriitor român care a descris, în exil, viaţa în regimul comunist.

Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar francez
Goncourt, în 1960, pentru romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Până la
sfârşitul anului 1960, în Franţa s-au vândut 150 000 de exemplare din roman; până în 1990 au fost
publicate 14 traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult timp în Spania). Romanul
are ca subiect exilul poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris celebrele poeme Tristele), în anii 8-
17 d. Hr. De fapt, Vintilă Horia îl consideră un roman autobiografic, folosindu-se de poetul antic
pentru a explica trăirile sale de exilat.

3. Economie şi societate în lumea postbelică

Curente şi idei economice: economii liberale şi economii dirijate

În societatea de astăzi există două modele economice majore: economia capitalistă, cea mai
reprezentativă economie liberă şi economia comunistă, reprezentativă pentru economiile dirijate
de către stat.

Economia capitalistă – economie liberă

Economia capitalistă este un sistem economic în care preţul şi produsele depind de legea cererii şi a
ofertei.
Caracteristicile economiei capitaliste:

 se bazează pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie (adică utilaje, terenuri,

clădiri, capital);

 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme;

 agenţii economici urmăresc să obţină profitul maxim;

 preţurile se fixează pe baza cererii şi ofertei;

 statul are rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei; el nu trebuie să intervină în

problema preţurilor, a cererii şi a ofertei.

Modelele economiei capitaliste:

În timp s-au conturat şi în cadrul economiei capitaliste două modele, în încercarea de a face faţă cât
mai bine crizelor economice inevitabile: capitalismul clasic sau liberalismul şi modelul
keynesian sau neoliberalismul.

 Capitalismul clasic (liberalismul) presupune o intervenţie minimă a statului în economie.

Acest model şi-a dovedit ineficienţa în timpul marii crize economice din 1929-1933, care a pornit
din S.U.A. dar a cuprins întreaga lume capitalistă. Această criză a început prin căderea bursei din
New-York în ziua de 24 octombrie 1929 (supranumită joia neagră), apoi a continuat prin falimentul
celor mai multe bănci americane, care creditau întreaga industrie mondială şi prin falimentul
multor întreprinderi din întreaga lume. Drept urmare şomajul a ajuns la cote alarmante. În acelaşi
timp s-a înregistrat o criză de supraproducţie în agricultură: datorită producţiei mari şi a scăderii
puterii de cumpărare a populaţiei, au scăzut foarte mult preţurile la produsele agricole, ceea ce a
dus la ruinarea fermierilor.

Criza a fost depăşită în SUA datorită politicii de intervenţie a statului în economie, promovată de
preşedintele Franklin Roosevelt, politică numită NEW DEAL (Noul Curs). Statul a stabilit preţuri
minime la produsele de bază, a finanţat câteva bănci private pentru a-şi putea relua activitatea, a
început o serie de lucrări de infrastructură (construcţii de autostrăzi, poduri, defrişări etc.) datorită
cărora a angajat mulţi dintre şomeri.

- Modelul keynesian (neoliberalismul), teoretizat de economistul englez Maynard Keynes,

propune intervenţia statului în economie pentru a reducerea şomajului şi inflaţiei. Scopul
intervenţiei statului trebuie să fie susţinerea creşterii economice şi bunăstării.

Moduri de producţie în economia capitalistă

 Fordismul (de la uzinele Ford): presupune producţia în serie, costuri de producţie mai mici
şi creşterea salariilor muncitorilor datorită creşterii vânzărilor.

 Toyotismul (de la uzinele Toyota): pune accent pe realizarea unor produse de calitate
superioară, producţia se face la comandă, se cere părerea muncitorilor în conducerea
întreprinderii.

Economia comunistă – economie dirijată de stat

Economia comunistă este un sistem economic în care statul fixează preţul produselor şi producţia.
Caracteristicile economiei comuniste:

 aproape toate mijloacele de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital) sunt în
proprietatea statului;

 bunurile nu sunt produse în raport cu cererea, ci pe baza unor planuri economice întocmite
de birocraţi funcţionari de stat), planuri cincinale ( fixau producţia pentru fiecare ramură
industrială pe o perioadă de 5 ani);

 industrializarea forţată, cu accent pe dezvoltarea industriei grele;

 colectivizarea în agricultură.

Consecinţele economiei de tip comunist:

 produsele realizate sunt de slabă calitate şi de multe ori nu există piaţă de desfacere pentru
ele pentru că planurile economice ţin cont de nişte obiective politice, nu de cererea reală;

 nu există şomaj, dar acest lucru pozitiv se dovedeşte a crea dezechilibre grave pe termen
lung;

 accentul pus pe dezvoltarea industriei grele are drept consecinţe neglijarea producţiei
alimentare.

Pentru a face faţă eventualelor probleme legate de piaţa de desfacere, statele comuniste europene
au creat, în 1949, o organizaţie economică numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER),
care s-a autodizolvat după căderea comunismului. În cadrul acestei organizaţii aveau loc schimburi
de produse între statele membre.

Globalizarea economiei lumii

Globalizarea este un proces început în anii ’80, care constă în deschiderea frontierelor şi
generalizarea schimburilor de oameni, idei capitaluri şi bunuri la scară mondială. Globalizarea este
economică, politică şi culturală. Cel mai reprezentativ proces al globalizării economice este crearea
companiilor multinaţionale: o întreprindere îşi deschide sediu în străinătate. Un simbol al
globalizării este compania Coca-cola, ale cărei produse au ajuns în toate colţurile lumii.

Primul pas înspre globalizarea economică a fost făcut prin crearea, în 1945, a unei organizaţii
economice mondiale numită Acordul General pentru Tarife vamale şi Comerţ (GATT). Statele
membre îşi oferă între ele clauza naţiunii celei mai favorizate, prin care micşorează taxele vamale la
produsele comercializate. Astăzi această organizaţie se numeşte OMC sau WTO şi cuprinde 123 de
state.

Consecinţele globalizării:

 facilitează schimburile şi creşterea productivităţii

 propagă rapid crizele economice.

