Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat
internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii
Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea
Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la
Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai
multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai
multe puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea
unui președinte permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Schimbări[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);
 funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte
al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman
Van Rompuy.
 va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost
aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân
însă în vigoare până în 2014.

Tratatul de la Maastricht
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul
European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai
profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii
Europene.

Introducere[modificare | modificare sursă]

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992.
Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea
referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar
dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca
o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și
actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții
definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește
sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente
Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

 Comunitățile Europene
 Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),
 Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).

Conținutul tratatului[modificare | modificare sursă]

Uniunea monetară și economică
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform
tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel
mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să
îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată
stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul
prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar
< 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile
numai pentru anul de referință 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc
criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea
monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor
introduce moneda unică europeană.
Politica externă și de securitate comună
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica
Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în
cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în
unanimitate.
Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care
are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe
întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații
din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul
European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a
hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor
tuturor regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai
bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la
Haga.
Tratatul de la Amsterdam
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17
iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai1999.
Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a
fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a
eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană).

Procesul de democratizare[modificare | modificare sursă]

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul
decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând
parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului
de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu
o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al
UE.
Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei
Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu
numirea președintelui comisiei.
Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE ales
direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept îl
are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației
europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii legislative de cea executivă.
Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției Europei.

Politica ocupațională[modificare | modificare sursă]

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică
ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai
bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spațiu de libertate, securitate și justiție[modificare | modificare sursă]

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În
acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție(EUROPOL) și a fost integrat în
actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu
adera la Acest tratat.
Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și
imigrării.

Politica externă și de securitate comună (PESC)[modificare | modificare

sursă]
În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune,
care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.
Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având
deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de
consiliul cu unanimitate de voturi.

Actul unic european

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Actul unic european a revizuit Tratatul de la Roma și a introdus Piața Unică Europeană și Cooperarea
Politică Europeană.
După 1975 când a fost reprezentat raportul Tindemans, a răzbucnit o avalanșă
de proiecte de reformă a C.E., dar textele care au sprijinit raporturile privitoare la problemele instituțiilor
au fost întocmite in 1984-1985. Consiliul European de la Milano a convocat la 9
septembrie 1985 conferința interguvernamentală care a durat 6 luni și a adoptat înunanimitate la 17
februarie 1986 textul Actulului unic european, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă
prima mare modificare a tratatelor originale, prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare. Prin
el s-a extins votul cu majoritate calificată , s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană, etc.

Tratatul de la Roma
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de
Vest, Olanda, Italia, Belgiași Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului
era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a
amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al
tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității
Europene sau Tratatul CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât
Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la1 ianuarie 1958.
Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să
consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine
stătătoare în cadrul acestuia.
Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția
integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a
Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.
Tratatul a fost semnat de către următorii:
 Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.
 Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.
 Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.
 Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.
 Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.
 Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.
La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre integrarea
economică și conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relațiile
comerciale și dezvoltarea economică.
Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune,
instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea
nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de
Justiție se arăta extrem de important.
Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană. Statul
nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe
dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului
comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în
centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE,
avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor
comunitare. A vrut să-și creeze propria piață comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută
drept rivală pentru CEE.

Parlamentul European
Parlamentul European (abreviat Europarl sau PE) este o instituție legislativă a Uniunii Europene (UE)
aleasă prin scrutin direct o dată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul) și
cu Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a UE. A fost descrisă (chiar de eurodeputați) ca fiind
una dintre cele mai puternice legislative din lume.[1]Parlamentul este compus din 766 de membri, care
reprezintă al doilea cel mai mare electorat democratic în lume (375 milioane de votanți eligibili în
2009).[2][3][4]
Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. Însă,
prezența la vot pentrualegerile Uniunii Europene au scăzut la fiecare alegere consecutiv din acel an, și
au fost sub 50% din 1999. Prezența la vot în 2009 a fost de 43% din totalul votanților europeni, variind
de la 90% în Luxemburg și Belgia (unde este folosit votul obligatoriu) până la 20% în Slovacia; în 18 din
27 de state membre (în 2009) a fost de sub 50%.[5]
Deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o posedă, acesta nu
are controlul formal asupra inițiativei legislative, cum de altfel majoritatea parlamentelor naționale al
membrilor Uniunii o au.[6][7][8]Parlamentul este „prima instituție” a UE (menționată în tratate, având
precedent ceremonial peste toate celelalte organe de autoritate la nivel european),[9] și împarte în mod
egal puterile legislative și cele bugetare cu Consiliul (cu excepția câtorva domenii în care se aplică
procedurile legislative speciale). Are, de asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din
urmă, Comisia Europeană, organul executiv al UE, răspunde în fața Parlamentului. În special,
Parlamentul alege președintele Comisiei, și aprobă (sau respinge) numirea întregii Comisii. Poate forța,
ulterior, Comisia (consiliul de comisari europeni) să demisioneze prin adoptarea unei moțiuni de
cenzură.[6]
Președintele Parlamentului European este Martin Schulz (S&D), ales în ianuarie 2012, reales în 1
iulie 2014.
Ultimele alegeri la nivel european au fost alegerile din 2014. Parlamentul European are trei sedii
oficiale – Bruxelles(Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).
Luxemburg este sediul birourilor administrative („Secretariatul General”). Reuniunile întregului
Parlament („sesiunile plenare”) au loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc la
Bruxelles.[10][11]

