Referat

Programarea macroeconomica

-2019-
 Programarea macroeconomica

Macroeconomia se ocupa cu studiul comportamentului economic al unei tari, tinând

seama de caracteristicile generale ale componentelor sale. În general, macroeconomia
studiaza agregatele macroeconomice precum - produsul national, exporturile, investitiile
totale, venitul national - agregate rezultate din activitatile desfasurate de diferite piete sau
sectoare ale economiei - gospodarii, firme, guvern. Analiza aspectelor individuale legate
de o anumita piata sau de o anumita firma nu este suficienta pentru determinarea
aspectelor generale ce afecteaza toate pietele si toate firmele. De aceea, macroeconomia
studiaza aspectele generale ce afecteaza întreaga economie nationala, eliminând aspectele
particulare si detaliile, astfel încât sa se poata lua decizii în legatura cu politica
economica ce urmeaza a se aplica în viitor.

1. Componentele macroeconomiei
În vederea studierii macroeconomiei trebuie urm rite mai multe elemente precum:
1.1. Ciclul economic. Viata economica a unei tari se desfasoara în asa-zisele cicluri
economice, care reprezinta decupari în timp în care economia unei tari cunoaste perioade
de regresie sau progresie. Spre exemplu, cea mai importanta perioada de regresie
cunoscuta în sec. al - XX-lea a fost perioada 1929-1933, când au fost afectate toate
economiile nationale. Dupa cel de-al doilea razboi mondial economiile tarilor dezvoltate,
dar si ale celor în curs de dezvoltare au cunoscut o perioada de înflorire economica ce a
durat pana în anii 1970, când ciclul s-a reluat.
1.2. Standardele generale de viata. Cresterea productiei totale si a productiei
individuale duce la cresterea standardelor generale de viata.
1.3. Inflatia si recesiunea. Inflatia este un element important ce produce probleme
în economiile dezvoltate, nu numai în economiile ce au trecut recent la economia de
piata. Încercarile guvernelor de a controla inflatia ridicata au dus la recesiuni; cu toate
acestea, modelele de boom si de recesiune au fost asemanatoare în diferite tari, deci ele
nu se pot pune pe seama guvernelor tarilor respective, ci pe seama unui comportament
economic determinat de alti factori decât cei umani.

0
 1.4. Somajul. Îmbunatatirea activitatii economice determina cresterea somajului.
Criza economica din 1929-1933, care a fost însotita de o crestere a somajului de
aproximativ 20% din forta de munca, a determinat dezvoltarea studiilor macroeconomice.
Solutia gasita de economisti pentru eradicarea somajului a fost ca guvernele sa-si creasca
cheltuielile sau sa-si reduca impozitele. Aceste solutii nu se pot aplica în toate
economiile, deoarece fiecare din acestea trebuie sa tina cont de conditiile specifice
fiecarei economii nationale. Astfel, spre exemplu, în România, cresterea cheltuielilor
guvernamentale implica fie o fiscalitate ridicata care nu poate face fata în conditiile
stagnarii economice, fie o reducere a fiscalitatii, care presupune însa existenta unui sistem
economic preponderent particular, care sa aiba si randament economic.
1.5. Deficitele bugetare guvernamentale. Majoritatea tarilor dezvoltate ale lumii
înregistreaza permanent deficite bugetare, adica cheltuielile guvernamentale sunt mai
mari decât veniturile obtinute din impozite. În legatura cu eficienta sau nu a deficitelor
bugetare parerile sunt împarrite; astfel, o parte din economisti considera ca deficitul
bugetar duce la o scadere a somajului, în timp ce altii considera ca îndatorarea natiunii cu
credite externe si dobânzi este suportata tot de populatie, careia îi cresc impozitele si
taxele. Pentru gasirea unor politici macroeconomice este necesara cercetarea acestor
componente ale macroeconomiei si îmbinarea lor, astfel încât economiile naionale sa fie
pregatite cu masuri eficiente de limitare a efectelor recesiunii si de eficientizare a
perioadelor de progres. Studierea acestor componente a impus gasirea unui mijloc de
evidenta care sa permita analiza întregii economii nationale, analiza ce sta la baza
adoptarii politicilor economice stabilite de guverne.

2. Indicatorii macroeconomici
Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin
următorii indicatorii:
- produsul global brut (PGB) – exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri şi
servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi consumul
intermediar (CI);