 4. Economie rurală – economie urbană în România contemporană

Perioada interbelică (1919-1939)

Economia rurală

În perioada interbelică 80% din populaţia României era rurală, astfel că şi agricultura era principala
ramură a economiei româneşti. În 1921 s-a realizat o amplă reformă agrară, prin care au fost
expropriate o parte importantă a moşiilor boiereşti pentru a se da pământ ţăranilor. Astfel,
proprietarii puteau păstra dintr-o moşie de la 100 până la 500 de hectare, în funcţie de
dimensiunile acesteia. De exemplu, dacă proprietarul avea 100 de hectare, moşia nu era
expropriată, dacă avea 200 de hectare, proprietarul păstra 165, dacă avea 500 păstra 247, dacă
avea 5000 rămânea cu 397 iar dacă avea 10000 rămânea cu 500. Suprafaţa primită de o familie de
ţărani era în medie de 5 hectare. Ţăranii trebuia să plătească o despăgubire foştilor proprietari care
echivala cu o sumă reprezentând de 40 de ori arenda conform preţurilor din 1913. Plata trebuia să
se facă pe 50 de ani, cu dobândă de 5%. Aplicarea efectivă a legii agrare, adică exproprierea şi
punerea în posesie a noilor proprietari, a durat până în 1938. Au fost împroprietăriţi 1,3 milioane
de ţărani ( aproximativ 70%) din cei 2 milioane care erau îndreptăţiţi.

Aceasta a fost cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică. În urma ei, România devine o
ţară în care predomina mica proprietate agricolă. Astfel, o statistică din 1938 arată că proprietarii
care deţineau sub 5 hectare reprezentau 74,9% din totalul proprietarilor de pământ, cei cu
proprietăţi de la 5 la 10 ha erau 17,1%, de la 10 la 20 ha erau 5,5%, de la 20 la 50 ha erau 1,7%, de
la 50 la100 ha, 0,4% şi de la 100 la 500 ha 0,3%. Această fărâmiţare a proprietăţii a avut consecinţe
negative în timpul marii crize economice din 1929-1933, când micii proprietari au făcut cu greu
faţă prăbuşirii preţurilor la cereale (acestea scăzuseră cu 40-50%). O altă cauză care a agravat criza
economică pentru România a fost faptul că în România producţia agricolă era centrată pe cultivarea
cerealelor, mai ales grâu şi porumb, care au avut cea mai severă cădere a preţurilor. Astfel, în
perioada 1921-1925 se înregistrau următoarele date statistice la producţia agricolă: 90% din
totalul producţiei era reprezentată de cereale, 3,4% plante alimentare, 2,3% plante industriale,
4,3% fâneţe. În 1926-1930 cifrele erau următoarele: 88,2% cereale, 3,4% plante alimentare, 3,2 %
plante industriale, 5,2% fâneţe. În 1938 se înregistra următoarea producţie: 86,9% cereale, 3,8%
plante alimentare, 3,7% plante industriale, 5,6% fâneţe. Tot o consecinţă a predominării micii
proprietăţi agricole a fost şi faptul că agricultura românească era extrem de puţin mecanizată iar
producţia la hectar era în anii '20 mult sub media producţiei antebelice.

România era printre primele ţări exportatoare de grâu şi porumb din Europa. Ţara noastră
deţinea 9,2% din producţia de cereale a Europei şi exporta 1,2% din consumul de cereale al
continentului.

Economia urbană

În perioada interbelică se creează pentru prima dată o adevărată industrie românească. Industria
extractivă este una dintre ramurile economice importante. România este între primele state
producătoare de petrol, gaze naturale şi aur din Europa (locul 1 în Europa şi 6 în lume la producţia
de petrol, locul 2 în Europa la extracţia de aur şi gaze naturale). Industria petrolieră a înregistrat o
creştere spectaculoasă a producţiei, datorită investiţiilor de capital străin, de la 968000 de tone, în
1918, la 5 800 000 tone, în 1930. Industria siderurgică (producerea oţelului) şi
industria constructoare de maşini cunosc şi ele o dezvoltare semnificativă. Industria siderurgică a
înregistrat o creştere a producţiei de la 38 000 de tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. Între cele
mai importante întreprinderi, care produceau la nivel calitativ european, se aflau Oţelăriile Reşiţa,
fabrica Malaxa Bucureşti, care producea locomotive, motoare, instrumente de precizie, muniţie etc.
şi IAR Braşov, care producea avioane. Industria românească a înregistrat o creştere economică
medie de 5,2% pe an. Cu toate aceste succese, producţia nu era suficientă: necesităţile interne în
materie de instalaţii industriale şi maşini erau acoperite în proporţie de 15-20%, restul de până la
80% erau importate.
În industria românească din perioada anterioară războiului capitalul străin reprezenta 80% din
investiţii. În anii 1925-1928 acesta scade la 65%. În perioada antebelică principalii investitori au
fost germani şi austrieci, în perioada interbelică locul lor este luat de englezi, francezi şi belgieni.

Băncile private aveau un rol important. Cea mai mare bancă privată a fost Marmorosch-Blank. 25%
din capitalul băncilor din România era capital străin.

Comerţul exterior arăta că România exporta materii prime si importa utilaje. 90% din exporturile
României erau reprezentate de cereale, animale, lemn şi petrol. În perioada marii crize economice,
România a încurajat exportul de petrol pentru a compensa pierderile înregistrate de prăbuşirea
preţului la cereale. Ca stat agricol, România era în dezavantaj deoarece era nevoită să exporte
materii prime la preţuri relativ joase şi să importe bunuri industriale la preţuri ridicate. Drept
rezultat, în 1928, de exemplu, pentru o tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5
tone. În timp însă situaţia exporturilor se schimbă. Dacă cerealele reprezentau peste 50% din
exporturi până în 1927, ele au ajuns la 25% în perioada 1934-1938. Petrolul a ajuns la 46% din
exporturile anuale. Creşterea producţiei industriale în anii '30 a avut consecinţe şi în planul
importurilor la produse manufacturate care au scăzut de la 65% în 1930 la 33% în 1939. Totodată,
pentru aceeaşi perioadă, importul de materii prime a crescut de la 10% la 34%. Cel mai important
partener comercial al României în anii '30 a fost Germania. Ea prelua 32% din exporturi şi deţinea
39% din totalul importurilor. Dar operaţiunile de export-import ale Germaniei cu România
reprezentau mai puţin de 1% din comerţul său exterior.