Componență[modificare | modificare sursă]

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetățeni ai Uniunii
Europene. Începând cu13 iunie 2004, acesta are 732 membri. S-a decis că numărul maxim de
parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 5 și respectiv maxim de 99 de deputați
pentru fiecare stat membru.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor membre.
Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict
populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului European a fost stabilită
prin Tratatul de la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în
cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
Cele mai recente alegeri europene s-au desfășurat în 2014.

Observatori[modificare | modificare sursă]

Țările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European
cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori și împărțirea lor
politică este înscrisă în tratatele de aderare ale țărilor respective.

Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde președintele îi poate invita să ia
cuvântul, dar nu au drept de vot și nu pot lua cuvântul în ședințele plenare ale Parlamentului.
Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente și din grupurile politice din care fac
parte pentru a fi deja familiarizați cu funcționarea Parlamentului European la momentul aderării. De la
data aderării și până la organizarea de noi alegeri transnaționale pentru Parlamentul European
observatorii devin provizoriu deputați.
Astfel, numărul maxim de 732 de deputați poate fi depășit temporar. De exemplu, în 2004, numărul de
locuri în Parlamentul European a fost ridicat temporar la 788 pentru a permite primirea reprezentanților
celor zece state care au aderat la UE pe 1 mai, dar a fost redus ulterior la 732, în urma alegerilor din
iunie 2009.
În urma semnării Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Președintele Parlamentului
European a invitat parlamentele Bulgariei și României să numească observatori din rândul membrilor
lor. Numărul acestora, 35 pentru România și 18 pentru Bulgaria, a fost același cu numărul fotoliilor
parlamentare alocate celor două țări după ce au aderat la 1 ianuarie 2007. Până la următoarele alegeri
europene din 2009, numărul de deputați europeni a crescut astfel temporar, după care a fost redus,
conform prevederilor Tratatului de la Nisa.

Puteri[modificare | modificare sursă]

Parlamentul dispune de trei puteri importante:
 Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația europeană
(directive, ordonanțe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea
democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are (încă) drept de inițiativă, adică nu poate înainta
propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituție a Europei. Acest drept
de inițiativă îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în
majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care parlamentul și
Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie
luată în a treia ședință, în cadrul unei comisii de mediere.
 Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale
UE. Comisia Europeană întocmește un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului
Parlamentul și Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de venituri bugetare
ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenție al
Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când Parlamentului i
s-a acordat dreptul de intervenție bugetară, ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100
mld. euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exercițiul bugetar 2005 s-a
prevăzut o creștere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 miliarde euro.
 Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia,
Parlamentul analizează în comisiile sale competența și integritatea comisarilor desemnați (propuși).
Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari
prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic
prin Consiliul de Miniștri și Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituții
au funcții executive.
De la înființarea sa și până azi Parlamentul a obținut în general o serie de noi competențe, lucru care
însă nu este bine cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în programele de
învățământ și este, deseori, incorect prezentată de mass-media, poate și din cauză că este atât de
complexă.
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite
domenii.[12] Aceștia sunt delegați de fracțiunile parlamentare sau de grupările fără fracțiune în cele 20 de
comisii permanente și cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate
și care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de aceasta, există și posibilitatea de a
înființa comisii temporare sau alte subcomisii