1
 - produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi
serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, de regulă, într-un an (PIB). PIB=PGB-CI;
– produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern
brut consumul de capital fix (amortizarea-Am): PIN=PIB-Am;
– produsul naţional brut (PNB) – exprimă valoarea producţiei finale brute obţinute
de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) – exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor
şi serviciilor obţinute de agenţii autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în
exterior, exprimată în preţurile pieţei: PNN=PNB-Am. Evaluat la preţurile factorilor de
producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).
Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.)
Stabilirea rezultatelor economice înseamnă măsurarea activităţii economice.
Problema oricărei ştiinţe, inclusiv a ştiinţei economice, este de a măsura fenomenele şi
procesele economice pe care le desfăşoară. Măsurarea rezultatelor economice este
esenţială pentru înţelegerea legilor după care se desfăşoară fenomenele şi procesele. La
nivel microeconomic, măsurarea activităţii economice se realizează de fiecare agent
economic, folosind ca indicatori profitul, salariul, preţul, costul de producţie, etc.
La nivel macroeconomic, trebuie măsurate rezultatele ca reprezentând ieşirile din
activitatea agenţilor economici agregaţi. Problema importantă a măsurării rezultatelor a
constituit fundamentarea pe baza căreia să se facă măsurarea. Aceasta are la bază o
anumită teorie şi o anumită concepţie metodologică specifică ţărilor cu economie de
piaţă. Această concepţie poartă numele de Sistemul Conturilor Naţionale.
Sistemul Conturilor Naţionale constituie un ansamblu coerent de concepte, tehnici
şi metode folosite pentru măsurarea activităţii economice a unei ţări într-un interval de
timp, de obicei un an.
Principalul obiectiv al sistemului îl constituie măsurarea producţiei naţionale şi a
principalelor sale elemente constitutive. Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) este
compus din trei elemente de bază: agenţii economici, operaţiunile şi conturile.

2
 S.C.N. cuprinde patru conturi: producţia, acumularea, consumul, restul lumii.
Contul Producţie - cuprinde subcontul mărfuri, în care se înregistrează bunurile şi
serviciile desfăcute pe categorii de vânzători şi subcontul activităţi, care cuprinde
valoarea bunurilor şi serviciilor.
Contul Consum - cuprinde contul de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi
public, contul de venituri în care se înscriu categoriile de venituri ale diferitelor sectoare.
Contul Acumulare - prezintă finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielile pentru
creşterea stocurilor, cât şi capitalul financiar folosit pentru achiziţii de terenuri şi fonduri
nemateriale.
Contul Restul Lumii - cuprinde importurile şi exporturile de bunuri şi servicii,
tranzacţiile de capital pe plan extern.
Sistemul Conturilor Naţionale are la bază teoria factorilor de producţie, concepţie
potrivit căreia bunurile şi serviciile societăţii sunt create prin combinarea şi consumarea
simultană a trei factori de producţie: capitalul, munca şi resursele naturale, iar posesorilor
acestora le revin părţi distincte din veniturile rezultate, sub formă de: profit, dobândă,
rentă şi salariu. Potrivit acestei teorii, venitul naţional se creează în toate sectoarele
activităţii economice, inclusiv în activităţile din învăţământ, cultură, artă, sănătate, etc.,
deci o arie mai largă de cuprindere prin includerea tuturor serviciilor materiale şi
nemateriale. S.C.N. nu este doar o metodă de evidenţă şi de calcul, ci un instrument de
analiză macroeconomică, într-un orizont de timp.

3. Tipuri de crestere economica

Noţiunea de creştere economică a fost introdusă după anul 1939, iar primele
încercări de întocmire a unui sistem teoretic încep în anii '30, când criza economică a
deplasat preocupările economiştilor de la analiza microeconomică spre analiza
problemelor macroeconomice, pentru a găsi factorii creşterii economice pe termen lung
şi, totodată, soluţii pentru politicile economice ale ţărilor cu economie de piaţă. Pentru a
exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca mişcarea ascendentă să fie
durabilă şi nu întâmplătoare. Creşterea economică desemnează un fenomen pe termen
lung, o mişcare ascendentă a unor mărimi macroeconomice (creşterea PIB, a venitului
naţional etc.) pe o perioadă îndelungată. Scăderea temporară a producţiei nu înseamnă

3
oprirea creşterii; în special recesiunile sunt deci parte integrantă a creşterii economice.
Prin urmare, creşterea economică include atât expansiunea, cât şi recesiunea din mai
multe cicluri economice succesive.
Indicatorii de exprimare a creşterii economice indică rezultatele economice (în
principal PIB şi PNB).
Economiştii măsoară creşterea producţiei sau a producţiei pe cap de locuitor dintr-o
ţară pe o perioadă de 10 sau 20 de ani. Astfel se elimină oscilaţiile temporare reprezentate
de recesiuni şi perioadele de expansiune economică, ceea ce ajută la formarea unei
imagini mai bune asupra evoluţiei pe termen lung.
Factorul timp implică relevarea a cel puţin două aspecte referitoare la creşterea
economică: pe de-o parte durata perioadei în care se realizează creşterea economică şi, pe
de altă parte, evoluţia indicatoriilor macroeconomici şi populaţia totală în cadrul
orizontului de timp luat în considerare.
După criteriul sensului în care evoluează producţia reală pe locuitor şi finalitatea
acesteia, în decursul unei perioade, creşterea economică poate fi:
• negativă sau descreştere economică, dacă producţia pe locuitor, în expresie fizică
sau reală scade, înrăutăţind bunăstarea;
• staţionară când producţia reală pe locuitor nu se modifică (se mai numeşte
creştere economică zero);
• echilibrată (sănătoasă sau reală) când producţia fizică de bunuri pe locuitor se
măreşte potrivit nevoii, contribuind la bunăstarea generală;
• dezvoltare economică durabilă presupune creşterea economică pozitivă (nu
negativă sau zero), în consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic şi cu întreaga
dezvoltare umană, avându-se în vedere toate aspectele ce ţin de domeniul uman: cultură,
ştiinţă, civilizaţie etc.