Criza economică din 1929-1933 a afectat foarte grav România, ducând la scăderea productivităţii.
Totodată, în anumite perioade, statul a fost incapabil să plătească în întregime salariile
funcţionarilor publici, recurgând la aşa-numitele curbe de sacrificiu prin care se reduceau cu
anumite procente salariile. Apoi economia s-a redresat după 1934, ajungând în 1938 la cea mai
mare producţie din perioada interbelică

Dinamica producţiei agricole pe sectoare, 1925-1938:

Industria Industria Industria

Anii Total industrie
extractivă prelucrătoare Electrică

1925 74,5 60,6 78,4 61,4

1927 100,0 100,0 100,0 100,0

1934 123,3 148,0 118,1 131,7

1936 133,4 156,9 125,6 167,9

1938 141,2 131,5 136,3 201,4

Raportul producţie agricolă/ producţie industrială, 1925-1938:

Anii Producţia agricolă Producţia industrială

1925 68,2 31,8

1929 63,2 36,8

1934 53,4 46,6

1938 51,4 48,4

Perioada comunistă (1945-1989)

Economia rurală

În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de industrie.

Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat primul
guvern comunist în România, în 1945, membrii partidului au hotărât să facă o nouă reformă agrară
pentru a atrage populaţia rurală de condiţie medie şi modestă de partea lor. De aceea, în mod
paradoxal, instaurarea regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a ţăranilor.

Reforma agrară din 1945 prevedea exproprierea moşiilor mai mari de 50 de hectare, fără
compensare. Decretul s-a aplicat chiar în noaptea următoare după ce a fost emis, printr-o acţiune
abuzivă a organelor de poliţie. Proprietari au fost ridicaţi noaptea din casele lor şi stabiliţi cu
domiciliu forţat în alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar pământurile ci şi maşinile agricole şi
casele. 17000 de familii au fost obligate să-ţi părăsească locuinţele. Pământul a fost preluat de stat,
apoi repartizat fie ţăranilor, fie unor gospodării agricole colective. Au fost împroprietăriţi ţăranii
care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ. Terenurile rămase după împroprietărirea individuală
au alcătuit aşa numitele gospodării de stat şi gospodării colective. Gospodăriile agricole colective
(G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea comunităţii dintr-un sat, dar, de fapt aparţineau tot statului.
Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi cele colective erau lucrate în comun de ţăranii care doreau să
renunţe la proprietatea particulară. Celor integraţi aici li s-a permis să păstreze doar un teren de
0,15 ha. Comuniştii au sperat că mulţi ţărani vor renunţa la proprietate şi se vor înscrie în aceste
asociaţii controlate de stat, dar succesul lor a fost redus. Doar ţăranii foarte săraci s-au asociat în
aceste gospodării. Ţăranii înstăriţi erau numiţi de autorităţile comuniste chiaburi şi erau
consideraţi exploatatori. Comuniştii încercau, prin propagandă să-i convingă pe ceilalţi ţărani că
aceşti sunt nişte duşmani.

Pentru a determina ţăranii să renunţe la pământul lor, în anii '50, la sugestia lui Stalin, autorităţile
comuniste au impus dări uriaşe asupra agricultorilor, dări numite popular cote. Ţăranii erau
obligaţi să dea statului o parte importantă din toate produsele obţinute; cu cât proprietatea era mai
mare, cu atât creştea şi procentul care se cuvenea statului. Sistemul cotelor a afectat de fapt toţi
locuitorii, dar proprietarii mai mari au avut cel mai mult de suferit, ei fiind duşi la ruină; aceştia
ajungeau să aducă acasă mai puţine produse decât cei mai săraci ţărani. Uneori li se lăsa doar grâul
de sămânţă. Nici aceste metode nu i-au determinat pe mulţi ţărani să renunţe însă la proprietatea
lor şi să se înscrie în gospodăriile colective.
În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în
proprietatea statului. Colectivizarea forţată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută de
activiştii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceştia vizitau sistematic locuinţele
ţăranilor pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului.
Pentru că propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice şi s-a recurs
la şantajul, tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile lor. În 1962
procesul de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa agricolă a României a
devenit proprietate de stat, cel mai mare procent dintre ţările care trecuseră la comunism în 1945
în Europa de Est. Pământul preluat de stat a fost organizat în aşa-numitele Cooperative Agricole de
Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii au fost obligaţi să predea şi vitele de muncă, ce au fost folosite apoi în
comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajaţi ai statului şi primeau o cotă parte din produse. Deşi
iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea s-au mecanizat, iar exploatarea pământului
s-a făcut mult mai eficient. Cifrele producţiei de cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii
C.A.P.-urilor cât şi de propaganda comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte
exact care era producţia reală în perioada comunistă.

În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe,
populaţia României s-a confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin
reducerea raţiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa economică
a acestora. Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu era de calitate. O altă
cauză a crizei agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era atât de acută în anii
'80 încât lucrătorii din întreprinderi şi elevii din şcoli erau obligaţi să participe la strângerea
recoltei.

După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile cu
loturile din perioada anterioară colectivizării.

Economia urbană

În 1948 comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea statului). Ei au

început un program de industrializare forţată, pentru a transforma România din ţară agrară în ţară
industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele.

Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul U.R.S.S. asupra
economiei româneşti. În perioada 1945-1956 au funcţionat nişte societăţi mixte româno-sovietice
numite sovromuri care aveau ca scop transferul de materii prime şi produse industriale din
România în U.R.S.S. Acestea au secătuit economia românească întrucât s-au sustras astfel din
România de la cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care au fost demontate şi
duse în U.R.S.S.

Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)
s-a caracterizat prin creşterea investiţiilor în industrie şi transformarea României într-o ţară
industrială. În 1950 industria reprezenta 46,6% din producţie iar în 1967, depăşise agricultura,
fiind egală cu un procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale. Industrializarea
comunistă a fost catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont de nevoile pieţei
şi producea de multe ori pentru a atinge standardele fixate de funcţionarii de partid care doreau să
stabilească recorduri de producţie pe anumite domenii. Din cauză că populaţia rurală a rămas fără
pământ, o parte importantă a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile fabrici.

Ceauşescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii uriaşe.

Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost în
industria siderurgică (Combinatele de la Reşiţa şi Galaţi), industria petrolieră (s-a mărit capacitatea
de rafinare a petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică industria şi constructoare de
maşini. În această ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la fabricile Dacia Piteşti
(1966), în colaborare cu Renault şi Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70
România a avut unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere economică din Europa.
Dar o parte importantă din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost singurul stat
comunist care a primit bani de la Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute de Ceauşescu nu
au fost recuperate din cauză că producţia nu ţinea cont de nevoile pieţei, de raporturile între
costurile de producţie şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în incapacitatea de plată a
datoriei externe. Cea mai ineficientă investiţie a fost extinderea rafinăriilor de petrol de la Ploieşti.
Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a României mult peste producţia internă, de aceea el a
importat petrol de la arabi. Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în 1978, ducând la o criză
economică mondială. Drept urmare, rafinarea se făcea cu nişte costuri foarte mari, astfel că banii
investiţi nu au fost recuperaţi, ba, din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în pierdere au
mers şi alţi coloşi industriali mari consumatori de energie.

Deşi economia producea foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât veniturile. La
începutul anilor '80 FMI a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria
externă. În 1977 datoria externă a ţării fusese de 3,6 miliarde de dolari iar în 1983 ajunsese la 11
miliarde. Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu a fost creşterea exporturilor şi
reducerea importurilor. Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare, începând
cu 1982, s-a introdus raţionalizarea pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui dar şi raţionalizare.
În timp au urmat şi alte produse. În 1981 se introdusese raţia la benzină (30 de litri pe lună); au
urmat restricţiile la electricitate (energia electrică era întreruptă după o anumită oră, seara, pentru
populaţie), limitarea alimentării cu apă caldă şi căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim
14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a fost plătită, dar restricţiile au continuat în acelaşi fel.
Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte mici (o jumătate de pâine pe zi de persoană, un kilogram de
zahăr, unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi aşa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă de
produse în magazine. Aceasta a fost principala cauza a revoltei populare din 1989.

5. Viaţă privată şi viaţă publică în lumea occidentală

După 1945, până la sfârşitul anilor ’60, în aproape toate statele europene şi în S.U.A. se
înregistrează o creştere a populaţiei datorată în principal creşterii natalităţii, care a fost
numită baby boom. Creşterea populaţiei se înregistrează şi în anii ’70, dar ea se datorează
îmbunătăţirii condiţiilor de trai, care au dus la prelungirea duratei vieţii, iar în lumea occidentală
este cauzată şi de migraţiile din fostele ţări coloniale. În anii 80 începe o scădere a sporului
demografic,care a continuat până astăzi.

Structura socială a populaţiei s-a modificat profund comparativ cu perioada interbelică.

Schimbările tehnologice au făcut ca numărul muncitorilor specializaţi să crească, iar numărul
lucrătorilor ocupaţi în munci murdare, dure şi periculoase să scadă. Muncile de jos au fost preluate
mai ales de imigranţi. Întreprinderile mici şi mijlocii şi-au redus constant numărul, deoarece nu au
făcut faţă concurenţei marilor întreprinderi şi consorţii multinaţionale. Cele mai bine plătite slujbe
au devenit cele de manager. Ţărănimea a devenit o categorie socială cu o pondere foarte mică în
cadrul populaţiei, undeva sub 15% în majoritatea statelor occidentale. Procentual, a crescut foarte
mult clasa mijlocie a salariaţilor (astăzi 50-60% din populaţia activă). Totuşi, acest lucru nu a dus la
reducerea diferenţelor sociale, ci acestea au continuat să se adâncească. Pentru a rezolva aceste
probleme, statele din Europa Occidentală au recurs la măsuri de protecţie socială, care au constat
în asigurarea unui venit minim garantat oricărei persoane, creşterea alocaţiilor, a pensiilor,
acordarea de burse sau chiar alocarea de echipamente casnice. Populaţia urbană, care era
majoritară în statele capitaliste şi în perioada interbelică, a crescut la procente uluitoare, peste 70%
în anii ’70 şi peste 80 şi chiar 90% în anii ’90. Răspândirea învăţământului de toate gradele şi
creşterea constantă a numărului de studenţi este o altă caracteristică a lumii capitaliste.

Viaţa privată se desfăşoară tot în cadrul familiei, dar apar schimbări care duc treptat la o criză a
vieţii de familie. Oamenii trăiesc în cuplu şi fără a se căsători, divorţurile sunt foarte frecvente,
numărul copiilor unui cuplu este scăzut (unul, doi copii sau chiar apar cupluri care nu îşi doresc
copii), practicile religioase devin opţionale. Conflictele între generaţii sunt foarte profunde, mai ales
în anii ’60-’70, perioada în care se generalizează libertinajul. Relaţiile dintre părinţi şi copii nu se
mai bazează pe autoritatea din trecut. Treptat se acceptă de către părinţi un rol de coordonare, mai
degrabă decât de autoritate. Femeile capătă drept de vot după război în toate ţările şi ajung treptat
să ocupe aproximativ aceleaşi munci ca şi bărbaţii.
Nivelul de trai al populaţiei a crescut constant, în principal datorită măririi veniturilor salariale,
dar şi datorită preţurilor scăzute pentru obiectele de larg consum, datorate progresului tehnic şi
producţiei de serie. Frigiderul, televizorul, maşina de spălat şi automobilul devin accesibile
majorităţii categoriilor sociale începând cu anii ’70. Viaţa cotidiană tinde să se standardizeze.
Populaţiile din lumea capitalistă tind să trăiască în acelaşi ritm: să folosească acelaşi tip de locuinţe,
să frecventeze aceleaşi spaţii de consum (supermarket, mall, fast food), să consume aceleaşi
produse alimentare, să utilizeze aceleaşi echipamente casnice, să-şi decoreze casele în acelaşi fel.
Totuşi, un procent mai mic al populaţiei trăieşte în condiţii mizere la periferia marilor oraşe, unde
creşte delicvenţa şi violenţa. Problema periferiilor devine evidentă începând cu anii ’70, cauzată şi
de creşterea migraţiei în lumea occidentală.

Petrecerea timpului liber devine un adevărat cult al epocii. Dezvoltarea tehnicii comunicării la
distanţă şi a mijloacelor de transport a contribuit la o revoluţie a loisirului. În 1948 se inventează
tranzistorul, ceea ce permite ca radioul şi televizorul să ajungă de mici dimensiuni şi să fie produse
la un preţ accesibil. Orice familie îşi permite un radio în perioada anilor 50, iar televizorul începe
să-şi facă apariţia în tot mai multe cămine. Primul post de televiziune apare în Marea Britanie, în
1936 (postul BBC), iar în S.U.A. în 1939 (postul NBC), dar televiziunea se generalizează abia în anii
50. În S.U.A în 1946 doar 0,5% din gospodării aveau televizor, în 1954 se ajunge la un procent de
56% iar în 1962 la 90%. Televiziunea color se creează în 1940, dar se generalizează în anii ’60. În
1962 se creează televiziunea prin satelit care permite transmisiile în direct între două continente.
Televiziunea este cea care are rolul cel mai important în petrecerea timpului liber cotidian.
Emisiunile de ştiri, muzica emisiunile de divertisment, filmele, transmisiile sportive sunt cele care
creează o adevărată cultură de masă. Presa îşi pierde din rolul deţinut până atunci în crearea
divertismentului, deşi se continuă consumul de roman foileton, benzi desenate, literatură de
ficţiune. Cinematograful are un rol important în petrecerea timpului liber în afara locuinţei într-un
mod ieftin şi plăcut. Ca şi în perioada interbelică, producţia de film se realizează mai ales la
Hollyood. Totuşi, se creează un public amator de pelicule de artă, unde capul de afiş îl deţin
producţiile franceze şi italiene.

Petrecerea timpului liber în afara localităţii de domiciliu a început să fie o practică foarte răspândită
datorită faptului că săptămâna de lucru s-a redus la 5 zile în lumea capitalistă, iar acumulare
veniturilor a permis concediile în străinătate. Cele mai apreciate devin destinaţiile exotice, posibile
datorită ieftinirii călătoriilor cu avionul.

Viaţa publică între conformism şi contestare

Valorile fundamentale ale societăţii occidentale sunt regimul politic democratic şi economia
capitalistă. Viaţa publică în statele occidentale este determinată de un factor esenţial: libertatea,
înţeleasă în forme multiple, dar mai ales ca libertate de exprimare, libertate de asociere şi libertate
de întrunire. Oamenii sunt astfel încurajaţi prin legi să facă mitinguri pentru a susţine sau combate
o cauză, să se organizeze în asociaţii diverse (de la partide politice, la organizaţii pentru apărarea
drepturilor sau pentru promovarea unor idei, ori pur şi simplu pentru a întreprinde eficient acţiuni
într-un domeniu). Valorile capitaliste sunt reprezentate de societatea de consum, în care toată
lumea tinde să îşi crească nivelul de trai şi să îşi asigure o ascensiune profesională. Spaţiul public
este reprezentat în primul rând de locul de muncă, locuri de agrement (parcuri, teatre,
cinematografe, muzee, săli de concerte, săli de sport, stadioane, diverse alte locaţii pentru activităţi
culturale, sportive sau de recreere), localuri unde se pot servi mâncăruri şi băuturi, locaţii de unde
se pot face cumpărături variate (pieţe, magazine, supermarket-uri, mall-uri). În aceste spaţii
oamenii se reunesc în jurul unor valori sau interese comune, tendinţa fiind aceea de a se impune în
societate activităţile care adună cei mai mulţi adepţi. Obiceiul, moda sunt cele care dictează şi care,
adesea, cenzurează libertatea de a alege.

Începând din anii ’60 are loc o puternică mişcare contestatară a valorilor societăţii capitaliste,
pornită din rândul tinerilor. Cel mai reprezentativ pentru începutul acestei mişcări
este curentul hippie, apărut în California, cel mai bogat stat american, în 1963. Acest curent
contestă valorile societăţii de consum şi promovează o întoarcere la natură, la sursele culturii
populare (folk), militează împotriva poluării, pentru pace şi contestă toate războaiele, inclusiv cele
duse în numele apărării drepturilor omului. Tinerii hippie se disting de restul populaţiei prin
hainele lor lejere şi foarte colorate, inspirate din tradiţia popoarelor Americii latine sau asiatice,
pletele atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, dar mai ales prin muzica pe care o
interpretează, folk-song, foarte melodioasă, inspirată de tradiţia populară americană sau a altor
popoare. Evadarea lor din cotidian şi întoarcerea la natură se realizează însă şi prin promovarea
consumului de droguri, a libertinajului sexual şi prin promovarea practicilor religioase indiene (în
principal yoga). Generaţia hippie se remarcă în primul rând prin opoziţia faţă de războiul din
Vietnam (1955-1975), dus de statul american în scopul stăvilirii expansiunii comunismului.
Apogeul mişcării hippie îl reprezintă festivalul de muzică folk de la Woodstock (1969), unde se
adună 400 000 de tineri pentru a asculta muzică şi a milita pentru natură şi împotriva războiului.
Aici concertează 32 de solişti şi formaţii, între care promotorii acestei mişcări: Jimi Hendrix, Bob
Dylan, Janis Jopli, Joan Baez, The Who, Joe Coker etc. Curentul rock, apărut în anii ’60 s-a alăturat, în
muzică, mişcării contestatare începută de hippie şi a continuat-o, după ce mişcarea hippie a intrat în
declin în anii ’70.

O altă mişcare contestatară a valorilor capitaliste este cea a ecologiştilor

(verzii). Ecologiştii militează pentru păstrarea unui mediu curat, pentru conservarea naturii şi
împotriva exceselor industrializării. Această mişcare, devenită foarte populară începând din anii
’70, a continuat până astăzi. În S.U.A. ecologiştii s-au exprimat prin crearea a numeroase organizaţii
non-guvernamentale care aveau ca scop protecţia mediului, lupta cu industria poluantă, apărarea
speciilor pe cale de dispariţie. În Europa occidentală mişcarea ecologistă a dus la crearea unor
partide politice care promovează, pe lângă protecţia mediului şi respectarea drepturilor omului, a
păcii şi protecţia individului în faţa efectelor nocive ale tehnologiei. Totodată, în ţările democratice
s-a născut şi o mişcare de apărare a drepturilor omuluipeste tot în lume, care a criticat
implicarea brutală a statelor industrializat în viaţa locuitorilor din Lumea a III-a. În 1948 Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de o mare parte a
statelor lumii. Cu toate acestea, multe state semnatare încalcă drepturile omului, fără ca acestea să
fie sancţionate. În aceste condiţii adevărata luptă pentru drepturile omului este dusă de organizaţii
non-guvernamentale, dintre care cea mai celebră este Amnesty International, înfiinţată la Londra,
în 1961.

Viaţă privată şi viaţă publică în ţările comuniste din Europa

Regimul comunist s-a instaurat, după 1945, în Europa centrală şi de est prin falsificarea alegerilor
de către partidele comuniste, sprijinite de armata sovietică, rămasă în aceste teritorii din perioada
războiului. Dacă în statele capitaliste occidentale viaţa publică şi privată are în centrul său
preocuparea pentru individ şi drepturile sale, în ţările comuniste statul este cel care confiscă viaţa
publică, dar şi parte din viaţa privată a cetăţenilor.

În majoritatea statelor europene în care s-au instaurat regimuri comuniste după

război, populaţia rurală era mai numeroasă decât populaţia urbană. Această realitate s-a modificat
rapid datorită industrializării forţate promovată de statele comuniste. Exodul de la sat la oraş, care
se produsese în statele occidentale în perioada interbelică şi dusese la înclinarea balanţei în
favoarea urbanului, are loc în statele comuniste în anii ’50-’60. Aceste fenomene au schimbat
peisajul urban, unde au apărut numeroase fabrici şi cartiere muncitoreşti de
locuinţe. Locuinţele noi din mediul urban au un confort mai mare decât casa ţărănească deoarece
au apă curentă, energie electrică, sistem de canalizare. Totuşi, regimurile comuniste păstrează timp
de peste 40 de ani aceeaşi arhitectură şi aproximativ acelaşi confort, fapt ce nu permite o
modernizare a spaţiului de locuit decât prin achiziţia aparaturii electrocasnice. Regimul comunist
îşi doreşte o nivelare socială a cetăţenilor, fapt care se produce începând cu standardizarea spaţiilor
de locuit, dar se menţine prin diferenţele mici de salarizare între diversele categorii de lucrători. O
schimbare pozitivă pe care o aduce regimul comunist este şcolarizarea obligatorie până la nivelul
liceului, inclusiv. Diferenţele sociale încep să se creeze mai ales prin nivelul de şcolarizare. Elitele
nu sunt reprezentate de persoane cu venituri substanţial mai mari, ci de persoane care au studii
superioare. Tehnica modernă pătrunde mai greu în casele comuniste decât în lumea occidentală.
Televizorul îşi face apariţia în România după 1956, când se creează televiziunea publică. Maşina de
spălat şi telefonul sunt prezente în majoritatea locuinţelor începând cu anii ’70, dar automobilul,
deşi tinde să se generalizeze în anii 80, rămâne totuşi un lux pe care şi-l permit membrii de partid şi
persoanele care fac sacrificii financiare pentru a plăti ratele la maşină.
Familia reprezintă nucleul vieţii private în comunism. Comuniştii au un cult pentru familia
muncitorească, numeroasă şi fericită. Deşi divorţul este acceptat oficial, persoanele care divorţează
nu sunt agreate de regim. În 1968 Ceauşescu semnează un decret care interzice avorturile în
România, permiţându-le doar în anumite cazuri prevăzute de lege. Acest decret a contribuit la o
creştere a populaţiei României, ajunsă în 1989 la 23 de milioane de locuitori. Viaţa privată, deşi
aparent fără griji deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane casă şi loc de
muncă, este în realitate supusă la fel de fel de constrângeri. Toate statele comuniste au fost afectate
de un dezechilibru economic marcat de o criză a alimentelor de bază. În anii ’80 în România uleiul,
făina, zahărul şi pâinea se cumpărau doar pe cartele alimentare în care erau trecute numărul
persoanelor din familia respectivă pentru ca fiecare să cumpere un număr limitat de produse. Alte
alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat. Invadarea spaţiului privat de către
stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea corespondenţei, urmărirea persoanelor
considerate suspecte de către regim. Cea mai importantă constrângere era interzicerea călătoriilor
în afara graniţelor statelor comuniste.

Viaţa publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau
manifestări de stradă, altele decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua naţională (în
România era 23 august) sau Ziua Internaţională a Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin
manifestări regizate în cele mai mici detalii de oamenii regimului, în care indivizii erau nişte
elemente de decor. Spaţiul public era invadat de statui, panouri şi afişe care glorificau regimul
comunist. Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să
respecte ideologia partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituţie culturală avea un
secretar de partid care se ocupa de propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere. În
România în anii ’50 s-a produs o rusificare a culturii şi o abandonare a valorilor naţionale, iar în anii
’70 s-a introdus o cenzură severă, care avea ca scop ca orice producţie culturală să respecte
ideologia de partid. Astfel teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale trebuiau să îşi
prezinte producţiile culturale cenzorilor şi să le realizeze abia după ce primeau aprobare.

Contestarea regimului comunist s-a realizat prin manifestaţii ample în Ungaria (revoluţia din
1956), Cehoslovacia (revoluţia din 1968), Polonia (grevele şi acţiunile sindicatului Solidaritatea din
anii ’80). În România aceste acţiuni au fost de mai mică amploare: o grevă a minerilor din Valea
Jiului în 1977 şi o manifestaţie de protest a muncitorilor de la uzinele din Braşov în 1987. Totuşi, în
România regimul comunist s-a prăbuşit prin cele mai ample manifestaţii de protest din Europa
comunistă.

6. Migraţii în lumea contemporană

Migraţia este fenomenul care constă în deplasarea unor mulţimi de persoane dintr-un teritoriu în
altul. Imigraţia reprezintă totalitatea intrărilor într-o ţară iar emigraţia totalitatea ieşirilor dintr-o
ţară. Migraţiile reprezintă un fenomen la fel de vechi precum omenirea. Epoca modernă dar mai
ales cea contemporană au cunoscut o diversificare a fenomenului migraţiei şi o creştere constantă a
numărului migranţilor.

În lume s-au înregistrat migraţii majore, ca număr de populaţie sau perioadă de timp. Cea mai
celebră este migraţia evreilor, care au plecat în toate colţurile lumii după ce templul din Ierusalim a
fost distrus de către romani în secolul I d.Hr. o altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor,
după ce statul lor a fost cucerit de imperiile vecine, o dată în secolul al XVIII-lea şi a doua oară în
timpul celui de-al doilea Război mondial. În ultimul caz sovieticii au expulzat 12 milioane de
polonezi din teritoriile anexate.
Cauzele migraţiilor moderne sunt multiple:

 căutarea unui loc de muncă sau căutarea unui loc de muncă mai bine plătit;

 foametea şi condiţiile de viaţă precare;

 persecuţiile politice şi religioase, discriminările etnice;

 condiţiile climatice neprielnice (de exemplu deşertificarea);

 calamităţi naturale (inundaţii, cutremure etc.);

 războaie.

Aşa cum există factori care împing populaţiile la migraţii dintr-un teritoriu, există factori care
atrag spre un teritoriu anume: industria dezvoltată, condiţii mai bune de viaţă, protecţia socială
mai bună (existenţa unor ajutoare substanţiale pentru şomeri, pentru maternitate, pentru pensie),
securitate personală, îngrijire medicală mai bună şi condiţii optime de educaţie etc. Un important
factor care atrage este şi politica statului cu privire la emigraţie. State precum Canada, S.U.A,
Australia sau Noua Zeelandă încurajează imigraţia prin programe speciale care acorda facilităţi
emigranţilor.

Efectele migraţiilor. Migraţiile produc efecte atât în ţările de destinaţie cât şi în ţările de origine.

În ţările de destinaţie se înregistrează următoarele efecte:

 Efecte economice: imigranţii acoperă lacunele mâinii de lucru dar pot intra şi în concurenţă
cu populaţia locală. În general efectele sunt benefice pentru toate părţile când imigranţii
realizează munci evitate de autohtoni. Atunci când imigranţii au calificare şi educaţie
asemănătoare, ei ajung în concurenţă cu muncitorii locali şi în acest caz pot apărea tensiuni
sociale între cele două grupuri. Există cazuri în care imigranţii au o calificare mai bună şi
atunci se bucură de un statut privilegiat. Acesta este cazul statelor din Golful Persic, unde
inginerii şi tehnicieni de înaltă calificare sunt proveniţi din străinătate.

 Efecte demografice: imigranţii contribuie la creşterea populaţiei, la modificarea repartiţiei

pe vârste (întrucât sunt în general persoane tinere), la modificarea componenţei rasiale,
etnice şi religioase a populaţiei.

 Efectele sociale sunt multiple. Diversitatea culturală a emigranţilor se observă în arta

culinară, spectacole, întreceri sportive. Adesea imigranţii locuiesc în cartiere speciale sau în
zone mărginaşe; o astfel de segregare face dificilă integrarea lor socială pentru că limitează
comunicarea cu autohtonii. Din cauza marginalizării, imigranţii sunt adesea victime ale
unor crime sau infracţiuni dar şi în rândurile lor infracţionalitatea este un fenomen des
întâlnit. Pentru a uşura integrarea imigranţilor, unele state au politici speciale de integrare
(de exemplu, oferirea unor cursuri pentru învăţarea limbii).

 Efectele sanitare au fost printre primele consecinţe ale migraţiilor observate în epoca
modernă. Adesea imigranţii aduc boli la care autohtonii nu au imunitate (faimoasa rujeolă
a europenilor a făcut ravagii în rândul populaţiei celor două Americi) dar şi invers,
migranţii nu au imunitate la boli din noua lor patrie. Ţările tradiţionale de imigrare
realizează controale medicale ale persoanelor încă de la solicitarea vizei de intrare.

În ţările de origine se înregistrează următoarele efecte:

 Efecte economice. Principalul efect benefic este datorat faptului că emigranţii trimit bani
familiilor de acasă. Aceste fonduri echivalează cu banii încasaţi din exporturi. Un alt efect
pozitiv este acela că la întoarcerea acasă, foştii emigranţi sunt calificaţi ori şi-au
 perfecţionat o anumită calificare. Din aceste motive unele state adoptă programe de
încurajare a emigraţiei: Turcia, Filipine, India, Pakistan, Cuba, Mexic etc. Principalul efect
negativ este pierderea de capital uman care poate crea anumite dezechilibre economice.

 Efecte demografice. Specialiştii au constatat că populaţia de emigranţi este mai rar

semnificativă în raport cu populaţia totală. Un caz semnificativ este cel al Bosniei
Herţegovina în timpul războiului din Iugoslavia, când un sfert din populaţie a migrat către
exterior.

 Efectele sociale sunt cele mai dramatice. Migraţiile determină modificarea relaţiilor soţ-
soţie, părinţi-copii. De exemplu, soţiile îşi asumă funcţii noi în casă şi nu mai doresc să
renunţe la ele când soţul se întoarce. De obicei membrul care se întoarce aduce cu el în
familie obiceiuri şi vicii care deranjează.

Caracteristici ale migraţiilor:

 majoritatea migraţiilor presupun distanţe scurte;

 tendinţa migraţiilor este spre oraşe mari;

 din punct de vedere al vârstei, se constată că migranţii sunt mai degrabă tineri;

 bărbaţii migrează mai mult decât femeile (o statistică arată 52,5% bărbaţi şi 47,5 % femei);

 ţări tradiţionale de imigraţie sunt: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Germania,
Marea Britanie, Franţa, Arabia Saudită.

 unele ţări de emigraţie ca Italia, Spania, Portugalia şi Grecia au devenit în ultimele decenii
ţări de imigraţie

Legislaţie cu privire la migraţii. Cele mai importante legi internaţionale cu privire la migraţii sunt
următoarele:

 Convenţia O.N.U. din 1952, semnată de 130 de ţări, prevede obligaţia de a nu trimite
refugiaţii într-o ţară în care sunt în pericol şi de a le furniza asistenţă şi protecţie.

 Convenţia O.N.U. din 1990 prevede protecţia drepturilor muncitorilor migranţi şi a

membrilor familiilor lor.

Migraţii în Europa contemporană

Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au fost
deportaţi în lagăre din toate teritoriile cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece în
Asia sau America. Peste 6 milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. O plecare
masivă a evreilor se realizează după încheierea războiului determinată de crearea, în 1948, a
statului modern Israel. O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat
de Germania şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar
germanii au exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au avut de
suferit foarte mult deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler în 1938, în
urma acordului de la München.

Perioada postbelică în Europa Occidentală. După al Doilea Război Mondial mai multe state din
Europa occidentală au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi. În 1973 acestea au fost
sistate din cauza crizei economice produse de scumpirea petrolului produs în ţările arabe.

În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada interbelică, când a fost creată
Societatea Generală a Imigranţilor, pentru a administra eficient această problemă. În perioada
1945-1974 statul francez susţine o politică de imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi
se reînnoia foarte uşor. În anii '60 se construiesc locuinţe provizorii pentru aceşti muncitori. În
1974 politica franceză s-a schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere celor
care ar dori să revină în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini.
Franţa a avut şi are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb
(Maroc, Tunisia, Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor
facilităţi economice sau culturale. Anglia a dus şi ea o politică apropiată de fostele sale colonii, în
special faţă de India. Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe
ale Europei. Germania a stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine turcă. Italia, Spania,
Portugalia au fost ţări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au confruntat, fie în perioada
interbelică, fie imediat după aceea cu regimuri dictatoriale.

Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est. Instaurarea regimurilor comuniste a

determinat o plecare masivă a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a
intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei erau "vânaţi" de noul regim întrucât,
conform ideologiei marxist-leniniste, erau consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi,
această migrare masivă s-a oprit foarte repede pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii,
trecerea frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial
din Germania de Est în Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze
astfel 2,5 milioane de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte
eficient aceste plecări (până în 1989 au mai trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau din
ţările comuniste, primeau azil politic în statele occidentale. În România au existat câteva
particularităţi ale migraţiilor în perioada comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare parte a saşilor
a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc de colaborare cu ocupantul german şi au
găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să scape, au fost vânduţi de statul român statului
Germania Federală, în anii 1970-1980. Ceauşescu se temea de problemele pe care le-ar fi putut face
minorităţile în România (avea o obsesie în această direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la
această metodă. Astfel, statul Român a câştigat şi sume serioase de bani pe care statul german de
vest le-a oferit sub forma unor împrumuturi nerambursabile. După 1989 au mai plecat în mod liber
şi alţi saşi, astfel că dacă în perioada interbelică saşii erau 4% din populaţia României, azi mai sunt
doar câteva mii (0,3%).

Migraţiile în ultimele decenii. Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând

este migraţia ilegală deoarece migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt mai
dispuşi spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor dificile de viaţă. Italia s-a confruntat,
începând cu anii '80cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani, tunisieni, somalezi
etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele Africii. Cu toate acestea,
astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape 1,5% din populaţia
ţării). Fenomenul migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de vest s-a extins după 1989. Pe lângă
prăbuşirea comunismului, o altă cauză a fost războiul din Iugoslavia care a determinat plecarea a
mii de refugiaţi: albanezii din Kosovo, musulmanii din Bosnia-Herţegovina etc.

Migraţia forţată

Diaspora reprezintă totalitatea comunităţii de o origine etnică aflată în

străinătate. Exilul reprezintă emigrarea forţată a unei persoane. Se apreciază că astăzi diaspora
românească este de aproximativ 10-12 milioane de persoane. În perioada comunistă un număr
mare de oameni politici din perioada interbelică şi oameni de cultură au fost obligaţi să plece în exil,
datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de către securitate.

Personalităţi ale exilului românesc: Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Constantin
Brâncuşi, George Emil Palade, Paul Goma, Neagu Djuvara, Sergiu Celibidachi, Vintilă Horia.
 7. Forme de organizare statală
În întreaga istorie întâlnim două forme de guvernare, monarhia şi republica.

Monarhia este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană
(rege, împărat, principe, domnitor etc.) care moşteneşte puterea de la un membru din familia sa şi o
deţine pe durata întregii vieţi. Familia domnitoare se numeşte dinastie. Există cazuri în care
monarhia se bazează principiul electiv-ereditar, adică monarhul este ales dintre membrii dinastiei
(cazul Ţărilor Române în perioada medievală).

Republica este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană sau
un grup de persoane alese pe o perioadă limitată de timp. Există însă republici dictatoriale în care
şeful statului ajunge la putere (prin alegeri sau lovitură de stat) şi rămâne în funcţie pe o durată
nelimitată (până la moarte sau până când este înlăturat).

În funcţie de ponderea pe care îl au, în conducere unui stat, puterea executivă (şeful statului şi
guvernul) şi puterea legislativă (parlamentul), întâlnim mai multe sisteme politice: parlamentar,
prezidenţial şi semiprezidenţial.

Sistemul parlamentar este sistemul în care şeful statului are doar o putere simbolică (sau un rol
decorativ), iar cea mai importantă instituţie este parlamentul. Parlamentul alege guvernul
(membrii guvernului sunt parlamentari) şi poate determina demisia acestuia (de obicei când
guvernul nu reuşeşte să aibă majoritate în parlament la votarea unei legi iniţiate de el). Dar şi
guvernul poate dizolva parlamentul în anumite condiţii. Ţările care au sistem parlamentar sunt, din
punct de vedere al formei de guvernare, republici sau monarhii. Într-o republică parlamentară şeful
statului este ales de parlament (de ex. Italia). Astăzi toate monarhiile democratice au sistem
parlamentar, statul model fiind Anglia.

Sistemul prezidenţial este sistemul în care şeful statului deţine puteri foarte mari, de obicei el este
şi prim-ministru. Dar preşedintele nu poate dizolva Parlamentul şi nici parlamentul nu poate
demite guvernul sau preşedintele. Statul reprezentativ este S.U.A., unde preşedintele este, în plus,
comandant suprem al armatei şi are rol hotărâtor în conducerea politicii externe şi tot el numeşte
cei 9 membri ai Curţii Supreme de Justiţie.

Sistemul semiprezidenţial este sistemul în care primul ministru guvernează iar preşedintele, care
numeşte primul ministru, are rol de arbitru al vieţii politice. Preşedintele, ales prin vot universal,
are atribuţii importante: numeşte primul ministru, aprobă componenţa guvernului (propusă de
primul ministru), poate respinge o lege votată de parlament şi o retrimite acestuia spre analiza,
poate dizolva parlamentul, poate iniţia un referendum. Modelul republicii semiprezidenţiale este
Franţa.

După criteriul naţional, întâlnim state naţionale, cu o naţiune dominantă, şi state multinaţionale, în
care există mai multe naţionalităţi fără ca vreuna să aibă o pondere dominantă. Niciun stat nu este
pur naţional, peste tot existând minorităţi.

După rolul pe care îl au în stat administraţia locală şi administraţia centrală, întâlnim:

State centralizate, în care puterea centrală, aflată în capitala statului, emite legi pentru întreg
teritoriul şi controlează îndeaproape administraţia locală. De exemplu, în România, guvernul
numeşte prefecţii (conducătorii judeţelor) iar singurul organ legislativ este Parlamentul de la
Bucureşti.
State federale, în care puterea centrală are competenţe restrânse la nivel local pentru că acolo
există organe legislative şi executive autonome, similare celor centrale. De exemplu, fiecare dintre
cele 50 de state care formează S.U.A., are propria sa constituţie, este condus de un guvernator, ales
prin vot universal şi de un Congres propriu.

8. Idei şi regimuri politice

În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice,
regimuri totalitare şi regimuri autoritare.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le
pune în aplicare: şeful statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a
lor: instituţiile judecătoreşti);

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- dreptul de vot universal;

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism).

Regimul politic totalitar se caracterizează prin:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine
înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi
nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Ideologii

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii.
Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi
naţionalismul.

Liberalismul = este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori

fundamentale în organizarea societăţii.Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe
privilegiile nobilimii.

Conservatorismul = este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia social (era
ideologia politică a nobilimii)

Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză, apărute
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke este
considerat părintele conservatorismului, prin lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze.

Socialismul = este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private
în folosul statului sau al comunităţii.

Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii
muncitorilor, iar în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi
de societatea capitalistă.

Naţionalismul = este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale
sau de grup şi în faţa intereselor altor naţiuni.

Toţi locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi
datori să slujească naţiunea sau patria.

Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea,
naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat
de conservatorism.